Tag : opinie

O scrisoare catre Viorica Dancila: “Cu ce va santajeaza seful suprem de acceptati sa va faceti tot timpul de ras?”

„Cred ca in cele trei luni am avut rezultate bune. Nu vad niciun motiv sa demisionez” Viorica Dancila

De vineri seara de cand doamna Viorica Dancila a mers la Romania TV ca sa rosteasca vorbele de mai sus, tot formulez in minte ce i-as spune daca as intalni-o. M-am gandit ca e mai util sa scriu, poate ii arata cineva…

 

Doamna Dancila,

De fiecare data cand va vad in stirile de la televizor mi-e mila de dvs. Pur si simplu, imi pare rau ca v- ati lasat pusa in ipostaza de a fi judecata de toata lumea stiindu-va nepregatita si de a face rau tarii cu lipsa educatiei dvs.

Ca femeie ma gandesc ca e imposibil sa nu suferiti cand va sunt analizate in termeni duri hainele, coafura, iar in calitate de cetatean si mie imi vine sa va zgudui pentru prostiile pe care le rostiti chiar si cand cititi. (Cred ca sunteti un cosmar pentru echipa dvs tehnica, cei care trebuie sa va pregateasca punctajul informational si sa va trainuiasca pentru aparitiile publice; oricat de mult v-ar antrena, sunt atat de multe locuri care trebuie completate in educatia dvs, incat nici ei nu stiu ce ii poate lovi cand incepeti sa vorbiti. Bine, nici dvs nu stiti, pentru ca – evident – nu o faceti intentionat. Dar, doar atat puteti.)

E evident ca sunteti constienta ca nu sunteti pregatita pentru functia in care ati fost pusa, se vede spaima cu care cititi de pe hartii ce v-au pregatiti altii, cum se vede si din postura corpului – capul ascuns intre umeri, adusa usor de spate, zambet stingher –  nesiguranta dvs.

Faptul ca sunteti constienta ca nu sunteti pregatita pentru a fi prim ministru e o veste buna: inseamna ca aveti ceva bun simt si constiinta de sine.

Dar din pacate aceste lucruri inrautatesc si mai tare situatia dvs.

Inseamna ca sunteti foarte constienta ca sunteti doar un instrument, o unealta, o papusa si acceptati asta… pentru ce? Pareti asemeni unei persoane care trebuie sa faca lucruri odioase pentru ca e santajata cu ceva, ca si cum i-ar fi rapit cineva copiii si n-are alta solutie.

Imi imaginez cum va treziti dimineata gandindu-va ce aveti de reparat din ziua precedenta, cum vi se strange stomacul de emotii si frustrare ca iar intrati in gura leilor ca sa va lasati sfartecata. De fapt va aruncati cu elan in groapa leilor…

… Imi imaginez cum va ganditi ca trebuie sa va intalniti cu familii ale copiilor cu autism ca sa va cereti scuze (apropos, dupa doua intalniri de PR, nu s-a mai intamplat nimic in aceasta directie. V-a luat valul de alte greseli de reparat si ati uitat de familiile care au copii cu tulburare autista).

… Sau trebuie sa faceti fata monitorizarilor de presa in care vedeti cum va spulbera lumea pentru greselile de exprimare sau de gramatica “Am toata increderea ca echipa care am venit vor gasi solutii si cred ca cu aceste solutii veti rezolva o parte din problemele care le aveti”, sau va spulbera pentru “imunoglobina” sau “20-20”. (oare va mai dau oamenii dvs monitorizarile sau sar peste etapa asta ca sa nu va deprimati de tot?!)

… Sau va ganditi “oare apare in presa de la noi ceva de la intalnirea cu premierul israelian? Se vede ca doar dau din cap pentru ca nu stiu sa spun nimic in engleza?”

Doamna, oricat de nepregatita pentru functia aceasta ati fi, oricat v-ar proteja oamenii din jurul dvs si v-ar minti ca ati fost bine ( ca se mai intampla ca “20-20” e cool, o sa fie o forma populara de branding personal si oricum oamenii uita in 6 luni orice, iar cei de la PSD se pricep sa adune voturi in mic din satele sarace cu japca) oricat v-ar amagi sau v-ar santaja sa ramaneti in aceasta functie, sunt sigura ca dvs in adancul sufletului stiti ca va faceti fundamental de ras si distrugeti generatii intregi de oameni.

Sunt sigura ca va e rusine ca intrati in istorie drept prima femeie premier din Romania care s-a facut de ras in orice aparitie publica, cel mai nepregatit, needucat premier, un premier incult, analfabet functional (“20-20” asta inseamna doamna, nu intelegeti ce cititi).

Stiti, intr-un mod ironic, singurul lucru la care v-ati descurcat mai bine (adica s-a vazut un progres cat de cat) in astea 3 luni e la capitolul vestimentatie si coafura.

Niste oameni destepti au pus pe dvs haine mai decente si incearca sa va aseze parul pastrandu-va personalitatea. La make-up echipa dvs a ales directia turceasca – ochii foarte accentuati de parca mergeti la discoteca in fiecare dimineata -, dar imi place sa cred ca stilistii fac asta intentionat pentru ca electoratului dvs ii plac telenovelele turcesti. Bine, si sefului suprem ii plac, dar nu insinuez ca va machiati ca sa-i faceti pe plac. (Sa stiti ca am condus o revista pentru femei, de aici dorinta de a face completari in directia stil.)

Doamna, cand ati fost numita de catre seful dvs in aceasta functie descrierea dvs a fost nu despre cat de pregatita sunteti, nu pe rezultatele profesionale, pe competente (Este un om civilizat, o femeie placuta si rezonabila. Are o practica indelungata in Parlamentul European. I-am apreciat intotdeauna buna-crestere. Iubeste dialogul si este neconflictuala. Are avantajul de a fi stat noua ani departe de politica romaneasca. A respirat aerul occidental). Calitatile dvs principale, in descrierea sefului suprem: iubiti dialogul si sunteti neconflictuala.

Si ce faceti doamna acum, chiar si asta invalidati? Va puneti mainile in sold si vreti sa va ratoiti la presedinte ca scuza ca n-ati mai mers la o intalnire la care ati confirmat cu 2 zile inainte ca veti fi prezenta? Dati vina pe presedinte, intr-o nota conflictuala, pentru incapacitatea dvs de a purta un dialog in termeni civilizati asa cum o cere colaborarea institutionala?

Cum ziceam doamna Dancila, mi-e mila de dvs, dar v-as zgudui cu vorbele cat as putea eu de tare daca v-as intalni fata in fata…

Doamna,

Daca v-ati pierdut (sau v-au facut colegii dvs sa va pierdeti) si singura calitate care va califica pentru functie, aceea ca erati neconflictuala, si v-au pus sefii dvs sa va luati la cearta cu lumea, de ce nu va dati demisia? De ce va mai chinuiti? De ce acceptati sa va bage altii in fiecare zi in situatii din care stiti ca o sa iesiti prost?

Cu ce va au oamenii astia la mana de acceptati?!

P.S. La ce capitol de activitate v-a spus echipa dvs ca v-ati descurcat bine in aceste 3 luni?!

P.P.S. Noi, si cu dvs si fara dvs la conducerea guvernului suntem in coborare libera in toate reperele care ne-ar duce catre o Romanie mai dezvoltata (economic, moral, social). Pe noi nu ne mai salvati, nu aveti si nici n-ati avut vreodata cum sa faceti asta, macar salvati-va dvs de rusinea publica. Plecati.

 

Later edit  -1 mai: De la momentul scrierii acestui text – luni 30 aprilie, ora 10 – pana marti 1 mai la aceeasi ora, adica in 24 de ore, doamna Viorica Dancila a reusit sa mai faca o serie de gafe intr-un interviu aranjat “live”, cu momente care ar rusina orice producator (doamna anunta cifre ca parte dintr-un raspuns, apar graficele live in acelasi timp, ba chiar si cu cateva secunde inainte, desi “evident” ca nu stia intrebarile). Una dintre gafe a devenit deja viral “Vom construi trei stadioane Dinamo, Rapid si Giulesti…  – dupa o atentionare a omului care rostea intrebarile ca Giulesti e tot una cu Rapid, doamna revine in forta cu ceea ce a inteles uitandu-s disperata dupa ajutor la echipa sa”Dinamo, Rapid, Arc Triumf”

pentru dansa Arc Triumf e la fel ca Arc Compas, n-a auzit niciodata de Arcul de Triumf…

cum ziceam, oricat de mult ar pregati-o echipa sa, are atat de multe carente in educatie incat gafele sunt la fiecare aparitie publica. FIECARE, chiar si cand sunt coregrafiate cu mult timp inainte.

wabi-sabi-etsy-trend-2018-01-1507654348 (1)(opinie) Despre barfe si patul cel mic

(opinie) Despre barfe si patul cel mic

O parte din prietenii mei rad adesea de mine ca sunt “fata cu patul cel mic”. Fifi (Cristina Popa) e sef de tulumba cand se face gluma pe tema asta pe seama mea.

De unde vine expresia “fata cu patul cel mic”?!

Anul trecut cand ma intorceam de la Brasov de la un curs care ma solicitase foarte mult, Fifi s-a rugat de mine cu cerul si pamantul sa ma opresc la Ploiesti pentru o noapte sa fac un masaj la un spa din afara orasului si sa ma rasfat putin intr-un super hotel cu un restaurant minunat cu mancare orientala. Veneam dupa o perioada f f aglomerata si Fifi stia ca putina relaxare o sa ma ajute pentru zilele care urmau.

De rusinea ei, pentru ca facuse rezervare, m-am dus. Altfel, eram atat de obosita ca as fi venit acasa si as fi cazut lata pe canapea. S-a dovedit insa o alegere minunata, pentru ca m-am relaxat, in hotel era o salina cu sare din himalaya in care am dormit o ora, spa-ul era minunat cu totul.

Camera pe care mi-au dat-o avea insa 2 paturi. Unul king size, urias, si unul mai mic langa. Stiti genul de camera family.

Eu eram singura.

Am intrat in camera, am vazut deranjul pe care l-as fi facut in patul urias fara sa am nevoie de el si m-am culcat in patul mic. Pur si simplu m-am gandit ca n-are sens sa stric asternuturi asa de mari, sa ocup un spatiu care era prea mare. Oricum si patul mic era foarte mare, nu era ca si cum m-as fi inghesuit.

Prietena mea, Fifi, a ras trei zile. Ma rog, cum ziceam mai rade din cand in cand si a spus si prietenilor ca sa rada si altii. (acum am rezolvat eu problema, am spus intregii lumi)

Mie mi se pare normal sa nu fac risipa, si nu e vorba de a fi zgarcita (cei care ma cunosc stiu ca daruiesc o multime de lucruri), e vorba de a nu folosi fara rost niste resurse. Nu gatesc mai mult decat mancam. Nu cumpar ce nu-mi trebuie.

Nu eram asa inainte, am trecut si eu – ca orice om care a fost candva sarac – prin a cumpara compulsiv orice are in fata, doar pentru ca-si permite. Dar undeva pe drum, mi-am dat seama – habar n-am cum – ca moderatia e calea cea mai buna in viata.

Ne amintim de intamplarea cu patul cel mic mai ales atunci cand comentam despre cate unii care fac cine stie ce afaceri care nu-s morale si se imbogatesc peste noapte. Cand mai remarcam cate o nefacuta a vreunei persoane publice, Fifi zice “Auzi? Tu esti fata cu patul mic! Noi am ales sa traim asa, nu pentru ca nu ni s-au oferit conditiile de a face bani imorali, ci pentru ca am cautat un altfel de confort. “

Nu pot sa spun in dreptul ei deciziile pe care le-a luat in viata alegand un altfel de “pat mic” pentru ca asa  i s-a parut normal in locul unui lucru care tinea de putere si ego, dar credeti-ma pe cuvant ca sunt multe.

Ce vreau sa spun cu anecdota asta?

Noi alegem fie calea usoara, fie compromisurile, fie drumul prin care nu vom fi nici cei mai bogati, nici cei mai faimosi, nici cei mai puternici (in sensul de influenta).

Cand iesim din curtea si viata noastra, ne adunam ca oameni/grup dupa chipul si asemanarea noastra.

Asa ca n-are sens sa ne barfim prietenii ca au facut nefacute, ca au furat (de la patron sau de la stat), ca au castigat celebritate prin minciuna. Pierdem timpul pentru ca… noi alegem sa-i avem aproape si, cum zicea un intelept, suntem media aritmetica a primelor 5 persoane care sunt cel mai apropiat de noi.

 

 

 

1181
sala de conecrte 21(opinie) Ce am invatat din chinuitoarele ore de sport

(opinie) Ce am invatat din chinuitoarele ore de sport

Zilele acestea citesc The Greatest: The quest for sporting perfection – Matthew Syed, o colectie de eseuri despre sportivi si antrenori, insotite de cercetari despre cum sportul modifica activitatea creierului si implicit emotionalul unei persoane.

Aseara mi-am adus aminte ca in 2015, Raluca Hagiu de la Unica m-a rugat sa scriu un text pe tema CE AM INVATAT, iar eu am ales sa scriu despre ce am invatat din sport.

Textul n-a fost niciodata online pana astazi. Il aveti mai jos.

*

Cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Sa facem pace cu noi. Poate de asta ziceau inteleptii “mens sana in corpore sano”?!

 

Intalnirile mele cu sportul, altfel decat spectator la o competitie, se masoara in vieti anterioare. Si nu vorbesc de reincarnare, ci de perioade distincte din viata pe care o traiesc cu elan si perseverenta chiar in acest moment.

Pe la 10 ani mi-am dorit foarte foarte tare sa invat sa joc tenis. Am primit o racheta Reghin din lemn, m-au dus la teren si … m-am plictisit repede. Trebuia sa astept mult ca sa-mi vina randul sa dau cu mingea la perete, cat asteptam comentam, iar cand comentam profesorul ajungea la concluzia ca eram obraznica asa ca ma punea sa alerg in jurul terenului. Cand am ajuns sa invatam serviciul, visam noaptea ca arunc mingea in aer si dau cu racheta pe langa ea.

Din perioada asta am o amintire care, peste ani, a devenit o lectie de viata. E despre scrisoarea pe care i-am scris-o unchiului din America ca sa-mi trimita si mie o racheta din carbon, cum vedeam la jucatorii de la televizor. Pusesem atat de mult patos in scrisoare aia, atata dorinta… N-am primit racheta, nici nu stiu daca ai mei au expediat scrisoarea, dar peste ani m-am gandit ca unchiul meu nu avea nicio obligatie sa faca o asemenea cheltuiala pentru mine. Si mi-a fost rusine ca i-am cerut ceva.

Am facut atunci un pact cu mine ca nu o sa-mi doresc niciodata mai mult decat imi pot permite sa imi cumpar singura, pentru ca –cel mai adesea – lucrurile acestea sunt mofturi. Ma tin de promisiunea asta de la 20 de ani.

*

Pe la 25 de ani m-am dus la sala. Ma dolofanisem si mi se parea nepotrivit pentru varsta mea sa nu mai am talie de viespe. Iata-ma deplasandu-ma la o sala de cartier, cu un antrenor care stia si nutritie si lucra personalizat cu fiecare elev. Si-acolo am comentat (negociam numarul de exercitii pe care trebuia sa le fac) si, cum mai protestam putin, cum ma mai punea sa mai fac niste “abdomene”. Am facut “abdomene” cu aparate, fara aparate, cu picioarele libere, cu picioarele prinse, “fluture” etc. Nici nu stiam ca exista atat de multe feluri exercitii pentru abdomen. Rezultatul a fost un abdomen frumos conturat si revelatia ca hainele care-mi marcheaza talia dau iluzia ca sunt putinel mai inalta. Din perioada aceasta a vietii mele am ramas cu obiceiul de a face abdomene zilnic. Si cu obsesia de a avea un abdomen plat. Cum simt ca m-am dolofanit putin in dreptul taliei, in ciuda exercitiilor zilnice, incep sa am grija sa mananc mai multe legume si fructe crude.

Dar din perioada asta am ramas si cu lectia perseverentei: nu e nevoie sa faci un efort mare ca sa ai rezultate, cu rabdare si perseverenta si vei ajunge acolo unde ti-ai propus chiar si cand faci pasi foarte mici.

*

Peste niste alti ani, m-am intalnit din nou cu sportul. Obligatoriu. Kinetoterapie. Ca sa-mi invat muschii sa faca niste miscari pe care nu mai voiau sa le faca, desi creierul le transmitea mesajul. Abia aici am inteles cat de important a fost ca am avut muschii abdomenului si ai spatelui antrenati in mod constant. In perioada asta am invatat ca in fiecare zi luam lucruri de-a gata, ca ni se pare ca ni se cuvine ca picioarele si mainile noastre semisca in secunda in care creierul nostru le “ordona”, dar ca de foarte putine ori ne gandim sa le si intretinem, sa avem grija de muschi, de articulatii. Si in perioada asta am protestat. Mult. M-am certat eu pe mine si mi-am pus baremuri mai ridicate decat oricare antrenor cu care am lucrat.

A fost lectia despre daca tu crezi ca se poate si lupti pentru asta, apoi chiar se poate.

Dar am invatat si sa-mi respect mai mult corpul, sa-l ascult: sa aud ce “trozneste”, ce “scartaie” si sa sa apelez la remedii: alimentare, de miscare. Am invatat sa scurtez distanta dintre ce gandesc ca ar trebui sa faca corpul meu si ce pot sa execut, dar si sa controlez intensitatea gestului.

Astazi fac putin sport. Merg pe jos o jumatate de ora in fiecare zi, nu folosesc niciodata liftul (nici chiar cand am super bagaje), fac meditatie si … abdomene. Zilnic. 50 – 100 in functie de cat de obosita sunt. Merg la masaj ca sa-mi tin activi muschii spatelui pentru ca ei fac treaba cea mai complicata (ne tin drepti, sprijina coloana vertebrala).

Astazi cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Pentru ca odata ce ne cunoastem (dupa ce ne certam, cerem mult, negociem, dobandim reflexe si control pentru miscari) facem pace cu noi.

In 2012 am fost la Londra la Jocurile Para Olimpice, competitii intre persoane cu diferite deficiente. Am fost spectator la competitiile de inot. Erau tineri care nu aveau maini sau picioare, care erau lasati in bazinul cu apa cu ajutorul unei macarale pentru ca ei nu puteau cobori. Tinerii astia inotau pe 100 de metri cu o viteza mult mai mare decat multi sportivi.

M-am gandit atunci ca, in apa, cu totii suntem egali, pentru ca suntem parte din natura. Cred ca asta face de fapt sportul, ne face egali cu natura, ne reintegreaza in matca. Si ne arata ca putem mai mult decat credem.

 

 

 

 

1080
robert-mapplethorpe-4Despre secrete si ce arata ele despre caracterul nostru –

Despre secrete si ce arata ele despre caracterul nostru –

Meseria mea e despre secrete.

Și nu cred că există om care sa nu aibă secrete

În orice meserie, o parte importantă a lucrurilor bine făcute ține de etică, dar în jurnalism si în comunicare – PR, discreția și păstrarea secretelor e începutul și sfârșitul meseriei.

Să vă dau un exemplu despre cum văd eu secretele.

Acum câțiva ani mă aflam într-o deplasare de presă cu mai mulți bloggeri. La una dintre întâlniri un medic ne-a povestit despre procedurile prin care se cumpără aparatura de specialitate pentru spitale. Eu am insistat cu o întrebare care solicita context și medicul mi-a oferit informațiile precizând că sunt off the record. La prima pauză de întâlniri unul dintre colegii mei de deplasare s-a gândit să facă un articol cu informațiile spuse off the record. L-am rugat să le scoată, n-a vrut. Mă simțeam vinovată pentru că eu întrebasem, medicul îmi răspusese și informația iesișe public, deși promisesem că va fi off the record. I-am spus că dacă nu le scoate, îi promit că nu va mai face niciodată nicio campanie sau eveniment în care să fiu și eu implicată. Că voi ruga agențiile sau organizatorii de evenimente să aleagă între noi și că eu nu mă voi mai însoți cu el pe niciun drum profesional.  M-am ținut de promisiune și n-am acceptat niciodată să mai lucrez în vreun proiect în care să fie implicat și, cu vremea, a fost înlăturat de toți ceilalți. Astăzi nu mai există în această industrie.

Cam atât de ”nebună” sunt când vine vorba de strictetea utilizării informațiilor pe care le ai de la alții.

Secretul nu e cu jumătăți de măsură, nu e cu ”îți spun doar ție, dar să nu mai spui la nimeni”, secretul e cu ”taci”.

Fără nicio altă nuanță. În meseria noastră se spune că cele mai tari povești nu vor fi scrise niciodată pentru că sunt secrete profesionale. De asta nu-mi plac oamenii care ies dintr-un job (ca pensionari sau, pur și simplu, schimbă domeniul de activitate) și aleg să povestească secretele meseriei. Nu mă refer la rețete despre cum să-ti faci mai bine meseria, trucuri profesionale pe care nu ți le poate spune decât cineva care a practicat respectiva meserie, mă refer la acele secrete care ți-au fost spuse ca să ai context și să poți să-ți faci treaba bine. Secrete care țin de viața sau profesia altuia.

Dar și în viață e la fel. Nu există om fără secrete, cum nu există om căruia să nu-i fi fost spuse ceva secrete.

Am avut o cunoștință care preț de 4 ani a ascuns de iubitul și prietenii ei o boală incurabilă.

Știa că nu vor rămâne impreună pentru multă vreme pentru că povestea cu ”până când moartea ne va despărți” va avea un sens profund și va apărea mai curând decât s-ar aștepta oricine. De boala ei n-au știut nici părinții și niciun alt prieten. A fost secretul ei și-al medicului și-a ales să-și trăiască viața liberă și fără orice constrângere până când au început efecte vizibile ale bolii. Atunci și-a luat la revedere de la toți prietenii ei din România, a spus că se mută din țară și –a plecat într-un sanatoriu din sudul Franței unde a și murit. Nu știu să spun dacă a fost o decizie egoistă (pentru că nu le-a dat prietenilor șansa să-si ia la revedere sau rudelor ei șansa să își arate dragostea și să o îngrijească), dar boala ei a fost unul dintre secretele, literalmente, cel mai bine păstrate.

M-am gândit de multe ori la decizia ei și, mai ales, la puterea ei. Pentru că a putut să păstreze un secret, privându-se de alinarea celor dragi, poate pentru că și-a dorit să nu îi chinuie cu suferința sa. Habar n-am cum a găsit în ea atâta putere, cert este că apropiații ei au aflat că s-a dus de tot la aproape o jumătate de an de când plecase către cer, iar părintilor le-a vorbit la telefon cu câteva zile inainte de ”plecare” ca să-si ia la revedere.

E ca un scenariu de film întâmplarea aceasta și oricât de melodramatică pare la prima vedere, nu e despre boala, iubire, nu e Sweet November în variantă de Dâmbovița.

E o poveste despre puterea interioară. Pentru că despre asta e ideea de a păstra un secret.

Când cineva ne spune un secret e extrem de ușor să ni se activeze egoul și să ne credem speciali pentru că deținem respectiva informație. E extrem de ușor să ne lăudăm că deținem informația și să ne arătăm în fața altora influența și puterea.

Dar să ții un secret e despre puterea interioară de a rămâne smerit, de a nu te lauda cu ce știi, de a-ți arăta modestia și eleganța de a nu te amesteca în viețile altora. Un secret spune mai multe despre tine decât despre cel care ți l-a împărtășit. Un secret sta intr-o oglindă a personalității tale, e o provocare a egoului tău.

Tu cum te vezi prin oglinda aceasta?!

P.S. Te-ai gândit vreodată de ce simt oamenii nevoia să-și spună secretele? De ce vor să dea și altora din apăsarea întâmplărilor din viața lor? Se spune că un prieten bun îți poate păstra secretele în siguranță, dar cel mai bun prieten te ajuta să-ți păstrezi singur(ă) secretele.

opinie pentru revista Unica, mai 2015

cover foto: Robert Mapplethorpe

1439
shutterstock_229972999(opinie) Trei lucruri mici din viata noastra mare – Sau despre maruntisuri pe care le ignoram –

(opinie) Trei lucruri mici din viata noastra mare – Sau despre maruntisuri pe care le ignoram –

 

(text scris pentru rubrica de opinie a revistei Unica, in 2016)

Fericirea nu e nicio afacere.

Am citit la inceput de an o carte care tocmai a fost lansata in America si care a fost foarte bine primita in lumea oamenilor de comunicare: TIM WU – ” The Attention Merchants- the epic scramble to get inside your head”, o istorie a evolutiei campaniilor de comunicare – convingere- manipulare de-a lungul anilor.

O carte despre cum au inceput produsele de igiena sa aiba reclame in ziare – cu texte care faceau referire la nevoi – pe la 1880 si cum doar cativa ani mai tarziu s-a trecut la nivelul urmator: sa cream nevoi pe care oamenii nu stiu ca le au, ca sa le ”acoperim” cu produsele noastre.

O carte despre cum britanicii au facut primele reclame pentru a creste numarul celor care se inrolau in armata si – desi ii trimiteau la razboi – barbatii se simteau mandri ca semneaza pentru a fi soldati.

Cartea m-a facut sa ma gandesc la doua mari directii din vietile noastre.

Alergam zeci de ani – unii toata viata – dupa ”fericire”, asa cum ne-o imaginam sau cum ne-a fost descrisa de altii prin reclame, filme sau carti, si nu realizam ca fericirea nu e o afacere, nimeni nu-si doreste sa fim cu adevarat fericiti.

Daca am fi fericiti, n-am cauta luxul ostentativ prin care sa atragem atentia, pentru ca ne-ar fi suficient ceea ce avem. Daca n-am cauta luxul, n-am cheltui bani, n-ar fi niste locuri de munca si alti oameni ar fi nefericiti.

Daca am fi fericiti cu adevarat nu ne-am lauda cu asta – n-ar mai exista ego si industriile care ii aseaza pe oameni pe piedestale, tot mai sus si mai sus.

Ne asteptam ca fericirea sa fie ceva mare, important, sa ni se aeze covorul rosu pe drumul catre ea si cand ne apare in fata sa se auda trompetele cantand.

Poate ca fericirea e drumul nostru mic si linistit prin viata.  Poate.

*

Respectul de sine e o aptitudine pe care o capatam cu antrenament zilnic.

E ca la sport: in fiecare zi intri pe teren pregatit cu gandul ca o sa castigi si vin altii si-ti pun piedica, te darama – pentru moment, uneori te accidentezi. Dar daca esti bine antrenat, daca te-ai pregatit mental si etic (fizic) mult timp, ai resurse sa te ridici si sa termini meciul ca sa castigi: sa te respecti pe tine. Uneori castigi chiar meciul in care te-au accidentat, alteori castigi un meci viitor, dar stii ca e un campionat lung si trebuie sa te pregatesti mereu.

Din ce e format antrenamentul zilnic pentru a avea respect de sine?! Tot ca la sport, ma gandesc ca e diferit de la om la om, e personalizat pe nevoile lui. Si asa ma ajung la ce scriam mai sus – nevoile lui reale sau cele create de altii? Si cam ce nevoi ne trebuie sa fie satisfacute ca sa fim fericiti si , indirect, sa avem respect pentru noi?

Nu cred ca respectul de sine e ceva ce poti sa ”fake it till you make it” cred ca daca esti onest cu tine si stii de ce nu te respecti ca om, care sunt lucrurile, intamplarile care ti-au lasat rani atat de tari incat nu te mai respecti, inveti sa le vindeci ca sa poti reintra in teren sa castigi.

*

”Forma fara fond” – eticheta falsa de dragul de a arata ca esti cel mai bun e doar un ”tun” 

In Romania mai ales, dar si in alte parti, e un trend al oamenilor care isi cumpara artificial un statut ca sa sara niste etape si sa para cei mai cei in grupul in care activeaza, fie ca asta inseamna diplome de absolvire la scoli pe care nici nu le-au frecventat, laude si premii cumparate pentru chestiuni care nu exista. Voturi false si promisiuni ale polticienilor care stii de la inceput ca nu au cum sa fie adevarate, dar comoditatea, lenea si orice altceva care ti-ar face tie viata mai usoara te fac sa te intrebi: ”si daca totusi poate sa-mi dea asta GRATIS?!”. Sau, mai soft, artisti care isi cumpara vizionari pe youtube ca sa se poata duce la radiouri si sa spuna – uite, am succes, difuzeaza-ma.

Doar ca toate aceste etichete cumparate sunt ca un tun, ca o lovitura data in fuga pentru beneficiile imediate fara sa te intereseze ce lasi in urma. Si nici ce construiesti pe termen lung.

Ati vazut vreodata urmele pe care le lasau tunurile folosite in primele doua razboiaie mondiale? Craterele pe care le lasau in urma, dar si arsurile pe mainile si fetele celor care manipulau acele tunuri? Daca nu, cautati prin colectiile fotografilor de razboi. Sunt impresionante si sunt o metafora buna despre ceea ce incercam noi sa facem in vremurile astea – forma fara fond – fara sa ne uitam in oglinda sau in jurul nostru pentru urmele pe care le lasam.

Pe parcurs ce invatam ce au descoperit altii in urma noastra in materie de a maipula mintile oamenilor – de la un gest sau un zambet pana la strategii sofisticate pe care le platim cu bani multi, lumea noastra  incepe sa fie construita de la etaj, fara fundatie, si e nevoie doar de un vant usor care sa o spulbere. Uneori cat un stranut sau o adiere.

Si-apoi ne gandim de ce suntem noi victimele.

La urma urmei, in viata, cam totul e o chestiune de mici reguli de disciplina interioara.

2163
shutterstock_84936124De ce validam mizeria care e pe net?

De ce validam mizeria care e pe net?

La fiecare inceput de an, muncesc cam o saptamana 3-4 ore pe zi la updatat listele de PR (presa scrisa, blogger, vlogeri, vip personality etc)

Caut blogurile noi care au urcat, revistele care au aparut sau au disparut, site-urile care au crescut. Impartite pe categorii, domenii si autori (femei/barbati).

 

In fiecare an, inevitabil, dupa primele 2-3 zile nu mai pot. Imi mai doresc o vacanta.

Ma gandesc, cu tot respectul si cu toata intelegerea pentru libera exprimare, ca e incredibil de multa lume needucata (ma scuzati, dar asta este) care si-a facut blog si se da cu parerea despre stil, despre beauty, despre sanatate (aoleo, aoleo) sau face RECENZII de orice or fi ele (carti, filme) desi n-are nici macar idee care ar trebui sa fie structura unei recenzii.

Nimeni nu-si pune problema: dar ce ma califica pe mine sa scriu cu atitudine de mic dumnezeu despre asta? (tonul face diferenta, pentru ca poti scrie neutru, informativ dar cand scrii ca si cum parerea ta e cel putin a unui academician sau castigator de premiu Nobel … )

 

Ce ma uimeste este ca sunt oameni de marketing – brand manageri, pr in agentii – care trimit produse pentru ca respectivii sa scrie un text (ca nu poate fi recenzie de niciun fel).

Daca tu stii ca destinatarul e o loaza, ca e culmea prostului gust, ca nu are nimic de-a face cu valorile brandului pe care trebuie sa-l promovezi, de ce i le trimiti?! Doar pentru ca o sa scrie gratis si tu o sa pui intr-un tabel niste link-uri ca sa-ti justifici munca?! (daca nu te prinzi ca produsul nu are afinitate cu oamenii carora le trimiti, nu esti potrivit pentru job-ul acesta)

Nimeni nu se gandeste ca in felul acesta e incurajat prostul gust?!

*

Ca PR nu trimit niciodata o informatie catre un site/ blog pentru care nu am respect. Nu ma intereseaza o aparitie de dragul aparitiei, cum nu ma intereseaza sa raportez clientului ceva cantitativ in defavoarea calitativului.

Ca blogger intreb intotdeauna cine mai sunt persoanele implicate in campania pe care mi-o propune un client. Si daca printre bloggeri se afla loaze, oameni cu care nu impart aceleasi valori, nu o accept.

Nu vreau sa validez din nicio prespectiva profesionala mizeria care e la liber pe net.

Ceea ce va doresc si dvs.

*

Mai am de updatat listele dar da, vreau vacanta in continuare, desi fac update din vacanta:)

4938
violetavarga (1)Ce invatam din cazul inspectoarei scolare photoshopate pana la plastic?!

Ce invatam din cazul inspectoarei scolare photoshopate pana la plastic?!

Cred ca e o mare drama in mintea si in sufletul doamnei (fost) inspector scolar din Arad care se photoshopa excesiv pentru a posta poze pe facebook. Numai ca dansa nu e singura, e doar varful de lance – printr-un context care i-a asigurat expunerea excesiva – al unui fenomen foarte prezent in Romania.

(sigur ca e grav ca dansa lucreaza cu copii, adica e un model pentru copii, sigur ca e si mai grav ca a ajuns inspector scolar fara sa dea un concurs, numita politic… dar problema e mai larga cred si te atinge si pe tine, draga doamna care citesti acum si esti gata sa o condamni pe doamna invatatoare)

Dorinta de a fi altceva decat esti spune multe despre tine. Stiu ca nu ni se mai pare astazi ceva special sau anormal pentru ca sunt zeci de filtre de prelucrat fotografiile, pentru ca make-up-ul romancelor e ca o masca pe care s-a pus un teanc de zugraveala, pentru ca doamnele care-si permit financiar se opereaza ca sa se incadreze in “standard” – orice ar insemna standard-ul la buze, fund, sani, talie, pometi, nas, sprancene etc.

Dar dorinta de a fi in spatiul virtual altceva decat esti in viata reala implica niste difunctionalitati: oamenii din jurul tau stiu cum arati, deci stiu ca-i minti, deci te judeca si mai mult. Prin urmare nu parerea lor conteaza pentru tine, conteaza parerea celor multi care nu te stiu. Si de ce ti-ar pasa de parerea unor oameni pe care nu-i vei intalni niciodata?!

Cata nemultumire trebuie sa fie in sufletul tau, oricare ai fi tu, daca iti aplici filtre la fotografii sa fii alta persoana?! Nu ar fi mai util sa lucrezi cu tine si sa te accepti?!

Nu stiu daca exista statistici in Romania despre uzul aplicatiilor care “transforma”, dar la o privire – superficiala desigur – mai mult de jumatate din oamenii care isi posteaza fotografii pe facebook/Instagram mint cu imaginea lor.

Probabil ca si tu, cea care citesti acum, ai aplicat macar o data un filtru dubios de make-up ca sa pui o poza mai “glossy” cu tine in spatiul public. Asa ca in loc sa dai cu piatra in doamna invatatoare, fosta inspector scolar pentru o saptamana, gandeste-te ce nesigurante si nemultumiri din viata ta te fac sa vrei sa fii alta in social media.

Si cum ai putea sa-ti rezolvi problema asta pentru ca, sa nu ne ascundem, ai o problema. Nu te accepti asa cum esti, oricum ai da-o, oricat ai zice ca e despre umor, poveste, mai glam sau mai cu vino-ncoace.

*

Eu nu am nicio aplicatie din aceasta care te machiaza, care iti pune gene si sprancene, care iti subtiaza fata si picioarele – sau ce mai fac ele…

Bine, nu-mi fac – deloc – selfie-uri (un domn mi-a zis ca oricum sunt urata, de asta nu-mi fac:) ) si cand sunt intr-o fotografie de grup, nu cer fotografului sa aleg ipostaza in care mi se pare mie ca sunt cel mai bine.

Nu cer fotografiile nici cand ma duc la o sedinta foto pentru un interviu (mi se mai intampla si din astea, rar, dar mi se intampla:) ). Cred ca daca am acceptat proiectul – interviul si fotograful – am agreat ca oamenii nu imi vor face rau, prin urmare e treaba lor cum isi construiesc materialul.

Nu ma machiez mult. Si cu exceptia fotografiilor profesioniste (sedinte foto specializate) nu folosesc make-up corector/transformator. La respectivele sedinte foto, ii las pe oamenii responsabili sa faca ce le trebuie, nu comentez… (rad mereu si spun, “atata timp cat nu trebuie sa pozez goala, suntem ok”)

P.S. Dupa transformarea photoshopata a doamnei invatatoare as spune ca zona preferintelor culturale ale domniei sale este undeva intre telenovelele turcesti si duduia Kardashian. Gandeste-te ce spun despre tine transformarile false ale tale din social media. Si mai ales, gandeste-te ce ai putea sa inveti din intamplarea asta trista.

P.P. S. Asta-s eu… am inteles de multa vreme ca nu voi fi incadrata la frumusetile secolului si m-am acceptat cum sunt.

bazavan no make-up

 

7914
bazavan galmeanuInterviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Interviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Revista Unica m-a rugat, prin Carmen Ghibutiu, sa raspund la cateva intrebari despre blogul meu.

O parte din raspunsuri au intrat in revista si daca veti cumpara revista cu Elena Gheorghe pe coperta le veti putea citi, altele – pt ca evident am raspuns pe larg:) – n-au mai intrat si le las aici

unica iulie 2017

O situatie ipotetica: Daca ar trebui sa explici cuiva care nu stie ce e Internetul  ce e acela un blog, ce i-ai spune?

Propria revista, propriul canal media. Un loc unde poti sa pui ceva care e relevant pentru lume. Nu e despre a scrie despre tine, ala e un jurnal pe care-l tii in sertar. E despre a pune informatii RELEVANTE in spatiul public.

Care e cea mai mare teama a ta in legatura cu blogul? Daca ai vreuna, bineinteles…

Nu am, daca maine ar disparea blogul, as putea sa fac altceva  – care sa tina de partea de producere de continut – fara nicio problema.

Ce ai castigat si ce ai pierdut de cand ai devenit foarte cunoscuta?

Nu mi se pare ca sunt cunoscuta si nu e un alint cand spun asta. E un alint si mult ego sa ne imaginam ca, daca ne citesc articolele cateva zeci de mii de oameni zilnic, suntem buricul pamantului. Faptul ca sunt oameni care imi stiu numele e doar o consecinta a anilor mei in presa (am lucrat in radio de la 19 ani, cred ca pana la 25 de ani stia mai multa lume numele meu pentru ca ma auzea foarte foarte des la Europa FM), dar nu e ca si cum as fi o vedeta. Lucrez aproape de vedete. Loredana e o vedeta, cam pe la acel nivel e o persoana careia i se poate schimba viata pentru ca e cunoscuta. Oamenii au facturi de platit, au o viata de trait, nu e ca si cum eu as fi fost prezenta sau am influentat momentele importante din viata lor si, ia te uita, ce ma stiu intr-un mod care sa ma atinga la nivel personal.

Cum este publicul tau?

E un public foarte educat, care e obisnuit sa citeasca mult – am o durata de citire de peste 4 minute per articol (iar media nationala e sub un minut) – care merge la spectacole (cateodata aflu ca si-au luat bilete si la spectacole de teatru sau de dans de afara la care am fost si eu: ) ), e un public cu bun simt. E un public pe care l–am triat in ani de zile. Spre exemplu, nu aprob comentarii pe blogul meu daca nu sunt un plus de continut, de informatie. Daca ele sunt din categoria “ce misto ai scris” sau, reversul, “ce tuta esti” nu mi se par relevante.

Ce compromis nu ai face pe blog?

Nu as face niciodata un selfie sau fotografii penibile in care ma simt peste noapte diva din fundul curtii.  Ii scot din minti pe toti clientii cu care lucrez pentru ca pun aceasta clauza in contract: ca nu fac selfie. Nu mi-am facut niciodata si chiar am vorbit la o conferinta pe tema asta, despre cat de mult a schimbat comportamentul oamenilor ideea de selfie si cat de mult le afecteaza ego-ul. Selfie-ul e despre ego, singuratate si control – vrei sa apari in versiunea care ti se pare tie cea mai frumoasa(control), te pui pe tine in centrul lucrurilor si nu mai interactionezi cu nimeni pentru a ruga sa te ajute sa faci o fotografie.

Cine este cel mai aspru critic al tau?

Imi place sa cred ca eu, desi am prieteni care imi editeaza textele mai lungi (ca o forma de control), prieteni cu care ma verific in luarea unor decizii de business in ceea ce priveste blogul meu si stiu ca sunt sinceri oricat de grave ar fi lucrurile pe care trebuie sa mi le spuna. Zilele trecute am facut un interviu cu Cristi Puiu care a zis ceva in care cred si eu foarte mult „toti suntem victimele propriilor minciuni sau iluzii” si e important sa incercam sa fim cat mai onesti si cu noi si cu altii. Poate de asta mi se pare o mizerie conceptul de „fake it till you make it” pentru ca e o promovare a formei fara fond foarte prezenta in Romania, cu focus intens pe online.

***

P.S. Interviul acesta l-am dat cu o saptamana inainte de a pleca la FITS (de unde am scris un text despre impostori, oportunism si lipsa decentei in alegerea subiectelor despre care scrii – cu pricepere, cu stiinta despre ce scrii –  care a suparat pe multa lume)  si semnalez si in paginile revistei impostura pe care o simt tot mai prezenta in online. Oamenii nu se intreaba daca ei au pricepere sa scrie despre ceea ce scriu. Cumva, in era libertatii de exprimare, fiecare poate sa faca ce vrea, dupa cat il tine bunul simt. Dar cand o institutie de cultura sau un sponsor valideaza asemenea impostori, platindu-i ca sa scrie despre ce stiu sigur ca nu se pricep, se trece la un nivel periculos de fake news/fake informations … fake in general.

Si da, oricat as supara lumea, am sa semnalez aceste abateri mereu. Pentru ca daca nu le semnaleaza cineva, ele par normale si duc pe mai departe intr-o si mai mare impostura.

P.P. S Toate textele mele din Unica vor aparea in curand intr-un ebook. Am incetat sa mai scriu pentru Unica la inceputul acestui an, dupa 2 ani de colaborare, pentru ca nu-mi mai permite programul; in toamna demarez un nou proiect editorial care sper ca o sa va placa.

foto de cover, dar si cele din articolul din UNica sunt semnate de Alex Galmeanu.

 

4471
atitudineIncepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Incepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Ieri eram intr-un hypermarket si vedeam o doamna care se uita fix la mine. M-am gandit ca e ceva in neregula cu mine (eram imbracata intr-o geaca groasa, in jeans, nemachiata, cu ochelarii care-mi lumineaza calea si parul prins intr-o coada) si-am trecut mai departe. Doamna a venit dupa mine printre rafturi si, recunosc, m-am cam speriat cand am vazut-o ca vine tintit la mine.

M-a intrebat daca sunt Cristina Bazavan si, pt o fractiune de secunda, gandindu-ma cum sunt imbracata si absolut deloc machiata – m-am gandit sa spun ca nu :) A continuat sa-mi spuna ca ma citeste in Unica si ca se bucura ca m-a intalnit.

Evident mi-a fost f f rusine, evident ca mi-am promis ca voi iesi din casa numai coafata si pe tocuri (no way:) ), dar m-am gandit inca o data de cate ori am vrut eu sa renunt la a scrie pentru Unica si mereu a aparut cineva care mi-a multumit pt text.

Iata mai jos, textul din Unica ianuarie la care facea referire doamna din hypermarket.

*

Hello, 2017!

Incepe un nou an, ce planuri aveti pentru el?!

 

Stiti ca analizele sociologie spun ca pentru  noi femeile de-a lungul unui an exista 3 inceputuri? Pare straniu, dar…

Mai intai exista inceputul cu promisiuni si analize pentru propria persoana – cel care se intampla la aniversarea zilei de nastere. Ne promitem ca o sa avem mai multa grija de noi, ca o sa ne urmarim mai atent obiectivele personale (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Mai apoi exista inceputul social – cel de dupa vacanta de vara  – cand ne intoarcem la munca si creierul e setat pentru un nou inceput. Desigur ne punem obiective  (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Si exista, desigur, inceputul calendaristic – inceputul de an – marcat cu o semi vacanta si cu alte setari de obiective (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Sunt foarte curioasa cat de multe dintre promisiunile pe care vi le-ati facut anul trecut le si respectati. Si daca ati reusit sa faceti macar o schimbare importanta in viata, sa existe un inceput dintre cele gandite de voi ca va fac bine.

Cand privim detasat vietile altora ne dam seama mai usor de ce nu isi repecta propriile promisiuni si, oricum ai lua-o, totul e o chestiune de vointa si de rigoare, disciplina.

Daca iti doresti cu adevarat sa te schimbi, te schimbi; pentru ca noi alegem – dincolo de orice teama, orice gand ca trebuie sa ne supunem sistemului – noi alegem cum vrem sa ne traim viata.

Stiu ca cititi aceste randuri si va ganditi: femeii asteia ii e usor sa vorbeasca despre schimbari pentru ca are o viata usoara, n-are problemele mele (oricare ar fi ele) si ce stie ea despre mine?!

Dar, de fapt, gandul asta e doar o scuza. Pentru ca eu pot sa ma apar si sa spun ca nu exista om fara probleme, nu exista persoana care sa nu se lupte cu ganduri, spaime, situatii in fiecare zi. Dar aleg sa vad partea pozitiva, sa nu pun presiune pe mine, sa nu ma judec, sa ma rasplatesc cand fac ceva frumos, sa fiu onesta cu mine cand fac vreo prostie, sa-mi scutur ego-ul cand vrea sa o ia in fata… Si tot asa.

Ce vreau sa spun cu textul asta? V-ati gandit cate promisiuni ne facem noua insine, v-ati gandit cat de mult v-ati pacalit pe voi amagindu-va cu gandul ca o sa incepeti sa faceti lucruri bune pentru voi pe care nu le-ati dus la bun sfarsit pentru ca v-ati gasit scuze?!

Ma gandesc tot timpul ca acolo unde este un inceput este prin apropiere si un sfarsit. Adica s-a incheiat ceva care fie ne-a facut placere, fie nu, dar s-a dus cu ajutorul nostru sau cu ajutorul… sortii.

Asa ca poate la inceputul lui 2017 faci o lista cu lucrurile pe care le inchiei, intamplarile si situatiile care isi vor gasi  un sfarsit. Si poate, daca vrei sa intri in jocul meu faci urmatoarele lucruri.

  1. Scrii trei scrisori de multumire pentru trei persoane care te-ai ajutat in 2016 si nu le-ai multumit suficient. Daca incepi anul cu multumiri, cu intelegere pentru ceilalti si cu recunoasterea eforturilor lor, iti asezi un fundament frumos pentru ce urmeaza sa construiesti in urmatoarele luni.
  2. Faci o lista cu 12 lucruri noi – noute pe care nu le-ai facut niciodata asezate pe anotimpuri pe care sa le incerci in 2017, cate unul pentru fiecare luna. Nu trebuie sa fie ceva spectaculos sau mare – poate sa fie sa inveti sa faci o anume prajitura au sa te tunzi cum iti doreai de foarte multa vreme. Dar e important sa faci ceva nou mereu, pentru ca asta te tine alerta si iti adduce bucurii pe care inca nu le stii.
  3. Iti iei timp sa te relaxezi si sa-ti multumesti tie pentru ce ai facut bun in acest an. Si iti faci un cadou dragut. Doar pentru tine. Pentru sufletul tau. Nu neaparat costisitor, dar care sa-ti aduca tie o bucurie adevarata.
  4. Invata sa-ti cureti mintea si sa traiesti in prezent sa te bucuri de ce ai si ce ti se intampla, nu sa analizezi ce ai fi putut avea.

Iti doresc ca 2017 sa fie unul dintre cele mai frumoase inceputuri din viata ta. Sa te pretuiesti si sa te rasplatesti pentru fiecare clipa pe care o vei dedica sa-i ajuti pe ceilalti.

 

2434
and-the-winner-isDe ce nu-mi plac premiile in care esti pus sa-ti aduni votanti ca sa castigi –

De ce nu-mi plac premiile in care esti pus sa-ti aduni votanti ca sa castigi –

Stiu ca sunt un cosmar pentru prietenii mei care organizeaza celebrari ale unor oameni prin voturi populare pentru ca, de multe ori, le scriu ca sa le spun de ce alegerea poporului nu e intotdeauna buna.

Cativa ani la rand unii dintre ei m-au nominalizat si pe mine la tot felul de premii si m-au rugat sa-mi invit comunitatea sa voteze. N-am facut-o niciodata pentru ca, in primul rand, mi se pare penibil actul de a cersi un vot pentru un premiu care e doar o ingrasare a egoului.

Apoi, genul de premiu care e obtinut prin activarea comunitatiilor celor care sunt nominalizati e doar o buna gaselnita de marketing pentru a creste notorietatea brandului care organizeaza premiile (se joaca printre publicuri diferite) si a-si face trafic pe site, dar nu are nicio putere, nicio alta relevanta,  pentru ca ajunge sa compare mere cu castraveti pe principiul ca tot pe masa din bucatarie le gasesti pana la urma.

Cristi Manafu stie cat de vocala am fost cand Dragos Asaftei si Marian Godina au pierdut in doi ani consecutivi premiul personalitatea anului in internet in detrimentul unor tineri cu activitate mai putin remarcabila, dar mai bine inteleasa de toata lumea… paradoxal rezumata activitatea castigatorilor in cazul unuia cu ”paine” (mancare), iar al altuia cu ”circ” (umor), tocmai pentru ca alegerile s-au facut ca urmare a unor campanii in care nominalizatii erau pusi sa-si adune voturi.

Dragos Asaftei a ajuns, gratie activitatii sale din online, fotograful presedintelui Romaniei la 23 de ani si e un tanar implicat in foarte multe activitati sociale si educationale, o performanta greu de egalat, iar Marian Godina a reusit cu umorul lui, dar si cu spiritul dreptatii pe care-l are in sange, sa schimbe putin imaginea politiei romane; si el si-a dus activitatea din online mai departe de notorietate si a utilizat tot ce a castigat in online pentru a salva vieti si a face educatie.

Amandoi au mult bun simt si, organic, li s-a parut anapoda sa-si faca o campanie puternica pentru a castiga un premiu.

“Daca vrei sa faci ceva care e diferit, care sa revolutioneze, lucreaza singur sau cu cat mai putini oameni. Cu cat sunt mai multi implicati in proiect, cu atat devine mai comun,” mi-a spus acum 6 ani  Ejnar Truelsen un domn care a creat un calapod pentru pantofii sport care a revolutionat lumea sportului si a modei. (aici puteti citi despre intalnirea mea cu el)

Am mereu in gand vorbele lui cand intalnesc festivitati de premiere cu trofee obtinute prin votul publicului.

Cred ca o comisie de specialitate care numeste un castigator pentru un premiu e infinit mai relevanta pentru calitatea castigatorului pentru ca are cunostinte mai specifice pentru a putea desemna un lider in inovatie, in creatie, in… ce e desemnata comisia sa ofere premiul.

Cum mai cred ca un vot al publicului va alege intotdeauna pe cineva mai apropiat de mediocru/ de medie (pentru ca e inteles de mai multi) decat de inovatie si noi drumuri pe care le poate deschide.

 

 

 

 

1591
no smokingCat zambiti ca Tariceanu e la DNA, Camera Deputatilor modifica Legea Anti Fumat –

Cat zambiti ca Tariceanu e la DNA, Camera Deputatilor modifica Legea Anti Fumat –

Cu tot respectul si cu toata asumarea pentru ce urmeaza sa scriu, cred ca politicianul roman e ca un vierme.

Din punct de vedere biologic.

Un vierme inelar, o râmă de exemplu, daca-l tai in doua se regenereaza instant si traieste ca doua fiinte separate. Bine, n-are coloana vertebrala si asta il ajuta.

La fel e si politicianul roman, face ceva si cum nu-i e lui bine, cum gaseste o cale sa se regenereze – schimba o lege, da o mita, face o mantzocarenie. N-are legatura cu binele celor care l-au votat, ce naiba. Pensii speciale pentru ei, va mai amintiti?! ca muncesc mult, din greu.

Ultima mizerie pe care o fac parlamentarii nostri este legata de Legea nr. 15/2016, care previne si combate efectele produselor din tutun, lege care a intrat in vigoare pe 17 martie 2016 si e aplicata in mod decent, intru respectul sanatatii cetatenilor.

Ce sa vedeti?

Doi domni parlamentari, Daniel Fenechiu si Florian Popa,  s-au gandit ca pot modifica aceasta lege, discret, cu manta, prin ricoseu, facand niste amendamente la lege care anuleaza tot ce e prevazut.

Cum ziceam, viermi. Se regenereaza si o iau de la capat.

Sa explic ce amendamente au facut

În urma unui vot ambiguu din data de 24.04.2016 http://www.senat.ro/legis/PDF/2016/16L153CR.pdf Comisia de Sănătate din Senat a adoptat 3 amendamente ale senatorului Florian Popa care anulează sensul Legii 15/2016.

Cele 3 amendamente redefinesc spațiul public închis, în care nu e permis fumatul, drept “spațiu încadrat de pereți de jur împrejur” și stabilesc posibilitatea de a se fuma în orice spațiu “inscripționat special”.

Cu alte cuvinte, daca aceste amendamente vor fi adoptate, practic se va putea fuma in orice spatiu public (in afara locurilor de joaca, mijloace de transport in comun si locuri de munca) care nu are “pereti de jur imprejur” daca acesta este “izolat” si proprietarul il inscripționeaza ca “spatiu pentru fumat”.

Adica se revine la starea initiala.

Scriu aceasta postare ca sa va rog sa dati share sau sa scrieti si voi despre aceasta mizerie pe care o fac din nou parlamentarii. Cu cat valul de proteste va fi mai mare in spatiul public, cu atat avem mai multe sanse sa nu treaca aceste amendamente de Camera Deputatilor.

Legea e in plan sa se discute in aceste zile, asa ca orice share este de apreciat.

Multumesc frumos.

 

 

32639
fashionDespre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

Despre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

opinie pentru Unica, septembrie 2016

Noi nu avem moda – o industrie a modei – si daca cineva care lucreaza in acest domeniu se amageste sa creada ca traieste intr-o industrie, e doar problema lui/ei. Nu avem nimic din actiunile “de suport” ale industriei – de la targuri ale buyer-ilor pana la saptamana modei. Nu avem magazine, mari, spatioase, elegante unde designerii romani sa-si expuna hainele. (Molecule F si alte cateva sunt doar parte din zicala “cu o floare nu se face primavara”…dar ne bucura simturile).

N-avem decat cateva mari branduri de haine – si acelea cu liniile casual – pentru ca toti cei care ar putea sa-si cumpere couture (si-ar avea nevoie de asa ceva ) se duc direct in atelierele brandurilor respective.

Avem cativa designeri care au reusit sa aiba prezentari minunate pe afara ( Stefan Pelger e unul), avem alti designeri care au stiut sa-si creeze o identitate si sa construiasca in afara sezoanelor clasice de prezentari (Murmur – Andreea Badala sau Maria Lucia Hohan), avem designeri care au inteles cat de greu e in Romania si ca ne lipseste educatia vestimentara, nu doar cea legata de moda ca industrie, si si-au dedicat o parte din timp ca sa-i invete si pe cei care vin din spate “cum se face”  (Lucian Broscatean, designer si profesor la Cluj sau Alin Galatescu cu galele lui pentru tinerii designeri).

Dar cu ei si inca alti cativa, noi nu putem sa spunem ca avem o industrie a modei.

Si, cu sinceritate si respect fata de cei care citesc (va rog sa nu va suparati), nu avem nici public – consumatori avizati, competenti, care sa fie trendsetter sau care, pur si simplu, sa aiba o identitate vestimentara, pentru ca nu avem o cultura in acest domeniu. Sa te imbraci frumusel cu hainele din vitrinele unui magazin, exact in aceeasi combinatie, nu e chiar ceea ce se cheama ca te pricepi la moda.

Un mare profesor de la o scoala de design de moda din Paris obisnuieste sa le spuna elevilor sai care vin din Estul Europei, oricat de talentati ar fi, ca ei mai au nevoie de inca 100 de ani ca sa inteleaga ce e luxul.

Studentii se enerveaza, se considera discriminati, dar profesorul explica – an de an, pentru fiecare generatie – despre cum o persoana care a trait toata viata in lux si-l asuma, il contine, il face parte din comportamentul sau la fel ca respiratul, pe cand cineva care abia acum se loveste de lux o sa aiba nevoie sa parcurga multi ani de “a copia” si de multe generatii pana la a sti sa-l foloseasca si pentru altceva decat pentru validarea propriului ego.

Cu tot respectul, in lumea modei de la noi – cea in care brandul conteaza – n-avem prea multe femei care sa stie ce inseamna cu adevarat luxul: doamna Mociornitza, Marina Sturza, Principesele si, mai catre ultimii ani, Camelia Sucu, Amalia Nastase, Andreea Esca, Mihaela Radulescu, Andreea Marin si probabil inca 10-15 doamne care nu apar in presa pentru ca nu le pasa de validarea publica.

Dar, cu acelasi respect,  plus multa sinceritate, daca le intrebati pe doamnele pe care le-am mentionat drept cunoscatoare ale luxului in ultimii ani va vor spune ca imediat dupa ce au avut bani au cumparat compulsiv, ostentativ. Si ca doar dupa ce au ajuns la o anumita saturatie a achizitiilor si o intelegere a faptului ca isi pot lua oricand orice fara probleme, au inceput sa achizitioneze relaxat si sa-si construiasca o garderoba pentru personalitatea lor, sa-si defineasca un stil.

Ce vreau sa spun cu toate aceste lucruri care marcheaza mai degraba intamplarile negative din partea noastra (la nivel national) de asezat haine care sa ne acopere goliciunea (sau nu neaparat, pentru ca sunt multe fete pentru care goliciunea e o forma de a te imbraca)?

Ca in orice domeniu, si in acesta e vorba despre a avea o educatie, despre a sti nu doar despre trenduri ci si despre geometria corpului si despre identitate de brand. De asta nu cred nici in industria modei de la noi, nici in extensiile ei precum bloggeritele sau targurile de profil. Pentru ca sunt “second hand” la capitolul originalitate.

In moda, ca si in viata, nu ar trebui sa fie despre cat de ostentativ esti, ci despre cat de armonizate sunt hainele tale cu mediul si contextul in care traiesti, precum si cu personalitatea ta. Dar pentru asta e nevoie sa te cunosti foarte bine, sa stii la fel de bine ce e nou si sa ai relaxarea mentala ca nu te mai valideaza o eticheta, ci armonia mesajului pe care-l spui despre tine cand te imbraci. Si sa fii sincer: sa nu-ti creezi o lume ambalaj care sa incerce sa acopere golurile (sau mizeriile) din viata ta.

Din perspectiva asta, pe langa doamnele mentionate mai sus, as vrea sa mai spun doua nume: Loredana Groza – o femeie care a stiut in oricare perioada sa fie cool si ale carei tinute (de scena sau de strada) stau si acum in actualitate, oricat de indepartate ar fi vremurile in care le-a purtat – si Irina Milenkovici – o doamna cu o educatie impecabila care se vede in fiecare secunda prin rafinamentul ei si care si-a creat propria oaza de frumusete (are un magazin in mijlocul Bucurestiului). Poate nu intamplator, cele doua doamne sunt prietene.

 

4660
Minimal-Social-Media-IconsCe ma enerveaza la Social Media?

Ce ma enerveaza la Social Media?

text aparut in Unica, iunie 2016

Intr-o lume in care toti isi fac selfie-uri, fac bani din Social Media fara sa-mi fi facut vreodata un selfie. Sau sa fi aparut in selfie-ul cuiva.

 

Da, fac bani din Social Media; din postarile de pe facebook, din blogul/site-ul meu, din audienta pe care o am pe Twitter sau pe Instagram. Sunt o norocoasa?! Probabil. Dar, credeti-ma, muncesc mult pentru asta.

Sigur ca backgroundul meu in coordonarea unei reviste sau in branding si PR ma ajuta in business-ul meu din online, dar fara munca sustinuta, zilnica, munca pe care nu o vede nimeni in nicio fotografie din social media, nu ai cum sa ai succes. Sau ai, dar pe termen foarte scurt pentru ca … “te arzi”, “te consumi” si lumea nu te mai tine minte.

Asa ca va rog sa cititi randurile de mai jos din perspectiva faptului ca sunt altfel conectata la ceea ce inseamna Social Media.

Mai intai sa lamuresc chestiunea “selfie”. Inteleg cultura generatiei care vrea sa transmita in orice secunda ceea ce face si asteapta validarea grupului din care face parte, inteleg de unde a aparut selfie-ul si nu ii judec in niciun fel pe cei care isi fac selfie-uri in fiecare moment care li se pare important.

Pentru mine insa, selfie-ul e o forma de egoism: esti atat de centrat pe ceea ce ti se intampla incat vrei sa detii controlul absolut a ceea ce se va reflecta mai departe si nu lasi pe nimeni altcineva sa surprinda in imagine intamplarea. Ceea ce ti se intampla devine doar o reflectare a proiectiei tale despre ce ar trebui sa stie lumea (de aici si multele softuri de prelucrare de fotografii), nicidecum o experienta comuna cu cei din jurul tau. In plus, selfie-ul mi se pare o forma suprema a singuratatii cultivate: n-ai nevoie nici macar de un prieten, un coleg sau un strain cu care sa imparti putin din amintirea ta.

Si da, imi enervez prietenii cand spun ferm “NU FACEM SELFIE” pentru ca si lor li se pare mai comod sa nu mai interactioneze cu cei din jur si sa pastreze controlul.

Cum ziceam, nu judec pe nimeni, dar data viitoare cand va faceti un selfie ganditi-va daca n-ati putea ruga pe cineva din jur sa va faca fotografia, fie si un necunoscut. Nu o sa fie o tragedie sa interactionati cu un necunoscut, ba din contra ar putea fi o bucurie.

Acum sa trecem la cateva lucruri care ma deranjeaza in social media (as vrea sa am ceva mai mult umor sa le pot descrie mai amuzant, dar…)

Ma deranjeaza oamenii care traiesc viata altora. Mi s-a intamplat sa gasesc parerile mele, mot a mot, pe blogurile unor domnisoare. Daca ar fi fost chestiuni filosofice despre viata, poate ca ar fi fost natural sa impartasim aceleasi valori, dar erau pareri despre spectacole de teatru sau dans vazute in alte colturi de lume, departe de tara noastra.

Ma deranjeaza oamenii care judeca viata altora. Nu stim niciodata de ce o persoana o ia pe un anume drum, nu cunoastem problemele prin care trece si nici backgroundul emotional, cultural pe care-l are. De ce sa ne dam noi cu parerea doar ca sa ne bagam in seama?!

Ma deranjeaza cei care comenteaza fara sa spuna nimic. Si nu vorbesc aici doar de troli, aia au de spus mizerii, de dragul de a spune mizerii. Vorbesc de cei care au pareri despre orice, stiu intotdeauna totul si pare ca au nesfarsit de mult timp liber.

Culmea, nu ma deranjeaza trolii. De fiecare data cand citesc cate o mizerie ma intreb ce ceva e gresit in viata acestui om de isi ocupa timpul ca sa scrie o rautate si sa arunce cu noroi in cineva? De ce simte nevoia sa se descarce folosind un limbaj extrem de violent cand vrea sa spuna o parere despre un subiect, oricare ar fi acel subiect?

Gandesc ca oamenii care au doar lucruri rele de spus despre alti oameni sau despre ce vad in jurul lor sunt niste persoane foarte nefericite, mi-e mila si, cumva, gasesc intelegere ca sa nu ma enervez pentru mizeriile lor. Sunt sigura ca daca ar fi echilibrati in vietile lor, daca ar fi fericiti, ar face cu totul altceva decat sa-si ocupe timpul cu mizerii.

Cu experienta, si uzura- as zice, a multor ani de administrat canale de social media (pentru personalitati sau companii), mi-as permite sa va fac cateva recomandari.

Nu puneti in spatiul public (social media e spatiu public, prin lege, chiar daca setati diverse lucruri pentru “privat”) informatiile care ati vrea sa ramana private.

Nu puneti fotografii cu voi in chiloti (costumul de baie intra tot la categoria chiloti) decat daca sunteti modele si vindeti lenjerie. Sau dame de companie si va vindeti pe voi. Nu stiti niciodata ce job veti avea peste cativa ani si fotografiile lasate in spatiul public va pot face foarte mult rau.

Si nu va vaitati ca lumea nu promoveaza cultura si valorile. Propriile voastre canale de Social Media se comporta ca mici canale de televiziune, asa ca promovati prin share lucrurile si intamplarile valoroase. Comunitatea voastra de prieteni va deveni o mini-lume mai buna.

3428
chiara vogue spaniaDespre disputa dintre bloggerii de moda-beauty si restul ”lumii”

Despre disputa dintre bloggerii de moda-beauty si restul ”lumii”

“There is divine beauty in learning… To learn means to accept the postulate that life did not begin at my birth. Others have been here before me, and I walk in their footsteps. The books I have read were composed by generations of fathers and sons, mothers and daughters, teachers and disciples. I am the sum total of their experiences, their quests. And so are you.”
― Elie Wiesel

In ultima vreme s-a vorbit mai mult despre bloggerii (sunt si domni, sa stiti) de moda & beauty, despre priceperea sau autoritatea lor de a da sfaturi.

Multi zic ca disputa a aparut de la business (ca pierd unii bani pentru ca se duc in zona de fashion), dar e un raspuns superficial pentru ca domeniile de activitate si audientele celor care se afla in disputa sunt atat de diferite ca niciun publicitar nu s-ar gandi sa le mixeze.

Disputa, cred eu, a aparut de la continut. Iar cea mai recenta dintre intamplari e un exemplu bun de cum, atunci cand nu exista documentare pe subiect, e usor sa te dai cu presupusul si sa gresesti.

Un blogger generalist, cu audienta foarte mare, a scris un text in care comenteaza cat de superficiale si de fara sens (pentru lumea lui) sunt postarile celor din comunitatea de beauty & fashion si da un exemplu, fara sa numeasca persoana (atentie!!!), al unei domnisoare (posesoare de asemenea blog) care nu se incadreaza in tiparele masurilor standard. Pune doar un link, dar nu numeste niciodata persoana.

Un val de tinere domnisoare incep sa militeze pentru drepturile lor de a scrie ce vor, indiferent de kilogramele din dotare sau de cultura generala (chiar e dreptul lor sa faca asta, au dreptate) si numesc persoana pe care o incriminase bloggerul (desi nu e deloc politically correct) si-l fac praf pe el pe principiul ”habar n-ai tu cum e sa respecti drepturile oamenilor si de ce discriminezi pe baza de kilograme”.

In patima feminista de a-si apara grupul, fetele nu fac nici macar o minima documentare despre istoricul celui care a scris. Care, ce sa vezi, a fost unul dintre oamenii cei mai agresati verbal pe tema kilogramelor pe care le-a purtat candva. Si sunt absolut sigura ca nu a uitat asta.

Adica fetele, cu gratie si eleganta, fac exact gafa pe care o acuza la celalalt.
*
Ce face comunitatea de beauty si fashion zilele astea e ca la emisiunile politice in care se preia doar o parte din informatie, se umfla bine si se transforma intr-un alt subiect, pentru a ocoli adevarul.

Ce am inteles eu din articolul respectiv e despre cum nu poti fi peste noapte mare specialist in ceva doar pentru ca ai testat trei produse din gama. E despre cum lumea nu incepe si se termina la experienta ta, e despre cum tu nu esti Dumnezeu, nici in moda si nici in beauty, cum nu esti nici cand vezi un film, un spectacol de teatru, de balet, sau un concert. E despre cum e o prostie sa -ti spui singur ca esti influencer, sa te etichetezi asa, de dragul modei, al trendului cuvintelor.

Adica au si altii pareri, uneori diametral opuse. Uneori mult mai documentate sau cu mai multa competenta in domeniu.

Citim cu totii acelasi text si intelegem dupa nevoile si proiectiile personale ale fiecaruia.

*
Zilele trecute, la Iasi, in Turneul Scoala Flanco, o domnisoara care avea un blog de fashion a venit sa ma intrebe daca e bine ca are si continut (text) sau sa mearga la fel ca fetele cu audienta mai mare decat a ei care pun doar fotografii in care apar imbracate in haine mai mult sau mai putin ”la moda”.

I-am spus fara sa ezit ca, desi traim intr-o vreme in care vizualul e regele, are nevoie de continut. Are nevoie de text care sa faca diferenta sau are nevoie de fotografii concept care sa vorbeasca, sa spuna povesti.

Pentru ca altfel… se arde. (si nu ma refer la sensul vulgar al expresiei).

E un parcurs care se intampla si la textele patetico- emotionalo-sfatuitoare in viata (de asta marii invatati ai internetului, cu sfaturi bombastice pentru femei in depresie, au cam raposat sau si-au adaugat si altfel de continut). Oamenii au o reactie (primesc o emotie, de oricare fel ar fi ea), se obisnuiesc cu ea si apoi vor mai mult. Si mai mult.

Si ce poti sa faci in moda, cand nu ai o cultura (vizuala si nu numai) bogata si te afli sub presiunea numarului de like-uri si de vizitatori ?!

Fie te impaiezi si mai mult, fie incepi sa te dezbraci. Doar ca publicul o sa vrea si mai mult. Tot mai mult. Si … pana unde te dezbraci?!

(Daca va uitati la tinerele care au inceput bloggurile de fashion cu 4-5 ani in urma, veti observa ca un numar mare dintre ele a ajuns deja la…chiloti. In fotografii, la propriu. Si e cumva un parcurs organic pentru ca nu au avut un fundament de continut si au trebuit sa ofere mai mult si mai mult si mai mult audientei lor.)
*

”There is divine beauty in learning… To learn means to accept the postulate that life did not begin at my birth….”

E un studiu de caz la Harvard Business School pe unul dintre blogurile de fashion cele mai celebre in lume, The Blonde Salad al Chiarei Ferragni, cea care impreuna cu un tanar domn Riccardo Pozzoli (cu studii in marketing digital si business) a creat un imperiu de peste 10 milioane de euro anual. Costa 10 euro acest studiu, il recomand din inima.

*

Daca n-am reusit sa ma fac inteleasa, imi cer scuze. Textul meu se vrea a fi despre moderatie in exprimarea opiniilor, despre a masura cu bun simt si cand il acuzam pe celalalt ca greseste, despre a nu ne crede Dumnezei in niciuna dintre opinii pentru ca exista mai multe perspective mereu. Chiar si cand e vorba despre haine si cosmetice, sau mai ales atunci.

*

cover foto – Chiara Ferragni pe coperta revistei Vogue Spania.

11387

lectia mortii lui Vadim: bumerangul cu mizerii

Orele de dupa anuntarea decesului lui Corneliu Vadim Tudor ne-au oferit o lectie importanta despre efectele unei vieti rostita cu patima contra altora.

In Social Media a fost si este un iures teribil cu cuvinte grele despre omul care nu mai e.

Chiar prieteni de-ai mei, oameni cu care am stat la masa si a caror parere o respect, au marcat cu bucurie si nu foarte elegant moartea lui Vadim.

As vrea sa le spun ca nu e crestineste si sa-i conving sa nu mai scrie, dar stiu injuriile grosolane pe care Vadim li le-a adresat de-a lungul timpului. In baza unor minciuni inventate de Vadim pentru spectacolul vorbelor sale. Pentru audienta lui.

*

Nu pot sa-i cert pe prietenii mei ca nu au ego-ul ca al Maicii Tereza si nu stau acum cu capul plecat, piosi, gindidu-se ca e moartea unui crestin. Daca aveau un asemenea ego faceau caritate, nu activitate publica.

Insa lectia pe care ne-o da social media astazi, odata cu decesul lui Vadim, e despre urmasii celor care folosesc invective si minciuni gratuite de dragul show-ului.

Ginditi-va pentru doua minute la fetele lui Corneliu Vadim Tudor. Ele nu-l stiu drept “Tribun”, nu cunosc versiunea lui ironic grosolana (cel mai recent articol pe care l-a scris,probabil ultimul inainte de a muri, e despre o posibila relatie amoroasa intre Tiriac si Simona Halep, un articol de o grosolanie scirboasa).

Ele il stiu drept “TATA”.

Si vad astazi, sau miine, sau peste un an,  ca –  la moartea tatalui lor –  o parte importanta din oameni a aruncat cu mult noroi. Moartea pe care ele au resimtit-o oricum dureros pentru ca era omul cu care isi construisera emotii si amintiri frumoase.

Ginditi-va la durerea multiplicata pe care o resimt.

E o lectie pe care cei care apar la televizor, care scriu pe bloguri, care fac “pamflet” ca sa murdareasca oameni doar pentru ca asa vor ei, ar trebui sa o inteleaga acum.

Nimeni nu e nemuritor. Si, “dupa”, copiii vostri se lovesc frontal de bumerangul cu mizeriile pe care le-ati facut.

Pentru ca traim intr-o vreme in care oricine poate sa vorbeasca la fel de tare ca un televizor. Uneori si pentru un public mai numeros.

4043
leszek paradowskiFIFI & The City: cind cineva iti face rau….

FIFI & The City: cind cineva iti face rau….

Text de Cristina Popa

Sa nu faci rau niciodata nimanui! O aud pe mama mereu spunindu-mi asta. Eram prea mica sa inteleg de ce imi tot repeta. Aveam sa aflu mai tarziu ca sunt oameni care fac rau pur si simplu. Asa sunt ei construiti. Isi iau bucuria din raul altora.

Aveam un prieten pe care il indrageam foarte tare. Eram apropiati. Era un om deştept şi cultivat. Problema e că nu îi ieşeau treburile, era mereu nefericit.  In timp mi-am dat seama ca e ceva in neregula pentru ca spunea tot felul de rautati despre prietenii si amicii comuni. Nu ierta pe nimeni. Nu supoerta fericirea altora si pur si simplu avea o satisfactie enormă cînd spunea sau tot făcea răutăţi. Nimeni nu era fără defect şi am ajuns să mă întreb oare ce spune de mine?

Şi-am aflat mai apoi că omul căruia eu îi pusesem sufletul pe masă şi pe care îl ajutasem enorm când era la pământ, arunca pur si simplu cu noroi. M-am blocat. M-a durut tare şi n-am ştiut cum să reacţionez. N-am ripostat. M-am indepartat si incet l-am scos din viata mea de tot. I-am transmis prin altii ca stiu ce face. A incercat sa imi explice dar nu mai aveam urechi pentru el. Durerea mi-a trecut in timp dar cicatricea a ramas.

După el, au mai fost şi alţii care m-au lovit. Fără milă. Am încercat de fiecare dată să nu judec şi să iert fără să ripostez. E greu, dar nu imposibil. Cea mai mare pedeapsă pentru cei care mi-au făcut rău este TĂCEREA.

Mi-am intrebat prietenii:  “Ti-a facut cineva rau si tie ti s-a parut ca nu aveai nicio vina? Cum ai reactionat?

Am primit foarte multe raspunsurile. Părerile sunt mai împărţite ca niciodată. Unii tac, unii uită dar sunt muţi care cu sinceritate spun: mă răzbun!

Cand eram mai tanara, ma consumam foarte mult, ceream explicatiu, incercam sa inteleg ca poate totusi am facut eu ceva. si chiar daca nu era vina mea, incercam sa gasesc o solutie. acum, nu mai reactionez daca stiu ca nu am nici o vina. ma retrag din acea situatie, iar daca este vorba de o relatie de amicitie sau colegialitate, prefer sa nu mai am de a face cu oamenii respectivi. legea compensatiei functioneaza aproape intotdeauna. nu sunt de acord nici cu sintagma intoarce si celalalt obraz, dar nici raspunde la rau cu rau.

Chiar daca razbunara este in sangele meu si este o arta pt mine necesita timp, daca nu am acel timp …nu actionez, lipa de timp este data de importanta faptei celuilalt…daca fapta e imp..gasesc timpRazbunarea e in sangele tau? Pai…Eu nu cred in nerazbunare..cred in balanta intre timpul consumat si semnificatia faptei. Tu stii pe careva care nu s-ar razbuna?

mai multe raspunsuri si intimplari intelepte despre ”cine si de ce iti face rau”, pe blogul lui Fifi, aici.

(cover foto Leszek Paradowski)

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

o puteti citi si pe blogul ei fifiFIFI STIE

cover photo shutterstock

 

862
shutterstock_copilDespina, proaspătă mamică: Când ziua de 8 martie face sens

Despina, proaspătă mamică: Când ziua de 8 martie face sens

text de Despina Ponomarenco

 

De când mă ştiu mi-aş fi dorit să fiu bărbat. Din simplu motiv că pentru ei totul este mult mai simplu.

Când un bărbat spune lucrurilor pe nume e curajos, când o femeie face acelaşi lucru e lipsită de tact.

Când un bărbat iese nebărbierit şi cu părul vâlvoi din casă e macho, în timp ce o femeie care iese aranjată din casă e tocată mărunt de jumătate din cartier…

În acest sens, ziua de 8 martie nu a fost, cel puţin până acum, o zi deosebită pentru tine. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi divinizez mama şi mă folosesc de orice prilej să îi arăt că o iubesc şi cât este de specială pentru mine. Nu simţeam însă că ziua de 8 martie aduce ceva în plus relaţiei noastre.

Daaaaaar, totul s-a schimbat de când a apărut el, fiul meu. Când se trezeşte în miez de noapte şi îl legăn uşor până îl cuprinde somnul la loc, iar ochii mei umflaţi nu mai au nici o importanţă. Când îl alăptez şi mă priveşte cu ochii aceia care îmi spun că e complet dependent de mine, iar eu îi şoptesc că îi voi fi mereu alături. Când adormim împreună şi mâna lui îmi cuprinde degetul meu ca şi acum acel deget e tot sprijinul lui în lume. Acestea sunt doar câteva dintre momentele în care a fi mamă este totul.

Şi iată cum, doar după ce am dat viaţă unui pui de om, ziua de 8 martie face sens pentru mine. Este prima zi a mamei pe care o experimentez şi este minunat. La mulţi ani, mamelor! La mulţi ani, mama!

*

Responsabilă de PR și evenimente la cel mai cool mall din oraș – Promenada, soția lui Răzvan și mama lui Rareș, Despinei îi place să scrie despre noile experiențe din viața sa. 

587
reflectamRomania lucrurilor bine facute, sa le dam exemplu

Romania lucrurilor bine facute, sa le dam exemplu

Stiu ca multi am votat contra cu ura, alti multi am votat pentru decenta si normalitate (care pina devine obisnuita, o sa fie plictisitoare).

Dar imi place sa cred ca exista multi dintre cei care au votat (ca mine sau altfel) care cred in lucrurile bine facute, “nemteste”, daca vreti.

In ultimii ani, au fost multe exemple negative; am avut (si sa fim onesti, o sa mai avem) multi mediocri – chiar idioti – promovati drept lideri pentru ca altele erau interesele. Li s-a spus copiilor ca e ok sa injuri cind nu mai ai argumente, ca nu e nicio problema daca minti (e suficient sa pui minciuna in spatiul public si sa se chinuie ceilalti sa demonstreze ca nu e adevarata).

In ultimii ani, ne-am bucurat cind a mai aparut cite o floare de colt – o raritate a naturii – devenita model: cineva care s-a luptat pentru mai bine, cineva care a facut fapte bune, cineva care si-a depasit limitele ca sa construiasca si pentru altii, nu doar pentru sine.

E o emotie mare acum in tara si in afara granitelor , oriunde se vorbeste romaneste. O emotie care aduce o mare speranta si care trebuie valorificata de noi, fiecare dintre noi, ca sa facem bine. sa o folosim util ca sa construim ceva ce poate fi o inspiratie pentru altii.

Haideti sa construim impreuna o carte cu lucrurile bine facute.

Scrie intr-un comentariu un exemplu de lucru bine facut si ai grija cind completezi datele pentru comentariu sa fie adresa ta de mail corecta. Te vom contacta sa ne ajuti sa ajungem la persoana despre care ne scrii ca sa facem un reportaj despre el/ea.

Un om din apropierea ta care are bun simt, isi face treaba cu onestitate si schimba cu o miime de milimetru lumea din jurul sau.

Sa construim Romania lucrurilor bine facute din exemple mici care pot fi modele mari.

Oamenii reflecta ce le arata ceilalti, sa le dam deci – cu generozitate – exemple frumoase.

Multumesc.

Si multumesc mult daca vei da mai departe vestea ca sa adunam cit mai multe povesti

1552
james-deanFifi & The City: bad boys or good boys?

Fifi & The City: bad boys or good boys?

text de Cristina Popa

Sunt pe lumea asta femeie extraordinar de frumoase si cu o minte sclipitoare. Si cu toate astea fac niste alegeri in dragoste de iti incremenesc sinapsele. Am un exemplu asa langa mine. O femeie care ar putea avea orice barbat pe lumea asta. Far aexagerare.  Si totusi ea alege gresit. De fiecare data. Cum ar putea sa ii fie bine? Pai poate sa vina un mare noroc. Sa se indragosteasca de un baiat bun. Desigur, noi prietenii ei stim ce se intimpla. Fetei nu ii plac baietiiasezati, genul cumsecade. Nu simte provocarea, ii miroase a plictis din prima clipa a intilnirii. Sansa ar fi sa gaseasca un om cu suflet bun dar cu alura de golan.  Si care sa-si dezvaluie aura de bun mai tarziu in relatie.

Ajungem la discutia bad boy versus good boy. Femeile vor dragostea absoluta, aia ca in filme. Barbatul trebuie sa fie in primul rand….barbat adevarat. Si cand spunem barbat adevarat ne gandim repede la o nuanta de bad, bad, bad.

Mi-am intrebat prietenele ce aleg in dragoste? Bad boy sau good boy?

Raspunsurile se citesc cu gura  pina la urechi.

La o prima vedere, nici nu cred ca e neaparat alegerea mea. E mai presus de mine. Pur si simplu nu pot sa evit tabara “bad” . Ma atrage ca un magnet si ma mai si monopolizeaza. Ies “in sange,, de fiecare data, dar nu ma las. Revin.

 Bad boy clar :))) always!!! De ce? Ca sa nu ma plictisesc ca sa aiba grija de mine… ca sa nu pot sa ii zic vreodata “ca nu are c…” ca sa nu visez la un bad boy :)))

 Bad boy! De ce? Pentru că mă provoacă. Mă inspiră. Mă enervează. Și îmi place adrenalina. Îmi plac golanii.

 Good guy, de aici incolo. M-am saturat de bad guys. Am evoluat destul:)).

 Eu good boy, ca am fost invatata de acasa sa ma feresc de bad boy, ca iese sigur cu broken heart sau broken ribs. Dar good boy nu inseamna neaparat good.Uneori sunt cevaaaa…

 Un mix de ambele, cu pondere mai mare bad.

 Bad boy, asa am ales intotdeauna, good boys sunt prea plictisitori pentru mine.

*

mai multe opinii puteti gasi aici.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

812
shutterstock_gunoaieRomania, tara unde bunul simt e plictisitor

Romania, tara unde bunul simt e plictisitor

Zilele astea prietenii mei sunt incintati ca – IN SFIRSIT – Klaus Iohannis a inceput sa riposteze catre contra candidatul lui.

Ieri, “intr-un discurs fara precedent” (ca sa citez televiziunile), Iohannis i-a pus citeva “etichete” lui Ponta: i-a spus ca e “fraier” pentru ca n-a stiut sa cheltuiasca eficient banii destinati investitiilor, i-a mai spus ca afirmatiile cum ca el intentioneaza sa dezbine Ardealul sunt niste “cretinisme”.

Oamenii care il sustin s-au bucurat: “in sfirsit ia atitudine, ii spune nesimtitului ala ceea ce merita”, a spus un prieten de-al meu, profesor.

Daca insa ne dam un pas in spate si ne uitam la noi si la nevoile noastre legate de acesti candidati, s-ar putea sa ne schimbam parerea despre… noi.

*

In ultimii ani discursul politic a fost pe contre, pe etichete care de care mai colorate, mai ironice, mai nepoliticoase: Traian Basescu l-a numit pe premierul Ponta “pisicut”, “mitoman” (2012), premierul a fost si el generos cu etichetele a spus ca Tariceanu nu poate veni in fata Parlamentului “sa i se numere ouale pentru ca nu are ce sa i se numere din pacate”  (2006), la televizor oamenii au putut vedea cum prezentatorii se adreseaza unor autoritati cu “nesimtitule” sau “dobitocule” (Mihai Gadea catre Lucian Duta, seful CNAS), Rares Bogdan aseara catre Bogdan Stanoievici, Ministrul delegat al romanilor de pretudindeni).

Oamenii au invatat ca e ok sa ripostezi cu invective, ca e ok sa folosesti cuvinte dure in locul argumentelor si ca, la sfirsitul unui dialog, trebuie sa ai cuvintul cel mai tare, cel mai dur, altfel – cum s-a intimplat recent la tv – esti eliminat din conversatie.

*

Sa facem un exercitiu si sa mutam genul acesta de conversatie in interiorul unei familii, al unui cuplu.

Ea e suparata ca el n-a dus gunoiul si rabufneste folosind invective. El ii raspunde la fel ca sa nu ramina mai prejos, sa aiba ultimul cuvint, ba aduce si citeva exemple de la vecini “da’ nici Gigel nu face asta, doar tu ma tii sub papuc”.

E un model pe care-l invatam zilnic de la politicieni: cind li se spune ca au un lider care e anchetat pentru ceva, raspund repede fericiti “dar si la voi sunt oameni sub ancheta”, mutind discutia ca un ping pong cu gunoaie, fara sa isi asume cineva sa faca, de fapt, curatenie.

*

Mintea noastra s-a pervertit, intre multele invective folosite drept argument intr-o conversatie (nu mai vorbesc de emisiunile tabloid unde iti doresti sa nu asculte vreodata copiii de teama ca te-ar intreba ce inseamna ce spun oamenii aia si de ce spun asta), am ajuns la un stadiu de uzura incit nu ne mai capteaza atentia decit ceva SI MAI DUR. SI MAI OBRAZNIC. O eticheta SI MAI MIZERABILA.

Iar cind intilnim un om care vorbeste elegant, duce o conversatie in termeni nu doar diplomatici, ci si foarte argumentativ inteligent, ni se pare ca e plictisitor. Ca n-are zvic. Noi vrem singe pe pereti, cuvinte urite si mizerii.

Chiar daca acum, cind cititi aceste rinduri faceti un pas in spate si spuneti ca nu sunteti asa, mai ginditi-va putin la reactiile voastre din ultimele saptamini. Ginditi-va cu sinceritate.

O sa avem nevoie de 10-20 de ani sa recuperam mental ce am stricat in ultimii ani, la nivelul discursului si la nivelul competitivitatii (prin campania asta electorala tocmai ce le-am spus copiilor ca e cistigator nu cel care e cel mai bun, ci cel care a pus mai multe etichete rele asupra competitorilor, cel care a declinat in cit mai multe forme expresia vulgar populara “ba pe a ma-tii”).

Traim in tara in care am ajuns sa ne placa sa ne jucam  cu mizerii, dar nimeni nu aduna gunoiul si nu-l duce la groapa.

In tara in care bunul simt e plictisitor.

Doar ca, pe termen lung, o sa ne imbolnavim si mai tare daca nu invatam sa facem curatenie.
In dreptul nostru mai intii. In curtea si in mintea noastra. In asteptarile noastre.
cover foto : shutterstock 
1137
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!