Tag : opinie

bazavan galmeanuInterviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Interviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Revista Unica m-a rugat, prin Carmen Ghibutiu, sa raspund la cateva intrebari despre blogul meu.

O parte din raspunsuri au intrat in revista si daca veti cumpara revista cu Elena Gheorghe pe coperta le veti putea citi, altele – pt ca evident am raspuns pe larg:) – n-au mai intrat si le las aici

unica iulie 2017

O situatie ipotetica: Daca ar trebui sa explici cuiva care nu stie ce e Internetul  ce e acela un blog, ce i-ai spune?

Propria revista, propriul canal media. Un loc unde poti sa pui ceva care e relevant pentru lume. Nu e despre a scrie despre tine, ala e un jurnal pe care-l tii in sertar. E despre a pune informatii RELEVANTE in spatiul public.

Care e cea mai mare teama a ta in legatura cu blogul? Daca ai vreuna, bineinteles…

Nu am, daca maine ar disparea blogul, as putea sa fac altceva  – care sa tina de partea de producere de continut – fara nicio problema.

Ce ai castigat si ce ai pierdut de cand ai devenit foarte cunoscuta?

Nu mi se pare ca sunt cunoscuta si nu e un alint cand spun asta. E un alint si mult ego sa ne imaginam ca, daca ne citesc articolele cateva zeci de mii de oameni zilnic, suntem buricul pamantului. Faptul ca sunt oameni care imi stiu numele e doar o consecinta a anilor mei in presa (am lucrat in radio de la 19 ani, cred ca pana la 25 de ani stia mai multa lume numele meu pentru ca ma auzea foarte foarte des la Europa FM), dar nu e ca si cum as fi o vedeta. Lucrez aproape de vedete. Loredana e o vedeta, cam pe la acel nivel e o persoana careia i se poate schimba viata pentru ca e cunoscuta. Oamenii au facturi de platit, au o viata de trait, nu e ca si cum eu as fi fost prezenta sau am influentat momentele importante din viata lor si, ia te uita, ce ma stiu intr-un mod care sa ma atinga la nivel personal.

Cum este publicul tau?

E un public foarte educat, care e obisnuit sa citeasca mult – am o durata de citire de peste 4 minute per articol (iar media nationala e sub un minut) – care merge la spectacole (cateodata aflu ca si-au luat bilete si la spectacole de teatru sau de dans de afara la care am fost si eu: ) ), e un public cu bun simt. E un public pe care l–am triat in ani de zile. Spre exemplu, nu aprob comentarii pe blogul meu daca nu sunt un plus de continut, de informatie. Daca ele sunt din categoria “ce misto ai scris” sau, reversul, “ce tuta esti” nu mi se par relevante.

Ce compromis nu ai face pe blog?

Nu as face niciodata un selfie sau fotografii penibile in care ma simt peste noapte diva din fundul curtii.  Ii scot din minti pe toti clientii cu care lucrez pentru ca pun aceasta clauza in contract: ca nu fac selfie. Nu mi-am facut niciodata si chiar am vorbit la o conferinta pe tema asta, despre cat de mult a schimbat comportamentul oamenilor ideea de selfie si cat de mult le afecteaza ego-ul. Selfie-ul e despre ego, singuratate si control – vrei sa apari in versiunea care ti se pare tie cea mai frumoasa(control), te pui pe tine in centrul lucrurilor si nu mai interactionezi cu nimeni pentru a ruga sa te ajute sa faci o fotografie.

Cine este cel mai aspru critic al tau?

Imi place sa cred ca eu, desi am prieteni care imi editeaza textele mai lungi (ca o forma de control), prieteni cu care ma verific in luarea unor decizii de business in ceea ce priveste blogul meu si stiu ca sunt sinceri oricat de grave ar fi lucrurile pe care trebuie sa mi le spuna. Zilele trecute am facut un interviu cu Cristi Puiu care a zis ceva in care cred si eu foarte mult „toti suntem victimele propriilor minciuni sau iluzii” si e important sa incercam sa fim cat mai onesti si cu noi si cu altii. Poate de asta mi se pare o mizerie conceptul de „fake it till you make it” pentru ca e o promovare a formei fara fond foarte prezenta in Romania, cu focus intens pe online.

***

P.S. Interviul acesta l-am dat cu o saptamana inainte de a pleca la FITS (de unde am scris un text despre impostori, oportunism si lipsa decentei in alegerea subiectelor despre care scrii – cu pricepere, cu stiinta despre ce scrii –  care a suparat pe multa lume)  si semnalez si in paginile revistei impostura pe care o simt tot mai prezenta in online. Oamenii nu se intreaba daca ei au pricepere sa scrie despre ceea ce scriu. Cumva, in era libertatii de exprimare, fiecare poate sa faca ce vrea, dupa cat il tine bunul simt. Dar cand o institutie de cultura sau un sponsor valideaza asemenea impostori, platindu-i ca sa scrie despre ce stiu sigur ca nu se pricep, se trece la un nivel periculos de fake news/fake informations … fake in general.

Si da, oricat as supara lumea, am sa semnalez aceste abateri mereu. Pentru ca daca nu le semnaleaza cineva, ele par normale si duc pe mai departe intr-o si mai mare impostura.

P.P. S Toate textele mele din Unica vor aparea in curand intr-un ebook. Am incetat sa mai scriu pentru Unica la inceputul acestui an, dupa 2 ani de colaborare, pentru ca nu-mi mai permite programul; in toamna demarez un nou proiect editorial care sper ca o sa va placa.

foto de cover, dar si cele din articolul din UNica sunt semnate de Alex Galmeanu.

 

4119
atitudineIncepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Incepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Ieri eram intr-un hypermarket si vedeam o doamna care se uita fix la mine. M-am gandit ca e ceva in neregula cu mine (eram imbracata intr-o geaca groasa, in jeans, nemachiata, cu ochelarii care-mi lumineaza calea si parul prins intr-o coada) si-am trecut mai departe. Doamna a venit dupa mine printre rafturi si, recunosc, m-am cam speriat cand am vazut-o ca vine tintit la mine.

M-a intrebat daca sunt Cristina Bazavan si, pt o fractiune de secunda, gandindu-ma cum sunt imbracata si absolut deloc machiata – m-am gandit sa spun ca nu :) A continuat sa-mi spuna ca ma citeste in Unica si ca se bucura ca m-a intalnit.

Evident mi-a fost f f rusine, evident ca mi-am promis ca voi iesi din casa numai coafata si pe tocuri (no way:) ), dar m-am gandit inca o data de cate ori am vrut eu sa renunt la a scrie pentru Unica si mereu a aparut cineva care mi-a multumit pt text.

Iata mai jos, textul din Unica ianuarie la care facea referire doamna din hypermarket.

*

Hello, 2017!

Incepe un nou an, ce planuri aveti pentru el?!

 

Stiti ca analizele sociologie spun ca pentru  noi femeile de-a lungul unui an exista 3 inceputuri? Pare straniu, dar…

Mai intai exista inceputul cu promisiuni si analize pentru propria persoana – cel care se intampla la aniversarea zilei de nastere. Ne promitem ca o sa avem mai multa grija de noi, ca o sa ne urmarim mai atent obiectivele personale (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Mai apoi exista inceputul social – cel de dupa vacanta de vara  – cand ne intoarcem la munca si creierul e setat pentru un nou inceput. Desigur ne punem obiective  (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Si exista, desigur, inceputul calendaristic – inceputul de an – marcat cu o semi vacanta si cu alte setari de obiective (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Sunt foarte curioasa cat de multe dintre promisiunile pe care vi le-ati facut anul trecut le si respectati. Si daca ati reusit sa faceti macar o schimbare importanta in viata, sa existe un inceput dintre cele gandite de voi ca va fac bine.

Cand privim detasat vietile altora ne dam seama mai usor de ce nu isi repecta propriile promisiuni si, oricum ai lua-o, totul e o chestiune de vointa si de rigoare, disciplina.

Daca iti doresti cu adevarat sa te schimbi, te schimbi; pentru ca noi alegem – dincolo de orice teama, orice gand ca trebuie sa ne supunem sistemului – noi alegem cum vrem sa ne traim viata.

Stiu ca cititi aceste randuri si va ganditi: femeii asteia ii e usor sa vorbeasca despre schimbari pentru ca are o viata usoara, n-are problemele mele (oricare ar fi ele) si ce stie ea despre mine?!

Dar, de fapt, gandul asta e doar o scuza. Pentru ca eu pot sa ma apar si sa spun ca nu exista om fara probleme, nu exista persoana care sa nu se lupte cu ganduri, spaime, situatii in fiecare zi. Dar aleg sa vad partea pozitiva, sa nu pun presiune pe mine, sa nu ma judec, sa ma rasplatesc cand fac ceva frumos, sa fiu onesta cu mine cand fac vreo prostie, sa-mi scutur ego-ul cand vrea sa o ia in fata… Si tot asa.

Ce vreau sa spun cu textul asta? V-ati gandit cate promisiuni ne facem noua insine, v-ati gandit cat de mult v-ati pacalit pe voi amagindu-va cu gandul ca o sa incepeti sa faceti lucruri bune pentru voi pe care nu le-ati dus la bun sfarsit pentru ca v-ati gasit scuze?!

Ma gandesc tot timpul ca acolo unde este un inceput este prin apropiere si un sfarsit. Adica s-a incheiat ceva care fie ne-a facut placere, fie nu, dar s-a dus cu ajutorul nostru sau cu ajutorul… sortii.

Asa ca poate la inceputul lui 2017 faci o lista cu lucrurile pe care le inchiei, intamplarile si situatiile care isi vor gasi  un sfarsit. Si poate, daca vrei sa intri in jocul meu faci urmatoarele lucruri.

  1. Scrii trei scrisori de multumire pentru trei persoane care te-ai ajutat in 2016 si nu le-ai multumit suficient. Daca incepi anul cu multumiri, cu intelegere pentru ceilalti si cu recunoasterea eforturilor lor, iti asezi un fundament frumos pentru ce urmeaza sa construiesti in urmatoarele luni.
  2. Faci o lista cu 12 lucruri noi – noute pe care nu le-ai facut niciodata asezate pe anotimpuri pe care sa le incerci in 2017, cate unul pentru fiecare luna. Nu trebuie sa fie ceva spectaculos sau mare – poate sa fie sa inveti sa faci o anume prajitura au sa te tunzi cum iti doreai de foarte multa vreme. Dar e important sa faci ceva nou mereu, pentru ca asta te tine alerta si iti adduce bucurii pe care inca nu le stii.
  3. Iti iei timp sa te relaxezi si sa-ti multumesti tie pentru ce ai facut bun in acest an. Si iti faci un cadou dragut. Doar pentru tine. Pentru sufletul tau. Nu neaparat costisitor, dar care sa-ti aduca tie o bucurie adevarata.
  4. Invata sa-ti cureti mintea si sa traiesti in prezent sa te bucuri de ce ai si ce ti se intampla, nu sa analizezi ce ai fi putut avea.

Iti doresc ca 2017 sa fie unul dintre cele mai frumoase inceputuri din viata ta. Sa te pretuiesti si sa te rasplatesti pentru fiecare clipa pe care o vei dedica sa-i ajuti pe ceilalti.

 

2166
and-the-winner-isDe ce nu-mi plac premiile in care esti pus sa-ti aduni votanti ca sa castigi –

De ce nu-mi plac premiile in care esti pus sa-ti aduni votanti ca sa castigi –

Stiu ca sunt un cosmar pentru prietenii mei care organizeaza celebrari ale unor oameni prin voturi populare pentru ca, de multe ori, le scriu ca sa le spun de ce alegerea poporului nu e intotdeauna buna.

Cativa ani la rand unii dintre ei m-au nominalizat si pe mine la tot felul de premii si m-au rugat sa-mi invit comunitatea sa voteze. N-am facut-o niciodata pentru ca, in primul rand, mi se pare penibil actul de a cersi un vot pentru un premiu care e doar o ingrasare a egoului.

Apoi, genul de premiu care e obtinut prin activarea comunitatiilor celor care sunt nominalizati e doar o buna gaselnita de marketing pentru a creste notorietatea brandului care organizeaza premiile (se joaca printre publicuri diferite) si a-si face trafic pe site, dar nu are nicio putere, nicio alta relevanta,  pentru ca ajunge sa compare mere cu castraveti pe principiul ca tot pe masa din bucatarie le gasesti pana la urma.

Cristi Manafu stie cat de vocala am fost cand Dragos Asaftei si Marian Godina au pierdut in doi ani consecutivi premiul personalitatea anului in internet in detrimentul unor tineri cu activitate mai putin remarcabila, dar mai bine inteleasa de toata lumea… paradoxal rezumata activitatea castigatorilor in cazul unuia cu ”paine” (mancare), iar al altuia cu ”circ” (umor), tocmai pentru ca alegerile s-au facut ca urmare a unor campanii in care nominalizatii erau pusi sa-si adune voturi.

Dragos Asaftei a ajuns, gratie activitatii sale din online, fotograful presedintelui Romaniei la 23 de ani si e un tanar implicat in foarte multe activitati sociale si educationale, o performanta greu de egalat, iar Marian Godina a reusit cu umorul lui, dar si cu spiritul dreptatii pe care-l are in sange, sa schimbe putin imaginea politiei romane; si el si-a dus activitatea din online mai departe de notorietate si a utilizat tot ce a castigat in online pentru a salva vieti si a face educatie.

Amandoi au mult bun simt si, organic, li s-a parut anapoda sa-si faca o campanie puternica pentru a castiga un premiu.

“Daca vrei sa faci ceva care e diferit, care sa revolutioneze, lucreaza singur sau cu cat mai putini oameni. Cu cat sunt mai multi implicati in proiect, cu atat devine mai comun,” mi-a spus acum 6 ani  Ejnar Truelsen un domn care a creat un calapod pentru pantofii sport care a revolutionat lumea sportului si a modei. (aici puteti citi despre intalnirea mea cu el)

Am mereu in gand vorbele lui cand intalnesc festivitati de premiere cu trofee obtinute prin votul publicului.

Cred ca o comisie de specialitate care numeste un castigator pentru un premiu e infinit mai relevanta pentru calitatea castigatorului pentru ca are cunostinte mai specifice pentru a putea desemna un lider in inovatie, in creatie, in… ce e desemnata comisia sa ofere premiul.

Cum mai cred ca un vot al publicului va alege intotdeauna pe cineva mai apropiat de mediocru/ de medie (pentru ca e inteles de mai multi) decat de inovatie si noi drumuri pe care le poate deschide.

 

 

 

 

1397
no smokingCat zambiti ca Tariceanu e la DNA, Camera Deputatilor modifica Legea Anti Fumat –

Cat zambiti ca Tariceanu e la DNA, Camera Deputatilor modifica Legea Anti Fumat –

Cu tot respectul si cu toata asumarea pentru ce urmeaza sa scriu, cred ca politicianul roman e ca un vierme.

Din punct de vedere biologic.

Un vierme inelar, o râmă de exemplu, daca-l tai in doua se regenereaza instant si traieste ca doua fiinte separate. Bine, n-are coloana vertebrala si asta il ajuta.

La fel e si politicianul roman, face ceva si cum nu-i e lui bine, cum gaseste o cale sa se regenereze – schimba o lege, da o mita, face o mantzocarenie. N-are legatura cu binele celor care l-au votat, ce naiba. Pensii speciale pentru ei, va mai amintiti?! ca muncesc mult, din greu.

Ultima mizerie pe care o fac parlamentarii nostri este legata de Legea nr. 15/2016, care previne si combate efectele produselor din tutun, lege care a intrat in vigoare pe 17 martie 2016 si e aplicata in mod decent, intru respectul sanatatii cetatenilor.

Ce sa vedeti?

Doi domni parlamentari, Daniel Fenechiu si Florian Popa,  s-au gandit ca pot modifica aceasta lege, discret, cu manta, prin ricoseu, facand niste amendamente la lege care anuleaza tot ce e prevazut.

Cum ziceam, viermi. Se regenereaza si o iau de la capat.

Sa explic ce amendamente au facut

În urma unui vot ambiguu din data de 24.04.2016 http://www.senat.ro/legis/PDF/2016/16L153CR.pdf Comisia de Sănătate din Senat a adoptat 3 amendamente ale senatorului Florian Popa care anulează sensul Legii 15/2016.

Cele 3 amendamente redefinesc spațiul public închis, în care nu e permis fumatul, drept “spațiu încadrat de pereți de jur împrejur” și stabilesc posibilitatea de a se fuma în orice spațiu “inscripționat special”.

Cu alte cuvinte, daca aceste amendamente vor fi adoptate, practic se va putea fuma in orice spatiu public (in afara locurilor de joaca, mijloace de transport in comun si locuri de munca) care nu are “pereti de jur imprejur” daca acesta este “izolat” si proprietarul il inscripționeaza ca “spatiu pentru fumat”.

Adica se revine la starea initiala.

Scriu aceasta postare ca sa va rog sa dati share sau sa scrieti si voi despre aceasta mizerie pe care o fac din nou parlamentarii. Cu cat valul de proteste va fi mai mare in spatiul public, cu atat avem mai multe sanse sa nu treaca aceste amendamente de Camera Deputatilor.

Legea e in plan sa se discute in aceste zile, asa ca orice share este de apreciat.

Multumesc frumos.

 

 

32263
fashionDespre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

Despre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

opinie pentru Unica, septembrie 2016

Noi nu avem moda – o industrie a modei – si daca cineva care lucreaza in acest domeniu se amageste sa creada ca traieste intr-o industrie, e doar problema lui/ei. Nu avem nimic din actiunile “de suport” ale industriei – de la targuri ale buyer-ilor pana la saptamana modei. Nu avem magazine, mari, spatioase, elegante unde designerii romani sa-si expuna hainele. (Molecule F si alte cateva sunt doar parte din zicala “cu o floare nu se face primavara”…dar ne bucura simturile).

N-avem decat cateva mari branduri de haine – si acelea cu liniile casual – pentru ca toti cei care ar putea sa-si cumpere couture (si-ar avea nevoie de asa ceva ) se duc direct in atelierele brandurilor respective.

Avem cativa designeri care au reusit sa aiba prezentari minunate pe afara ( Stefan Pelger e unul), avem alti designeri care au stiut sa-si creeze o identitate si sa construiasca in afara sezoanelor clasice de prezentari (Murmur – Andreea Badala sau Maria Lucia Hohan), avem designeri care au inteles cat de greu e in Romania si ca ne lipseste educatia vestimentara, nu doar cea legata de moda ca industrie, si si-au dedicat o parte din timp ca sa-i invete si pe cei care vin din spate “cum se face”  (Lucian Broscatean, designer si profesor la Cluj sau Alin Galatescu cu galele lui pentru tinerii designeri).

Dar cu ei si inca alti cativa, noi nu putem sa spunem ca avem o industrie a modei.

Si, cu sinceritate si respect fata de cei care citesc (va rog sa nu va suparati), nu avem nici public – consumatori avizati, competenti, care sa fie trendsetter sau care, pur si simplu, sa aiba o identitate vestimentara, pentru ca nu avem o cultura in acest domeniu. Sa te imbraci frumusel cu hainele din vitrinele unui magazin, exact in aceeasi combinatie, nu e chiar ceea ce se cheama ca te pricepi la moda.

Un mare profesor de la o scoala de design de moda din Paris obisnuieste sa le spuna elevilor sai care vin din Estul Europei, oricat de talentati ar fi, ca ei mai au nevoie de inca 100 de ani ca sa inteleaga ce e luxul.

Studentii se enerveaza, se considera discriminati, dar profesorul explica – an de an, pentru fiecare generatie – despre cum o persoana care a trait toata viata in lux si-l asuma, il contine, il face parte din comportamentul sau la fel ca respiratul, pe cand cineva care abia acum se loveste de lux o sa aiba nevoie sa parcurga multi ani de “a copia” si de multe generatii pana la a sti sa-l foloseasca si pentru altceva decat pentru validarea propriului ego.

Cu tot respectul, in lumea modei de la noi – cea in care brandul conteaza – n-avem prea multe femei care sa stie ce inseamna cu adevarat luxul: doamna Mociornitza, Marina Sturza, Principesele si, mai catre ultimii ani, Camelia Sucu, Amalia Nastase, Andreea Esca, Mihaela Radulescu, Andreea Marin si probabil inca 10-15 doamne care nu apar in presa pentru ca nu le pasa de validarea publica.

Dar, cu acelasi respect,  plus multa sinceritate, daca le intrebati pe doamnele pe care le-am mentionat drept cunoscatoare ale luxului in ultimii ani va vor spune ca imediat dupa ce au avut bani au cumparat compulsiv, ostentativ. Si ca doar dupa ce au ajuns la o anumita saturatie a achizitiilor si o intelegere a faptului ca isi pot lua oricand orice fara probleme, au inceput sa achizitioneze relaxat si sa-si construiasca o garderoba pentru personalitatea lor, sa-si defineasca un stil.

Ce vreau sa spun cu toate aceste lucruri care marcheaza mai degraba intamplarile negative din partea noastra (la nivel national) de asezat haine care sa ne acopere goliciunea (sau nu neaparat, pentru ca sunt multe fete pentru care goliciunea e o forma de a te imbraca)?

Ca in orice domeniu, si in acesta e vorba despre a avea o educatie, despre a sti nu doar despre trenduri ci si despre geometria corpului si despre identitate de brand. De asta nu cred nici in industria modei de la noi, nici in extensiile ei precum bloggeritele sau targurile de profil. Pentru ca sunt “second hand” la capitolul originalitate.

In moda, ca si in viata, nu ar trebui sa fie despre cat de ostentativ esti, ci despre cat de armonizate sunt hainele tale cu mediul si contextul in care traiesti, precum si cu personalitatea ta. Dar pentru asta e nevoie sa te cunosti foarte bine, sa stii la fel de bine ce e nou si sa ai relaxarea mentala ca nu te mai valideaza o eticheta, ci armonia mesajului pe care-l spui despre tine cand te imbraci. Si sa fii sincer: sa nu-ti creezi o lume ambalaj care sa incerce sa acopere golurile (sau mizeriile) din viata ta.

Din perspectiva asta, pe langa doamnele mentionate mai sus, as vrea sa mai spun doua nume: Loredana Groza – o femeie care a stiut in oricare perioada sa fie cool si ale carei tinute (de scena sau de strada) stau si acum in actualitate, oricat de indepartate ar fi vremurile in care le-a purtat – si Irina Milenkovici – o doamna cu o educatie impecabila care se vede in fiecare secunda prin rafinamentul ei si care si-a creat propria oaza de frumusete (are un magazin in mijlocul Bucurestiului). Poate nu intamplator, cele doua doamne sunt prietene.

 

4158
Minimal-Social-Media-IconsCe ma enerveaza la Social Media?

Ce ma enerveaza la Social Media?

text aparut in Unica, iunie 2016

Intr-o lume in care toti isi fac selfie-uri, fac bani din Social Media fara sa-mi fi facut vreodata un selfie. Sau sa fi aparut in selfie-ul cuiva.

 

Da, fac bani din Social Media; din postarile de pe facebook, din blogul/site-ul meu, din audienta pe care o am pe Twitter sau pe Instagram. Sunt o norocoasa?! Probabil. Dar, credeti-ma, muncesc mult pentru asta.

Sigur ca backgroundul meu in coordonarea unei reviste sau in branding si PR ma ajuta in business-ul meu din online, dar fara munca sustinuta, zilnica, munca pe care nu o vede nimeni in nicio fotografie din social media, nu ai cum sa ai succes. Sau ai, dar pe termen foarte scurt pentru ca … “te arzi”, “te consumi” si lumea nu te mai tine minte.

Asa ca va rog sa cititi randurile de mai jos din perspectiva faptului ca sunt altfel conectata la ceea ce inseamna Social Media.

Mai intai sa lamuresc chestiunea “selfie”. Inteleg cultura generatiei care vrea sa transmita in orice secunda ceea ce face si asteapta validarea grupului din care face parte, inteleg de unde a aparut selfie-ul si nu ii judec in niciun fel pe cei care isi fac selfie-uri in fiecare moment care li se pare important.

Pentru mine insa, selfie-ul e o forma de egoism: esti atat de centrat pe ceea ce ti se intampla incat vrei sa detii controlul absolut a ceea ce se va reflecta mai departe si nu lasi pe nimeni altcineva sa surprinda in imagine intamplarea. Ceea ce ti se intampla devine doar o reflectare a proiectiei tale despre ce ar trebui sa stie lumea (de aici si multele softuri de prelucrare de fotografii), nicidecum o experienta comuna cu cei din jurul tau. In plus, selfie-ul mi se pare o forma suprema a singuratatii cultivate: n-ai nevoie nici macar de un prieten, un coleg sau un strain cu care sa imparti putin din amintirea ta.

Si da, imi enervez prietenii cand spun ferm “NU FACEM SELFIE” pentru ca si lor li se pare mai comod sa nu mai interactioneze cu cei din jur si sa pastreze controlul.

Cum ziceam, nu judec pe nimeni, dar data viitoare cand va faceti un selfie ganditi-va daca n-ati putea ruga pe cineva din jur sa va faca fotografia, fie si un necunoscut. Nu o sa fie o tragedie sa interactionati cu un necunoscut, ba din contra ar putea fi o bucurie.

Acum sa trecem la cateva lucruri care ma deranjeaza in social media (as vrea sa am ceva mai mult umor sa le pot descrie mai amuzant, dar…)

Ma deranjeaza oamenii care traiesc viata altora. Mi s-a intamplat sa gasesc parerile mele, mot a mot, pe blogurile unor domnisoare. Daca ar fi fost chestiuni filosofice despre viata, poate ca ar fi fost natural sa impartasim aceleasi valori, dar erau pareri despre spectacole de teatru sau dans vazute in alte colturi de lume, departe de tara noastra.

Ma deranjeaza oamenii care judeca viata altora. Nu stim niciodata de ce o persoana o ia pe un anume drum, nu cunoastem problemele prin care trece si nici backgroundul emotional, cultural pe care-l are. De ce sa ne dam noi cu parerea doar ca sa ne bagam in seama?!

Ma deranjeaza cei care comenteaza fara sa spuna nimic. Si nu vorbesc aici doar de troli, aia au de spus mizerii, de dragul de a spune mizerii. Vorbesc de cei care au pareri despre orice, stiu intotdeauna totul si pare ca au nesfarsit de mult timp liber.

Culmea, nu ma deranjeaza trolii. De fiecare data cand citesc cate o mizerie ma intreb ce ceva e gresit in viata acestui om de isi ocupa timpul ca sa scrie o rautate si sa arunce cu noroi in cineva? De ce simte nevoia sa se descarce folosind un limbaj extrem de violent cand vrea sa spuna o parere despre un subiect, oricare ar fi acel subiect?

Gandesc ca oamenii care au doar lucruri rele de spus despre alti oameni sau despre ce vad in jurul lor sunt niste persoane foarte nefericite, mi-e mila si, cumva, gasesc intelegere ca sa nu ma enervez pentru mizeriile lor. Sunt sigura ca daca ar fi echilibrati in vietile lor, daca ar fi fericiti, ar face cu totul altceva decat sa-si ocupe timpul cu mizerii.

Cu experienta, si uzura- as zice, a multor ani de administrat canale de social media (pentru personalitati sau companii), mi-as permite sa va fac cateva recomandari.

Nu puneti in spatiul public (social media e spatiu public, prin lege, chiar daca setati diverse lucruri pentru “privat”) informatiile care ati vrea sa ramana private.

Nu puneti fotografii cu voi in chiloti (costumul de baie intra tot la categoria chiloti) decat daca sunteti modele si vindeti lenjerie. Sau dame de companie si va vindeti pe voi. Nu stiti niciodata ce job veti avea peste cativa ani si fotografiile lasate in spatiul public va pot face foarte mult rau.

Si nu va vaitati ca lumea nu promoveaza cultura si valorile. Propriile voastre canale de Social Media se comporta ca mici canale de televiziune, asa ca promovati prin share lucrurile si intamplarile valoroase. Comunitatea voastra de prieteni va deveni o mini-lume mai buna.

3205
chiara vogue spaniaDespre disputa dintre bloggerii de moda-beauty si restul ”lumii”

Despre disputa dintre bloggerii de moda-beauty si restul ”lumii”

“There is divine beauty in learning… To learn means to accept the postulate that life did not begin at my birth. Others have been here before me, and I walk in their footsteps. The books I have read were composed by generations of fathers and sons, mothers and daughters, teachers and disciples. I am the sum total of their experiences, their quests. And so are you.”
― Elie Wiesel

In ultima vreme s-a vorbit mai mult despre bloggerii (sunt si domni, sa stiti) de moda & beauty, despre priceperea sau autoritatea lor de a da sfaturi.

Multi zic ca disputa a aparut de la business (ca pierd unii bani pentru ca se duc in zona de fashion), dar e un raspuns superficial pentru ca domeniile de activitate si audientele celor care se afla in disputa sunt atat de diferite ca niciun publicitar nu s-ar gandi sa le mixeze.

Disputa, cred eu, a aparut de la continut. Iar cea mai recenta dintre intamplari e un exemplu bun de cum, atunci cand nu exista documentare pe subiect, e usor sa te dai cu presupusul si sa gresesti.

Un blogger generalist, cu audienta foarte mare, a scris un text in care comenteaza cat de superficiale si de fara sens (pentru lumea lui) sunt postarile celor din comunitatea de beauty & fashion si da un exemplu, fara sa numeasca persoana (atentie!!!), al unei domnisoare (posesoare de asemenea blog) care nu se incadreaza in tiparele masurilor standard. Pune doar un link, dar nu numeste niciodata persoana.

Un val de tinere domnisoare incep sa militeze pentru drepturile lor de a scrie ce vor, indiferent de kilogramele din dotare sau de cultura generala (chiar e dreptul lor sa faca asta, au dreptate) si numesc persoana pe care o incriminase bloggerul (desi nu e deloc politically correct) si-l fac praf pe el pe principiul ”habar n-ai tu cum e sa respecti drepturile oamenilor si de ce discriminezi pe baza de kilograme”.

In patima feminista de a-si apara grupul, fetele nu fac nici macar o minima documentare despre istoricul celui care a scris. Care, ce sa vezi, a fost unul dintre oamenii cei mai agresati verbal pe tema kilogramelor pe care le-a purtat candva. Si sunt absolut sigura ca nu a uitat asta.

Adica fetele, cu gratie si eleganta, fac exact gafa pe care o acuza la celalalt.
*
Ce face comunitatea de beauty si fashion zilele astea e ca la emisiunile politice in care se preia doar o parte din informatie, se umfla bine si se transforma intr-un alt subiect, pentru a ocoli adevarul.

Ce am inteles eu din articolul respectiv e despre cum nu poti fi peste noapte mare specialist in ceva doar pentru ca ai testat trei produse din gama. E despre cum lumea nu incepe si se termina la experienta ta, e despre cum tu nu esti Dumnezeu, nici in moda si nici in beauty, cum nu esti nici cand vezi un film, un spectacol de teatru, de balet, sau un concert. E despre cum e o prostie sa -ti spui singur ca esti influencer, sa te etichetezi asa, de dragul modei, al trendului cuvintelor.

Adica au si altii pareri, uneori diametral opuse. Uneori mult mai documentate sau cu mai multa competenta in domeniu.

Citim cu totii acelasi text si intelegem dupa nevoile si proiectiile personale ale fiecaruia.

*
Zilele trecute, la Iasi, in Turneul Scoala Flanco, o domnisoara care avea un blog de fashion a venit sa ma intrebe daca e bine ca are si continut (text) sau sa mearga la fel ca fetele cu audienta mai mare decat a ei care pun doar fotografii in care apar imbracate in haine mai mult sau mai putin ”la moda”.

I-am spus fara sa ezit ca, desi traim intr-o vreme in care vizualul e regele, are nevoie de continut. Are nevoie de text care sa faca diferenta sau are nevoie de fotografii concept care sa vorbeasca, sa spuna povesti.

Pentru ca altfel… se arde. (si nu ma refer la sensul vulgar al expresiei).

E un parcurs care se intampla si la textele patetico- emotionalo-sfatuitoare in viata (de asta marii invatati ai internetului, cu sfaturi bombastice pentru femei in depresie, au cam raposat sau si-au adaugat si altfel de continut). Oamenii au o reactie (primesc o emotie, de oricare fel ar fi ea), se obisnuiesc cu ea si apoi vor mai mult. Si mai mult.

Si ce poti sa faci in moda, cand nu ai o cultura (vizuala si nu numai) bogata si te afli sub presiunea numarului de like-uri si de vizitatori ?!

Fie te impaiezi si mai mult, fie incepi sa te dezbraci. Doar ca publicul o sa vrea si mai mult. Tot mai mult. Si … pana unde te dezbraci?!

(Daca va uitati la tinerele care au inceput bloggurile de fashion cu 4-5 ani in urma, veti observa ca un numar mare dintre ele a ajuns deja la…chiloti. In fotografii, la propriu. Si e cumva un parcurs organic pentru ca nu au avut un fundament de continut si au trebuit sa ofere mai mult si mai mult si mai mult audientei lor.)
*

”There is divine beauty in learning… To learn means to accept the postulate that life did not begin at my birth….”

E un studiu de caz la Harvard Business School pe unul dintre blogurile de fashion cele mai celebre in lume, The Blonde Salad al Chiarei Ferragni, cea care impreuna cu un tanar domn Riccardo Pozzoli (cu studii in marketing digital si business) a creat un imperiu de peste 10 milioane de euro anual. Costa 10 euro acest studiu, il recomand din inima.

*

Daca n-am reusit sa ma fac inteleasa, imi cer scuze. Textul meu se vrea a fi despre moderatie in exprimarea opiniilor, despre a masura cu bun simt si cand il acuzam pe celalalt ca greseste, despre a nu ne crede Dumnezei in niciuna dintre opinii pentru ca exista mai multe perspective mereu. Chiar si cand e vorba despre haine si cosmetice, sau mai ales atunci.

*

cover foto – Chiara Ferragni pe coperta revistei Vogue Spania.

10602

lectia mortii lui Vadim: bumerangul cu mizerii

Orele de dupa anuntarea decesului lui Corneliu Vadim Tudor ne-au oferit o lectie importanta despre efectele unei vieti rostita cu patima contra altora.

In Social Media a fost si este un iures teribil cu cuvinte grele despre omul care nu mai e.

Chiar prieteni de-ai mei, oameni cu care am stat la masa si a caror parere o respect, au marcat cu bucurie si nu foarte elegant moartea lui Vadim.

As vrea sa le spun ca nu e crestineste si sa-i conving sa nu mai scrie, dar stiu injuriile grosolane pe care Vadim li le-a adresat de-a lungul timpului. In baza unor minciuni inventate de Vadim pentru spectacolul vorbelor sale. Pentru audienta lui.

*

Nu pot sa-i cert pe prietenii mei ca nu au ego-ul ca al Maicii Tereza si nu stau acum cu capul plecat, piosi, gindidu-se ca e moartea unui crestin. Daca aveau un asemenea ego faceau caritate, nu activitate publica.

Insa lectia pe care ne-o da social media astazi, odata cu decesul lui Vadim, e despre urmasii celor care folosesc invective si minciuni gratuite de dragul show-ului.

Ginditi-va pentru doua minute la fetele lui Corneliu Vadim Tudor. Ele nu-l stiu drept “Tribun”, nu cunosc versiunea lui ironic grosolana (cel mai recent articol pe care l-a scris,probabil ultimul inainte de a muri, e despre o posibila relatie amoroasa intre Tiriac si Simona Halep, un articol de o grosolanie scirboasa).

Ele il stiu drept “TATA”.

Si vad astazi, sau miine, sau peste un an,  ca –  la moartea tatalui lor –  o parte importanta din oameni a aruncat cu mult noroi. Moartea pe care ele au resimtit-o oricum dureros pentru ca era omul cu care isi construisera emotii si amintiri frumoase.

Ginditi-va la durerea multiplicata pe care o resimt.

E o lectie pe care cei care apar la televizor, care scriu pe bloguri, care fac “pamflet” ca sa murdareasca oameni doar pentru ca asa vor ei, ar trebui sa o inteleaga acum.

Nimeni nu e nemuritor. Si, “dupa”, copiii vostri se lovesc frontal de bumerangul cu mizeriile pe care le-ati facut.

Pentru ca traim intr-o vreme in care oricine poate sa vorbeasca la fel de tare ca un televizor. Uneori si pentru un public mai numeros.

3879
leszek paradowskiFIFI & The City: cind cineva iti face rau….

FIFI & The City: cind cineva iti face rau….

Text de Cristina Popa

Sa nu faci rau niciodata nimanui! O aud pe mama mereu spunindu-mi asta. Eram prea mica sa inteleg de ce imi tot repeta. Aveam sa aflu mai tarziu ca sunt oameni care fac rau pur si simplu. Asa sunt ei construiti. Isi iau bucuria din raul altora.

Aveam un prieten pe care il indrageam foarte tare. Eram apropiati. Era un om deştept şi cultivat. Problema e că nu îi ieşeau treburile, era mereu nefericit.  In timp mi-am dat seama ca e ceva in neregula pentru ca spunea tot felul de rautati despre prietenii si amicii comuni. Nu ierta pe nimeni. Nu supoerta fericirea altora si pur si simplu avea o satisfactie enormă cînd spunea sau tot făcea răutăţi. Nimeni nu era fără defect şi am ajuns să mă întreb oare ce spune de mine?

Şi-am aflat mai apoi că omul căruia eu îi pusesem sufletul pe masă şi pe care îl ajutasem enorm când era la pământ, arunca pur si simplu cu noroi. M-am blocat. M-a durut tare şi n-am ştiut cum să reacţionez. N-am ripostat. M-am indepartat si incet l-am scos din viata mea de tot. I-am transmis prin altii ca stiu ce face. A incercat sa imi explice dar nu mai aveam urechi pentru el. Durerea mi-a trecut in timp dar cicatricea a ramas.

După el, au mai fost şi alţii care m-au lovit. Fără milă. Am încercat de fiecare dată să nu judec şi să iert fără să ripostez. E greu, dar nu imposibil. Cea mai mare pedeapsă pentru cei care mi-au făcut rău este TĂCEREA.

Mi-am intrebat prietenii:  “Ti-a facut cineva rau si tie ti s-a parut ca nu aveai nicio vina? Cum ai reactionat?

Am primit foarte multe raspunsurile. Părerile sunt mai împărţite ca niciodată. Unii tac, unii uită dar sunt muţi care cu sinceritate spun: mă răzbun!

Cand eram mai tanara, ma consumam foarte mult, ceream explicatiu, incercam sa inteleg ca poate totusi am facut eu ceva. si chiar daca nu era vina mea, incercam sa gasesc o solutie. acum, nu mai reactionez daca stiu ca nu am nici o vina. ma retrag din acea situatie, iar daca este vorba de o relatie de amicitie sau colegialitate, prefer sa nu mai am de a face cu oamenii respectivi. legea compensatiei functioneaza aproape intotdeauna. nu sunt de acord nici cu sintagma intoarce si celalalt obraz, dar nici raspunde la rau cu rau.

Chiar daca razbunara este in sangele meu si este o arta pt mine necesita timp, daca nu am acel timp …nu actionez, lipa de timp este data de importanta faptei celuilalt…daca fapta e imp..gasesc timpRazbunarea e in sangele tau? Pai…Eu nu cred in nerazbunare..cred in balanta intre timpul consumat si semnificatia faptei. Tu stii pe careva care nu s-ar razbuna?

mai multe raspunsuri si intimplari intelepte despre ”cine si de ce iti face rau”, pe blogul lui Fifi, aici.

(cover foto Leszek Paradowski)

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

o puteti citi si pe blogul ei fifiFIFI STIE

cover photo shutterstock

 

604
shutterstock_copilDespina, proaspătă mamică: Când ziua de 8 martie face sens

Despina, proaspătă mamică: Când ziua de 8 martie face sens

text de Despina Ponomarenco

 

De când mă ştiu mi-aş fi dorit să fiu bărbat. Din simplu motiv că pentru ei totul este mult mai simplu.

Când un bărbat spune lucrurilor pe nume e curajos, când o femeie face acelaşi lucru e lipsită de tact.

Când un bărbat iese nebărbierit şi cu părul vâlvoi din casă e macho, în timp ce o femeie care iese aranjată din casă e tocată mărunt de jumătate din cartier…

În acest sens, ziua de 8 martie nu a fost, cel puţin până acum, o zi deosebită pentru tine. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi divinizez mama şi mă folosesc de orice prilej să îi arăt că o iubesc şi cât este de specială pentru mine. Nu simţeam însă că ziua de 8 martie aduce ceva în plus relaţiei noastre.

Daaaaaar, totul s-a schimbat de când a apărut el, fiul meu. Când se trezeşte în miez de noapte şi îl legăn uşor până îl cuprinde somnul la loc, iar ochii mei umflaţi nu mai au nici o importanţă. Când îl alăptez şi mă priveşte cu ochii aceia care îmi spun că e complet dependent de mine, iar eu îi şoptesc că îi voi fi mereu alături. Când adormim împreună şi mâna lui îmi cuprinde degetul meu ca şi acum acel deget e tot sprijinul lui în lume. Acestea sunt doar câteva dintre momentele în care a fi mamă este totul.

Şi iată cum, doar după ce am dat viaţă unui pui de om, ziua de 8 martie face sens pentru mine. Este prima zi a mamei pe care o experimentez şi este minunat. La mulţi ani, mamelor! La mulţi ani, mama!

*

Responsabilă de PR și evenimente la cel mai cool mall din oraș – Promenada, soția lui Răzvan și mama lui Rareș, Despinei îi place să scrie despre noile experiențe din viața sa. 

385
reflectamRomania lucrurilor bine facute, sa le dam exemplu

Romania lucrurilor bine facute, sa le dam exemplu

Stiu ca multi am votat contra cu ura, alti multi am votat pentru decenta si normalitate (care pina devine obisnuita, o sa fie plictisitoare).

Dar imi place sa cred ca exista multi dintre cei care au votat (ca mine sau altfel) care cred in lucrurile bine facute, “nemteste”, daca vreti.

In ultimii ani, au fost multe exemple negative; am avut (si sa fim onesti, o sa mai avem) multi mediocri – chiar idioti – promovati drept lideri pentru ca altele erau interesele. Li s-a spus copiilor ca e ok sa injuri cind nu mai ai argumente, ca nu e nicio problema daca minti (e suficient sa pui minciuna in spatiul public si sa se chinuie ceilalti sa demonstreze ca nu e adevarata).

In ultimii ani, ne-am bucurat cind a mai aparut cite o floare de colt – o raritate a naturii – devenita model: cineva care s-a luptat pentru mai bine, cineva care a facut fapte bune, cineva care si-a depasit limitele ca sa construiasca si pentru altii, nu doar pentru sine.

E o emotie mare acum in tara si in afara granitelor , oriunde se vorbeste romaneste. O emotie care aduce o mare speranta si care trebuie valorificata de noi, fiecare dintre noi, ca sa facem bine. sa o folosim util ca sa construim ceva ce poate fi o inspiratie pentru altii.

Haideti sa construim impreuna o carte cu lucrurile bine facute.

Scrie intr-un comentariu un exemplu de lucru bine facut si ai grija cind completezi datele pentru comentariu sa fie adresa ta de mail corecta. Te vom contacta sa ne ajuti sa ajungem la persoana despre care ne scrii ca sa facem un reportaj despre el/ea.

Un om din apropierea ta care are bun simt, isi face treaba cu onestitate si schimba cu o miime de milimetru lumea din jurul sau.

Sa construim Romania lucrurilor bine facute din exemple mici care pot fi modele mari.

Oamenii reflecta ce le arata ceilalti, sa le dam deci – cu generozitate – exemple frumoase.

Multumesc.

Si multumesc mult daca vei da mai departe vestea ca sa adunam cit mai multe povesti

970
james-deanFifi & The City: bad boys or good boys?

Fifi & The City: bad boys or good boys?

text de Cristina Popa

Sunt pe lumea asta femeie extraordinar de frumoase si cu o minte sclipitoare. Si cu toate astea fac niste alegeri in dragoste de iti incremenesc sinapsele. Am un exemplu asa langa mine. O femeie care ar putea avea orice barbat pe lumea asta. Far aexagerare.  Si totusi ea alege gresit. De fiecare data. Cum ar putea sa ii fie bine? Pai poate sa vina un mare noroc. Sa se indragosteasca de un baiat bun. Desigur, noi prietenii ei stim ce se intimpla. Fetei nu ii plac baietiiasezati, genul cumsecade. Nu simte provocarea, ii miroase a plictis din prima clipa a intilnirii. Sansa ar fi sa gaseasca un om cu suflet bun dar cu alura de golan.  Si care sa-si dezvaluie aura de bun mai tarziu in relatie.

Ajungem la discutia bad boy versus good boy. Femeile vor dragostea absoluta, aia ca in filme. Barbatul trebuie sa fie in primul rand….barbat adevarat. Si cand spunem barbat adevarat ne gandim repede la o nuanta de bad, bad, bad.

Mi-am intrebat prietenele ce aleg in dragoste? Bad boy sau good boy?

Raspunsurile se citesc cu gura  pina la urechi.

La o prima vedere, nici nu cred ca e neaparat alegerea mea. E mai presus de mine. Pur si simplu nu pot sa evit tabara “bad” . Ma atrage ca un magnet si ma mai si monopolizeaza. Ies “in sange,, de fiecare data, dar nu ma las. Revin.

 Bad boy clar :))) always!!! De ce? Ca sa nu ma plictisesc ca sa aiba grija de mine… ca sa nu pot sa ii zic vreodata “ca nu are c…” ca sa nu visez la un bad boy :)))

 Bad boy! De ce? Pentru că mă provoacă. Mă inspiră. Mă enervează. Și îmi place adrenalina. Îmi plac golanii.

 Good guy, de aici incolo. M-am saturat de bad guys. Am evoluat destul:)).

 Eu good boy, ca am fost invatata de acasa sa ma feresc de bad boy, ca iese sigur cu broken heart sau broken ribs. Dar good boy nu inseamna neaparat good.Uneori sunt cevaaaa…

 Un mix de ambele, cu pondere mai mare bad.

 Bad boy, asa am ales intotdeauna, good boys sunt prea plictisitori pentru mine.

*

mai multe opinii puteti gasi aici.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

563
shutterstock_gunoaieRomania, tara unde bunul simt e plictisitor

Romania, tara unde bunul simt e plictisitor

Zilele astea prietenii mei sunt incintati ca – IN SFIRSIT – Klaus Iohannis a inceput sa riposteze catre contra candidatul lui.

Ieri, “intr-un discurs fara precedent” (ca sa citez televiziunile), Iohannis i-a pus citeva “etichete” lui Ponta: i-a spus ca e “fraier” pentru ca n-a stiut sa cheltuiasca eficient banii destinati investitiilor, i-a mai spus ca afirmatiile cum ca el intentioneaza sa dezbine Ardealul sunt niste “cretinisme”.

Oamenii care il sustin s-au bucurat: “in sfirsit ia atitudine, ii spune nesimtitului ala ceea ce merita”, a spus un prieten de-al meu, profesor.

Daca insa ne dam un pas in spate si ne uitam la noi si la nevoile noastre legate de acesti candidati, s-ar putea sa ne schimbam parerea despre… noi.

*

In ultimii ani discursul politic a fost pe contre, pe etichete care de care mai colorate, mai ironice, mai nepoliticoase: Traian Basescu l-a numit pe premierul Ponta “pisicut”, “mitoman” (2012), premierul a fost si el generos cu etichetele a spus ca Tariceanu nu poate veni in fata Parlamentului “sa i se numere ouale pentru ca nu are ce sa i se numere din pacate”  (2006), la televizor oamenii au putut vedea cum prezentatorii se adreseaza unor autoritati cu “nesimtitule” sau “dobitocule” (Mihai Gadea catre Lucian Duta, seful CNAS), Rares Bogdan aseara catre Bogdan Stanoievici, Ministrul delegat al romanilor de pretudindeni).

Oamenii au invatat ca e ok sa ripostezi cu invective, ca e ok sa folosesti cuvinte dure in locul argumentelor si ca, la sfirsitul unui dialog, trebuie sa ai cuvintul cel mai tare, cel mai dur, altfel – cum s-a intimplat recent la tv – esti eliminat din conversatie.

*

Sa facem un exercitiu si sa mutam genul acesta de conversatie in interiorul unei familii, al unui cuplu.

Ea e suparata ca el n-a dus gunoiul si rabufneste folosind invective. El ii raspunde la fel ca sa nu ramina mai prejos, sa aiba ultimul cuvint, ba aduce si citeva exemple de la vecini “da’ nici Gigel nu face asta, doar tu ma tii sub papuc”.

E un model pe care-l invatam zilnic de la politicieni: cind li se spune ca au un lider care e anchetat pentru ceva, raspund repede fericiti “dar si la voi sunt oameni sub ancheta”, mutind discutia ca un ping pong cu gunoaie, fara sa isi asume cineva sa faca, de fapt, curatenie.

*

Mintea noastra s-a pervertit, intre multele invective folosite drept argument intr-o conversatie (nu mai vorbesc de emisiunile tabloid unde iti doresti sa nu asculte vreodata copiii de teama ca te-ar intreba ce inseamna ce spun oamenii aia si de ce spun asta), am ajuns la un stadiu de uzura incit nu ne mai capteaza atentia decit ceva SI MAI DUR. SI MAI OBRAZNIC. O eticheta SI MAI MIZERABILA.

Iar cind intilnim un om care vorbeste elegant, duce o conversatie in termeni nu doar diplomatici, ci si foarte argumentativ inteligent, ni se pare ca e plictisitor. Ca n-are zvic. Noi vrem singe pe pereti, cuvinte urite si mizerii.

Chiar daca acum, cind cititi aceste rinduri faceti un pas in spate si spuneti ca nu sunteti asa, mai ginditi-va putin la reactiile voastre din ultimele saptamini. Ginditi-va cu sinceritate.

O sa avem nevoie de 10-20 de ani sa recuperam mental ce am stricat in ultimii ani, la nivelul discursului si la nivelul competitivitatii (prin campania asta electorala tocmai ce le-am spus copiilor ca e cistigator nu cel care e cel mai bun, ci cel care a pus mai multe etichete rele asupra competitorilor, cel care a declinat in cit mai multe forme expresia vulgar populara “ba pe a ma-tii”).

Traim in tara in care am ajuns sa ne placa sa ne jucam  cu mizerii, dar nimeni nu aduna gunoiul si nu-l duce la groapa.

In tara in care bunul simt e plictisitor.

Doar ca, pe termen lung, o sa ne imbolnavim si mai tare daca nu invatam sa facem curatenie.
In dreptul nostru mai intii. In curtea si in mintea noastra. In asteptarile noastre.
cover foto : shutterstock 
820
shutterstock_rabdaredespre rabdare

despre rabdare

rabdarea mi se pare a fi una dintre aptitudinile oamenilor inteligenti.

implica si vointa, ambitie, intelegere a contextului… implica o educatie cu tine pentru tine.

poate de asta, din ce inaintam in virsta, invatam sa avem mai multa rabdare, ar intre un adult si un copil e o diferenta ca de la cer la pamint la capitolul rabdare.

rabdarea e o pasiune pe care stii sa o controlezi, sa o pui in evidenta.

Tomas Hardy spune despre rabdare ca e o imbinare dintre curaj si sfiala fizica, dar eu cred ca e despre puterea de a spera cu intelepciune si decenta.

ii povesteam lui Fifi (Cristina Popa) acum ceva vreme ca odata am avut rabdare aproape 3 ani ca un prieten sa-si dea seama ca ceea ce ii propusesem eu era corect. ea a zis ca e indaratnicie, eu cred in continuare ca era doar rabdare: am povestit o data pe subiect si-apoi am lasat omul sa inteleaga in felul lui ce are de inteles, fara sa ma mai intorc la subiect.

dar rabdarea in forma ei cea mai frumoasa nu e cind astepti sa ti se confirme ceva (acolo e mult ego), ci atunci cind stii ca nu poti schimba nimic si totusi ai rabdare si intelegere si intelepciune ca sa mergi mai departe.

e o voluptate in asteptarea care e imbinata cu rabdarea, daca stii sa controlezi emotia care apare.

*

ieri se auzeau pe scara blocului in care locuiesc batai teribile in usa de la lift. cum locuiesc intr-un bloc in care se afla multi pensionari, m-am gindit ca s-a blocat vreunul in lift si am iesit sa vad cum il pot ajuta.

4 etaje mai sus era un tinar (stau si multi studenti in blocul asta) care batea disperat in usa, el aflindu-se pe palier.

– de ce bati in usa?

– pentru ca un nesimtit a lasat usa deschisa pe undeva si eu nu mai pot cobori acum.

– si crezi ca daca bati o sa se inchida singura? urca la etajele superioare si vezi unde e problema, pentru ca mai jos nu este; de acolo vin eu.

in primul moment n-a vrut, a zis ca are rabdare pina cind o inchide cineva. eu i-am zis ca asta nu e rabdare, dupa zgomotul pe care-l face, ci prostie. si ca am eu rabdare sa astept acolo, pe palierul lui, pina se intoarce dupa ce va fi inchis usa. a urcat bodoganindu-ma si sunt absolut sigura ca, desi nu intelegeam ce zice, nu ii paream un om prea simpatic.

nu m-am gindit niciodata ca o sa ajung o vecina din aia scortoasa care streseaza pustii din bloc, dar iata ca – daca ai sufiecienta rabdare – ajungi si la asa ceva.

*

rabdarea e o forma de educatie si intelepciune, de rafinament daca vreti. sa ne aducem aminte de asta mai des.

mult mai des.

 

762
shutterstock_nimicfifi&the city: NIMIC

fifi&the city: NIMIC

text de Cristina Popa

Ce ai?
Nimic.

De fapt, e suparata, dar daca iti spune de ce, urmeaza o cearta, asa ca mai bine tace.

Ai patit ceva?
Nu, nimic.

A patit, dar daca nu iti dai seama singur, nu autosesizezi problema, i se pare inutil sa iti explice. Plus ca , in general, o problema pentru o femeie e doar un nimic pentru un barbat. Asa ca raspunsul corect e…nimic.

Ai vrut sa zici ceva?
Nimic.

A vrut, dar si-a muscat buzele pentru ca tie, barbatului suprem, totul iti suna a repros daca ea deschide gura, auzi numai confruntari. Asa ca mai bine… nimic.

Te doare ceva?
Nimic. Dar ce barbat vrea in viata lui o femeie care se plange?

La ce te gandesti?
La nimic.

De fapt are 45362 de ganduri si incearca sa le ordoneze si stie ca tu, masculul alpfa, te poti focusa puternic pe o singura chestiune departe, dupa zidurile tale… asa ca de ce sa deschida ea cutia plina cu framantari?

Pot sa te ajut cu ceva?
Cu nimic.

De fapt, da. Ai putea sa deschizi ochii, sa o vezi, sa o asculti.

Si sa ai un raspuns, o solutie. Dar daca tu de obicei ridici din umeri pina ajungi sa mergi la kineto ca sa iti repare cervicala, femeia se invata cu nimic.

In spatele fiecarui nimic, insa se ascunde ceva. Si azi un nimic, maine doua si uite asa, in timp… intre voi nu mai ramane nimic.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

446
shutterstock_convingereFifi & The City: Cum il convingi sa faca ce nu vrea dar tu crezi ca e bine pt el?

Fifi & The City: Cum il convingi sa faca ce nu vrea dar tu crezi ca e bine pt el?

Intrebarea e complexa chiar daca o luam intreaga chiar daca ne oprim la jumatate. Asa ca va propun sa impartim fraza:

 

1. Cum il convingi sa faca ce nu vrea? 

Teoretic e simplu: se spune ca o femeie desteapta obtine intotdeauna ce isi doreste, e suficient sa isi propuna. Stiu femei care desi au dosare pline de diplome, sunt repetente la scoala vietii si zi de zi nu inteleg cum altele care-s maestre in strategii si manipulare ( si n-au neaparat doctorate ), joaca roluri atat de diverse de la victima sau sefa suprema si uite asa obtin intotdeauna ceea ce vor.

Ca ne place sau nu, in meciul vietii, smecheria si diplomatia iau fata de cele mai multe ori, sinceritatii si adevarului spus in fata. Pentru ca barbatii vor jocuri si concursuri. Vor lupta si strategie. Si chiar daca pierd, tu trebuie sa le lasi senzatia ca ceva, ceva tot au castigat.

2. Cum il convingi sa faca ce nu vrea dar tu crezi ca e bine pt el?

Personal cred ca cel mai simplu este sa il convingi ca e ideea lui. :) Sa ne gandim la cateva exemple importante: alegerea destinatiei de vacanta, redecorarea casei, momentul in care apar copiii, cind ne luam caine, ne tatuam sau ne apucam de sex tantric. Barbatul va sublinia mereu faptul ca el a hotarat, desi in majoritatea cazurilor a fost decizia femeii.

Iata ce raspund prietenele mele la aceasta intrebare:

„ Vorbesc deschis cu el. Ii aduc argumente. Plus ii spun clarisim care sunt temerile mele cele mai mari – “ce s-ar intampla cel mai rau daca nu ai face…”. Insa, in esenta, cand alege e doar el singur. Oricum, depinde foarte mult de situatii. Uneori trebuie sa insisti, alteori nu. E o chestiune de tact.”

„ Eu urmez 5 pasi simpli:

1) barbatii nu vor drame si telenovele! fapte tata! EXPLICATII clare si la obiect

2) fara comparatii… nu le place sa li se zica.. ala uite ca asa si acum uite ca asa si asa…

3) incearca sa nu fortezi. nu schimba persoana de langa tine doar ca asa crezi tu ca ar fi mai bine, tie ti-ar placea sa faca si el la fel?!

4) lista cu pro si contra. va zambi vazand ca iti dai atat de mult silinta… si vazand ca iti pasa… si probabil va incepe sa think about it more seriously…

5) if all that shit does not work… show him your boobs :)

restul parerilor le puteti citi aici

*

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

728
music_is_the_drugartistii si stirile cu cistigurile de Craciun & Revelion

artistii si stirile cu cistigurile de Craciun & Revelion

au inceput sa apara stirile despre cit vor cistiga diversi artisti (in special oameni de muzica) de Craciun si de Revelion.

apar cu o periodicitate clara, de la an la an, la fel ca stirile cu aglomeratiile din alimentara, de Craciun si Paste. dar niciodata nu vedem dincolo de primul rind al informatiei.

***

telespectatorul care are viata lui – cu leafa lunara in limita unui salariu mediu pe economie – afla ca se poate cistiga intre 30.000 si 50.000 de euro intr-o noapte; cea de Revelion.

se uita la stire, i se pare o suma imensa – cit un apartament – si vede niste fete care, ma iertati, dau din fund – danseaza adica. ceva trival, nu?

uite cum oamenii fac multi bani din nimic.

***

nu vad insa stiri sau reportaje despre efortul imens pe care-l fac oamenii astia pentru banii despre care vorbim.

stiu ca o sa spuneti “pentru banii astia, as alerga si eu intr-o noapte in multe locuri”, dar gresiti teribil; n-ati putea face asta, cum n-ati putea ca dupa 3 concerte si alte 3 ore (minim) petrecute pe drum intre concerte, sa apareti la al 4-lea concert ca si cum atunci ati inceput seara: fresh, cu zimbetul pe buze, gata sa dati toata energia voastra in minutele urmatoare (amintiti-va, tocmai ati facut asta acum o ora).

cum nu vad stiri sau reportaje despre singuratatea acestor artisti – n-au amintiri legate de masa de Craciun in familie, n-au amintiri legate de Revelioane cu prietenii. si de cele mai multe ori, pentru ca ei muncesc cind prietenii se distreaza, intr-un fel natural se face selectia: nu mai au nici prieteni in afara celor din trupa/managementul lor.

nimeni nu ne vorbeste la stiri despre tristetile oamenilor care ne distreaza.

daca am povesti despre asta (daca si ei ar vrea sa vorbesca despre asta), le-am aprecia mai mult efortul. si-am sti ca banii aia sunt meritati.

asa telespectatorii ar descoperi ca, de fapt, stirea nu e in suma pe care o cistiga artistii intr-o noapte, ci in pretul pe care-l platesc pentru asta.

later edit: din suma cistigata aproximativ 1/4 ramine la artist, restul merge la manager, impresar, trupa, dansatori.

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!