Tag : Radu Beligan

cover fila 331013 asasishow VUNK

31013 asasishow VUNK

daca ma enerveaza ceva cu adevarat la colaborarea mea cu baietii de la VUNK sunt doua lucruri: faptul ca nu mai pot sa scriu despre ei ( nu e etic *) si ca nu mai pot fi spectator.

au trecut 10 zile de la 31013 #asasishow, un concert despre care multi oameni din industria muzicala au spus ca a fost cea mai buna productie a unei trupe romanesti realizata in ultimii 20 de ani. cuvintele astea asezate exact in aceasta ordine nu o sa-mi mai spuna nimic peste 3 ani, 10 ani. sunt insa niste secvente pe care as vrea sa le tin minte. si le scriu aici.

*

mina domnului Beligan

inregistrarea mesajului domnului Beligan din deschiderea show-ului s-a facut la Teatrul Metropolis (e descrisa ziua aceea in fila de jurnal a trupei aici). ce nu scrie acolo are legatura cu drumul pe care domnul Beligan l-a facut de la scaunul din mijlocul scenei, unde a asteptat sa fie pregatit cadrul si si-a repetat textul, pina la canapeaua de piele rosie pe care a fost facuta filmarea.

la cei aproape 95 de ani, dupa un accident cerebral, Dl Beligan se deplaseaza folosindu-se de baston si sprijinindu-se de cineva. Mona, asistenta domniei sale, este cea care ii este sprijin de obicei, dar, de data asta, sprijin pentru drumul catre canapeaua pentru filmare i-a fost Cornel Ilie.

cind au ajuns la canapea, Cornel a schimbat priza cu care tinea mina domnului Beligan, transformind-o intr-o punte orizontala ca sa aiba suport si mai mare pina urma sa se aseze. o priza foarte masculina, ca la skandenberg, doar ca palma nu era vertical, ci orizontal spre in sus.

ambele brate s-au incordat si au inceput sa vibreze.

Cornel – care face mult sport si se vede pe corpul lui – sustinea toata greutatea trupului dlui Beligan in palma, iar dinsul – pe muschii caruia anii au inceput sa vorbeasca – se sprijinea cu toata increderea.

in tensiunea aceea care era in ambele brate se afla o emotie enorma. am imaginea asta in minte, precum si momentul in care dl Beligan s-a asezat complet pe canapea: in sincron s-au auzit respiratii de usurare. una lina, inteleapta, asumata cu anii, alta ca de dupa o mare ingrijorare si emotie.

*

fericirea

cind concertul s-a terminat in culise era o altfel de tensiune decit cea care incarcase spatiul in timpul zilei. nu mai era febra pregatirilor, era ceva cald si electrizant si oricare dintre membrii echipei avea nevoie de doar citeva vorbe bune ca sa aiba lacrimi in ochi de fericire.

povesteste foarte frumos despre asta Cristi Stan, managerul trupei, in ultima fila de jurnal pe care a scris-o in filele in care e povestita aventura concertului aici.

acolo, imediat dupa ce Polivalenta se golise de spectatori, am vazut aceasi inclestare a miinilor, aceeasi priza, de data asta putin mai catre vertical, aproape ca la skandenberg, intre Cornel Ilie si Gabi Maga. altfel de sprijin – intru validare, confirmare a muncii si succesului pe care l-au construit impreuna.

putin mai tirziu l-am vazut pe Cornel controlindu-si greu emotiile (cind profesoara de muzica din scoala generala, cea care l-a incurajat sa faca muzica si l-a pus linga Nicu Sarghea, bateristul, intr-o trupa de scoala care acum e VUNK, ii povestea detaliile inceputului), iar  -si mai tirziu – l-am auzit rostind: “sunt fericit”.

*

oglinda spectatorilor

daca am invatat ceva din experienta asta, dincolo de lucrurile profesionale pe care sper ca le voi slefui pentru o data viitoare, am invatat ceva tot din perspectiva spectatorului: cind se termina un concert/ spectacol care va place, spuneti-le asta protagonistilor pe orice cale.

de a doua zi, epuizati fizic si emotional, se incarca si prind aripi din vorbele publicului. asta e de fapt unica unitate de masura care conteaza pentru ei.

altfel, in 2014, la 15 ani de VUNK, stiu sigur ca vor dori sa se spuna ca s-au depasit pe ei – adica “cel mai mare show facut de o trupa romaneasca” – si-o sa dea iarasi pina la ultima picatura de energie pentru asta.

*ca sa rezolv problemele de etica si sa pot scrie pe blog despre concert, am asteptat suficiente (sper) zile ca sa nu para ca folosesc informatiile la care am avut acces pentru cistigarea unei audiente noi. si am cerut voie managerului sa scriu rindurile de mai sus. imi place insa data de astazi 13.10.13 si mi se pare frumos sa pun un punct personal la proiectul 31013, astfel.

foto Petru Ivu si  Mircius Aecrim

1915
radu beligannenorocirile vs bucuriile altora (Radu Beligan)

nenorocirile vs bucuriile altora (Radu Beligan)

…avem cu totii destula putere pentru a suporta nenorocirile altora, dar ne lipseste forta de a suporta bucuriile lor…

… omul de teatru traieste pentru a fi vazut, pentru a fi aplaudat, pentru a se recunoaste ca – pe scena – el e cel dintii si cel mai bun.

…Eugen Ionesco stia sa-si ascunda printre ceilalti oameni adinca si iremediabila anxietate, furtunile care, undeva in adinc il cutremurau, lasind sa apara la suprafata numai accesele de veselie, de bucurie neastimparata, de investitie jucausa. (…) Spontan, mobil, neprevazut, se afla intr-o continua febra intelectuala, oscilind intre un umor care isi cauta si isi gasea pretutindeni obiectul si o tristete care urca in valuri bruste, din cele mai tainice zone ale fiintei sale.
(…)
Mi-a povestit de pilda, ca atunci cind si-a facut armata in Romania a fost trimis intr-o misiune in alt oras, o data ajuns in respectiva urbe, la gara, primul lucru pe care l-a facut, a fost sa-si depuna la bagajele de mina…pusca!

A imbatrini inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber.
Intr-un animit sens, esti mai batrin cind esti tinar si mai tinar cind esti batrin.Viata se scurge ca o permanenta si progresiva delestare de prejudecati si de constringeri.
Avea dreptate Picasso cind spunea ca iti trebuie mult timp ca sa devii tinar.

***

sunt citeva fragmente din cartea “intre acte” a lui Radu Beligan, un jurnal peste timp cu secvente despre oameni si artisti legenda pe care dl Beligan i-a intilnit de-a lungul timpului.

e frumoasa cartea, dar – cu tot respectul – autorul n-a aruncat peste bord toate prejudecatile. ii simti vanitatea in alegerea unora dintre intimplarile pe care le povesteste, in ordinea pentru care a optat sa le expuna publicului.
dar asa cum zice intr-unul din primele citate pe care le-am ales “omul de teatru traieste pentru a fi cel dintii si cel mai bun”.

sa o cititi, e o lectura placuta care pastreaza ceva din ritmul dlui Beligan si din sobrietatea lui. e inca una dintre cartile care va permite sa vedeti orgoliile si vanitatile artistilor, si va invata in acelasi timp sa-i pretuiti.

***
as vrea sa-l contrazic pe Dl Beligan, ma iertati…

… artistii adevarati – ca si oamenii adevarati – sunt cei care descopera placerea de a suporta bucuriile celorlalti.

1404
catalintu mai ai emotii?

tu mai ai emotii?

emotiile si controlul lor sunt o mai veche preocupare de-a mea.

sunt timida, am mai recunoscut asta.

***
martea trecuta m-am dus la MNAC la un eveniment SILVA. nu stiam mare lucru despre ce va fi acolo, totul fusese pastrat secret, asa ca la intrare paseam timid incurcata.

– ce faci mai? bine ai venit, m-a intimpinat Catalin Stefanescu cum am iesit din liftul care ma ghidase catre etajul 2 unde avea loc ceremonia.

Catalin era intr=o zona de fumat, cu o mapa in fata si aproape ca nu-l observasem, era concentrat si se uita undeva in lateral: isi repeta vorbele, pentru ca el urma sa fie gazda ceremoniei.

– Auzi, tu, dupa atitea evenimente, interviuri si aparitii publice, tu mai ai emotii?, am intrebat si-am vazut incurcarea pe care a produs-o intrebarea, in usoara roseata din obraji. “eu am mega emotii de fiecare data si nu stiu cum sa ma descurc”

A inceput sa rida la marturisirea mea.

– Normal ca mai am emotii, n-ai cum sa nu ai. Dar le am aici, acum, cit repet, acolo am alte emotii si sunt concentrat la ce fac.

I-am povestit ca nu stiu cum sa rid la tv (in fata camerei de luat vederi adica, in emisiunea noua de la Digi 24), a ris si-a zis ca o sa vina cu vremea. Mi-a mai dat citeva sfaturi si l-am lasat sa-si repete textele.

Am pastrat din conversatia aceasta minunata, imbujorarea lui la o intrebare atit de directa si de personala: tu mai ai emotii?

O intrebare care are multa incarcatura pentru toti cei care trebuie sa performeze intr-un spatiu public si asteapta validarea din opiniile oamenilor.

***
Mai tirziu in sala l-am vazut pe Catalin intervievind oameni MARI cu performante minunate, oameni care veneau din orase cu traditie din Transilvania, oameni care aveau emotii, desigur, desi in viata lor au facut lucruri marete.

ReLansarea Silva a vorbit si ea despre emotiile care vin din traditie si din bucuriile victoriilor mici sau mari, despre oameni si locuri emotionante si-a inclus si niste blogeri din Transilvania , acolo pe scena linga Catalin Stefanescu vorbind despre experientele lor. ( Tudor Popa din Sibiu, Groparu din Cluj, Ovidiu Eftimie din Brasov si Mihai Negrea din Tg Mures )

N-am apucat sa-i felicit pe cei de la Silva pentru relansarea eleganta si pe tinerii bloggeri care au reprezentat Transilvania. mi-a fost drag de ei cum erau acolo pe scena si mai spun o data felicitari cui a facut selectia lor: domn Chinezu. (cu tot respectul pentru ce inseamna comunitatea bloggerilor, dar daca nu era o selectie smart, putea iesi mh mh)

***

Mi-a placut seara aceea de marti de la MNAC, care pentru mine a fost despre emotii (bine cred ca si pentru domnii care s-au suit pe scena:) ), dar cind am plecat de acolo, vorbind la telefon cu un prieten, explicindu-i fericita ca, uite, chiar si Catalin Stefanescu are emotii, el mi-a reamintit o vorba a dlui Albulescu:

“daca mai ai emotii, esti pasibil de fericire”

P.S. doresc si pe aceasta cale sa-i transmit domnului Sorin Tranca , autorul campaniei Silva cu vocea dlui Radu Beligan in spot, ca m-a stricat la cap: eu nu ma mai pot gindi la Silva fara sa aud vocea aceea, care, da, inseamna traditie, si bun gust, si educatie. si alt fel de emotii, decit alea de mai sus.

fografia este de la Dragos Astafei :)

1794
Angela Similea, Florin PiersicAmintiri din copilarie cu Mihail Sebastian si Angela Similea

Amintiri din copilarie cu Mihail Sebastian si Angela Similea

Luni seara am fost la Odeon, la o piesa de ,,teatru-documentar’’, cum ii spun eu, pe care imi doream sa o vad inca de la finele lui noiembrie trecut: Bucuresti strict secret: Misterul Sebastian, marca Stelian Tanase si Felix Alexa. Citisem putin
despre piesa, stiam ca joaca Rodica Mandache, Marius Manole si era mentionat in prezentare si ,,cu participarea lui Radu Beligan’’. Va imaginati ce surpriza am avut cand Maestrul Beligan a aparut pe scena si acolo a ramas, de la inceput si
pana la finalul marcat de vreo 5 bis-uri. Nu are rost sa va dau mai multe detalii, Cristina ( ne-am bucurat impreuna de piesa) a si postat in aceeasi seara o inregistrare cu vocea lui Radu Beligan.

In timpul piesei am fost vizitata de multe amintiri din copilaria mea de la Campina, unde la teatrul ( foarte chic) din oras am vazut doua piese ,,de la Bucuresti’’, scrise de Mihail Sebastian: ,,Steaua fara nume’’, chiar intr-o seara din apropierea unui Craciun ( cred ca eram prin clasa a V-a) si la vreun an dupa aceea, un music hall adaptat dupa ,,Jocul de-a vacanta’’, cu Angela Similea si Florin Piersic.

Imaginati-va o pustoaica de 12 ani care se uita fascinata la Diva Angela, care a schimbat o intreaga garderoba pe scena, un melanj retro ‘40 cu anii ’80. Si acum imi amintesc ca dupa ce s-a terminat reprezentatia, am mers cu mama in culise la un mic cocktail ad hoc si am studiat cu atentie rochia din lamé, cu umeri imensi pe care o purta darling Similea.

Mihail Sebastian este unul dintre scriitorii mei preferati. Pana acum vreo 3 ani aveam un ritual, sa recitesc ,,Accidentul’’, o poveste pe care o asociez cu sezonul de iarna, cu vacantele la munte sau cu statul in casa, la caldura, cu o ceasca de cacao fierbinte.

Va recomand aceasta relecturare hibernala si in plus, Jurnalul lui Mihail Sebastian. Si musai sa mergeti sa vedeti piesa de la Odeon, Sala Studio.

Aici aveti music hall-ul in format ,,radiofonic’’, Corina, dupa Jocul de-a vacanta, realizat de Edmond Deda, in care au jucat Angela & Florin in anii ’80. Vocile lor in fundal si colaje scenografice din timpul spectacolului. For good memories.

Un weekend fermecator si pe curand!

**
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

2874
radu-beligan-misterul sebastianDl Beligan

Dl Beligan

“Cum am insistat sa aflu cine e autorul acestei piese minunate si stiau ca n-o sa scape de intrebarile mele, mi-au spus ca e un profesor de la Braila, timid, care nu-si doreste sa fie in atentia publicului. Victor Mincu. Evident, m-am suit in tren si m-am dus la Braila, am parcurs toate scolile, cautindu-l pe acest profesor misterios. Pentru ca nu l-am gasit, m-am intors si mai curios la teatru.”

l-am auzit pe Dl Beligan povestind aseara despre curiozitatea sa legata de cine ar fi putut fi autorul piesei Steaua fara nume. (Mihail Sebastian, fiind evreu, era interzis in 1942 cind a scris aceasta piesa, asa ca a folosit un pseudonim pentru a putea fi acceptata de Teatrul Alhambra – actualul Teatru de Opereta)

citeva clipe mai tirziu, Dl Beligan, povestind despre repetitiile spectacolului Steaua fara nume, s-a “incurcat” la pronuntia unui cuvint. se intimpla oricui, inclusiv actorilor, dar domnia sa poticnindu-se in “repre”…”reprez” s-a incruntat, fata i s-a congestionat, si-a dus usor miinile catre piept – a lupta.

ca spectator, nu stiai daca e lupta mintii sale tinere cu trupul/vocea care urmeaza anii din buletin (pentru ca vorbeste mai lent decit in anii trecuti) sau era doar o bilbiiala banala.

a facut apoi o pauza de o secunda si-a spus impecabil: “reprezentatii”.

si-n pauza aceea, in secunda aceea, am putut simti o parte din ambitia uriasa a Dl Beligan.

***

curiozitatea care l-a facut sa se duca multi kilometri cu trenul in cautarea profesorului care scrisese o piesa pe care urma sa o joace si ambitia cu care s-a adunat pentru a rosti cuvintul “reprezentatii”, mi-au parut a fi cheile longevitatii Dlui Beligan.

sa poti sa ramii mereu alert si viu, curios, dar si sa ai ambitia sa-ti impingi limitele (trupului) sunt lucruri pe care le citim in cartile motivationale, dar – credeti-ma – sunt extrem de impresionante cind le vezi la doi pasi de tine, la un domn de 93 de ani.

aceste doua momente din piesa de aseara au facut cit un interviu lung cu domnul Beligan, la care rivneam de multa vreme.

la sfirsit, la aplauze, la a treia tura de intoarcere din culise, cind a ajuns la mijlocul scenei, Dl Beligan si-a dus mina dreapta la buze ca sa trimita un sarut publicului. si gestul acela – cu degetele contorsionate de batrinete si mina tremurinda care urca incet catre buze – mi-a adus lacrimi in ochi.

***
il puteti vedeti pe dl Radu Beligan povestind despre prietenia cu Mihail Sebastian in Misterul Sebastian, la teatrul Odeon alaturi de Marius Manole, Rodica Mandache si Raluca Aprodu.

1124
dna-mandache-miinicind vorbesc miinile

cind vorbesc miinile

fotografiile de mai jos sunt facute de Edi Enache la lansarea O carte atipica, despre un actor atipic – Stefan Mihailescu Braila (scrisa de Rodica Mandache) despre care am scris duminica

dna rodica madache

dl florin zamfirescu

dna mandache in tipul speech-ului despre carte

dorina lazar & rodica mandache

dl radu beligan

953
dna-mandache-miinicind actorii devin civili

cind actorii devin civili

Citeva secvente de la lansarea de astazi, O carte atipica despre un actor atipic, Stefan Mihailescu Braila – scrisa de Rodica Mandache.

Florin Zamfirescu avea incredibile emotii. Atit de mari incit tinea microfonul cu ambele miini ca sa nu-l zgiltiie foarte tare.

l-a iubit si admirat pe Stefan Mihailescu Braila mai mult decit au spus-o povestile reamintite astazi. S-a vazut in emotiile sale.

Povestile au fost minunate; preferata mea cea despre “sa ne grabim”

In provincie un spectacol cu un public galagios, total nepregatit pentru teatru. Florin Zamfirescu il indeamna pe Stefan Mihailescu Braila sa “ zica mai repede piesa” ca sa se incheie totul. Dupa acord, intra in scena. La pauza, contrariat Zamfirescu intreaba: “Pai bine, ce faceti? N-am zis ca mergem mai repede?” Stefan Mihailescu Braila raspunde cu regret “Eu nu sunt ca voi astia cu scoala, eu cind intru in scena stiu o singura cale. Aia ca sa fac cel mai bine, nu pot altfel”

*

diametral opus ca povestire, Geo Saizescu, regizorul multor filme cu Stefan Mihailescu Braila. “EU i-am dat acceptul pentru ca sa intre gratis la cinema Studio”/ “a jucat in filmele MELE”

*

Doamna Mandache, in picioare, vorbind la microfonul asezat pe stativ, ca la serbare, recunoscind indirect ca a scris aceasta carte si pentru dinsa, dar si pentru ceilalti actori. Ca sa ne uitam prin “culise” si noi, civilii.

*

Constantin Cojocaru in sala, pe scaunul de linga mine, cu o replica minunata.

“mi-a placut f f mult ce ati facut in Avalansa; cred ca v-a chinuit mult Radu Afrim”, i-am zis cum s-a asezat.

a raspuns dintr-una ” Nuuuuuu. Eu m-am chinuit. Eu singur. Lumea nu recunoaste, dar ca sa faci un rol te chinui, nu e o plimbare pe bulevard.”

si daca n-ati vazut piesa, duceti-va (la TNB), chiar face un rol minunat

*

domnul Beligan, imbracat in pulovar roz somon, aplaudat in picioare de o sala intreaga care s-a intors catre dinsul (se afla in loja in partea diametral opusa scenei)

Dorina Lazar i-a multumit pentru participare si i-a urat la multi ani (peste doua zile e aniversarea domniei sale).

Dupa aplauze prelungi domnul Beligan a luat microfonul:

“Eeee, nu e asa mare scofala. Ma bucur ca am venit astazi aici cind pe scena sunt oameni mari care vorbesc despre un om mare. Pentru ca astazi scena e din ce in ce mai ocupata de altii.”

*

un citat din carte

Stiu ca teatrul trebuie sa faca bine publicului, sa-l cultive, nu sa-l degradeze. OMUL din sala e dornic sa rida, dar eu nu vreau sa provoc risul cu orice pret. Pentru asta nici n-ar trebui sa fiu propriu zis ACTOR.

Stefan Mihailescu Braila.

1406
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!