Tag : radu cosasu

ROBERT-REDFORDnotele de plata ale lui Robert Redford

notele de plata ale lui Robert Redford

in noua editie Time 100 most influential people e un portret al lui Robert Redford care uimeste prin sinceritate si prin caracterul celui care l-a scris: Harvey Weinstein

Weinstein e directorul studiourilor Miramax si prietenul lui Redford si scrie un text despre cum Redford a schimbat piata filmelor dindu-le o platforma – Festivalul de la Sundance – celor care faceau filme independente.

dupa ce-si justifica alegerea, mentionind si talentul actoricesc, influenta ca producator si viziunea ca regizor ale lui Redford, Weinstein scrie:

“He has one fault. Over the past 20 years, we’ve been going out to lunch. Bob always gets away without paying the bill. I saw him a couple a months ago and reminded him of that, and he said, “you pick the place and the expensive wine and I’m in”

We dined for 3 hours, drank expensive wine and told some whoppers of stories. As we walked out of Graydon Carter’s Monkey Bar, the woman came for the check. Bob Patted his pants and sport jacket and said he didn’t have his wallet. It was as good a performance as I’ve seen, and make me laugh so hard that I put it on my account.

If you’re lucky enough to hang out with Bob Redford, get ready for an opinionated, brilliant,insightful discussion of moviemaking from the point of view of a legendary actor and pioneering director-producer. Just prepare to pay the check.”

*

cind am citit aceasta minunatie de descriere a unui fapt de viata care e scrisa in asa fel incit arata personalitatile a doi oameni uriasi, m-am gindit cine in Romania ar fi putut descrie o asemenea intimplare fara sa para o birfa, fara sa fie tabloid, ci sa poata da un inteles dincolo de fapte si cuvinte pentru oricare cititor.

m-am gindit putin, dar  am gasit un nume: Radu Cosasu.

nu stiu insa despre cine ar putea scrie la nivelul asta.

1972
carticartile pe care le iubesc

cartile pe care le iubesc

am scris pentru adevarul de week end care a aparut ieri un text despre cartile pe care le iubesc…

În literatură îmi place prezentul; nu ca acţiune a personajelor, ci preocuparea autorilor pentru structuri noi şi dinamici potrivite cu vremurile. De asta îl iubesc pe Safran Foer – ştie că singura şansă a cărţii e să devină un obiect interactiv şi exersează profund în această direcţie („Three of codes” sau „Extrem de tare şi incredibil de aproape”) , cum îl iubesc pe Jeffrey Eugenides pentru preocuparea lui în a-şi rafina dinamica frazelor (de fiecare dată când trebuie să scriu ceva important şi de amplitudine, mă întorc la un anume fragment din „Middlesex”, ca să-mi iau avânt).

O iubesc pe Zadie Smith (36 de ani), nu doar pentru că mă regăsesc în ce scrie, ci pentru că îmi place grija ei de a proteja şi ajuta generaţia nouă de scriitori. Cum o iubesc pe Margaret Atwood (72 de ani) pentru capacitatea de a rămâne actuală, atât în fondul ideilor, cât şi în forma cărţii (cea mai recentă carte a sa e tipărită, la cererea autoarei, pe hârtie reciclabilă).

Îl iubesc pe Filip Florian pentru rigoarea şi bunul-simţ din scrierile sale (şi din viaţa lui), îl iubesc pe Matei Călinescu pentru că nu s-a temut să-şi pună sufletul pe tavă, cum îl iubesc pe Radu Cosaşu pentru tot ceea ce este şi scrie. Dar cel mai mult şi mai mult îi iubesc, iubire din aceea profundă, pe care nu mai ai timp să o analizezi, ci o trăieşti cu voluptate, pe Raymond Carver şi Joan Didion. Carver, acest Cehov al anilor ’80, reuşeşte – într-un mod care pare magic, dar e sigur foarte muncit – să creeze suspans din nimic, iar simplitatea descrierilor sale duc orice poveste în esenţă şi capătă o valoare universală.

Didion e, pentru mine, supremul tandreţei şi al eleganţei, chiar şi atunci când mintea poate fi doborâtă de durere. Joan Didion înainte de a fi scriitor e jurnalist, iar rigoarea ei pentru relatarea emoţiilor fără patetism mă fascinează şi-mi trezeşte invidii constructive

restul aici

cind am terminat de scris textul mi-am dat seama ca, de fapt, eu nu iubesc cartile, ci oamenii care le scriu.:)

3061
AlexAxonde ce-l iubesc pe…

de ce-l iubesc pe…

sunt unii oameni care stiu sa spuna lucruri importante cu gratie si tandrete, ca o mingiere.

uite un exemplu:

Patru milioane de francezi se declara singuratici. Am vazut o manifestatie in care sute de tineri si batrini arborau – fiecare, intr-o mare tacere – pancarde pe care scria foarte apasat Je suis seul. Ca unul care nu crede in incomunicabilitate, pot scrie ca a fost cel mai puternic miting de solidaritate din secolul XXI.

Radu Cosasu la rubrica “Cu ochii-n 3, 14”, Dilema, 21-27 iunie.

*

pur si simplu il iubesc pe domnul Radu Cosasu.

(foto by alex axon, unchiul acestui blog… el imi face ordine de cite ori ajung la impas tehnic )

1445
alsa murit Alex Leo Serban:(

a murit Alex Leo Serban:(

imi spusese ana inca de acum doua saptamini ca e in spital. (inteleg ca nu avrut sa se stie de ce suferea si n-am sa scriu). m-am gindit ca o sa se faca bine, chiar daca moralul nu-l ajuta.

stiam ca e deprimat, ca nu vrea sa mai raspunda la telefoane si ca vorbeste doar cu apropiatii de la Dilema (Radu Cosasu, Marius Chivu).

nu mi-am imaginat nicio secunda ca „gata. asta a fost”.

azi noapte.

imi pare rau.

Cat despre asteptarea “madamei” respective, cum atat de haios ii spui: probabil ca m-as sinucide, intr-adevar, cu cateva secunde/minute inainte, pentru ca n-as suporta gandul sa mor “la comun” si sa fiu la cheremul unei madame ambetate (sau imbatate) care-a decis moartea mea…

als intr-un interviu de acum ceva ani pentru revista cultura

imi place sa cred ca si in ultimele clipe si-a pastrat ironia si umorul acid. si ca a plecat impacat, nu nervos, nu suparat. ca a plecat cu chef de polemica – cu viata, cu soarta.

am polemizat de foarte multe ori – si public si in privat – pe multe teme culturale, imi placea pedanteria lui si perseverenta cu care privea „de sus” fiind constient ca avea un background cultural pe care nu-l puteau atinge cei mai multi dintre cei care veneau dupa el.

alex leo serban avea 52 de ani. ultimele cuvinte scrise pe twitter au fost „viata e cobaiu sortei”

sa te odihnesti in pace!

* foto eugen ciocan.

2884

iubire 13 (in metrou)

saptamina asta, am citit in metrou iubire 13, o colectie de povestioare de dragoste scrise de niste oameni pe care eu ii iubesc pt munca lor, insotite de 13 diapozitive ale regretatului pictor Ion Dumitriu.
e cartea ideala de citit in metrou.

statia si povestirea. statia si secventa de viata (amoroasa sau nu) semnata de Mimi Branescu-Gianina Carbunariu -Marius Chivu – Andrei Codrescu -Radu Cosasu -Matei Florian- Hanno Höfer- Radu Paraschivescu- Razvan Petrescu- Simona Popescu- Ana Maria Sandu- Alex. Leo Serban- Catalin Stefanescu.

3 statii la dus – 3 povestiri.
3 statii la intors, alte trei povestiri.

13 cu toate. azi, joi, eram gata.
delicioase povestirile. atit de simpatice, incit l-am cautat pe Marius Chivu (cel care a fost editorul colectiei) sa-l felicit pentru idee si pentru selectarea autorilor.

*
am cerut voie de la Marius sa postez pe blog citeva fragmente. enjoy it.

O rugă

Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, prostuţă dragă,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger mult prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil,
nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog”, mitralieră unică a lumii mele prea paşnice (poate nu ai aflat de moartea unui inventator de carabine, să-ţi dezvolt această idee?, nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie),
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele, distrugătoare a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva, nu mă teroriza să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion,
sau covrigi, sau un troleibuz personal,
sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că-ţi place să faci baie ore întregi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul tău, te rog,
îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar, ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori,
lipsita mea de humor, ispita mea la haz,
sau dacă vrei îţi mai cumpăr încă o pereche de cizmuliţe, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
(….)

Radu Cosasu

(e absolut dementiala ruga, unde ajunge cu ea si cu descrierea femeii.)

*

Idilă pentru mersul cu spatele

(…)
A invitat-o pe ea să aleagă prima, dar fata chicotea deasupra noastră şi nu îndrăznea să ne-apuce pe niciunul. Încercam să răzbat din colţul unde nimerisem, doar-doar mă va alege pe mine, deşi nu ştiam care-i faza. Îmi plăceau mult culorile alea din părul ei. Mişcările mele i-au atras atenţia tipului şi m-am trezit ridicat cu cleştii în aer. Hai, alege-ţi şi tu unul! i-a spus el, (mă apăsa cam tare pe pîntec), da, da, l-ai luat tu pe cel mai bun (i-am dat dreptate fetei!), ţi-l dau ţie dacă vrei, (aşa ar fi fost cel mai corect), lasă că te întrec şi cu ăsta (cu Nistor îşi găsise să mă pună la întrecere!?), ăhă, cum zici tu, numai să nu te-aud dup-aia că nu-mi dai ce mi-ai promis (ce i-o fi promis tipului?), am spus doar că mai vedem (aşa, bine că nu se lăsa intimidată!)…
Ne-au lăsat jos pe asfalt. Afară se înserase şi se-aprinseseră mai multe luni de-o parte şi de alta a aleii. Apoi el zis 1, 2, 3 şi şi-au luat degetele de pe spinările noastre. Nistor era amorţit de tot, iar fata îl aşezase şi cu spatele înapoi. Cînd a dat să treacă printre piciorele ei, tipul a rîs atît de tare de s-a-ndoit cu tot corpul, fata s-a bosumflat că nu se mai joacă (se făcea), el că hai, uite, le mai dăm drumul o dată, dar cu spatele înainte, aşa că a făcut un pas înspre mine, m-a ridicat şi m-a lăsat lîngă sandalele ei. Uite, ţi-l dau ţie că e mai vioi (merci, pe lîngă Nistor!), ea a chicotit, m-a apăsat cu degetele date cu roşu pe la vîrfuri şi cînd m-a întors cu spatele (se-nvăţase!) am văzut că tot aşa avea şi degetele de la picioare… Ce de roşu! 1, 2, 3, am plecat din nou, dar Nistor oricum cred că se simţea puţin ameţit, eram amîndoi cam uscaţi, el nici nu putea ţine drept. Îl lăsasem deja în urmă, şi eu nici nu mă grăbeam, voiam să mă uit mai mult la fată, rîdea de i se umflaseră tîmplele, luna îi aprinsese şi mai mult culorile din păr, iar tipul rîdea şi el în timp ce o atingea cu degetul mic pe la şold (mă rog, oricum n-aş fi avut nici o şansă!), ea nici nu cred că simţea, dar eu îl vedeam… Nistor se oprise şi m-am oprit şi eu, oricum dădusem cu coada în bordură şi intrasem între nişte frunze.
(…)

Marius Chivu

*

Tabloul

Îmbrăcată cu un tricou şi o pereche de jeanşi, ea stă întinsă pe marginea canapelei într-o poziţie mai degrabă incomodă. Priveşte cerul prin fereastra larg deschisă, apoi coboară privirea în cameră. Un televizor, două fotolii, o măsuţă pe care se află o telecomandă, o scrumieră plină cu mucuri de ţigară şi mai multe cutii de bere goale. Pe peretele din dreapta sînt cîteva tablouri. Printre ele, un tablou cu ea sărutîndu-l pe el. Se deschide uşa de la intrare. Intră el. Este îmbrăcat cu un tricou şi cu o pereche de jeanşi. Se apropie de ea. Cei doi se privesc cîteva clipe.

El: De ce stai aşa?
Ea: Cum stau?
El: Aşa, terminată. Dărîmată. Am crezut că ne-am lămurit.
Ea: Ne-am lămurit.
El: Nu te mai uita aşa la mine. (Cîteva secunde de tăcere) Exagerezi. Pe bune. Stai puţin, că n-a murit nimeni pînă la urmă. Te sinucizi acum, sau ce-ai de gînd?
Ea: De ce să mă sinucid?
El: Uite şi tu ce faţă ai… Şi cum te uiţi la mine…
Ea: Ce vrei, de ce te-ai întors?
El: Ţi-am adus cheia. Dublura.
Ea: Şi eu ce să mai fac cu ea? Arunc-o.
El: De ce s-o arunc? Poate mai ai nevoie de ea. Next…
Ea: Ce next?
El: Viaţa merge mai departe.
Ea: Bine, las-o şi ieşi.
El: Oricum mi-ai fi cerut-o.
Ea: Îhî.
El: Mi-ai fi cerut-o, nu?
Ea: Vrei tu să vorbim despre asta? Ai venit să-mi aduci cheia, las-o şi ieşi.
El: Mi-ai fi cerut-o? Zi, mă, mi-ai fi cerut-o, nu? Nu azi, nu mîine, dar mi-ai fi cerut-o pînă la urmă.
Ea: Nu ţi-aş fi cerut-o.
El: Ba da.
Ea: Ai dreptate. Ţi-aş fi cerut-o.
El: Eram sigur. Uite… nu mai vreau să ţi-o las.
Ea: Nu mai vrei?
El: Nu. Să vedem ce-o să faci dacă nu ţi-o las? Pe bune, ce-o să faci dacă nu ţi-o mai las?
Ea: O să pot să trăiesc şi fără cheia aia. Viaţa merge mai departe, nu?
El: Nu ţi-o las.
Ea: Ba o să mi-o laşi.
El: De ce?
Ea: C-aşa vreau eu. (Se ridică).
El: Ziceai că nu-ţi trebuie.
Ea: M-am răzgîndit.
El: Uite, asta eşti tu! Asta e ca o definiţie pentru tine. Vreau, nu vreau, vreau, nu vreau, vreau, nu vreau… Eşti varză cu capu`!
Ea: Eşti un mare, mare, mare porc! Idiot, stupid şi cicălitor.
El: Acum ce faci, te dai şi tu dură? Eşti tare, sau ce? Eşti căcată pe tine şi dai şi tu din clanţă, că, vezi Doamne, nu-ţi pasă! Mă laşi? Cînd te întrebam zi, mă, ce-ai, ce te deranjează? Am făcut ceva greşit? Nu răspundeai nimic. Mută ca peştele. Şi-acuma brusc sînt cicălitor. De ce nu mi-ai spus pînă acum că sînt cicălitor? De ce, mă? Nu mai zic de celelalte… stupid şi ce-ai mai zis?… Vezi că eu nu te-am făcut pe tine proastă, da? Oricît de tare ne-am certat, niciodată nu ţi-am zis proasto! Şi poate că aş fi avut de ce…
Ea: Nu mi-ai zis, dar aşa m-ai tratat, ca pe o proastă.
El: Dar nu ţi-am zis. Concret, nu ţi-am zis. Vezi că esti proastă, sau de-astea… Şi cum adică te-am tratat ca pe o proastă? Cînd te-am tratat ca pe o proastă? Vreau un exemplu. Dă-mi un exemplu.
(…)

Mimi Branescu

***
cautati cartea. e delicioasa.
cum spuneam, e o minunata lectura de metrou; statia si povestirea.

2347

Domnul Radu Cosasu

Sighisoara

Sighisoara are un cer inventat de Mozart,
Case cu flaute, intr-o zi am auzit un clavecin dintr-o
casa, sus, linga un cimitir, pe o rina, intins pe iarba,
am citit intr-o dimineata Moby Dick si un copil mulgea
o vaca, laptele si nu mortii imi dadeau pacea lumii, apoi
am coborit la o cofetarie si am cerut cafea cu lapte, sa
bei cu iubita cafea cu lapte la Sighisoara, cine-i iubita ta?
m-a intrebat mama, la 46 de ani ai mei, am sarit pe ringul
de dans
si-am valsat pina-n zori cu un paharel gol pe nas, pe cap,
pina mama mi-a spus ca va muri cu aceasta imagine a
mea,
in fata ochilor: niciodata nu te-am vazut mai vesel, asa
sa ramii – si asa voi ramine, pentru a-i asigura ultima imagine.

Radu Cosasu, Opere I

*
Saptamina trecuta Dragos Bucurenci scria pe blogul lui despre Domnul Cosasu. Citindu-i punctul de vedere despre “arta compromisului” mi s-a facut dor de dl Cosasu.

Vineri, Ana Onisei mi-a dat un interviu minunat facut de Ovidiu Ioanitoaia cu dl Cosasu si iar mi s- a facut dor.

– Colegi de-ai dumitale pretind că eşti ipohondru, că fugi de televizor spre a nu fi recunoscut pe stradă şi, eventual, atacat!
– Sînt un pic ipohondru, parcă Fănuş Neagu nu e? Toţi sîntem mai mult sau mai puţin. Dar nu de asta evit micul ecran.

– De ce?
– Pentru că televiziunea a modificat totul şi rareori în bine, şi pentru că sînt timid. Camerele TV parcă mă înstrăinează de mine însumi. Dacă nu mă plac eu, cum să mă placă alţii?! În plus, nici n-am conştiinţa autorităţii. Îmi recunosc limitele, mă bazez pe creionul meu şi numai pe el.

– Ce creion?!
– Am scris totdeauna numai de mînă şi cu creionul. Fără pix, fără stilou. Cu cît creionul se toceşte, cu atît mă ataşez mai tare de el. Cînd îl înlocuiesc, mi se rupe ceva în suflet.

Ovidiu Ioanitoaia in dialog cu Radu Cosasu*
*

Asa ca astazi, in ziua mea libera m-am intors un pic la domnul Cosasu. La cartile domniei sale. Mai sus e o scriere pe care, parca, am trait-o eu:)
Intr-un fel straniu, cind scrie Dl Cosasu parca scrie despre mine. Culmea e ca la fel simt probabil alte citeva sute de oameni care nu se stiu intre ei.
Dar asta e darul oamenilor alesi, sa scrie despre sine si sa se recunoasca altii in textele lor.

1593

moartea unui ziar

miine colegii de la cotidianul vor lucra pentru ultimul numar al ziarului.

se intimpla sa-i stiu si sa-i apreciez foarte tare pe unii dintre cei care au scris de-a lungul anilor la acest ziar, se intimpla sa-l stiu pe cel care l-a creat (Calin Husar) si se intimpla sa-l fi respectat pe cel care a vrut ca el sa existe pe piata (Ion Ratiu).

de dragul numelor pe care tocmai le-am scris mai sus, o idee pentru ziarul de miercuri.

via Radu Cosasu din primul volum de opere (“maimute personale/povesti pentru a-mi imblinzi iubita/ alti doi ani pe un bloc de gheata”)

30 august 1974

la 30 august 1974, in orasul Paris s-a petrecut ceva
de groaza si minune: a murit un ziar.
Cind oamenii mor, ziarele publica ferpare,
lumea se intristeaza,
toata lumea citeste ferpare.
Cind ziarele mor, oamenii nu se duc la cimitir,
nu se duc la florarii pentru coroane, nu se roaga,
nu se imbraca in doliu, nu redacteaza ferpare, in general
nu se prea plinge, citiva urla, da, de furie si durere,
cerind razbunare, ca acest director al ziarului mort:
Combat a fost unul dintre ziarele capabile
sa emotioneze, capabile de nebunie,
Combat trebuie razbunat”,
dar cei mai mult isi vad mai departe de
jurnalele lor intime, ignorind legatura dintre jurnalul intim
si cel de la chiosc, numai ca in ziua de 30 august 1974,
ultimul numar al ziarului Combat, nr 9376,
ziar dupa care si eu alergam prin Bucuresti,
(fiindca era ziarul inventat de Camus,
rasucit intre revolta si rezistenta,
si inima-i statea ca stinga ca la orice om normal,
si formatul sau de foaie clandestina si paupera
se potrivea de minune in buzunarele mele
intre Miroir Spirit si Lettres francaises)
si-a inventat la moartea sa
o formula de ferpar fara precedent,
pe prima pagina un singur titlu:
“Tacere, ne scufundam!”,
iar in interiorul ziarului, patru pagini albe,
ferparul alb,
alb ca versurile in care incerc disperat sa string proza lumii,
alb ca neputinta mea,
ca fata-mi nevrotica la auzul mortii lui Combat,
alb ca desertul dezgustat de strigatele omului,
intr-atit de alb si tragic, de mut,
incit tirajul cotidian si mizerabil de 30.000 de exemplare
s-a epuizat in citeva ore, succes de groaza si minune,
ceea ce a facut o necesara tiparirea unui tiraj suplimentar,
de inca 40.000 de exemplare, vinzatorii de ziare parizieni,
uimiti, afirmind ca niciodata Combat n-a fost atit de
cerut ca azi la ultimul sau numar, in ziua disparitiei.
Citi oameni vor sti sa moara ca ziarul acesta,
lasindu-ne o ultima zi luminata
de un soare sublim, strecurat in luminisul batrin
al sarcasmului?

1939

e o vreme… in care avem nevoie de curaj

unii oameni sunt alieni. traiesc suspendati de timp sau spatiu. gindesc si simt in toate limbile deodata. pentru acum, pentru ieri si pentru 100 de ani de acum inainte.

uite un exemplu.

E o vreme, iubito, cind curajul iti vine dintr-un om
care repara o chiuveta. Dintr-un barbat care duce
vesel o trotineta la subtioara, ca pe o piine. Dintr-un
ciine care ti se aseaza la picioare cerind din ochi
sa-l mingii, iubito. Dintr-un stadion de 80.000 de
oameni, arhiplin, iubito, duminica. Dintr-o femeie care se
trezeste la cinci dimineata, sa faca o tocana si
dupa aceea sa schimbe trei autobuze pina la
santier. Foarte rar, in viata, daca te uiti bine, iubito,
curajul vine din asemenea fleacuri. E o vreme cind
curajul vine din acceptarea ideii ca nu exista pe
lume fleacuri. O trotineta, iubito, valoreaza cit o piine.
O chiuveta, iubito, e la fel de importanta ca o tocana.
Trebuie sa ai curajul de a recunoaste calm ase-
menea enormitati ca realitati exacte pe care se
bazeaza echilibrul nostru, iubito. Begoniile nu au
inghetat in noaptea aceea, ele dau in floare, iubito,
la sfirsitul lunii, lasind lumii suprema incertitudine,
aceea dintre agonie si nastere. Omul e admirabil-
zice fratele meu, Albert – fiindca poate trai si in
incertitudini. Imi trebuie mult curaj ca sa te pot
auzi cum urli iubito, vino, vino, vino, si eu sa nu
vin pentru ca sa-mi ac meseria de begonie, sa-mi
infrunt egoismul, socotindu-l incert, sa pun
mai presus aceasta hirtie alba si acest creion
cu care te culc linga mine, aici, sa nu te mingii,
ci sa te scriu si apoi sa lipesc atent plicul. E
o vreme cind – iubito, iubito – tot curajul
se tine intr-un virf de creion.

Radu Cosasu, Opere I, editura Polirom

*
l-am revazut miercuri seara pe dl Cosasu la MTR si mi-a fost f f drag de dinsul, din nou. si m-am gindit, cind ascultam raspunsurile la intrebarile publicului, m-am gindit intr-un mod egosit si orgolios, ca uite eu am avut norocul de o doza mare de Cosasu intr-o seara pe o terasa. si stiu si tacerile, si gesturile, si pipa, si glumele, si “dar-ul vs insa-ul”. si l-am mai iubit o tura pe Bucurenci pentru ca, impreuna cu Ana, intr-o seara de luni m-a lovit tare in stomac cu aceasta intilnire.

1353

o intilnire magica… sau cum m-a facut Bucurenci sa pling:)

Acum citeva zile, sub influenta unui minunat articol scris de dl Radu Cosasu pt Gazeta Sporturilor, spuneam ca mi-as dori foarte tare sa-l cunosc.
Ma alintam si scriam “oare imi supralicitez norocul daca trec pe wish listul de ziua mea (care va sa vina f f curind) sa ma intilnesc cindva, oricind cu dl Radu Cosasu?!”

Aseara m-am aflat fata in fata cu dl Cosasu si mi-au dat lacrimile instant.
Mi s-a parut ireal ca a venit sa ma cunoasca, drept dar de ziua mea. Pret de citeva minute bune nu ma puteam concetra la nimik, tot ceea ce aveam in minte era: “Cum si ce i s-a povestit? Cum de a vrut sa vina sa ma cunoasca?”

Ii datorez bucuria aceasta imensa (si-acum cind scriu imi dau lacrimile) lui Dragos Bucurenci care a complotat cu Ana Onisei pentru ceva ce nu stiu inca sa pun in cuvinte.

*

Intilnirea a fost magica. Am multe amintiri din cele aproape 3 ore petrecute impreuna, multe cu povesti de demult, dar si imagini cu gesturi si taceri.

Cum era privirea aceea blinda care parea ca spune, in linistea care se aseza din cind in cind, “nu va povestesc asta. nu trebuie sa suferiti si voi”.

Cind voi putea privi mai de la distanta intimplarea (la sfirsit, m-am plimbat o jumatate de ora aiurea pe strazi ca sa imi revin un pic), am sa incerc sa o descriu mai mult.

Acum multumiri multe lui Dragos Bucurenci, Anei Onisei si, mai ales, Dlui Cosasu. Pentru intinire, pentru CD-ul cu Brel, pentru emotionantele rinduri dedicate pe coperta de garda a cartii si pentru ceea ce nu stiu daca o sa pot sa pun in cuvinte.

oameni pe care-i iubesc

sunt unii oameni pe care atunci cind ii intilnesti – in persoana sau prin munca lor – iti dau o stare de bine, te bucura si ti-e cald si frumos prin sufletzel.

nu poti sa-ti explici asta oricit ai incerca, dar oamenii astia au ei ceva magic in ceea ce fac or sunt, care trece prin orice si ajunge direct la tine.

pentru mine unul dintre acesti oameni magici e dl Radu Cosasu. nu l-am intilnit niciodata, cred ca as muri de rusine-incintare-teama daca l-as intilni vreodata, dar il iubesc de mor.
mi se pare incredibil, ireal.

uitasem de asta, dar am descoperit pe liternet textul care se numeste Excelenta SA Andrei Pavel care face mai mult decit milioane de cintece holograf or loredana la o ceremonie de retragere.

La naiba! Dacă nu a fost fenomenal, extraterestru, dacă nu a fost invincibil (cine e?), Andrei Pavel este şi ne rămîne ca un jucător excelent şi îl voi numi continuu, cu drag şi respect, Excelenţa Sa Andrei Pavel.

“Şi vrei să-ţi mai spun ceva?” – vorba unui prieten afon în sport, de care nu mă pot despărţi nici cînd scriu la Gazetă. Ieri, după ce am citit ce-a spus la conferinţa lui de presă, am fost cît se poate de mulţumit. După 18 ani de tenis, Pavel nu numai că e mîndru de cariera lui, dar se poate aşeza, liniştit, la casa lui, cu familia lui. Vi se pare puţin? Prea idilic? Prea happy-end? Un scriitor brazilian a spus-o vesel şi bine: happy-end-urile sînt neplăcute în cărţi şi la cinema, dar în viaţă sînt minunate.

textul integral aici, intr-o rubrica minunata Oameni pe care-i admir, oameni pe care-i iubesc

*
oare imi supralicitez norocul daca trec pe wish listul de ziua mea (care va sa vina f f curind) sa ma intilnesc cindva, oricind cu dl Radu Cosasu?!

1367

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!