Tag : rodica mandache

Despre puterea lui ”mulțumesc”

Deși e un cuvânt care aduce liniște și bucurie, ”mulțumesc” e nedreptățit în lupta cu alte cuvinte

Dacă ar fi o persoană, ”multumesc” ar fi fata timidă dintr-un colț de cameră, fata pe care nu o bagă nimeni în seamă la petrecere până când, la concursul de Karaoke, ajunge în centrul atenției pentru că are voce de Adele. Sau ar fi băiatul liniștit pe care nu-l aude mai nimeni vorbind, dar care știe cum să-i încurajeze simplu pe ceilalți când sunt necăji. A fost mereu atent la nevoile lor și stie, din instinct, când trebuie ”sprijiniți”. Dacă ”mulțumesc” ar fi o floare, ar fi tot timpul înflorită și te-ar uimi prin simplitatea frumuseții sale, dacă ar fi un câine, ar fi dintre cei antrenați ca să salveze vieți. Dacă ar avea SUFLET ar fi unul foarte frumos.

Și cu toate astea e unul dintre cuvintele cele mai nedreptățite, unul dintre cuvintele pe care le folosim cel mai puțin.

Tu de câte ori ai spus astăzi ”mulțumesc”? Astăzi, adica fix în ziua în care citești aceste rânduri. De trei, de cinci ori? De mai multe ori?

E foarte posibil să nici nu-ți aduci aminte, cum la fel de posibil e să-ți găsești repede o scuză (te-ai prins, cred, din partea de început că ”mulțumesc” e un cuvânt care e bine să fie folosit des). Probabil că spui că e prea de dimineață, că încă nu ai vorbit cu multă lume, că e week end și, deci, nu ai relaționat decât cu cei ”ai casei”… Sau orice altă scuză ți-ar putea trece prin cap.

Ca să-ți explic de ce e o scuză și nu o explicație reală, am să-ți povestesc ceva din viața mea.
Mulți ani, prea mulți ani, am fost insomniacă. Am avut perioade în care am dormit doar două ore pe noapte, ba chiar zile în care nu am dormit deloc. Când dormi câteva ore pe zi în mod constant organismul nu mai are timp să se regenereze, așa că am început să am probleme de sănătate. Complicate.

Am ajuns la medic, am făcut tratamente care mi-au tratat alte părți ale corpului, nu mintea și, când m-am facut (mai) bine, mi-am pus problema că ar trebui să învăț să-mi protejez creierul și să-l relaxez ca să intre în starea de somn. Așa am ajuns la meditație și la yoga. Însă pentru o minte alertă, obișnuită să facă o mulțime de calcule, meditația nu a părut un drum ușor.

Revelația a venit odată cu o conversație despre complimentele pe care le primim și pe care le facem, versus ușurința cu care spunem lucruri rele, emitem judecăți. “Vorbele bune le primești pe același drum ca și pe cele proaste. Și sunt la fel de greu de primit”, mi-a spus doamna Rodica Mandache pe terasa la Cărturești într-o după amiază de primăvară. M-am gândit în următoarea clipă ce frumos este să spui vorbe frumoase când omul le primește mai ușor: nu e în fața ta. Nu neapărat când e la telefon sau îi scrii un mesaj, ci când nu știe că îi mulțumești. Mi-am imaginat că energia cuvântului își face treaba si m-am gândit că începi să capeți abilități frumoase, dar natural dezinteresate, de a aprecia ceva.

Așa că am început, în fiecare seară, înainte de culcare, să mulțumesc în gând celor cu care mă întâlnesc peste zi: tuturor, fără excepție. Sigur că sunt persoane care, peste zi, m-au scos din minți cu ceva, au făcut ceva care să mă deranjeze profund, dar în secundele în care mă gândesc pentru ce ar trebui să le mulțumesc – care e încercarea pe care am trecut-o, care e lecția pe care am învățat-o – se întâmplă ceva minunat în mintea mea: ritmul interior coboară, intervine o stare care e cât o plimbare printr-un peisaj superb nelocuit de oameni, iar mintea e pregătită de meditație. De liniștea și curățenia interioară.

Fac asta de câțiva ani și am ajuns la performanța de a dormi câte ore îmi propun și. mai ales, de a adormi imediat și a mă trezi fără nicio alarmă la ora la care mi-am propus. Cumva, pe drumul acesta pavat cu mulțumiri, am făcut pace cu mintea mea.

Doar că acum știu că valoarea lui ”mulțumesc” e depreciată. Nu mulțumim pentru ceea ce avem pentru că suntem prea grăbiți să dobândim altele, nu mulțumim pentru ceea ce ne dăruiesc ceilalți pentru ca râvnim la ceva ce nu ne-au dat. Nu ne mulțumim nouă pentru eforturile pe care le facem .
Prin urmare suntem mai tot timpul nemulțumiți.

Astăzi știu că nu primim laudele cu relaxare pentru că suntem încrâncenați să obținem alte lucruri, dacă am fi împăcați cu ceea ce avem și ne-am asuma că tot ceea ce am făcut e al nostru, am spune simplu ”mulțumesc” și-am merge mai departe cu inima plină.

Și mai știu că ”mulțumesc” are egală putere și când îl spui în fața persoanei care a făcut ceva frumos, dar și când îl gândești față de cineva care nu e lângă tine. Și că sunt zeci de lucruri pentru care putem să mulțumim în fiecare zi celor din jurul nostru, dar și nouă înșine.

Deci, de câte ori ați spus mulțumesc astăzi?!

Când mi-a povestit despre de ce nu știu oamenii să primească laude (poate pentru că nici nu știu să le facă), doamna Rodica Mandache mi-a mai spus ceva: “Păstrăm și vorbele bune și vorbele rele, acolo, în suflet, într-un sertăraș. Diferența e că la alea bune apelăm câteodată să ne vindece.”

Unica, octombrie 2015

omul cel bundespre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*

Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.

Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )

*

E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.

Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.

Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.

*

Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”

Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.

Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.

Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.

Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.

10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.

Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.

Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.

*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).

– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban :) ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.

– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.

– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.

Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!

fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre

2446
paavo jarviEnescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

Enescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

… sau la ce ma gindesc in timp ce stau regulamentar in scaun si ascult simfonii la Festivalul Enescu

 

“Cu Enescu e simplu: asculti si ori te doare capul, deci au facut muzicienii ceva gresit, ori se intimpla ceva magic pe scena si iti place”

Asa mi-a spus doamna Rodica Mandache aseara, la Sala Palatului cind urma sa fie interpretata Simfonia nr 1 a lui George Enescu. Si ca sa fie sigura ca si stau si ascult cuminte, m-a invitat politicos, jucaus, dar ferm sa stau linga dinsa.

“Enescu era un mare pianist, a avut un accident la un deget si n-a mai putut cinta la pian, de asta a ajuns la vioara, dar el ura vioara”, a continuat doamna Mandache. “Si inainte sa moara le-a spus apropiatilor : “sa vorbiti frumos de vioara mea si sa nu spuneti lumii ca nu mi-a placut, pentru ca mi-a adus mari bucurii”. Muzica pe care a  scris-o e cu 100 de ani inaintea timpurilor”, spunea doamna si eu ma gindeam “sa vezi cite balerine omor in gind in seara asta” (am un exercitiu care ma ajuta sa stau atenta la muzica clasica, puteti citi detalii despre el, aici)

Dupa care a inceput  ORCHESTRE  DE  PARIS, cu un domn dirijor foarte simpatic, Paavo Järvi. “e printre cei care mi-au placut cel mai mult.” mi-a soptit doamna si-a zimbit jucaus.

***

De aici incolo, ii rog insistent pe  muzicologii si oamenii pasionati de muzica clasica sa ma ignore. Nu am competenta (de ce naiba scrii? vor spune dinsii si, pe alocuri, au dreptate) si pt ca acum descopar niste lucruri care sunt, cu siguranta, stiute de multa vreme, banuiesc ca li se pare ca am descoperit apa calda. Imi cer scuze. Ignorati-ma. Nu pentru dvs scriu, ci pentru cei ca mine carora muzica clasica li se pare fizica cuantica, in speranta ca venim si noi pe cararea dvs, macar pina la mijlocul ei.

***

Simfonia nr 1 in Mi bemol Major op. 13 mi-a parut f f f cinematografica – ca si cum Disney de la inceputuri, de prin anii 30, s-ar fi intilnit cu Spielberg de la Minority report si s-au gindit sa-si uneasca personajele pentru o poveste de dragoste. Partea feminina gingasa, in rochii vaporoase, lungi si ample; partea masculina hi tech, rece, “in colturi”, rigida si pe alocuri suparata.

cum toata simfonia mi s-a parut o discutie intre personajul hi tech care incerca sa o cucereasca pe diva in rochie vaporoasa, iar ea se lasa si nu prea (are final fericit si tandru, ca si cum el ii urmareste respiratia in pat, cind ea doarme si el deja s-a trezit; e asa de frumos construit finalul partii a doua incit iti tii respiratia), i-am zis doamnei Mandache:

“cred ca aceasta simfonie e scrisa pentru sotia lui. si mai cred ca nu se intelegeau foarte bine, ca era o lupta intre lumile lor acolo”.

“nu cred ca nu se intelegeau; ea a scris o carte- album despre lumea de atunci care e un document foarte valoros”

“se mai gaseste in librarii?”

“nu. daca vrei sa o citesti ti-o dau.”

apoi Doamna Mandache a inceput sa zimbeasca cind i-am zis filmul din capul meu, in timp ce ascultam muzica lui Enescu.

“nu mai rideti, v-am spus ca nu stiu sa ascult muzica clasica.”, m-am aparat.

“dar nu rid, imi place”.

***

la pauza, urma Prokofiev, am vrut sa plec

“stai aici. unde sa pleci? crezi  ca te indragostesti de muzica clasica cu Enescu? rusii sunt foarte buni. mie imi plac rusii”, m-a asezat doamna inapoi in scaun din patru propozitii si o privire de profesoara.

“mie imi plac barbatii rusi”, am ris eu.

“mie imi plac toti rusii”, a pus punct ferm doamna Mandache.

la Prokofiev am omorit multe balerine in gind. foarte multe. doar ca, dupa o vreme, am inceput sa ma uit la bratele si degetele dirijorului.

avea o anume tensiune in brate ca si cum in podul palmei era un dop care tinea sub presiune fluxul de energie pe care muzica o aducea in el; asta facea ca miscarile bratelor sa aiba o forta controlata, vibranta. iar degetele, o ho ho, degetele – care erau lungi ca ale unui pianist (avea o palma foarte fina) – erau, in momentele in care vorbeau cu viorile din fatza, ca un stol de fluturi.

la prima pauza de Prokofiev, cind cu tristete am aflat ca nu sunt 3 parti , ci 4(!!), l-am zis colegelor mele de rind (doamna Mandache si Ana Maria Onisei): “cam cum o fi o mingiiere de la domnul asta?”, aratind spre Paavo Järvi, dirijorul.

amindoua au zimbit larg si lung. a inceput muzica si ele au intrat inapoi in filmul lor, iar eu… am mai omorit niste balerine.

 

1280
jurnal4 iulie – oameni pe care i-am intilnit

4 iulie – oameni pe care i-am intilnit

Cristi Clita – prima data cind am auzit numele lui a fost ceva de genul “e atit de pasionat de teatru incit isi cumpara bilete la toate piesele din festivalul de la Sibiu. isi ia vacanta si merge la teatru”. dupa aceea ne-am intilnit si am descoperit ca dincolo de pasiunea lui pentru teatru e un umor minunat – care marcheaza si lucrurile mai putin placute (din teatru sau nu). ce-mi place foarte tare e ca are bucuria de a merge la un spectacol ca sa VADA, dupa aceea trage concluzii, iar cind nu-i place ceva te distrezi teribil de felul in care critica. cum te distrezi cu amintirile detaliilor spectacolelor care nu i-au placut.

am fost la Lear(a) la Bulandra amindoi (multumim Rodica Lazar pentru invitatie, ai fost o Gonerill f afurisita:) ), iar la teatru multa lume am intilnit:)

***

Marius Manole voi il stiti drept actorul vedeta al Teatrului National, eu il stiu drept workalcoolic , timid, cu un umor acid pe care-l scoate la iveala ca sa acopere timiditatea. Manole e cea mai buna dovada ca e o legatura intre cum esti ca om si ziua in care te-ai nascut. Impartim aceeasi zi de nastere, iar anul trecut cind Ana Onisei a facut un interviu cu el pentru Adevarul, mi-a zis: “mi se parea ca vorbesc cu tine. semanati foarte mult.” E unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit.

Am scris despre el un story lung acum 2 ani, il puteti citi aici.

***

Andrei Serban –  a regizat Lear-ul la care am fost. o reasezare a Lear-ului facut tot de el acum 2 ani. (scriu pe larg miine despre piesa. ) Lui Andrei Serban ii datorez pentru tot restul vietii mele faptul ca m-a invatat sa ma uit la teatru. M-a lasat sa ma uit la repetitiile de la Pescarusul (la Sibiu, cu Cristina Flutur acum premiata la Cannes, in rolul Ninei) si mi-a raspuns la toate intrebarile. De-a lungul timpului ne-am certat si ne-am impacat, de fiecare data pornind de la felul in care vedeam teatrul, dar oricite dispute am mai avea de acum inainte, pentru mine va fi cel care m-a invatat sa iubesc teatru. Ma fascineaza felul lui de a se reinventa, de a specula orice e modern/nou/ actual in favoarea muncii sale fara sa se indeparteze de la drumul pe care si l-a propus.

*

Rodica Mandache  – era necajita pentru ca nu se poate duce la Oradea sa joace intr-un spectacol al lui Radu Afrim. Doamna Mandache mi-a zis cindva “vorbele bune se primesc pe acelasi canal ca si vorbele rele, dar oamenii nu stiu sa le primeasca. sunt mai obisnuiti sa se apere, se asteapta sa vina vorbe rele.”

***

Raluca Vermesan, mult prea simpatica actrita laureata anul acesta de UNITER. astazi i-am descoperit umorul si sinceritatea. n-a avut nicio problema sa povesteasca despre piesa care nu-i place, dar in care – n-are incotro – si joaca. Raluca a fost in proiectul 10 pentru film de la TIFF.

***

Cosmin Alexandru Purice – (regizor de platou la Antena) il stiam via facebook pentru ca este un bun cunoscator al evenimentelor culturale. “Imi vad de treaba la munca si imi fac timp pentru teatru, pentru filme… Asa ma incarc, pentru ca sunt vremuri grele”.

***

Linga mine la teatru stateau Isvan Teglas (actor) si Iris Spiridon (regizor). Jumatate din fosta redactie Tabu m-ar fi invidiat ca stau linga Isvan… cind a aparut intr-un pictorial in revista au fost muuuulte oftaturi.:)

***

Oameni pe care i-am intilnit e un proiect in care notez zilnic informatii despre oamenii care-mi ies in cale.

961
Angela Similea, Florin PiersicAmintiri din copilarie cu Mihail Sebastian si Angela Similea

Amintiri din copilarie cu Mihail Sebastian si Angela Similea

Luni seara am fost la Odeon, la o piesa de ,,teatru-documentar’’, cum ii spun eu, pe care imi doream sa o vad inca de la finele lui noiembrie trecut: Bucuresti strict secret: Misterul Sebastian, marca Stelian Tanase si Felix Alexa. Citisem putin
despre piesa, stiam ca joaca Rodica Mandache, Marius Manole si era mentionat in prezentare si ,,cu participarea lui Radu Beligan’’. Va imaginati ce surpriza am avut cand Maestrul Beligan a aparut pe scena si acolo a ramas, de la inceput si
pana la finalul marcat de vreo 5 bis-uri. Nu are rost sa va dau mai multe detalii, Cristina ( ne-am bucurat impreuna de piesa) a si postat in aceeasi seara o inregistrare cu vocea lui Radu Beligan.

In timpul piesei am fost vizitata de multe amintiri din copilaria mea de la Campina, unde la teatrul ( foarte chic) din oras am vazut doua piese ,,de la Bucuresti’’, scrise de Mihail Sebastian: ,,Steaua fara nume’’, chiar intr-o seara din apropierea unui Craciun ( cred ca eram prin clasa a V-a) si la vreun an dupa aceea, un music hall adaptat dupa ,,Jocul de-a vacanta’’, cu Angela Similea si Florin Piersic.

Imaginati-va o pustoaica de 12 ani care se uita fascinata la Diva Angela, care a schimbat o intreaga garderoba pe scena, un melanj retro ‘40 cu anii ’80. Si acum imi amintesc ca dupa ce s-a terminat reprezentatia, am mers cu mama in culise la un mic cocktail ad hoc si am studiat cu atentie rochia din lamé, cu umeri imensi pe care o purta darling Similea.

Mihail Sebastian este unul dintre scriitorii mei preferati. Pana acum vreo 3 ani aveam un ritual, sa recitesc ,,Accidentul’’, o poveste pe care o asociez cu sezonul de iarna, cu vacantele la munte sau cu statul in casa, la caldura, cu o ceasca de cacao fierbinte.

Va recomand aceasta relecturare hibernala si in plus, Jurnalul lui Mihail Sebastian. Si musai sa mergeti sa vedeti piesa de la Odeon, Sala Studio.

Aici aveti music hall-ul in format ,,radiofonic’’, Corina, dupa Jocul de-a vacanta, realizat de Edmond Deda, in care au jucat Angela & Florin in anii ’80. Vocile lor in fundal si colaje scenografice din timpul spectacolului. For good memories.

Un weekend fermecator si pe curand!

**
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

2874
radu-beligan-misterul sebastianDl Beligan

Dl Beligan

“Cum am insistat sa aflu cine e autorul acestei piese minunate si stiau ca n-o sa scape de intrebarile mele, mi-au spus ca e un profesor de la Braila, timid, care nu-si doreste sa fie in atentia publicului. Victor Mincu. Evident, m-am suit in tren si m-am dus la Braila, am parcurs toate scolile, cautindu-l pe acest profesor misterios. Pentru ca nu l-am gasit, m-am intors si mai curios la teatru.”

l-am auzit pe Dl Beligan povestind aseara despre curiozitatea sa legata de cine ar fi putut fi autorul piesei Steaua fara nume. (Mihail Sebastian, fiind evreu, era interzis in 1942 cind a scris aceasta piesa, asa ca a folosit un pseudonim pentru a putea fi acceptata de Teatrul Alhambra – actualul Teatru de Opereta)

citeva clipe mai tirziu, Dl Beligan, povestind despre repetitiile spectacolului Steaua fara nume, s-a “incurcat” la pronuntia unui cuvint. se intimpla oricui, inclusiv actorilor, dar domnia sa poticnindu-se in “repre”…”reprez” s-a incruntat, fata i s-a congestionat, si-a dus usor miinile catre piept – a lupta.

ca spectator, nu stiai daca e lupta mintii sale tinere cu trupul/vocea care urmeaza anii din buletin (pentru ca vorbeste mai lent decit in anii trecuti) sau era doar o bilbiiala banala.

a facut apoi o pauza de o secunda si-a spus impecabil: “reprezentatii”.

si-n pauza aceea, in secunda aceea, am putut simti o parte din ambitia uriasa a Dl Beligan.

***

curiozitatea care l-a facut sa se duca multi kilometri cu trenul in cautarea profesorului care scrisese o piesa pe care urma sa o joace si ambitia cu care s-a adunat pentru a rosti cuvintul “reprezentatii”, mi-au parut a fi cheile longevitatii Dlui Beligan.

sa poti sa ramii mereu alert si viu, curios, dar si sa ai ambitia sa-ti impingi limitele (trupului) sunt lucruri pe care le citim in cartile motivationale, dar – credeti-ma – sunt extrem de impresionante cind le vezi la doi pasi de tine, la un domn de 93 de ani.

aceste doua momente din piesa de aseara au facut cit un interviu lung cu domnul Beligan, la care rivneam de multa vreme.

la sfirsit, la aplauze, la a treia tura de intoarcere din culise, cind a ajuns la mijlocul scenei, Dl Beligan si-a dus mina dreapta la buze ca sa trimita un sarut publicului. si gestul acela – cu degetele contorsionate de batrinete si mina tremurinda care urca incet catre buze – mi-a adus lacrimi in ochi.

***
il puteti vedeti pe dl Radu Beligan povestind despre prietenia cu Mihail Sebastian in Misterul Sebastian, la teatrul Odeon alaturi de Marius Manole, Rodica Mandache si Raluca Aprodu.

1124
caimultumesc

multumesc

“vorbele bune le primesti pe acelasi drum ca si pe cele proaste. si sunt la fel de greu de primit”, mi-a spus Rodica Mandache anul trecut, la o conversatie pe terasa la Carturesti.

dar… peste 600 de mesaje pe facebook, peste 100 de telefoane, zeci de sms-uri si (ma iertati ca nu stiu exact numarul) foarte multe mesaje via Twitter, toate cu vorbe bune si felicitari, va dati seama cit sunt de greu de primit si de dus?!

*
de ziua mea sunt cel mai ingrozitor om pentru prietenii mei. daca e ziua mea si imi apartine – dupa cum ii spune numele-, eu iau literalmente aceste lucru de bun si… e ziua in care fac ce vreau eu. si cel mai adesea asta n-are legatura cu socializarea, cu a scoate vreun cuvint macar.

nu raspund la telefon, sunt departe de lume, ma relaxez si ma rasfatz cu lucrurile care-mi plac. si vorbesc/scriu putin. spre deloc daca se poate, pentru ca in restul zilelor am parte din plin de asta.

anul asta, adica ieri, am ales caii, sampanie multa (Mumm) si ciocolata (Godiva).

imi dau seama ca ziua mea e un cosmar pentru toti cei care-mi sunt aproape (sa vedeti cum e cu cadourile…pentru ca nu-mi doresc nimic special si lucrurile care-mi plac si ma emotioneaza, cel mai adesea nu pot fi cumparate cu bani, de la magazin), dar nu ma schimb. e ziua mea.

*
a doua zi, adica astazi, intervine greul. trebuie sa raspund la mesaje, sa ma intorc la munca, sa vorbesc:)

astazi incep aici, cu un mesaj pentru toti cei care mi-au scris ieri (dar mai ales pentru prietenii mei): stiti cit e de greu sa deschizi computerul/telefonul si sa vezi avalansa asta de mesaje?! de urari de la oameni pe care tu-i iubesti si-i admiri pentru munca lor, oameni IMENSI cu care – in unele cazuri, te-ai intilnit o singura data in viata, sau oameni pe care nici nu-i cunosti, dar care-ti ureaza lucruri ca si cum te-ar stii de-o viata?

stiu ca sunt o prietena imposibila si ca “i’m a pain in the ass”; nu doar pentru ce fac de ziua mea (asta e bonus track:) ) , ci pentru ca pun presiune pe voi cind stiu ca puteti mai bine (la fel cum pun presiune si pe mine), cind ziceti voi ca nu mai puteti (desi tot razboiul e cu mintea noastra, nu cu ce e in jur).

dar stiti ceva? suntem chit! pentru ca si voi, prietenii mei apropiati (dar si cei pe care i-am vazut rareori sau niciodata), puneti o ingrozitoare presiune pe mine cind imi urati sa nu ma schimb, sa continuu sa descopar locuri si sa va povestesc despre ele, sa va povestesc despre oameni care sa va inspire etc.

suntem chit, da? nici voi si nici eu nu stim daca o sa reusim. dar ne straduim sa facem lucruri bune. cele mai bune din momentul ala.

*
cind mi-a povestit despre de ce nu stiu oamenii sa primeasca laude, Rodica Mandache mi-a mai spus ceva “pastram si vorbele bune si vorbele rele, acolo, undeva. diferenta e, ca la alea bune apelam citeodata sa ne vindece.”

multumesc frumos

1670
rodicamandache11Dorulet

Dorulet

ieri am gasit la carturesti Visul unei nopti de iarna, piesa lui Tudor Musatescu cu Rodica Mandache si Florin Piersic.

m-am uitat azi noapte cu o mare bucurie la piesa.
am marele noroc sa o stiu pe doamna Mandache si sa ne fi intilnit (nu atit de) des (pe cit ar trebui) in ultimii ani. stiu povesti minunate despre teatru de la dinsa, unele chiar despre spectacolul asta.
stiu povesti despre spectacolele in care joaca acum (chiar vineri am vazut-o alaturi de Marius Manole in Marea iubire a lui Sebastian, la Godot… si-am avut placerea si onoarea, impreuna cu Ana si Raluca, sa o conducem acasa si sa mai povestim povesti despre teatru), dar niciodata nu am vazut-o pe doamna Mandache ca in piesa asta. Ca in “Doruletz”, cum se numeste personajul sau. ( niciun gest, nicio privire, nicio inflexiune a vocii )

asa ca am furat de pe ecran, cu printscreen, citeva imagini din piesa:)

anul trecut, mi-a povestit despre cum a schimbat-o piesa asta. am cautat prin arhive si-am gasit fragmentul de text.

Crede ca intâlnirea cu inteligenta lui Florin Piersic in „Visul unei nopti de iarna” a modelat-o ca actrita.
„Florin Piersic nu e ca restul oamenilor. De actori nici nu mai vorbesc. E din alt aluat. I-a placut atât de tare rolul meu incât venea si repeta pentru mine, nu pentru el. Regizorul era un coleg de-al meu, Dan Necsulea. La prima repetitie, ne-am dus la National, eu, Florin, regizorul si am deschis textul. Citeam si imi placea de mine, stiam ce grozava sunt si ce talentata. Si Florin a zis: «Uite despre ce e vorba. Rodica e o actrita foarte colorata, ca si mine de altfel. Acum noi trebuie sa ne chinuim sa-i scoatem tot ce ne-a aratat aici ca sa ajungem la ea. Ala-i rolul.» Pesemne ca alta actrita ar fi spus «vezi-ti de treaba». Astea sunt caderi de sus, dar eu reactionam bine si-am lucrat minunat cu el.“
La aniversarea a 50 de ani de cariera ai lui Florin Piersic, s-a spus ca i-a facut cea mai frumoasa urare. Intre multele amintiri si snoave de pe platourile de filmare povestite de partenerele lui de de-a lungului timpului, Rodica Mandache i-a urat „Sa nu fii singur”.

*
alte doua lucruri minunate pe care mi le-a spus doamna Mandache

„E la fel de greu de suportat o lauda ca si o injuratura. E aceeasi carare. Nu e usor de primit. Dar asta nu inseamna ca nu le depozitezi undeva, unde te intâlnesti cu ele si le scoti din când in când. Si pe unele, si pe celelalte.”

„Dupa fiecare rol extraordinar sa nu-ti inchipui ca esti placat undeva pe un piedestal si de acolo te ia toata lumea. Nu. Succesul tine cât tine rolul ala. Atât. Si daca intr-o zi ti se umfla maseaua, nu mai tine nici cât rolul ala.”

*
daca-si doreste cineva sa vada piesa, va dau cu drag DVD-ul, lasati la comentarii un semn:)

2913
sibiu_foto_afisFITS 2011 – oameni si faze

FITS 2011 – oameni si faze

claudia – E cea mai cautata persoana din festival. peste citeva zile isi va da doctoratul in teatrologie, dar acum – in saptamina festivalului – n-are timp sa invete. in fiecare seara, inarmata cu zimbete, raspunde amabil tuturor solicitarilor “n-ai un bilet si pentru mine in seara asta?” (are locuri la spectacole pentru actori, producatori, jurnalisti)

Zoltan Balazs – regizorul ungur spectacolului Leone si Lena care a fo in deschiderea festivalului; o montare care a incercat sa aduca in scena cel mai important atribut al acestor vremuri: interactivitatea. fiecare act al piesei are 25 de versiuni, actorii nu stiu ce versiune urmeaza sa joace, regizorul le spune in timpul piesei, iar spectatorii stabilesc finalul. Zoltan vine in 2012 la Sibiu sa monteze o piesa de la care sunt mari asteptari. partea frumoasa e ca textul propus de teatrul din Sibiu e unul pe care Zoltan in are in minte de multa vreme – de unde se vede treaba ca spiritele se intilnesc undeva pe deasupra granitelor.

*
– se mai bucura de aplauze si performeri de nivelul astora?, am intrebat-o pe doamna Rodica Mandache la sfirsitul spectacolului Rushes Plus, al trupei de dans Inbal Pinto & Ashvalom Pollak.
– sigur ca da. nu esti niciodata suficient de mare ca sa nu te bucuri de aplauze. ba din contra, te bucuri mai tare.

*
– Miine joc doua spectacole, unul de la 5 altul de la 8, mi-a zis ieri Tudor Chirila.
– si nu ti-e greu?
– ba da.
– ai emotii? mari. si de rezistenta, si tehnice, dar si sa stiu sa-mi dozez vocea sa ma tina si pentru spectacolul doi.

….
de unde se vede treaba ca si ai mari si faimosi si cu succes la public is umani. si au temeri.
* O lume pe dos ( cu Tudor Chirila si Iarina Demian ) se joaca la Sala Studio a Casei de Cultura a Sindicatelor, vineri 3 iunie

913
povesti de dragostecartea cu povesti de dragoste – preview 1

cartea cu povesti de dragoste – preview 1

timp de 4 zile, pina la lansarea cartii cu Povesti de dragoste – 8 martie-public aici mici fragmente, exact in ordinea in care apar in carte povestile.

pastrez secret autorii pina la lansare. spun insa ca a fost o onoare sa le citesc rindurile fiecaruia si, mai ales, sa ma uit printre rinduri gindindu-ma “de ce au ales tocmai acest moment sa-l povesteasca”

Povesti de dragoste e un ebook din colectia Carti S!MPA care apare la Editura Liternet cu sprijinul Prestigio. 10 dintre povesti vor fi si in varianta audio, in lectura doamnei Rodica Mandache.

Povestea nr 1.


Am fugit repede în casă, m-am schimbat, am ieșit și nu știam ce să fac să mă vadă. Am luat-o de mână pe prietena mea Orsolya și i-am spus că vreau să ne plimbăm pe stradă până la colț și inapoi, iar ea acceptat fără să se prindă de nimic.
Am făcut prima plimbare…nici un semn. Sigur era ceva în neregulă cu ținuta mea. M-am dus și m-am schimbat din nou. Iar am început să mă plimb…nimic.
M-am schimbat din nou: tricoul cu franjuri, cel mai frumos tricou pe care îl aveam. Degeaba.
Am tot schimbat haine și-am ieșit să mă plimb.

I.

779
bp08_theme1cartea cu povesti de dragoste – update

cartea cu povesti de dragoste – update

ebook love intra pe ultima suta de metri, motiv pentru care va anunt ca:

– miine ora 12 este ultima ora la care puteti trimite un link la povestea voastra care sa apara in carte (sau o puteti lasa drept comentariu, aici pe blog)

– cartea va avea si o varianta audio de descarcat pentru IPod. 10 dintre povesti, cele mai frumoase, vor fi inregistrate in lectura doamnei Rodica Mandache.

– cartea, in varianta electronica si in cea audio, vor fi publice pe 24 februarie.

partenerii proiectului ebook love sunt Prestigio si Liternet.ro.

ebook love este prima aparitie din colectia Carti S!MPA.

ioana si rodica mandacheLa multi ani Ioana

La multi ani Ioana

astazi, Ioana Blaj – vocea feminina de la Bine dimineata de la Radio 21 a implinit 24 de ani.
ocazie cu care, in buna traditie a aniversarilor din matinalul lor, a fost o avalansa de cadouri.

24 de kg de portocale, mesaje de la CRBL, Tudor Chirila, Radu Muntean, sora si nepotelul ei, plus o surpriza la care s-a gindit Paul Ipate (coleg de emisiune si titularul de contract in ceea ce o priveste pe Ioana, in viata – asa ca n-aveti sanse domnilor): o vizita in studio a doamnei Rodica Mandache, pe care Ioana o iubeste foarte mult.

am fost acolo, in studio, stiu ca Ioana a plins mult toata emisiunea, ceva mai mult cind a intrat in studio doamna Mandache, dar va avea amintiri pentru multa vreme.

la multi ani ioana

1258
avalansa-2_304x215topurile mele 2010 – teatru

topurile mele 2010 – teatru

Am vazut putine spectacole de teatru anul acesta, nu stiu de ce mi-am pierdut bucuria de a merge la teatru. Sau am revenit la starea mea de acum vreo 3-4 ani, cind nu ma urneai la teatru nici cu promisiunea ca-mi oferi luna de pe cer.

Am avut sentimentul ca am vazut piesele deja, ca stiu ce vor face regizorii (pentru ca i-am mai vazut facind asta). Probabil ca am gindit superficial.

Ce mi-a placut foarte mult:

Strigate si Soapte (regia Andrei Serban, Teatrul Maghiar din Cluj). L-am vazut in Festivalul National de Teatru si-am fost lovita pe dinauntru, intim, de subiect. Mi s-a parut ca e cea mai personala dintre piesele pe care le-a montat Andrei Serban, am avut sentimentul ca stiu care sunt personajele din viata reala care seamana cu cele de pe scena (desi textul e inspirat de Ingmar Bergman). M-a chinuit emotional piesa, prin mesajul ei. Am fost atit de mult in poveste, incit am fost furioasa ca am vazut-o dupa piesa pe una dintre actrite, in civilie, vorbind la telefon intr-un colt de strada. “Trebuia sa stea in cabina pina ar fi plecat oricare spectator din zona teatrului”, mi-am zis suparata. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca trecuse mai mult de o jumatate de ora de cind se terminase piesa si spectatorii ar fi trebuit sa fi fost departe.

Momentul de magie, irepetabil, de la lectura Marea Iubire a lui Mihail Sebastianl ( cu Marius Manole si Rodica Mandache) de pe terasa La Motoare. La 20 de m distanta era muzica rock, nimeni din public n-a auzit altceva decit replicile celor doi. Si vintul care le incurca paginile si parul.

Scenografia de la Avalansa facuta de Iuliana Vislan (regia Radu Afrim). Minunata in fiecare detaliu. Mi-as fi dorit sa locuiesc in casa aceea, sau sa o rog pe Iuliana sa vina acasa la mine.

Ce nu mi-a placut:

Warlikowski, tot in FNT. Poate ca nu-s suficient de pregatita pentru piese de genul acesta. Trebuie sa recunosc ca am iesit la jumatatea piesei, desi m-am dus cu mega asteptari, l-am si intilnit pe Warlikowski in cadru restrins ca sa-l “simt”. Dupa festival i-am citit cartea autobiografica. Mi-a placut mult.

UNITER a decis ca Festivalul national de teatru sa fie “administrat” cu unic selectioner pentru un an. Nu are importanta pe cine a numit drept selectioner, poate sa fie si Tutankamon, dar si mama Omida in locul selectionerului, daca are de facut treaba pentru un an NU VA CONSTRUI NIMIC. Trupele mari de afara au programele antamate cu cel putin un an inainte, nimeni nu poate face minuni in aceste conditii (fara bani, fara contacte, fara planning).

Daca festivaul de la Sibiu are succes este pentru ca s-a construit in timp; dl Constantin Chiriac a dezvoltat relatii personale cu multi directori de teatre din lume, cu regizori sau directori de companii de teatru importante si poate antama cu mult timp inainte productii importante.

Nu cred ca va fi posibil sa mai avem la Bucuresti piese care sa ne bucure, sa ne inspire, sau care sa ne provoace sa experimentam artistic.

Ce astept in 2011?

Ivanov cu Vlad Ivanov, Victor Rebengiuc, Mirela Oprisor, Marius Manole, in regia lui Andrei Serban. Textul e super  super ofertant, distributia e minunata si-i iubesc pe toti cei mentionati, asa ca va fi o experienta pe care n-o s-o ratez. Premiera undeva in februarie la teatrul Bulandra.

1840
200906_11_perfectionsotii incredibile: Dna Braila

sotii incredibile: Dna Braila

mai stiti seria mea de sotii incredibile de acum citeva saptamini?
ei bine, ieri am mai descoperit una: doamna Braila, sotia lui Stefan Mihailescu Braila.

Era un pesimist notoriu. Il apuca disperarea din orice. si atunci din intuitie, instinct, dragoste sau Dumnezeu stie din ce, mi s-a nascut gindul unei terapii. Cum il vedeam in starea asta ii spuneam

– Stefan, stii ce? Hai sa ridem o jumatate de ora.

Era ca o intrecere. Eu il faceam pe EL sa rida si El pe mine. Rideam pina ne durea burtica. I-a placut ideea si-i aplicam tratamentul de cite ori o lua razna.

D-na Braila, despre Stefan Mihailescu Braila, in “O carte atipica despre un actor atipic”, scrisa de doamna Rodica Mandache

862
dna-mandache-miinicind actorii devin civili

cind actorii devin civili

Citeva secvente de la lansarea de astazi, O carte atipica despre un actor atipic, Stefan Mihailescu Braila – scrisa de Rodica Mandache.

Florin Zamfirescu avea incredibile emotii. Atit de mari incit tinea microfonul cu ambele miini ca sa nu-l zgiltiie foarte tare.

l-a iubit si admirat pe Stefan Mihailescu Braila mai mult decit au spus-o povestile reamintite astazi. S-a vazut in emotiile sale.

Povestile au fost minunate; preferata mea cea despre “sa ne grabim”

In provincie un spectacol cu un public galagios, total nepregatit pentru teatru. Florin Zamfirescu il indeamna pe Stefan Mihailescu Braila sa “ zica mai repede piesa” ca sa se incheie totul. Dupa acord, intra in scena. La pauza, contrariat Zamfirescu intreaba: “Pai bine, ce faceti? N-am zis ca mergem mai repede?” Stefan Mihailescu Braila raspunde cu regret “Eu nu sunt ca voi astia cu scoala, eu cind intru in scena stiu o singura cale. Aia ca sa fac cel mai bine, nu pot altfel”

*

diametral opus ca povestire, Geo Saizescu, regizorul multor filme cu Stefan Mihailescu Braila. “EU i-am dat acceptul pentru ca sa intre gratis la cinema Studio”/ “a jucat in filmele MELE”

*

Doamna Mandache, in picioare, vorbind la microfonul asezat pe stativ, ca la serbare, recunoscind indirect ca a scris aceasta carte si pentru dinsa, dar si pentru ceilalti actori. Ca sa ne uitam prin “culise” si noi, civilii.

*

Constantin Cojocaru in sala, pe scaunul de linga mine, cu o replica minunata.

“mi-a placut f f mult ce ati facut in Avalansa; cred ca v-a chinuit mult Radu Afrim”, i-am zis cum s-a asezat.

a raspuns dintr-una ” Nuuuuuu. Eu m-am chinuit. Eu singur. Lumea nu recunoaste, dar ca sa faci un rol te chinui, nu e o plimbare pe bulevard.”

si daca n-ati vazut piesa, duceti-va (la TNB), chiar face un rol minunat

*

domnul Beligan, imbracat in pulovar roz somon, aplaudat in picioare de o sala intreaga care s-a intors catre dinsul (se afla in loja in partea diametral opusa scenei)

Dorina Lazar i-a multumit pentru participare si i-a urat la multi ani (peste doua zile e aniversarea domniei sale).

Dupa aplauze prelungi domnul Beligan a luat microfonul:

“Eeee, nu e asa mare scofala. Ma bucur ca am venit astazi aici cind pe scena sunt oameni mari care vorbesc despre un om mare. Pentru ca astazi scena e din ce in ce mai ocupata de altii.”

*

un citat din carte

Stiu ca teatrul trebuie sa faca bine publicului, sa-l cultive, nu sa-l degradeze. OMUL din sala e dornic sa rida, dar eu nu vreau sa provoc risul cu orice pret. Pentru asta nici n-ar trebui sa fiu propriu zis ACTOR.

Stefan Mihailescu Braila.

1406
marceauo saptamina f “cinematografica”

o saptamina f “cinematografica”

ultimele zile au fost foarte “cinema”

*

duminica am citit un scenariu de film al unui domn care e la primul scenariu scris.

f bun. “amelie se intilneste cu falling down intr-o agentie de publicitate din romania si incepe sa cinte la vioara” asa descriu eu povestea.

de cite ori zic ca am citit scenariul acestui domn, lumea ma intreaba “si, vrea sa joace el in film?”, raspund “nu.”

si invariabil vine reactia: “pe bune?!” :)

*

miercuri am fost  pentru citeva minute la lansarea pe dvd a trei dintre filmele lui Radu Muntean (Boogie, Hirtia va fi albastra si Marti, dupa Craciun) intr-un box kit de colectie.

am schimbat citeva vorbe cu Radu Muntean, suficient ca sa ma bucur ca Marti, dupa Craciun a mers f f f bine in Israel si e elogiat in Franta, unde a intrat pe ecrane vineri. aici una dintre cronici, iar pe pagina de FB a filmului multe altele.

me happy pt ca mi-a placut mult acest film si, odata cu el, am inceput sa o iubesc pe Mirela Oprisor.

*

vineri am fost la lansarea unei carti foarte speciale; un album de colectie cu afisele filmelor romanesti din perioada comunista. partea simpatica e ca autorul e american, Christopher Landry

cartea aceasta e un minunat cadou de Craciun pentru un cinefil.

*

tot vineri am vazut un film despre care nu pot scrie inca pentru ca…am fost “anexa la dosar” la vizionare. nu eram eu cu treaba acolo, astept sa apara textul titularului de intilnire si apoi scriu si eu un pic:)

pe una din mesele din biroul unde am vazut filmul (a carui premiera nu se stie cind va fi, desi eu sper sa facem o avanpremiera pt ca filmul e f f tabu) am gasit diploma asta inramata: premiul de la Cannes pentru California Dreamin’

*

miine inchei saptamina cu lansarea  “O carte atipica, despre un actor atipic – Stefan Mihailescu Braila” scrisa de Doamna Rodica Mandache ( ora 11, teatrul Odeon, intrarea libera) si, daca ma coordonez bine, vad si un film din Festivalul Filmului Francez.

1022

duminica, teatrul odeon, ora 11

Mi-a povestit de carte pe terasa la Carturesti, asta vara.
Aveam fiecare in fatza cite o limonada cu menta si miere, fara gheata. tocmai ce venea dupa o raceala si vorbea soptit.

Mi-a ramas in minte o secventa din poveste.

*

Pentru unul din zecile de interviuri din carte s-a dus la un director de teatru. Stia ca lucrase cu personajul ei si ca ar fi fost o marturie care ar fi contat in carte. A asteptat in hol 2 ore si cind, in sfirsit, directorul si-a facut timp (desi aveau fixata intilnirea cu mult inainte), i-a spus:
Nu pot eu sa vorbesc despre asta.

Si doamna nu s-a lasat. A luat-o de la capat cu altcineva care i-ar fi putut spune o marturie care sa conteze.

*

Asa e facuta cartea “O carte atipica, despre un actor atipic, Stefan Mihailescu Braila” scrisa de doamna Rodica Mandache. E construita din perseverenta dumneaei de a lasa marturii scrise despre oamenii care au contat in teatru.

*

Pentru mine e emotionant ca doamna Mandache (a carei finete a cuvintului e remarcabila si in timpul conversatiei, nu doar in scris) isi face timp sa scrie despre ceilalti. Jurnalistic. Facind investigatii. Cautind prin arhive.

Sper sa scrie cindva si amintiri din viata sa.

*
Cu doamna Rodica Mandache am o relatie aparte.
Stie mai multe despre mine decit stie mama, pentru ca – pur si simplu – cind ma intreaba ceva nu pot sa nu-i raspund direct, fara menajamente.
Si cum, adesea, ma intreaba despre mine…

La schimb, dupa fiecare lucru “greu” pe care i-l spun, imi povesteste si dinsa ceva foarte personal.

*

Doamna Mandache mi-a spus odata “Multumirile sau laudele sunt acceptate la fel de greu ca si injuraturile. Ele sunt primite pe acelasi canal” si mi s-a parut brusc ca a fost aprinsa o lumina pe strada care pe care ma rataceam cind ma loveam de multumirile altora catre mine.

Tot doamna Mandache m-a trimis sa citesc interviurile cu Pacino din cartea lui L. Grobel.
Dupa aia am daruit-o cui stiam ca o va intelege in nuante si detalii.

*
Mi-ar placea sa veniti duminica asta la Odeon de la ora 11 la lansarea cartii “O carte atipica, despre un actor atipic, Stefan Mihailescu Braila” scrisa de doamna Rodica Mandache.

Daca n-ati intilnit-o niciodata fata in fata pina acum pe doamna Mandache ar trebui sa descoperiti ce farmec hipnotic are.

Intrebati-i pe cei care au vazut –o la teatru in Joi. MegaJoy, E doar sfirsitul lumii sau in Marea Iubire a lui Sebastian.

835

Tabu de Octombrie, special film

am muulte de povestit despre acest numar special, cel mai drag din an pentru mine:)
pentru inceput coperta ( cu Crina Semciuc, Ana Ularu si Ioana Blaj) si editorialul din revista

Ceasornicarii

V-ati gândit vreodata cât de tare seamana actorii cu ceasurile?

Ceasurile – cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai valoroase.
Actorii – cu cât sunt mai in vârsta, cu atât sunt mai experimentati, deci mai valorosi.

Cu cât le purtam mai mult, ceasurile duc cu ele amintirile noastre: aniversari, despartiri, plânsete sau râsete.
Pe actori cu cât ii vedem in mai multe roluri avem mai multe amintiri: râs – plâns-despartire – aniversare. Le-au jucat pe toate. Pentru noi. Sau in locul nostru.

La fel ca si ceasurile, actorii ascund un mecanism magic de functionare. Zimti care se intretaie cu alti zimti, tuneluri inguste prin care abia patrunde lumina.
Rareori ne uitam la mecanism si sunt si mai rare cazurile celor care reusesc sa inteleaga cum functioneaza. Uneori, nici chiar actorii nu stiu cum functioneaza, iar asta ii sperie si-i obliga sa caute repere noi.

Pe noi, spectatorii, tot ce ne intereseaza e ca mecanismul sa functioneze perfect. Ca ei, actorii, sa ne livreze la secunda mesajul emotional de care avem nevoie. Iar daca mecanismul se strica, daca pe undeva apare o eroare, ne suparam.

Ceasurile pot fi duse la reparat, dar actorii… Ce fac actorii?
Cine sunt ceasornicarii actorilor? Cine ii ajuta sa-si regleze sentimentele, miscarile exacte?

Pentru Ioana Blaj, una dintre actritele pe care le vedeti pe coperta, ceasornicarul a fost tatal ei; pentru Joseph Fiennes (il intâlniti intr-un interviu in pagina 30) a fost fratele sau geaman, pentru Rodica Mandache (pe care o intâlniti in dosar) a existat regizorul Radu Afrim.

Editia Tabu din acest an dedicata filmului dezvaluie o parte din ceasornicarii actorilor.
E o provocare ca sa invatam si noi, spectatorii, sa ne uitam la mecanismul care-i face atât de diferiti de restul lumii pe oamenii acestia minunati care fac actorie. Si sa-i apreciem ca pe ceasurile rare, in editie limitata.

Tabu, octombrie, 2010

1186

lauda vs critica

-e la fel de greu sa primesti o lauda precum o critica. ele vin pe acelasi … canal.

– si esti stingher?

– da, le accepti la fel de greu. dar ele se depoziteaza acolo, undeva in creier, si te ajuta.


dintr-o discutie cu dna Rodica Mandache in aceasta dupa amiaza care a facut mai mult decit toate medicamentele pe care le iau contra gripei.

574

cel mai frumos compliment din viata mea

astazi, intr-o conversatie telefonica, dna Rodica Mandache mi-a fct cel mai frumos compliment din viata mea. Mi-a multumit ca eu am fo prima persoana pe care a vzt-o vineri seara, in culise, dupa spectacolul Marea iubire a lui Sebastian.

“E important pe cine vezi primul in culise pentru ca tu atunci nu mai stii nimic de tine, faci numai prostii. Si ai nevoie de un om ca sa te aduca inapoi la lume.”

despre spectacol scriu diseara.

1057
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!