Tag : singuratate

VIDEO: Film pentru prieteni – Radu Jude

Film pentru prieteni este o poveste grea despre singuratate . E un mediu metraj regizat si scris de Radu Jude in care Gabriel Spahiu arata ce stie in actorie. (si stie).

e un film facut cu zero buget, cu participarea prietenilor si a circulat in festivaluri.

acum este public, integral pe you tube. si-l puteti vedea aici.

probabil ca filmul asta nu va ajunge niciodata la tv-uri, nici nu e un film pentru tv-uri, dar e un film de vazut.
imi aduc aminte ca l-am vazut acum 2 ani (poate 3?) in studio la domn Cristutiu (care face montajul acestui film), in prezenta regizorului si ca am plecat de acolo cu stomacul in pioneze.
ca m-am plimbat pe strazi o vreme ca sa-mi reintru in ritm.

1195
vintdespre o nevoie de singuratate

despre o nevoie de singuratate

prin 2007-2008, am avut la revista pe care o conduceam un dosar despre singuratati de multe feluri. povestile unor oameni care resimteau singuratatea ca pe o povara si care ascundeau mici drame.

in timpul sedintei de redactie cind fiecare a prezentat subiectul pe care-l gasise, am anuntat echipa ca vreau sa scriu si eu o poveste, personala, despre nevoia de a fi singur. reversul de la ce aveam in majoritatea povestilor.

n-a protestat nimeni, le eram sefa, ma lasau oricum sa fac ce vreau.

doar ca atunci cind am scris textul, dintr-una, organic (ceva f nespecific mie pt ca in general cind ma asez la scris stiu structura, stiu ce directie are textul si unde ajung cu concluzia, plus ca editez de multe ori)  si l-am dat secretarului de redactie, Ana Oprea care era psiholog de meserie, Ana a zis “nu poti sa publici textul asta, hai sa-l mai editam”. A scos multe dintre lucrurile care ar fi parut grele pentru oameni, m-a rugat sa adaug si partea mea sociala, activa, ca sa nu inteleaga lumea ca-s prea stranie:)

nu mi-am imaginat ca textul ala va avea impact, nici nu ma interesase ce impact urma sa aiba, voiam doar sa arat printr-o poveste reala ca sunt oameni care au nevoie, din cind in cind, de o forma de singuratate ca sa se regaseasca pe ei si sa se aseze ei in ei; numai ca dupa ce a aparut revista am inceput sa primesc mailuri de la regizori, actori, de la oameni pe care nu-i intilnisem niciodata. toti ziceau “si eu sunt asa”

nu mai am textul, iar revistele vechi se afla intr-un depozit departe de mine, dar in esenta vorbeam despre cit de mult timp aveam nevoie sa asez in minte informatiile si emotiile multe pe care le primeam zilnic, cum imi luam cel putin o zi pe saptamina doar pentru mine, in care nu vorbeam, nu socializam si cum imi afecta viata personala aceasta nevoie a mea de o anume singuratate.

astazi am primit un mail cu subiectul “ca tine” si era un link la un text.

The other day I heard a fun-loving morning show radio host say she needs to be in the house alone often in order to be civil.  Having someone in another room of the same house isn’t good enough.  She can feel them there.  I loved that she said that because I am the same way.  Also, she’s a highly visible and outgoing personality, yet she still requires time to herself (completely) in order to carry on as a decent human being. Introverts are not all recluses hanging out in dusty homes with cats and classic books (not that there’s anything wrong with cats and classic books;). We get out and rock it, but then we need to withdraw from that buzz because if we don’t we will feel like an overdone steak, no life, no juice.

(…)

That hurt is there in adults’ eyes too. They don’t understand how one day we can spend every waking moment with them working, conversing, giggling, creating, smooching, etc. and the next we want to watch Downton Abbey by ourselves. They want more of the high-energy or deep listening us, but unfortunately that fun dear girl or guy can grow fangs or grow weepy if pushed to be out-going and devoted for too long.

Our brains process everything so deeply it’s tiring. We need time to live in our inner world. We need to recoup bubbly energy by visiting our thoughts, creativity and feelings. We need to go internal in order to express ourselves generously externally.  Solitude expands us (and everyone really). It makes space within us so that we can take in more from the outside.

 *

astazi nu mai sunt chiar asa cum scriam in textul din revista, adica m-am mai educat sau au avut rabdare altii cu mine si m-au imblinzit. compensez nevoia de a fi singura din cind in cind cu lungi plimbari prin parc, aproape zilnice, ca sa-mi asez gindurile, dar in continuare una dintre cele mai mari placeri ale mele (pe care mi-o duc la capat din ce in ce mai rar, din pacate) e sa stau cite o zi fara sa vorbesc, fara sa socializez cu nimeni.

si sunt sigura ca sunt multi ca mine, tocmai de asta am scris din nou despre acest subiect. poate va regasiti.

intregul text primit pe mail e aici

1913
kaas1Kaas, Delon, Piaf – singuratati si tristeti

Kaas, Delon, Piaf – singuratati si tristeti

…si ea iubeste pe cineva care e indragostit de altcineva…. va place povestea mea?

si daca el ar iubi-o pe ea?

s-ar speria si ar fugi…

e un fragment dintr-un dialog intre Patricia Kaas si un domn a carui fatza e in umbra, dar are o voce aspra si trista. un fragment proiectat pe un ecran din spatele cintaretei in timpul show-ului ei de la Bucuresti.

cind s-au auzit ultimele ei cuvinte “s-ar speria si ar fugi”, au venit din spatele meu, spectator in primul rind, citeva oftaturi, semn ca doamnele din sala intelegeau bine cum e cu iubire asta dupa care alergi , dar de fapt fugi. cind chipul domnului a inceput sa fie luminat, am oftat eu.

era Alain Delon.

(in timpul festivalului de film de la Cannes de anul acesta Delon facea o declaratie socanta “Nu-l voi lasa pe Dumnezeu sa decida”, referindu-se la momentul plecarii sale catre alte lumi. un semnal dureros de nevoie de atentie si dovada unei singuratati grele)

Kaas a inceput sa cinte versiunea ei pentru Milord – cintecul lui Edith Piaf -, iar pe ecranul din spatele scenei a ramas privirea trista a lui Delon, cu ochii aproape in lacrimi, si brusc versurile piesei mi s-au parut cumplit de dureroase.

Je vous connais, Milord,
Vous n`m`avez jamais vue
Je ne suis qu`une fille du port
Qu`une ombre de la rue...

***
daca mi-a placut ceva cu adevarat la spectacolul Kaas chante Piaf a fost momentul de la final cind cintareata a profitat de publicul care se ridicase in picioare sa o aplaude si a cerut ca un moment de reculegere, un omagiu pentru PIAF.
toti cei de pe scena (instrumentisti, dansatorul si Kaas), luminati usor, au stat drepti cu privirea ridicata catre cer, iar publicul parea ca tine un moment de reculegere. in fundal a fost singurul moment in care s-a auzit vocea lui Edith Piaf ( tot spectacolul a fost cu reinterpretari ale cintecelor sale, niciunul in versiunea originala).

cred ca e minunat sa stii, chiar si din alte lumi, ca ai fost un artist atit de mare incit oamenii te omagiaza – printr-un alt artist – chiar si cind trupeste nu mai esti printre ei.

Edith Piaf a avut o viata foarte chinuita (plina de singuratatile si tristetile pe care le invoca acum Delon, poate unul dintre cei mai iubiti barbati ai lumii acum 30 -40 de ani), si de asta in cintecele ei se recunosc foarte multi (inclusiv Kaas), iar momentul acela de omagiu – excelent condus in show, deci repetat exemplar in toata lumea in turneu – mi se pare a fi o rasplata nepretuita pentru ceea ce a fost artistul Edith Piaf.

si imi place sa cred ca, undeva acolo sus, stie / simte asta.

Multumesc Sorana Savu pentru ca m-ai invitat sa te insotesc la acest spectacol.

1503
melctu pe cine ai suna noaptea?

tu pe cine ai suna noaptea?

ieri, la cafea,  o prietena imi povestea ca i s-a facut rau intr-o noapte, copilul era bolnav si primul gind de ajutor a fost fostul sot ( e divortata). i-a dat sms, doar ca el muncise mult in ziua precedenta si a vazut mesajul abia dimineata cind ea era deja la spital cu copilul.

 

intimplarea a fost ca o reasezare a lucrurilor personale pentru ea: a realizat ca nu trebuie sa se imbolnaveasca, e vital sa fie bine pentru ca , doamne fereste, noaptea nu prea are pe cine sa sune sa o ajute daca e nevoie.

***

e un exemplu al singuratatilor in doi. nu suntem singuri sau singuratici in viata, socializam, iesim, vorbim, dar vietile noastre private se desfasoara in limitele celor patru pereti. iar cind titularul(a) de contract/ partenerul/a lipseste din varii motive, viata noastra se complica.

pe loc am inventariat eu pe cine as suna; am bifat patru persoane. dar am recunoscut si ca, pentru ca am avut probleme de sanatate, am decis sa fac copii de la chei pentru prietenii mei ca sa poata intra in casa in caz de urgenta.

***

tot pe loc am decis ca e un bun subiect de blog, ca, raspunzind la intrebarea de mai jos, am putea avea o mini harda a singuratatilor (sau nu) in doi.

tu pe cine ai suna noaptea (in noaptea in care esti singura) in caz de urgenta?

 

3404
albsinguratati

singuratati

in fotografii singuratatea poate fi exprimata in zeci de feluri. multe dintre ele minunate in minimalismul lor.

in cuvinte e al dracului de greu: sa arati, nu sa spui; sa fie simplu si nu patetic. sa faci omul sa simta, nu sa stea sa se gindeasca.

ma lupt cu un text si, dupa cum se vede, m-a doborit. deocamdata.

1007
familie1IMPREUNA

IMPREUNA

cind ne razboim cu lumea ( in adolescenta sau mai tirziu), credem ca putem sa traim singuri.

cind vrem perfectiunea, ne imaginam ca e posibil ca ailaltii sa greseasca asa  facem singuri ce e de facut.

dar din ce crestem – in virsta, dar mai ales in intelepciune – ne dam seama ca nimic din ceea ce am reusit, n-am facut singuri.

si ca perfectiunea, revolta, bucuria, victoria au sens cu adevarat nu doar cind sunt impartite cu altii, ci mai ales cind sunt facute impreuna cu cei care viseaza la fel ca tine.

***

zilele astea, ca si zilele care au trecut (in ani numarate, pentru fiecare generatie – oricind numita “de sacrificiu”), avem nevoie sa fim impreuna ca sa putem razbate.

***

de asta scriu despre noua campanie Vodafone  in care e o propozitie pe care o iubesc “dar oare sufletul ce spune?”

acest articol nu e unul platit. scriu pentru ca imi place spotul foarte tare si cred si eu ca Impreuna suntem mai puternici. si ador ca l-au ales pe domnul Rebengiuc ca sa ne spuna povestea.

ma bucur ca Vodafone (sunt client din 97, da?) a ales sa comunice acum ceea ce facea de ani de zile; s-a decis sa spuna cum este  sa fii alaturi de  oamenii si comunitatile care au ideile, curajul si determinarea de a actiona spre mai binele comun.

sper sa vad curind prin jurul meu cit mai multe povesti despre oameni cu care ai vrea sa fii IMPREUNA, chiar daca nu i-ai intilnit niciodata, prezentate sau nu de Vodafone.

1052
felicity antarticaExclusive interview: Felicity Aston

Exclusive interview: Felicity Aston

Felicity Aston – on victories, solitude & dealing with friends crisis

Maybe you’ve never heard of Felicity Aston and you don’t know anything about her mental power and her strong will, but the following few minutes will be a good emotional investment and a beautiful life lesson.

Felicity Aston is 33 years old. She’s a British writer and explorer. At the end of 2011, Felicity traveled 1.700 kilometers on a route that no one had skied before, to hit the South Pole, in a Kaspersky One Transantarctic expedition.  The expedition took 70 days
and beyond the physical performance there was (and there is) an incredible exercise of will.

Felicity had been ALONE during this expedition and had to fight not only with the most freezing cold, but also with her own mind.

Imagine 70 days of struggle, when your body suffers biological changes because of the cold and the atmospheric pressure, when you have to force your brain to keep alert. And these are 70 days when you can’t say a word; you can’t talk to anyone, not to mention haveing a shoulder to cry on.

I sent Felicity some questions before she left for the expedition. (Thank you Kaspersky Romania for all the help). She answered just a few days after she came back.
***
You said that you wanted to become the first person to cross Antarctica alone using only muscle power, but your adventure to Antarctica is more than a “power muscle” one. It would be nice and motivational for us if you would explain a little about your psychological training. How are you preparing to deal with the solitude on this trip?

I prepared with the help of a sports psychologist at the University of Hertfordshire who introduced me to techniques that would help me cope with solitude. However, much of the psychology of the journey was very unexpected. I found the experience of being alone more emotional than I imagined and this aspect of the expedition was by far harder than the physical challenge.
I’m sure that, during your past expeditions, there were difficult moments. Could you describe one of them? And, most important for me, could you describe what you told to yourself in your mind to go forward in such moments?
During team expeditions I found it was much worse to realize that a team-mate was in danger than to be in danger yourself. When you are in a crisis the adrenalin kicks in but watching someone else in a hazardous situation is terrifying.
When on my own, what was so frightening was the realization that I was completely responsible for myself – there was no one to raise the alarm or who was able to come to help in a hurry. What makes you move forward is the understanding that there is little choice; either you find a way to move past the danger or you stop and the expedition is over.
You’ve prepared a long time for this solo expedition (all your previous expeditions are part of this), but I suppose it was a time when you decided that NOW you’re ready for a solo one (the toughest). Could you describe that time, how did you realize that you were ready?
Two years ago I skied to the South Pole leading a team of international women during Kaspersky Lab Commonwealth Antarctic Expedition. When we arrived at the Pole, at the end of our journey, I remember looking beyond the pole and thinking that I would like to go on – and, more importantly, that I knew I could go on.
How does the expedition look like for your family? Your parents?
I have been going away on expeditions to the Polar Regions for more than 10 years now, so they are used to me going even if they don’t like to ask for too many details about what I will be doing and the potential dangers. My mum and my sister didn’t like the idea of me being alone – and so they are particularly glad to have me back home safely.
What will you eat during all this time on ice? (and from that part, do you have a favorite meal, any food that you’ll miss it during the expedition? )
I eat porridge or instant noodles for breakfast with coffee and for dinner I eat a Fuizion Freeze Dried meal followed by lots of chocolate and a High 5 Protein drink. During the day I graze on a bag of chocolate, nuts and sweets. I also take a number of different vitamin and mineral supplements with breakfast and dinner.
I didn’t really crave any food but I was upset when my one pot of peanut butter finally ran out. A spoonful of peanut butter had been my daily treat!
What do you like to do in your “civilian” life, when you are not on the mountains?
I am very fortunate to make a living from what I love to do. I have always enjoyed writing and now I also give talks professionally – I think it is the act of telling a story, whether in text or verbally, that I enjoy.
And also, it would be very nice if you ‘ll explain a little about how do you see the victories. In this kind of expeditions but also in life. (I have to admit that I suppose your perceptions about victories different about most of us: for exemple, at the end of this expedition you ‘ll celebrate your victory alone, it will be a victory for yourself. Us, “the others”, are used to obtain victory for people’s recognition & celebration, too.)
My foremost emotion when I finished the expedition was relief. Relief that I was safe now and could relax, relief that I hadn’t let anyone down (such as sponsors Kaspersky Lab and supporters who had gone out of their way to allow me the opportunity) and relief that this dream, this itch, had finally been scratched.
But that relief and sense of satisfaction was tempered with sadness that my big adventure was over. When I was told that the plane was on its way to pick me up I felt panick that those were my last moments alone in Antarctica – an incredible priviledge. Even now, I have a longing to see that awesome landscape again.
***
I know Felicity Aston impressed you with her mixture of force, ambition and vulnerability. Yet, please read once again the answer at the second question: Felicity speaks about the force you find in yourself when in extreme situations and the helplessness when it comes to others.

It’s the same with life, not only expeditions: sometimes we’d like to help someone around us, but the only thing we are able to do is to let that person find a solution himself. And when he can’t, his failure breaks us apart more powerful than our own crisis.
2757
arirang_Kim-KI-Duksinguratate, supravietuire

singuratate, supravietuire

“in arta doar daca esti pictor poti sa faci lucrurile singur; dar nici atunci pina la capat, pentru ca trebuie cineva sa te ajute sa ti vinzi lucrarile. ai insa controlul asupra operei tale artistice. pentru restul artelor depinzi de multi altii”, mi-a zis Julie Taymor ( Frida, Across the Universe, Titus, Tempest) intr-o parte a discutiei pe care n-am pus-o in interviul pe care l-am facut.

mi-am adus aminte de asta cind am vazut documentarul lui Kim Ki Duk, Arirang, in cadrul Les Films de Cannes a Bucharest. pentru ca e un tur de forta (cu toata umilinta inclusa) pentru a demonstra contrariul.

*
Arirang e un cintec de disperare si jale celebru in Coreea.

si filmul e la fel. e urletul unui regizor care crede ca a fost abandonat de prieteni (poate a si fost parasit), care nu mai poate face filme (pentru ca nu mai are echipa), care traieste in salbaticie …

e urletul “uite ca traiesc si uite cum traiesc” ( si traieste nu doar in salbaticie, ci si in niste conditii f grele, intr-o baraca friguroasa, maninca din doua castroane – foste boluri pentru ciine)

e urletul “uite ca pot si singur”, pentru ca se filmeaza singur, se priveste in timp ce se editeaza… subliniind schizofrenia pe care o traieste…. dar pe care, de fapt, o traim cu totii (ne certam sau ne laudam in mintea noastra, ne punem intrebari sau dam raspunsuri la lucruri la care n-am avut curaj sa comentam cu voce tare)

mi-a placut mult Arirang-ul lui Kim Ki Duk si l-am iubit pentru curajul (un pic si orgoliul, putin si paranoia) de a se arata atit de intim publicului. pentru ca regizorul e si personajul principal al documentarului si-l vezi in cele mai intime ipostaze; regizorul umilindu-l pe actor, trecindu-l prin toate caznele prin care si-a trecut de-a lungul timpului actorii din filmele cu multe premii.

si daca-i stii filmele, cu imagini minunate, pline de erotism si multe intelesuri, si-l vezi cum traieste in conditiile acelea extreme, iti dai seama ca toti – in esenta – suntem la fel. si singuratatea e, uneori, obligatorie. e o cale catre supravietuire, cu toata penitentza ei.

mi-a placut mult ca, desi e un film plin de vorbe, personajul principal nu vorbeste cu nimeni; singura conversatie (in afara de cea cu sine) e cu o pisica galbena si grasa pe care o imita o data.

si mi-a mai placut evolutia aparatului cu care-si prepara cafeaua; de la o presa facuta dintr-o jumatate de sticla de plastic si o bucata de hirtie, pina la o masinarie complicata pe care o construieste in timp. a fost semnul ca se va intoarce, in vreun fel, la civilizatie.

*
nu vreau sa va povestesc mult din film, dar va rog, va rog, va rog sa-l vedeti. o sa va recunoasteti multe frici si furii acolo. chiar daca n-ati cistigat un premiu la cannes.

din pacate nu mai ruleaza in cinematografe si va trebui sa-l cautati pe dvd.

eu am o teorie – din instinct, caci n-are baze stiintifice – cum ca oamenii, creatorii in mod special, sunt atrasi de lucruri pe care le vor trai la multa distanta dupa ce le vor fi descris pe hirtie /film /scena /muzica.
am regasit-o in filmul lui kim ki duk si-am zimbit.

P.S. si nu, nu cred ca singuratatea e calea de reusita; cred, ca in fotografia de mai jos, ca poti fi sus gratios si frumos, cind te sprijina cu drag altii (cu efortul tau inclus in “performance”)…

Sarah Lamb si Eric Underwood

1420
singuratatesinguratate

singuratate

am locuit 10 ani intr-o casa. abia cind a dormit o fata la mine, dupa multa vreme de stat acolo, mi-am dat seama ca am baia mica. a intrat in baie si, cind a inchis usa, m-am gindit “oare are loc?”. eu tineam mereu usile deschise.

*
un domn cu care am facut un interviu astazi.

812
AlexAxonde ce-l iubesc pe…

de ce-l iubesc pe…

sunt unii oameni care stiu sa spuna lucruri importante cu gratie si tandrete, ca o mingiere.

uite un exemplu:

Patru milioane de francezi se declara singuratici. Am vazut o manifestatie in care sute de tineri si batrini arborau – fiecare, intr-o mare tacere – pancarde pe care scria foarte apasat Je suis seul. Ca unul care nu crede in incomunicabilitate, pot scrie ca a fost cel mai puternic miting de solidaritate din secolul XXI.

Radu Cosasu la rubrica “Cu ochii-n 3, 14″, Dilema, 21-27 iunie.

*

pur si simplu il iubesc pe domnul Radu Cosasu.

(foto by alex axon, unchiul acestui blog… el imi face ordine de cite ori ajung la impas tehnic )

944
jamesthierree2Singuratate(a …lui Raoul)

Singuratate(a …lui Raoul)

Singuratatea nu o explici, o traiesti. Nu o descrii, o simti.
Iti place sau te chinuie, o alegi sau esti obligat de soarta; daca o intilnesti, trebuie sa te confrunti cu ea.

Nu ai alta sansa; trebuie sa te uiti in oglinda si sa te lupti cu tine. Iti faci fatza? Rezisti la puterea mintii tale? Face trupul pact cu mintea sau i se opune naravas?
Iti cauti prieteni in orice sau te temi de ce-I in jur, pentru ca te temi de tine?

Perfectiunea e ca singuratatea. O alegi sau esti obligat de soarta, dar – daca o intilnesti – trebuie sa te confrunti cu ea. Nu o descrii, incerci sa-i faci fata. Incerci sa-ti supui mintea pentru ca trupul sa depaseasca limitele imaginate.

Orice artist obsedat de perfectiunea muncii lui e singur. Nu are importanta cit de multi prieteni are in jur. E singur cu mintea lui. Si trebuie sa-I faca fatza.

*

la repetitiile de la Raoul (un spectacol de James Thierree, adus la bucuresti de Institutul francez, cu sprijinul orange si Samsung) m-am gindit ca spectacolul asta despre singuratate e despre toti artistii mari pe care-i cunosc. E un omagiu pentru magiile pe care ei stiu sa le faca pentru ca noi sa iesim din lumea si din mintea noastra si sa ne uimim.

in timpul spectacolului pe care l-am vazut aseara la TNB, m-am gindit ca spectacolul asta e foarte mult si despre autorul lui, James Thierree. Despre perfectionismul lui de la repetitii (l-am vazut mingiind cu palma marginea scenei pe multi metri ca sa fie sigur ca acolo nu e nimik care sa-I strice magia, cum l-am mai vazut facind acrobatii incredibile in timp ce cu o voce calma explica detalii tehnice – coarda e prea rigida, lumina face o umbra dubioasa, aici e o intirziere de trei secunde.) dar si despre racordul pe care trebuie sa-l ai cu cei din jur, chiar si cind esti genial.si singur.

*
am doua imagini in minte din zilele astea care ma fac sa-mi fie bine pe dinauntru.

Prima e replica sinzianei (colega mea). Aseara, in holul teatrului, la sfirsitul spectacolului avea un zimbet urias pe fatza: “N-am mai vazut in viata mea asa ceva”.

Cea de-a doua e o imagine fara cuvinte de la repetitii. James, asezat la marginea scenei , cu piciorul sting sub el cu celalalt in V, in lateral, cu cotul miinii stingi infipt in podea ca sa fie sprijin pentru palma care tinea barbia. Isi citea mailurile de pe un Mac de ultima generatie.

Cum cadea lumina pe el, cum era imbracat (in tricou gri, pantaloni bej, largi – descultz) si in pozitia aceea care arata o incredibila mobilitate semana cu Charlie Chaplin.
Dar era prea modern pentru Chaplin.

m-am gindit atunci ca oricit ar incerca sa se fereasca de asocierea cu familia lui celebra (e nepotul lui Chaplin) A. D. N-ul o sa aiba ceva de spus. Dar pentru cei care ii vor vedea show-urile va fi o revelatie.

Pentru ca show-ul lui e ca singuratatea – nu poti sa-l descrii, trebuie sa-l traiesti. si sa-i faci fatza.

Raoul se mai joaca la TNB simbata si duminica de la ora 20.00. si da, mai sunt bilete;

2881

Singuratatea…

Am citit in acest week end cartea Singuratatea matematicianului aparuta la liternet.ro.
Cartea e formata din discursul rostit la intrarea, ca membru, in Academia Romana a domnului Solomon Marcus si din reactiile la discurs ale mai multor personalitati.

Singuratatea matematicianului e un omagiu adus matematicii.  Dupa ce citesti rindurile domnului Solomon, matematica nu mai e “o stiinta exacta”, e parte din cultura, e bucuria de a-ti intrece limitele mintii. Si daca n-ai avut norocul sa te imprietenesti cu ea in scoala, regreti ca n-au fost acolo profesorii care iti trebuiau.

*

Cu tot respectul pentru ceea ce scrie domnul Solomon in discursul sau, cred ca trebuie sa largim multimea la care se face demonstratia, pastrind matematica drept “submultime”:)

Singuratatile despre care vorbeste domnia sa (una de limbaj, alta sociala) sunt valabile pentru oricare om care face performanta.

De la un nivel incolo si limbajul cercetatorului chimist e inaccesibil novicelui, dar si limbajul actorului sau al regizorului care face din munca sa o performanta.

Singuratatea sociala (cu ambele sale sensuri – distanta pe care o pun altii in fata celui pe care nu-l inteleg, dar si retragerea cu/in sine) e si mai vizibila la performerii de virf.

Primul pas catre orice performanta il faci luptindu-te cu tine, cu mintea si trupul tau, si asta nu poti face daca nu stai cu tine o vreme buna.

Recunosc singuratatea asta in marii actori, in marii sportivi, in muzicienii de geniu sau in scriitorii care ma inhiba cu talentul lor.
O stiu in toti acei pentru care perfomanta e mai intii in mintea lor, cu mintea lor, depasindu-si propriile limite, cu victorii mici care aduc bucurii incredibile.
O stiu in toti acei care, obsedati de perfectiunea muncii lor, stiu ca exista o lume infinita de posibilitati acolo unde ceilalti vad o camera ingusta si intunecata.

E ceea ce eu numesc “singuratatea performerului”

*

Cartea domnului Solomon are atit de multe nuante fine ale trairilor legate de matematica, incit m-am gindit ca domnia sa e si mai singur decit ceilalti. A ajuns in cercetarea si in rafinarea propriei minti pe o culme atit de inalta, incit poate vorbi despre lumea pe care a descoperit-o cu doar 2-3 oameni care sunt, geografic vorbind, la mare distanta de dinsul.

Deocamdată însă, toate aceste comori rămân ascunse, chiar inexistente, în educaţie, în percepţia publică, în cultură, în orizontul celor mai mulţi intelectuali. Nici măcar cei care, prin profesie, au contact cu partea instrumentală a matematicii (fizicieni, ingineri, economişti etc.), de cele mai multe ori, nu ajung la aerul tare al marilor spectacole pe care le oferă matematica.

E unul dintre fragmentele mele preferate din aceasta carte. Vorbeste cumva despre singuratatea domnului Marcus Solomon.

***
Mie matematica mi-a schimbat viata. Mi-a ordonat mintea si m-a invatat sa dezvolt o voluptate a gasirii perfectiunii in spatii inguste, a slefuirii lucrurilor pina la cea mai buna solutie.

Ii datorez asta profesorului meu de matematica din scoala generala, Dl Negreanu care a avut o metoda unica de a-mi preda matematica. Aveam de rezolvat saptaminal o singura problema. Doar ca la sfirsitul saptaminii, solutia problemei mele trebuia sa fie cel putin la fel de simpla si de rafinata ca a domniei sale.

Pastrez in minte un dialog pe care l-am avut cu dinsul cind eram in clasa a VI-a.
– Stii diferenta intre muzicieni si muzicanti?
– Unii au scoala, ceilalti cinta dupa ureche.
– Sa te gindesti mereu ca exista matematicieni si matematicanti.

Peste ani am ajuns la Facultatea de Matematica dar, cum am simtit ca nu pot fi matematician, n-am profesat niciodata.

Pastrez insa exercitiul de a transforma intimplarile in limbaj matematic si am nevoie de mult timp pe care sa-l petrec cu mine, ca sa filtrez, analizez, proiectez evenimentele din jurul meu in limbajul care sa-mi aseze lucrurile in ordine.

Pentru cei din jurul meu e o forma de “anti social”, pentru mine e…aer.

Asa ca, uneori, lumea ma (de)numeste singuratica:)

1140

o abatere, pentru cind ai un ragaz

nu-i mare brinza, dar e textul care m-a emotionat cu vreo citeva zile inainte de 2009. si m-am gindit la tine, citindu-l. mi-am reamintit de el in timp ce rasfoiam posturile tale de vacanta. sper sa-ti placa. mie mi-a picat ca o digresiune voita, la momentul potrivit. treci repede peste intro, spre final se intensifica treaba ;))

text dilema veche

pup meanwhile, ma duc la frecat podelele,
a.

*
de la anaceadesteapta, azi pe la prinz, via email.

*
e doua juma d dimine, ana tocmai ce a plecat d la mine.
am avut de recuperat lucruri pierdute in zilele de vacanta, in ideea textului pe care mi l-a trimis.

2291
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!