Tag : sorana savu

arcubUn secret prea bine pastrat
culturale
13 years ago

Un secret prea bine pastrat

Am ajuns la teatru la Sala ArCub de vreo patru ori in ultima vreme, si de fiecare data am ramas cu parere de rau pentru locurile goale pe care le-am vazut in jurul meu si pentru toti prietenii si toate cunostintele pe care n-am putut sa le aduc in
timp util sa le umple.

“Am crezut ca e doar un proiect de teatru” – mi-au spus unii. Nu, nu e un simplu proiect, e o stagiune intreaga, echilibrata, agreabila, cu actori buni, care joaca cu placere si inspiratie. “Da’ sala e praf” – mi-au spus altii. Sala nu e praf, dimpotriva, e recent renovata, fara fasoane stangaci incropite, functionala, confortabila, cu acustica si vedere bune inclusiv din ultimul rand de la balcon. “Dar n-am gasit bilete pe net” – ba da, rezervarile se fac chiar la ei pe site, biletele se iau de la fata locului, nu e nimic mai simplu. “Dar nu stiu ce joaca” – afli, din nou, de pe site-ul lor, si despre piesele proprii, si despre cele pe care le gazduiesc, cum e cazul spectacolului cu “O noapte furtunoasa”.

Daca invocam logistica, n-avem nici o scuza sa nu ajungem acolo de cate ori se intampla un spectacol de teatru ca un mic miracol. Biletele costa cat cele de la Multiplex si da, exista micul inconvenient ca la teatru chiar trebuie sa ajungi la timp si chiar trebuie sa tii telefonul inchis sau pe silent pe toata durata spectacolului. Dar cu asta ne-am obisnuit deja.

Stagiunea, cum spuneam (pentru ca nu te duci la o sala de teatru doar fiindca ajungi usor acolo) e bogata si pe toate gusturile – de la dramatizari sau piese clasice, la partituri moderne, toate sustinute de o echipa de actori din randul carora poti avea, seara de seara revelatii. Ale mele au fost Cerasela Iosifescu, in “Doua povesti de amor” si “Cina cu prieteni”, trei (sunt trei de fapt) roluri in care puteti sa-i apreciati range-ul greu de ghicit; Vlad Zamfirescu in “Cina cu prieteni “ si “O noapte furtunoasa” (personajul lui a fost declicul care pentru mine a schimbat o abordare clasica a piesei pe care oricum o stiu pe de rost intr- un dialog furtunos cu sala); Silviu Biris in “Doua povesti de amor” si in fracul lui Rica Venturiano.

Tot la ArCub i-am revazut pe scena cu mare bucurie pe Florin Busuioc (care nu este angajat INMH si nu s-a nascut prezentator meteo, ci actor ) si pe Ion Arcudeanu, savuros in textele cehoviene.

Ar fi ceva de spus si despre scenografie – care, desi apartine, evident, mai multor persoane – e cumva unitara: eleganta, sugestiva, economica, asa cum trebuie sa fie.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

0
1461
madalina1Acuarele… de poveste
culturale
13 years ago

Acuarele… de poveste

Am cunoscut-o pe Madalina Andronic pe FB – pentru mine formula asta inca suna destul de bizar, dar recunosc ca am argumente sa cred ca o vom folosi tot mai des de acum incolo. Acuarelele ei mi-au sarit in ochi literalmente, pe pagina uneiprietene care cauta cu  incapatanare piese care sa ne infrumuseteze casele si vietile aici.

Cum am invatat de la specialistii in social media ca n-ai facut nimic daca nu transferi relatiile/informatiile/experientele din online in offline, exact asta am facut in cazul Madalinei. Mi-am facut mai intai temele si am explorat paginile de web pe care apareau lucrarile ei, am aflat ca mana ei statea in spatele decorarii Sufrageriei McCann Erickson si, in cele din urma, am invitat-o si la noi in “sufragerie”. Noi insistam sa mai numim respectiva incapere meeting room, dar Cristina ne-a mai spus de cateva ori ca ar fi cazul sa reconsideram.

Madalina e foarte tanara si, daca te uiti la lucrarile ei, are sanse bune sa ramana tanara toata viata. Ilustratiile ei dau substanta vizuala povestilor, sau transforma peisaje citadine pitoresti in spatiu de poveste, sau pot sa-ti aprinda peretii cu imagini de vulpi languroase si pisici adormite.

Pentru ca m-am nascut inainte de Harry Potter, desenele ei imi amintesc de ilustratiile superbe ale cartilor de povesti rusesti pe care le citeam in copilarie, chiar inainte sa stiu sa citesc. Iar vestmintele craieselor ei aduna si reinterpreteaza motive populare romanesti vibrante inca inainte ca ele sa revina la moda printr-un pictorial in Vogue.

Dar vorbaria-i suficienta – daca vreti sa va binedispuneti cu culorile de poveste ale Madalinei, le gasiti aici . Si, in curand, doua dintre ele vor ajunge si la noi… in sufragerie.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1
4789
weboughtazooWe bought a Zoo!
filme simpa
13 years ago

We bought a Zoo!

Am vazut filmul sambata seara cu fetele de la birou. Era exact genul de film pe care trebuie sa-l vezi in gashka, mai ales ca aproape toate avem preocupari comune – strangem pisici de pe strada si le doftoricim, donam la WWF si la Gia, plangem la filme cu animale si nu plecam dintr-o capitala a lumii pana n-am vizitat si gradina zoologica.

Gradina zoologica din film se poate si ea vizita – bazat pe o poveste reala, a unui jurnalist de la Guardian care si-a schimbat viata cumparand o casuta cu o gradina zoologica atasata, “We bought a zoo” vorbeste despre acele parcuri zoologice in care simti incantarea nu numai din faptul ca descoperi specii noi sau urmaresti animale haioase “in actiune”, dar si pentru ca ti-e foarte clar ca toate acele animale sunt iubite, nu numai ingrijite.

Puteti sa aflati mai multe despre gradina zoologica adevarata, din Dartmoor, pe dartmoorzoo.org si, daca ajungeti in Anglia, puteti sa o si vizitati. Sper ca filmul le-a adus o gramada de bani si o gramada de noi vizitatori!

O alta gradina zoologica privata si foarte neobisnuita e cea de la Howletts, in apropierea Londrei. Pe aceasta am vizitat-o si acolo am simtit distinct iubirea despre care va pomeneam. Tin minte si acum cat de tare l-am invidiat pe ingrijitorul servalilor care avea ocazia sa-i ia in brate si sa-i smotoceasca intocmai ca pe niste mitze domesticite in fiecare zi.

Howletts e proprietatea lorzilor Aspinall si a fost crescuta si hranita din pasiunea batranului Lord Aspinall pentru… jocurile de noroc. In ziua de azi jocurile private de poker nu mai au mize asa de substantiale incat sa poata tine in viata un intreg parc zoologic, dar faima animalelor de la Howletts a crescut suficient de mult incat sa nu mai depinda doar de noroc.

Pe Valea Loarei, gasiti parcul zoologic de la Beauval,despre care se spune ca e cel mai mare din Europa. Este superb si coplesitor prin numarul de specii pe care le adaposteste si prin peisajul frantuzesc de vis pe care il completeaza, dar faima lui tine in primul rand de colectia impresionanta de animale… albe. In Beauval vedeti tigri, lei, rinoceri si leoparzi albi si va asigur ca e o priveliste pe care nu poti sa o uiti. Amintirea mea de la Beauval e micuta leoaica alba Elsa, un puiut inmuiat insmantana care avea propria camera de joaca pana sa ajunga la varsta la careputea face fata celorlalti membri ai familiei.

In Viena, Schonbrunn-ul gazduieste o gradina zoologica de-a dreptul opulenta – am strambat din nas la pretul biletului prima data cand am vizitat-o, dar dupa ce am vazut cum sunt cheltuiti banii si cat de atent sunt ingrijite animalele, mi s-a parut ca e prea putin. Vienezii au gasit si modalitati elegante de a atrage si a multumi sponsori – bancile din parc poarta, fiecare, numele unui sponsor al unui animal, iar “echipele” au o logica de marketing imbatabila: Jaguar sponsoriza jaguarii, Generali sponsoriza leii,Coca-Cola avea, evident, grija de ursii polari. Cat poate fi de greu sa se intample asta peste tot?
Nu vreau sa va fac capul calendar, dar tot mai mentionez doua destinatii importante pe coasta de Est a Statelor Unite – una este delfinariul din Miami, unde puteti sa va intalniti cu Flipper cel din vechiul serial TV, iar cealalta este SeaWorld din Orlando, un parc de distractii incare veti avea probleme mari daca va duceti cu copiii, pentru ca adultii sedezlipesc cu greu de el. Acolo va intalniti cu dinastia Shamu, a balenelor ucigase, care fac un show uimitor prin complexitate. Oricat ati fi tentati sa le vedeti de aproape, nu stati in primele randuri la spectacol daca nu vreti sa simtiti pe pielea voastra cat de multa apa poate disloca o balena dintr-o singura lovitura de coada…

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

0
1962
Vaza FranzAnul Dragonului de Portelan
diverse
13 years ago

Anul Dragonului de Portelan

Spre final de ianuarie, chinezii sarbatoresc Anul Dragonului. Prilej sa va povestesc cate ceva despre cum sarbatoresc cei de la Franz Anul Dragonului. Si cate ceva despre fermecatoarele portelanuri Franz.

Daca n-ati auzit inca despre ele, nu e timpul pierdut. Desi are la activ un numar impresionant de premii la concursurile international de profil, desi e prezenta in toata lumea, desi are origini chinezesti, compania nu are decat zece ani. Poarta numele fondatorului ei, Franz Chen, cu care impartaseste si multe povesti de viata. Franz Chen are origini chineze, dar a fost educat in Germania si de acolo s-a intors in tara sa cu o dragoste pentru Art Nouveau.

Franz Collection – compania adica – a transpus in modelele sale romantismul si gratia Art Nouveau, peste pasta de portelan traditional chinezeasca, de care are grija un maestru al portelanului si al istoriei sale. Maestrul Chao Sun este un artist al picturii manuale pe portelan si a lucrat mai multe decenii la Muzeul National al Palatului, testand diferitele metode de decorare si ardere a portelanului in China, pe vremurile marilor dinastii. El este Consilierul Artistic al companiei.

Minunile care poarta semnatura Franz Collection imbina modelarea cu pictura – o simpla vaza se transforma astfel ea insasi intr-un buchet de crini sau de narcise. Tortita cestii de cafea e o aripa de fluture, lingurita e o crenguta de cires inmugurit.

De cele mai multe ori fantezia asiatica inepuizabila e temperata de o rigoare clasica ale carei radacini germanice le intuiesti. Lucrurile mai derapeaza cateodata pentru ca limite de productie nu par sa existe la ei, orice e posibil, orice poate prinde viata, dar marca aduce in fiecare an, cu consecventa, piese superbe pe care te miri ca le vezi si pe rafturile magazinelor, nu doar prin muzee, inchise in casete de sticla securizata.

Anul acesta e Anul Dragonului si la Franz – logic! Cateva exemple despre cum sarbatoresc ei Noul An Chinezesc gasiti pe www.franzcollection.com. Iar daca veti cerceta site-ul cu atentie, veti descoperi si colaborarea lor cu Jean Boggio pentru construirea ambiantei unui etaj dintr-un hotel chinezesc de vis.

Cireasa de pe tort e preocuparea lor reala pentru mediu – pentru micile creaturi pe care le celebreaza in lucrarile lor fermecate. Franz nu foloseste cenusa de oase in tehnologia de productie a portelanului (spre deosebire de toate acele companii care imprima pe produsele lor Fine Bone China si folosesc formula lui Josiah Spode). Pasarile si animalele pe care le imortalizeaza in portelan sunt respectate si in procesul tehnologic. Ceea ce e frumos si neobisnuit si lipsit de ipocrizie.

In China, Franz e … ei bine, copiat.

Li se intampla si lor, dar asta e semn de succes. Marca originala are prea multe puncte de diferentiere ca sa se jeneze de copii si sa le priveasca altfel decat un fel de omagiu.

Dupa secole in care portelanul era Meissen, Sevres, Limoges, Herend, multumita celor de la Franz china is China inca o data.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

0
2023
Boutique Fouquetun week end la paris
moda
13 years ago

un week end la paris

Am petrecut un weekend prelungit la Paris pentru ca e locul in care, in patru zile, simti ca primesti energie pentru patru luni.

In centru – cel mai extins “centru” dintre toate orasele europene pe care le-am vizitat – fiecare vitrina e o mica expozitie de arta, fiecare casa e o mica bijuterie de arhitectura, fiecare strada are poezia ei, aromele ei delicioase, parfumurile ei fermecatoare, masinile ei parcate aiurea si oamenii ei colorati, eleganti, relaxati si foarte convinsi de puterea de seductie a orasului si a tarii lor; chiar daca niste fraieri de la o agentie de rating s-au gandit sa le dea o nota proasta. Din Paris, vreau sa va povestesc despre ceva ce am vazut si altceva ce am ratat – si poate ajungeti sa experimentati voi.

Am fost la Paris la punct fix – voiam sa petrec cateva minute in vechiul boutique pe care Alphonse Mucha l-a realizat la
inceputul secolului trecut pentru Fouquet si bijuteriile sale. Un spatiu “elfesc” cum spunea cineva, realizat cap coada in maniera Art Nouveau si salvat de parizieni, integral, printr-o minune.

Ok, si prin multa truda. Acum, boutique-ul e ascuns intr-o aripa din Musee Carnavalet si isi deschide portile batante pentru
vizitatori carora le e suficient sa admire paunii, mozaicurile, statuile de bronz si vitrinele de cristal, padurile fantastice
sculptate in lemn, chiar daca din bijuteriile domnului Fouquet nu a mai ramas decat o mostra palida.

Despre ce am ratat, am aflat prea tarziu. De asta am si ratat – dar, cum spuneam, poate reusiti voi sa vedeti. Pe scurt,
parizienii inoveaza in continuare in l’art de la table si au ajuns de curand sa inoveze si in materie de art a la table. Joia, o data la doua saptamani, Anna si Rosario, doua prietene pasionate de arta si originare din Spania, alaturi de Kristi, o “chef”
californiana organizeaza o cina speciala fie in apartamentul lor, fie intr-o galerie de arta sau un designer hotel. Kristi
asigura cina pentru 10-12 persoane – care nu se cunosc, dar ajung sa se cunoasca; nu stiu ce vor manca, dar au dreptul sa-si exprime niste “preferinte” cand fac rezervarea; si care vor fi surprinse de prezenta unui artist (cantaret, pictor, creator de bijuterii etc).

Site-ul pe care se deruleaza preparativele si narativele acestor experiente culinartistice se numeste chiar asa –
unartistealatable.blogspot.com

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1
1724
toomuchTMI
diverse
13 years ago

TMI

Pentru niste fiinte care au creat legi menite sa le protejeze viata privata, ultimii ani ne-au demonstrat ca ne comportam cel putin paradoxal. Lasa-ne cu un ecran de computer in fata, da-ne la inceput iluzia anonimatului, ia-ne usurel si in curand vom spune si prietenilor, si cunostintelor, si necunostintelor, tot ce ne trece prin cap. Cu nume si prenume. C-asa-i in FaceBook.

Nu zic ca e rau, am si eu cont de FaceBook si, voila, scriu pe mai mult de un blog, dar…

Toti avem prin listele de prieteni oameni pe care nu i-am recunoaste pe strada si cu care am avea dificultati sa initiem o conversatie offline.

Toti avem dificultati sa pastram o linie de demarcatie intre latura noastra profesionala si cea personala. Ceea ce initial era o binevenita “umanizare” a businessului, poate scapa de sub control cu usurinta ca sa se transforme intr- un comportament jenant la birou, pentru ca ne simtim liberi sa ne aducem acolo toate metehnele si problemele personale.

Cand auzim despre cineva pe care vrem sau trebuie sa-l cunoastem, primul impuls este sa-l cautam pe Google si sa ne formam o pre-impresie inainte de intalnirea propriu zisa. Pre-impresia afecteaza rau prima impresie pentru ca o incarca de… pre-judecati.

Pentru ca n-avem timp si pentru ca avem de cunoscut/intalnit/relationat cu (urasc termenul) tot mai multi oameni, ne bazam pe panseurile in 140 de caractere, pe pozele de profil, pe reteaua de prieteni (din care nu putem decela, de fapt, care sunt cei reali si cei “abstracti” sa le spunem asa). Eventual, doar pe ultimele panseuri, ultimele statusuri, ultimele posturi de blog. Context? Ce e aia? Istorie? Nu mai avem ragaz sa o parcurgem nici inainte, nici dupa intalnirile cu cunoscutii.

Ce nu acordam altora, nu ni se acorda nici noua – ne trezim noi insine pre-judecati de altii si nu intelegem de ce ne e asa de greu cateodata sa legam o relatie in lumea reala sau macar sa avem o conversatie telefonica rezonabila.

Cand ne raportam la noi insine, tindem sa ne auto-convingem ca nimic nu s-a schimbat. Ca lumea virtuala e doar o extensie a lumii reale. Ca prietenii cu care interactionam pe FB “ne inteleg”. Ca noile cunostinte care ne adauga pe lista de favoriti, urmariti etc o fac pentru ca ne iubesc. In timp ce, cand e vorba de altii, suntem tot mai sceptici, nerabdatori, cinici si pre-judecatori.

Sfarsim prin a avea TMI – too much information – despre cei din jur si culmea, asta nu ne ajuta sa-i cunoastem mai bine, ci dimpotriva. Cateodata ne impiedica sa-i cunoastem cu totul.

Printre deciziile pentru noul an am una care tine de administrarea mai buna a relatiilor virtuale si de reprimarea pre-judecatilor si pre-informatiilor. Nu pot sa neg ca lumea 2.0 mi-a adus multe amicitii frumoase si cateva prietenii scumpe, dar vreau ca asa sa fie in continuare si realizez ca e din ce in ce mai greu. Nu vi se pare?

***
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

1
1742
apaobiceiuri pacatoase
diverse
13 years ago

obiceiuri pacatoase

Nu stiu cand mi-am pierdut obisnuinta de a bea apa. Probabil, cam in aceeasi perioada in care am aflat ca e bine, e indicat, trebuie de-a dreptul sa bei cel putin doi litri de apa pe zi. Cand eram mica ii exasperam pe ai mei cu pauzele de apa pe care le faceam in timpul mesei si eram strict apostrofata pe motive pe care nu le stiam pe atunci si nici nu le-am aflat ulterior.

Dar sunt convinsa ca nu mi se trage din copilarie. Nu-mi place sa beau apa. Nici ceai. Numai cafea sau ciocolata, chestii despre care tot aud ca nu prea ajuta la hidratare, ba dimpotriva.

Evident, acum exasperez pe toata lumea cu ASTA, nu cu AILALTA, oricum am dat-o in relatia mea cu apa, n-a fost bine. Dar cum inteleg rational ca trebuie sa beau apa, am inventat un joc la birou, joc pe care vreau sa vi-l povestesc pentru
ca e simplu si eficient oricand vreti sa scapati de sau sa atenuati niste obiceiuri pacatoase.

Pe scurt, am desemnat-o pe una dintre colegele mele Water Manager. Adica ea imi spune cand sa beau apa si numai ea. Nu am voie sa o refuz, trebuie sa beau apa de cate ori imi spune ea, chiar daca ma trimite la dozator de trei ori la rand.
Pe de alta parte, daca nu-mi spune, nu beau, deci am ce sa-i reprosez Imi spune altcineva (de exemplu Andrei, sotul meu din celalalt birou), nu ma intereseaza. Eu ascult de Lo, ea e Water Manager.

Lo e, pentru sine, mult mai responsabila cu hidratarea decat as putea fi eu vreodata, jocul nostru e urmarit si de alti colegi de birou, mie mi-e rusine sa ies din joc de bine ce l-am acceptat de buna voie si asa mai departe. Beau mult
mai multa apa in ultimele saptamani. Nu stiu inca daca ajuta sau nu, o sa vad in cateva luni – cred. Pana atunci, ma amuza sa vad ca, in contextul unui joc, accept sa beau apa si nu mi se mai pare un calvar. Principiul jocului e simplu si vechi de
cand lumea si, pentru ca e un principiu, iata ca merge in (aproape) orice situatie.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1
1578
journalismPuterea povestilor
jurnalism
13 years ago

Puterea povestilor

Weekendul acesta s-a vorbit mult despre povesti. Povesti scrise si impartasite la Targul de Carte Gaudeamus, povesti iscate din Blogoree la seminarul cu Vlad Petreanu despre care am auzit, si povesti jurnalistice la Conferinta organizata de „Decat o Revista”. Despre aceasta din urma o sa va povestesc, pentru ca a fost o intalnire rara, cu niste oameni pe care nu-i vezi prea des pe scena.

Cristi a adus americanii, laureati cu premii de vis in SUA, sa ne reconfirme „The Power of Storytelling”. Trei generatii de jurnalisti, cu stiluri diferite, cu functii diferite, cu relatii diferite au stat fata in fata cu vreo 200 de oameni si mai apoi cu vreo 20, redeslusind misterele scriiturii care te lasa cu respiratia taiata si cu lacrimile pe obraz. Pentru ca da, asa ceva mai exista, culmea, in presa, fie ea generalista si cotidiana.

Patru oameni modesti, dar inspirati, fara powerpoint-uri stralucitoare sau branding gol, fara incercari fade de a poza „cool”, unul dintre ei (jurnalistul de radio) chiar cu plaivazul dupa ureche pe toata durata prezentarii. Plaivazul cu care si-a luat constiincios notite din toate prezentarile confratilor cu toate ca, atunci cand ai ajuns speaker, nu-i asa, ce ai mai avea de invatat de la altii?

Patru oameni cu vieti incorporand experiente incredibile – de la imersia intr-o familie adunata in jurul unui bolnav de SIDA la un camping pe o insula de gheata alaturi de puscasii marini; de la interviul fara suflare cu o campioana mondiala absoluta la free diving la o traversare initiatica a Americii in urma socului din 11 septembrie.

Patru oameni carora curiozitatea si deschiderea cultivata le-a pastrat intacta tineretea, increderea, optimismul si pozitivismul ala de care facem noi misto continuu, fara sa ne dam seama cat de saraci suntem fara el.

Oameni pentru care dilemele etice nu se masoara in „care-a dat mai mult” sau „pe cine sa troznesc azi”; ci in cat poti lasa ca povestea sa-ti intre in suflet, tu, cel care o rostesti; in cat poti investi fara sa tulburi povestea; in cum sa convingi oamenii ca, uneori, renuntand la viata lor privata, pot pune pe agenda probleme care altfel n-ar ajunge sa fie rezolvate niciodata.

Am vazut multi oameni miscati in sala si multe aplauze sincere, fara complezenta sau invidie. Am vazut oameni miscatori pe scena. Si m-am bucurat ca am putut adauga la numele The Power of Storytelling – Priceless, mesajul MasterCard pentru ca exact asa a fost. Priceless.

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

2
2606
Emma-Shapplin-00Emma Shapplin – “La notte etterna”
muzici simpa
13 years ago

Emma Shapplin – “La notte etterna”

Prin 2004, cand febra Buddha Bar era in toi si eram mandri ca pe compilatia celui mai celebru bar din Paris sta numele unui roman (David Visan), am descoperit o piesa pe care am ascultat-o in „heavy rotation” si acasa, si la birou si in masina, cu surprindere si incantare de fiecare data. O voce pe care nu o prea puteai califica, dupa care nu prea puteai fredona pentru ca urca in stratosfera, un stil la granita mai multor stiluri si o italiana care nu prea suna a italiana. Era Emma Shapplin, cu „La notte etterna” (cu doi „t”, cum scria Dante si cum explica ea constiincioasa in toate interviurile).

Emma Shapplin e o soprana de coloratura cu nume britanic si origini frantuzesti, care canta rock si ce vrea ea, in ce limba vrea ea, care s-a nascut la patru zile dupa mine si care are opt pisici. Aseara a ocupat scena Salii Palatului, cam mica si neprimitoare pentru ea, si a umplut sala cu armoniile ei nepamantene.

Ca soprana de coloratura, nu prea ai multe de facut, din pacate, in lumea operei. Esti, cumva, overqualified, o intamplare a naturii, asa de rara incat compozitorii nu pot scrie pentru tine prea mult. Poti fi Regina Noptii sau Lucia di Lamermoor sau… Diva Plavalaguna a lui Luc Besson sau poti sa-ti treci in biografia profesionala cum ca ai inlocuit cu succes, la vreun moment dat, vreo soprana.

Emma Shapplin si-a asumat un nume de scena puternic (in realitate o cheama Chrystele, cu accent circumflex), o limba pe care pana si italienii o lasasera sa se prafuiasca si un set de partituri – la granita mai multor stiluri muzicale – pe care numai ea le poate duce la bun sfarsit.

Asa a ajuns sa concerteze in locuri magice, sa colaboreze cu muzicieni din Franta, Anglia sau Grecia, sa-si construiasca un stil si un look valorificand nelinistea pe care i-o ascunde silueta fragila si perfecta, chiar in rochii albe, mulate. Pe care, nelinistita cum e, si le croieste si si le coase singura. Cand nu compune, sau nu canta, sau nu scrie.

Daca n-ati auzit-o pe Emma aseara, o puteti regasi in turneu prin lumea reala sau in videoclipuri in lumea virtuala. E o experienta. Cadoul ei aseara pentru noi, cand am surprins-o cu cererile noastre insistente de bis-uri, a fost un „O mio babbino caro” cantat cu gratie si dezinvoltura si cu umor, asa cum se canta si asa cum il reuseste, dintre sopranele mari, doar Gheorghiu.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

0
3571
timpVechi si nou
diverse
13 years ago

Vechi si nou

Am un coleg la birou care mi-a creat nenumarate frustrari intr-o vreme. Orice film propuneam sa vedem “ca fetele”, dupa orele de program, era fumat pentru el, il vazuse, chiar daca era pe piata de doua zile. Am incercat in fel si chip, dar cum sunt de principiul ca trebuie sa sustinem industria cinematografica si astept DVD-urile originale, n-aveam nici o sansa sa tin pasul cu el.

Asa ca, la un moment dat, am schimbat strategia si am inceput sa-l intreb daca a vazut filme mai vechi (anii ’80, ’90, 2000-2003), stiti voi, vintage. Evident, succes! Nici el si nici multe dintre colegele mele nu vazusera titluri pe care eu le consideram ultrafamiliare, pe care le vazusem cand eram mica, in liceu, in studentie, sau acum 6-7 ani.

Nu e un repros si nici o litanie despre cum e generatia mea fata de generatiile de azi. E un fapt de care trebuie sa tinem cont fiecare dintre noi. Acumulam AZI atata informatie, trebuie sa facem atatea eforturi sa vedem toate filmele care se produc AZI si care stim ca ne-ar cam placea, dupa trailer, incat e tot mai dificil sa trecem si prin istorie.

Ce selecteaza televiziunile comerciale sa ne arate din trecut reflecta un gust popular destul de discutabil, si – la fel ca memoria si atentia noastra – si timpul de antena e limitat, si trebuie sa tina pasul cu AZI, asa incat multe raman in uitare desi n-ar merita.

Partea proasta este ca parerile pe care ni le formam despre AZI, pentru ca traim atat de mult AZI, nu mai tin cont de ceea ce s-a facut alaltaieri, si ajungem intr-un fel de “Groundhog Day” ciudat in care ni se pare ca SF-ul s-a inventat o data cu “Matrix” si ca Florin Calinescu a fost mai intai prezentator de televiziune si numai dupa aceea actor (sorry Madalina, n-am gasit un exemplu mai bun:) ). Si, ca sa corectam aceasta noua “realitate”, avem tot mai putin timp la dispozitie sa o exploram pe cea veche, cea care ne da perspectiva.

Mai mult, pentru ca in conversatie presupunem ca oamenii din fata noastra au aceeasi istorie ca noi, aceleasi referinte (chiar daca sunt vizibil mai tineri), ajungem sa transmitem niste mesaje greu de inteles sau de-a dreptul stranii, iar dialogurile ajung sa ne desparta in loc sa ne apropie, cum ne-am gandi noi.

Pe schema “despre ce vorbeste asta?” “ea chiar crede ca are haz” sau, si mai rau, “de ce imi spune in engleza I want receipts? ce, nu poate sa-mi ceara chitante pe românește” etc etc. Ultimul exemplu l-am remediat prompt, am revazut aseara cu gashca “Munich”, dar intelegeti voi despre ce vorbesc. Sper.

Pe scurt, vechiul nostru bun, frumos si utilizabil este si trebuie sa fie noul altora, care s-au nascut in urma noastra. Ca sa ne intelegem, acum si in continuare, trebuie sa nu uitam sa ne uitam in trecut. Si sa ne mai verificam din cand in cand referintele cu cei din jur. E un exercitiu pentru optimizarea comunicarii, util la orice varsta.

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

0
1198
armie-hammerPoveste de 30 de secunde
culturale
13 years ago

Poveste de 30 de secunde

In care se dovedeste cum viata bate filmul de mai multe ori – frunzarind pe IPad un “Vanity Fair”, am dat peste proiectele de film ale lui Armie Hammer, actorul care i-a interpretat pe gemenii adversari ai lui Zuckerberg in “The Social Network”. Numele lui Hammer mi-a atras atentia pentru ca suna periculos de mult cu “Arm and Hammer”, o marca de cosmetice pentru barbati si multe alte asemenea, cu care ramasesem in minte din State (parca aud si acum end line-ul Arm&Hammer With Baking Soda).

Ma duc pe IMDB si gasesc in cinci secunde numele intreg – Armand Douglas Hammer – ArmAnd Hammer. Ma gandesc ca, nascut fiind in 1986, parintii lui l-or fi botezat dupa ce s-au intors beti turta de la vreun concert cu Bon Jovi, dar in alte cinci secunde constat ca am gresit amarnic. Ca si personajele pe care le interpreta in film, Armie are pedigree – numele lui vine de la străbunicul său pe care il chema simplu Armand Hammer. Mare industrias, magnat al petrolului, filantrop, colectionar de pictura impresionista.

Legendele prenumelui lui Hammer Sr. Sr. Sr. sunt trei – le descopar dupa alte zece secunde de cercetare si petrecerea continua. Varianta de PR e ca Armand venea de la Armand Duval, personajul din “Dama cu Camelii”. Varianta a doua e improbabila – parintii lui Armand Hammer nu aveau cum sa-si numeasca fiul după marca de cosmetice, deși ea exista la acel moment de peste 30 de ani, pentru simplul motiv ca pe vremea aceea nu existau concerte cu Bon Jovi J

Varianta a treia e ultra-ironică – Armand Hammer, industriasul american si magnatul petrolului si-a primit, zic gurile rele, numele de la simbolul partidului socialist American (Socialist Labour Party of America), the arm and hammer.

Cireașa de pe tort este că, Armand Sr. Sr. Sr., care a trăit 92 de ani și se lăuda că a fost prieten și cu Lenin și cu Reagan, a fost multă vreme și membru în board-ul companiei care producea cosmeticele Arm&Hammer.

*

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

0
1371
past-present-futureUnde te vezi peste 5 ani?
diverse
13 years ago

Unde te vezi peste 5 ani?

Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.

Eu una n-am stiut niciodata raspunsul. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.

Intrebare-cod, ea urmareste, teoretic, mai multe aspecte – loialitate (te vezi in continuare in compania noastra si peste 5 ani), ambitie (te vezi in locul meu?), inconsecventa (te vezi schimband complet domeniul), lipsa de viziune (nu te vezi nicaieri?), materialism (te vezi cu o casa si o masina), naivitate, carierism, viziune si asa mai departe. Nu vorbesc din carti de HR, ci din nenumarate discutii cu prieteni antreprenori, intrebati si intrebatori de asemenea intrebari J

In ultima vreme, raspunsul la intrebarea de mai sus e tot mai dificil si intrebarea in sine devine tot mai anacronica. Cati dintre voi, acum cinci ani, va vedeati acolo unde sunteti acum? Cat de mult au depins traiectoriile voastre de voi si cat de mult de ceea ce s-a intamplat/ se intampla in jurul vostru? De alegerile pe care le-ati facut conjunctural. De deciziile de impuls. De un anunt pe un site. De o demisie care parea sfarsitul lumii. De sfatul bun al unui prieten. De o restructurare. De o discutie la o cafea.

Directorilor de HR care va mai intreaba unde va vedeti peste 5 ani, trimiteti-le cu dedicatie “Funky Business”, carte scrisa acum cativa ani buni, care vorbea despre faptul ca e nerezonabil, in dinamica lumii de acum, sa mai facem planuri pe termen lung, si ca ne-am folosi mai productiv resursele cautand sa valorificam cat mai bine momentele care ni se dau, in loc sa plangem ca n-o sa iesim la pensie dintr-un loc.

Am cunostinte care au facut productie de film ca sa verniseze acum expozitii proprii de arta plastica, comunicatori care si-au regasit linistea aducandu-le oamenilor cosmetice bio alese de mana lor, scenaristi care vorbesc cu patima despre design-ul unei lampi si armonia unui interior de vila, ingineri care fac comunicare, chimisti care aduc pe piata electrocasnice si asa mai departe.

Sunt toti oameni care si-au intrerupt, la un moment dat, planificarea scolareasca a propriei cariere si si-au urmat pasiunile, visurile, oportunitatile. Fiecare in felul sau e un om fericit, genul de om care, vorba cliseului, a ajuns sa nu mai munceasca nici o zi din viata lui. Daca acum 15 ani chestia asta era un moft, acum e un must (Doamne, ce ma enerveaza cuvantul asta, dar jur ca e potrivit in context). Sigur, asta implica o doza zdravana de risc, un calcul atent al momentului si o auto-evaluare nemiloasa, dar e mai mult decat posibila, e frecventa.

Nu conteaza unde vei ajunge peste cinci ani – cu conditia sa fii acolo unde n-ai fi indraznit sa te visezi cu cinci ani in urma.

*

Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication

5
9269
sssstPovesti nerostite
diverse
13 years ago

Povesti nerostite

Imi vine întotdeauna greu să scriu pentru blogul Cristinei, nu pentru că nu aș avea povești, ci pentru că am prea multe. Aici cred că e o diferență considerabilă între noi, oamenii de relații publice, și jurnaliști. Pentru jurnaliști, satisfacția profesională majoră este să descopere povești pe care să poată să le spună mai departe, pentru noi este să trăim povești pe care să nu le putem spune.

Nu vorbesc despre poveștile brandurilor, pe care omul de PR le spune întâlnindu-se pe același teritoriu cu omul de marketing, ci despre acele povești grele, care marchează o existență profesională sau parcursul unei companii și pe care știi că nu le poți rosti fără să trădezi. Despre latura noastră de „avocați”, despre discuțiile între patru ochi sau între patru pereți care așa rămân ani de zile, sau pentru totdeauna.

Oamenii știu despre noi, în general, că suntem cei care avem mereu în mânecă un compliment sau un surâs de complezență, că ne petrecem timpul la cafele și la mese cu jurnaliștii sau cu clienții. E genul de prejudecată pe care, de la un punct încolo, obosești să o mai contrazici. Dar momentele care ne rămân în biografia profesională, momentele pentru care clienții aleg să stea cu noi sau să ne părăsească, sunt de fapt momente în care un compliment sau un surâs de complezență sunt cele mai stupide lucruri pe care le-ai avea de oferit.

Pentru fiecare post pe care îl scriu, alte două-trei rămân în sertar, deși ar fi, poate, mai puternice și mai pline de înțeles pentru mai mulți.

Dacă pentru oamenii de PR povestea asta cu… poveștile nerostite e o de-formare profesională, pentru mulți dintre noi, poveștile nerostite sunt cele care ne determină reacții și gesturi inexplicabile pentru oamenii din jur. Sunt cele care ajung să fie cunoscute doar de cei care ne iubesc. Sunt cele care ne lămuresc sau ne disculpă în ochii celor care contează. Sunt cel puțin la fel de frumoase ca și cele rostite.

Povești nerostite anyone?

*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

1
1571
examExamene, examene
diverse
13 years ago

Examene, examene

Vara asta m-a facut sa-mi reamintesc de viata de student si de scolar. Mai rau, m-a facut sa o retraiesc, desigur, la un alt nivel. N-am mai fost in postura de a da un examen de ceva vreme, desi prin facultati calc in fiecare an. Am stat 17 ani in scoala, fara absente, ca tocilarii, desi n-am fost tocilara (am o problema serioasa cu memoria), dar la finalul celor 17 ani am zis multumesc, suficient, ne vedem mai incolo dac’o fi cazul.

Ca mersul pe bicicleta, deprinderile din scoala au navalit din nou asupra mea, de parca ar fi trecut doar trei luni de la ultima sesiune. Si au fost prilej de dezbatere si distractie in birou, pentru ca fiecare dintre noi avem reguli foarte clare de cum se invata pentru examen.

Ca si colega mea Andra am avut neaparat nevoie de un carnetel nou, pe care sa-mi notez lucrurile importante. Cu cat mai frumos carnetelul, cu atat creste garantia ca luam examenul. Ca si Madalina, am redescoperit ca pot sa invat cu muzica, dar numai daca e muzica pe care o stiu, si nu in limba in care sunt si textele de curs.

Prefer in continuare ca orice “motivatie” suplimentara sa o primesc inainte – brosa de la bunica pe care am primit-o inainte de admitere a fost esentiala ca sa intru din prima la Jurnalistica. In cazul de fata, am inlocuit brosa cu o geanta, iar Andrei a inteles, cu toate ca a pierdut numaratoarea gentilor mele de ceva vreme.

Pentru ca a trebuit sa reintru in starea de student, am avut nevoie de doua saptamani de lucru. E adevarat ca n-a prea ajutat faptul ca aveam biroul intors cu susul in jos pentru curatenie generala. Am prins viteza treptat, iar in ultimele zile am stat acasa exact ca o tocilara. Si tot ca o tocilara, ma foiam pe scaun si imi verificam mail-urile din 5 in 5 minute, pentru ca, nu-i asa, la birou era activitate normala, iar eu “chiuleam”.

Nu s-a schimbat nici faptul ca, in timp ce parcurgeam materialele de examen, am petrecut ceva vreme ridicand din sprancene la invatamintele cursului. Asa am fost toata viata de elev – si model si from hell – cand lecturile sau experientele mele contraziceau litera cursului, nu ma puteam abtine sa nu semnalez diferentele. Fapt care, culmea, mi-a prins bine intotdeauna, nu numai la scoala.

S-a schimbat faptul ca, pentru cursurile pe care le facem la maturitate, platim. Si asta nu face decat sa sublinieze beneficiile atitudinii mele de mai sus. Sau ale problemei mele de atitudine, depinde din ce perspectiva o privesti. Ma intereseaza in aceeasi masura si ceea ce mi se preda si ceea ce am de invatat – ca sa zic asa. Si daca ceea ce am de invatat e prea putin din ce mi se preda… N-a fost cazul vara asta, intoarcerea in timp a fost utila si interesanta.

S-a mai schimbat si faptul ca nu ma mai intereseaza notele puse de altii. Competitiva am ramas, tot timpul am ceva de demonstrat cuiva, tot timpul am de alergat dupa o tinta, dar mi-am stabilit si o grila interna de autoevaluare – cateodata coincide cu cea oficiala, alteori, cand cea oficiala de si literalmente formala, evident ca difera.

Voi ati mai invatat in ultima vreme pentru examene? S-a schimbat ceva de cand ati terminat scoala?

*
SoranaSavu este Senior Partner la Premium Communication.

4
2372
simpa-logocolaboratori noi pentru S!MPA
diverse
14 years ago

colaboratori noi pentru S!MPA

pentru ca S!MPA e un loc care aduna oameni din aluatul bun si lucruri frumoase, de saptamina asta am marit echipa de colaboratori.

de acum incolo in fiecare vineri Diana Ioana Marasoiu va arata un pic din lumea ei speciala, iar in fiecare duminica Ana Maria Onisei spune povesti din spatele interviurilor ei.

Simbata scrie Ioana Blaj, joi Noemi Revnic, luni Sorana Savu.

da stiu, mai sunt citeva zile libere din saptamina… dar va mai pregatesc citeva surprize de oameni tres tres simpa.

daca vrei sa-i cunosti pe colaboratorii S!MPA, citeste prezentarea pe care le-am facut-o (ai si contactele lor)

0
2696
TheWomenDe ce iubesc femeile
diverse
14 years ago

De ce iubesc femeile

De la începutul anului am participat la mai multe evenimente de sau despre business, la care invitatele erau femei. Nu știu dacă a fost întâmplător sau nu, dar așa s-au legat lucrurile și parca în jur aud tot mai des de asemenea întâlniri women only.

Nu sunt mare fan, a priori. Am făcut Liceul Pedagogic și Facultatea de Jurnalism și cunosc și metehnele majorității feminine. În plus, de regulă, mă deranjează să constat și cea mai mică diferență, și cea mai nevinovată segregare pe criteriul genului. O fi și asta o definiție a feminismului, poate.

Trebuie să recunosc, însă, după vreo cinci asemenea întâlniri petrecute numai în ultimele trei luni, că discuțiile femeilor sunt foarte diferite de cele ale bărbaților sau cele generale.

Subiectele sunt mai telurice – adică mai de-aici, de la noi de pe planetă. Nu vorbim economie globală, ci încercăm să aflăm unde am putea să găsim recepționista ideală, un furnizor de textile serios, o echipă de construcții ca lumea sau cel mai bun coach.

Nu suntem obsedate de reducerea costurilor în companiile proprii, ci ne întrebăm cum am putea să ne păstrăm angajații la care ținem, cum să le ajutăm familiile și să le asigurăm cumva ratele la bancă. Nu urmărim încruntate cursul valutar, ci ne minunăm privind în urmă la soluțiile de ultim moment pe care le-am găsit, la creativitatea pe care ne-am redescoperit-o, la vreo pasiune de care uitasem și care ne-a ajutat să trecem peste clipele de depresie care ne-au atins, invariabil, în ultimii trei ani.

Nu ne lăsăm intimidate de amenințările macroeconomice, ci ne retragem în weekend în Centrul Vechi cel recucerit; în vreun parc în care se adună juniorii; cu vreo carte de business care n-o fi panaceu, dar în care tot sperăm să găsim o idee interesantă; la vreo expoziție de artă pe care în alți ani n-am fi avut timp s-o vedem; cu o cafea bună și un parfum de tei pe care le remarcăm cu nesaț.

Urmărim lucrurile mici, rezolvăm problemele de azi și de mâine, deschidem tot mai rar televizorul ca să nu ne contamineze pesimismul general și ținem în continuare capul sus și zâmbetul pe buze. Ne dezbărăm, încetul cu încetul, până și de milenarul obicei al bârfei, aplaudând, în schimb, o idee bună, o carieră remodelată deștept, un sfat prietenesc primit de la o necunoscută cu care ai schimbat doar o carte de vizită.

La toate întâlnirile despre care vorbeam, cred că am cunoscut sau urmărit 100-200 de femei, tinere, dinamice, mediu urban, mediu de business, educație superioară, venituri medii și peste, știți voi… Eșantion reprezentativ? Poate da, poate nu. Dar reprezentativ, pentru mine, și plin de inspirație, într-o perioadă în care amărăciune și blazare găsești pe toate gardurile. D’aia iubesc femeile…

*

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication si sunt onorata ca a acceptat invitatia de a fi special guest star pe S!MPA. cb

0
1387
the-way-back-2010The Way Back
filme simpa
14 years ago

The Way Back

 
 The Way Back este si in programul TIFF 2011, dar my very special gueststar, Sorana Savu, l-a vazut la Bucuresti.
enjoy cronica ei

Am cumparat un film in weekend de la Media Galaxy mai mult pentru poveste – un grup de sapte oameni evadati din gulagul Siberian ajung in India… pe jos. Filmul, realizat de Peter Weir, ii avea in distributie pe Colin Farrell, Ed Harris si Saoirse Ronan.

Povestea e incredibila, filmul e induiosator de o maniera care mi-a amintit de Radu Mihaileanu, peisajele sunt superbe in ferocitatea lor (in Siberia prizonierii nu erau haituiti cu prea mult entuziasm pentru ca se stia ca oricine nu e omorat de soldati, va fi omorat de natura), actorii vorbesc rusa fluent, chiar daca accentele mai lasa de dorit foarte putin pe ici pe colo.

Surpriza majora pe care mi-a servit-o filmul a fost prezenta a doi romani in distributie – Dragos Bucur si Alexandru Potocean. Spun surpriza majora pentru ca, din pacate, numele lor nu sunt mentionate nicaieri pe jacheta DVD-ului, cu toate ca ambele roluri sunt roluri importante (iar personajele lor stau pe ecran mai mult decat capul de lista Colin Farrell). Problema se propaga si online – in distributia filmului, pe imdb.com, care este unul dintre cele mai importante site-uri ale cinefililor – pozele lui Dragos si Alexandru sunt singurele care lipsesc.

Am cautat materiale despre film – a aparut déjà pe DVD acum, desi nu stiu sa fi fost proiectat in cinematografele noastre; aflu, macar, cu bucurie, ca va fi prezentat la TIFF, dar mentiunile romanesti pe online, cu privire la “The Way Back” sunt timide. Se vorbeste mai mult despre incidentul neplacut prin care Dragos Bucur a trecut la premiera din Londra…

Candidat la Oscar pentru cel mai bun machiaj, “The Way Back” este un road movie anti-mioritic, care iti da speranta ca, daca motivatia iti e puternica si dragostea de viata pe masura, poti trece muntii si infrunta deserturile. Literalmente.

Personajele se contureaza cu pasi marunti, au si timp sa o faca pe o cale-atat de lunga, limitele andurantei si ale omeniei sunt testate repetat. Plutonul e colorat si multietnic, ocazie buna si pentru Farrell si pentru Harris si pentru Saoirse Ronan sa se desfasoare. Pentru privitorul roman, interactiunea dintre Tomasz/Potocean si Zoran/Bucur este si mai condimentata – mai ales discutia despre pui, veti vedea voi se si cum.

Cineva spunea intr-un review ca e un film lung – e semn bun, de fapt, pentru ca regizorul tocmai asta incearca, sa ne ia partasi cumva la truda celor sapte (si ceva) catre libertate, la drumul lor incomprehensibil de lung, facut pe jos. Iar pentru asta monteaza intr-o maniera mai europeana, abandonand stilul précis si sacadat al filmelor americane exact atunci cand incepe marele drum.

Sigur, puteti spune, sunt “gauri” in scenariu – nu stim cum a fost traversarea muntilor Himalaya. Dar cred ca nu stim mai mult din decenta decat din orice altceva. Si asa, autorul cartii care sta la baza filmului – un polonez care isi povesteste viata – ne dezvaluie multe din suferintele prin care a trecut si zau ca nu stiu ce e mai dureros, suferinta in sine sau repovestirea ei…

E un film pe care il vom vedea impreuna cu colegii de birou – facem asta des, ultima data am vazut “Secretariat” si la final dadeam toate/toti navala la servetele… Si pentru poveste, si pentru eroi, si pentru actori (mai ales ai nostri :)) si pentru inspiratie…

*

pentru cei din cluj, de la TIFF, joi la ora 17.00 Dragos Bucur e la Tiff Lounge, in piata unirii, raspunde la intrebarile publicului despre acest film si nu numai. ne vedem acolo.

1
2148
matthew-fox-063-01Mattew Fox (Lost) vazut in teatru la Londra
teatru
14 years ago

Mattew Fox (Lost) vazut in teatru la Londra

Cei mai multi dintre cei care citesc blogul meu si lucreaza intr-o agentie de publicitate o stiu pe Sorana Savu drept business woman (ferma, exacta, super atenta la detalii, cu super planning).

O parte din studentii care ma citesc o stiu pe Sorana drept profesoara care cere multe de la ei.

Eu o stiu dintr-o perspectiva in plus: de super cunoscatoare in teatru si film, super pasionata de pictura si de arta in general.

Asa ca m-am rugat foarte tare de ea ( la propriu, pentru ca in prima faza m-a refuzat:) ) sa scrie pe blogul meu, din cind in cind, despre spectacolele pe care le vede in lume.

Bine ai venit Sorana pe S!mpa.

In a forest dark & deep

Într-un weekend cu mult teatru la Londra, bursa pariurilor în cercul meu de prieteni înclina către „Flare Path”, care îi aducea pe scenă pe James Purefoy si Sienna Miller. O drămuță călduță despre al doilea război mondial pe care englezii nu-l vor uita nici după sfârșitul lumii, n-a confirmat. A doua seară ne pregăteam pentru o piesă precum numele – dark and deep, ca să avem și noi un motiv de deprimare, nu doar suporterii lui ManU, messicratzi de Barcelona.

Ne-a așteptat un spectacol scurt și intens, în care plotul previzibil era doar pretext pentru două performanțe actoricesti solide. Am iesit din sală fluierând și aplaudându-l pe Matthew Fox nu pentru umerii de Hollywood și pentru amintirea celor șase serii de „Lost”, ci pentru un rol în care mi-a amintit de „Party of five” with a twist.

Textul e suficient de puternic și de ofertant ca să nu fie cazul să-l teatralizezi. Iar Fox, pregatit pe platouri de filmare si nu la cursuri de declamațiune, e perfect pentru rol. E, în continuare, fratele iubitor și atoateiertător, umărul pe care orice femeie își doreste să plângă și pe care eroina principală îl are, din fericire, la dispoziție atunci cand are nevoie.

În principiu, întreaga piesă urmărește antiteze – adevăr/minciună, moralitate/imoralitate, dragoste/ură, viață/moarte, dar cumva nici una dintre cele de mai sus nu e o antiteză perfectă, nicăieri nu-i alb și negru. Adevărul se redefineste, moralitatea capătă flexibilitate, dragostea se confundă cu ura și viceversa.

Poate am citit prea multe ziare de mi s-a părut că, drapată în haine de casă, pe scenă era în desfășurare o mare dezbatere politică, cu republicanii rigizi și contradictorii și democrații gata la orice compromis care i-ar putea scoate din colțul în care singuri s-au vârât. Unii cu alții iubindu-se maxim la final de piesă și punând umărul fără ezitare ca să scape de problema comună. Eh, unde ați mai văzut așa ceva la noi pe scenă?

N-o să vă spun povestea – mai aveți o șansă să vedeți piesa la Vaudeville Theatre, în Londra – dar o să vă recomand cu mare însuflețire să-l vedeți pe Matthew Fox semnificativ altfel decât la televizor, cu un vocabular rated R, dar cu aceeași căldură și aceeași energie care l-au luat din drumul lui spre Wall-Street și l-au dus mai întâi în publicitate și apoi în televiziune, acum aproape 20 de ani.

Sorana Savu, mai, 2011

0
1670
35209miine tin prelegere la Masterul de Comunicare de la FJSC
munca mea
14 years ago

miine tin prelegere la Masterul de Comunicare de la FJSC

Luni, 28 martie, la ora 18, la Leu, sala 612 tin o prelegere pentru cursantii Masterului de Comunicare sustinut de Sorana Savu.

Voi vorbi despre brandingul personal, despre bloggeri si cum te folosesti de un blog ca sa-ti dezvolti/consolidezi brandul personal, dar si despre cum – ca PR – poti sa –ti faci viata mai usoara intr-o colaborare cu un blogger.

Daca doriti sa participati, va astept cu drag.

La sfirsitul prelegerii (care va contine, ca de obicei, niste joculete) voi da un premiu special pentru cele mai s!mpa raspunsuri.

Ne vedem la Leu.

5
2852

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!