speech - Blogul Cristinei Bazavan

9 years ago

Promovari creative si PR in era digitala… PENTRU ARTISTI

e un text lung, pentru ca reprezinta o prezentare de O ORA de la conferinta Mastering the Music Business. il postez aici caci s-ar putea sa fie util pentru oamenii din industrie, aflati la inceput in meseria asta, sau nu.

Anca Lupes m-a rugat sa va povestesc despre promovari creative, eu m-am gandit sa adaug la asta cateva lucruri despre cum s-a schimbat industria comunicarii sub influenta online-ului si ce puteti sa faceti ca sa fiti mai eficienti in comunicarea catre public si catre oamenii de business.

Ca oricare om de pe planeta asta si eu cred ca meseria dvs e una dintre cele mai frumoase din lume. E magica. Sunteti platiti ca sa le transmiteti emotii oamenilor, sa-i faceti sa se simta bine.
Stiti sa faceti magie si, dupa ce asculta un cantec, stiti sa faceti mii de oameni sa planga, sa danseze razand sau sa-si aminteasca intamplari importante din viata lor. Cand va e greu, cu turnee, cand sunteti obositi, cand un cantec nu are succesul pe care vi-l doreati, amintiti-va: aveti cea mai frumoasa meserie din lume.

Si mai amintiti-va cum erati la 10-12 ani si cat de emotionanti erati in fata artistilor pe care-i placeati. Amintirea asta ne va ajuta si in prezentarea de astazi.

Si meseria mea e despre a transmite emotii si stari. Nu e deloc magica, e foarte tehnica si e, daca e facuta bine, legatura dintre dvs si public, drumul cel mai scurt prin care audienta va cunoaste asa cum vreti sa stie ca sunteti.
Nu neaparat cum sunteti, daca asta nu e parte din strategia de business.

Nu exista PR & Comunicare fara o strategie de business

In viata aceasta mi s-a intamplat sa ma caute artisti care sa ma roage sa-i ajut la lansarea de single de… saptamana viitoare. Si sa fie uimiti cand ii refuz pentru ca nu e timp pentru asa ceva.

PR-ul nu inseamna doar un comunicat de presa. Pentru mine, un comunicat de presa care e trimis fara sa faca parte dintr-o strategie integrata pe termen lung e o piatra aruncata in sus care poate sa-ti cada oricand in cap.

Cand facem lucrurile corect, cu o structura si o strategie, fiecare comunicat de presa anunta niste noutati, dar si cladeste cu inca o caramida casuta care e brandul personal al artistului pe care-l comunicam.

De asta nu cred doar in comunicari despre vacante si despre chiloti – numesc generic stirile tabloide despre iubiri si despartiri drept stiri despre chiloti.
Toti avem vacante si, sper, toti avem chiloti. Chiar si fara sa fim artisti. Comunicarea unui artist e despre povestea lui, despre ce-l face unic, de ce piesele lui sunt diferite de ale altora, de ce starile pe care el le transmite sunt despre alte nuante ale emotiilor.

Asa ca atunci cand va angajati un PR care e doar PR, nu si om de marketing/branding aveti grija sa-i comunicati:

Unique Selling proposition al brandului artistului vostru – eu mai numesc asta descriptivul brandului.
Strategia voastra de business pentru urmatorul an sau macar urmatoarele 6 luni
Proiectele pe care le implica aceasta strategie.

Doar asa va putea sa comunice coerent si constructiv pentru brandul pe care-l reprezentati.

*
Acum, ca am stabilit asta, sa mergem pe drumul internetului.

Astazi, in epoca internetului toata lumea e asezata egal la start si nu mai exista nicio scuza pentru care un brand, un cantec, un artist – daca are un produs bun – sa nu ajunga cunoscut de public.

Obisnuiesc sa le spun oamenilor cu care lucrez sa se gandeasca la produsul lor ca la o napolitana, asa nu mai exista nicio emotie in luarea unor decizii de business sau in comunicare.

In epoca internetului, daca napolitana e gustoasa, dca nu e foarte gustoasa dar acopera o nevoie (poate sa fie fara zahar si nu fie la fel de gustoasa cu una clasica, dar sa acopere o nevoie a diabeticilor de exemplu), ea isi va gasi cumparatori.

Intrebarea care vine de aici este:

Care sunt nevoile publicului pe care-l vizati?

Cand ai raspunsul la intrebarea aceasta poti sa incepi promovari creative.

*
De exemplu, in 2013, cand am ajuns sa lucrez pentru VUNK, primul single lansat a fost Doi somnambuli, un cantec despre doi indragostiti care isi traiesc iubirea in nopti nedormite:)

In videoclipul piesei, filmat la Hollywood de Edward Aninaru, apareau doi golden retriever.

La momentul acela aveam descriptivul trupei (a fost primul lucru pe care l-am stabilit impreuna), stiam in mare cam care va fi strategia pe urmatorul an si unul dintre punctele din strategie era sa atragem public nou.

Cred ca asta trebuie sa fie mereu provocarea tuturor, sa se foloseasca de orice lansare ca sa-si fidelizeze comunitatea, dar sa si atraga public nou (mai tanar daca se poate, caci toti imbatrinim si ajungem sa platim mai multe facturi si mai putine bilete la concerte)

Ce am facut? Am comunicat standard pentru comunitatea deja activa, pentru fan base-ul standard, dar am profitat de cei 2 caini ca sa mergem in comunitati pe care nu le-am fi atins atat de tintit alta data.

Cu 2 saptamani inainte de lansare aveam un tabel maricel cu toate grupurile de pe FB cu iubitori de caini, in special cu cei care erau proprietari de golden. Aveam un alt folder in care erau vedetele care aveau caine, cu accent pe cele are aveau golden. Un alt folder cu cabinete veterinare si asociatii de protectie ale animalelor.

La momentul lansarii am trimis mesaje personalizate catre toata lumea din tabel – vorbim de 200 de mesaje cel putin – si le-am dat link-ul la cantec.

Rezultatul? Endorsement de la vedete pe facebook (deci ne-am jucat cu comunitatile lor de fani), postari ale proprietarilor anonimi de caini (real people cum spun eu) si aproape 250k vizualizari in 2 zile si jumatate pentru o piesa care nu cred ca a fost difuzata f mult la radio.

In paralel au fost desigur stiri despre ce vedete erau cainii, in ce filme mai jucasera, despre istoria cantecului si experientele membrilor trupei similare cu cea povestita in cantec. Dar si o campanie prin care convinsesem statiile radio si o multime de bloggeri, influenceri sa promoveze/difuzeze cantecul la 10 fara un sfert cum era un vers din piesa. Acestea se adresau comunitatii standard.

Tehnic, in aceasta campanie de promovare ne-am jucat cu alte comunitati pentru a ne duce mesajul mai departe. si am muncit aproape o luna la ea.

Dar nu doar VUNK a facut campanii prin care accesau publicul din alte comunitati.

La lansarea Inna Bop Bop anul trecut, o piesa cu un clip foarte fashion, au fost invitati multi stilisti de la revistele glossy ro, dar si oameni cu job-uri creative sa asculte piesa in premiera si sa inregistreze un testimonial.

La finala Vocea Romaniei de anul trecut mesajele persnalizate, video, catre fanii influenceri ai lui Tiberiu Albu care au ajuns apoi pe facebook a fost tot o campanie in care Carina Sava de la Agentia de vise s-a jucat cu comunitatile online.

La recenta lansare Voltaj, KoriGent, baietii s-au jucat cu comunitatile de fani ale altor artisti pe perioada de teasing. Au avut un personaj animat care a interactionat cu diferite vedete pe paginile lor de facebook, iar apoi li s-a spus tuturor ca acel personaj era parte dintr-un clip. Ca sa afle cat mai multa lume, lansarea s-a facut simultan la 2 radiouri – Europa FM si Radio 21.

*
Raman in zona comunitatilor pentru a va spune ceva din comunicarea politica. In campaniile electorale se spune ca strangi atatea voturi cate maini ai strins si cu cati oameni te-ai fotografiat.

Exista chiar in Romania un parlamentar care s-a mutat de la un partid la altul, n-a avut nicio initiativa legislativa toata viata lui, dar e la al treilea mandat, toate obtinute cu peste 80% din voturi.

Toata lumea s-a intrebat ce face acest domn de reuseste sa obtina voturi indiferent de partid. Pana cand o echipa care face comunicarea politica a cercetat mai atent si a vazut ca omul merge in fiecare sat din jurisdictia lui, imparte matematic comunitatea in doua, alege o jumatate, bate din poarta in poarta, se fotografiaza cu satenii si apoi le trimite fotografia cu autograf. Toti sunt mandri sa-l voteze si sa se laude apoi ca ei au pe oglinda fotografia cu parlamentarul lor.

Reintorcandu-ne la muzica, aceeasi strategie a fost adoptata de managerul lui Taylor Swift pe cand ea era la lansare. A plimbat-o prin toate mall-urile si a pus-o sa se pozeze cu zeci de mii de oameni. Ii spunea mereu

“daca vrei sa vinzi 500.000 de discuri trebuie sa dai mana si sa te stie personal 500.000 de oameni”.

In epoca internetului poti sa-i dai iluzia unui fan ca-l stii foarte bine pentru ca poti avea acces la o multime de date si le poti valorifica foarte eficient.

E nevoie insa de disciplina si strategie.

Un bun exemplu e newsletter-ul.

Newsletter-ul e calea cea mai simpla sa-l faci pe fan sa se simta bine: ii oferi continut exclusiv pe care nu-l gaseste in online, ii oferi discount de bilete etc
E calea cea mai simpla de a mentine legatura directa si de a-l informa in mod tintit in functie de obiectivele tale.
E forma digitala prin care ii strangi mana alegatorului si, cu o strategie coerenta de vanzari, o sa mearga sa-ti cumpere biletele la spectacole.

Am verificat cativa artisti din Ro si m-am inscris la newsletterele lor. Si la acest capitol, Carina Sava si Tudor Chirila stau cel mai bine, cu un continut original, care soseste la momentul protrivit, fara sa fie agresiv.

Newsletterul e forma cea mai simpla prin care poti sa-ti tii aproape comunitatea.
Facebook-ul e un canal prin care aduni comunitatea, la fel si site-ul sau blog-ul acolo unde exista, dar newsletterul este legatura directa.

*
Pana aici am vorbit de comunitati care exista, dar in noile tendinte de comunicare, cand vrei sa aduci un public nou creezi comunitati paralele de brandul tau si apoi le convertesti catre ceea ce ai nevoie.

Asa a fost la Orasul Minunilor la VUNK in 2014.
Orasul Minunilor era numele show-ului Vunk din toamna, un show traditional amplasat acolo, anual, o modalitate prin care VUNK isi ridica stacheta profesionala in productia de spectacol de la an la an. Am scris intreaga poveste a campaniei, cu toti pasii facuti pentru o aplicatie la PR Awards si de aceea Campania este publica pe site-ul meu.

Acum voi spune doar ca pentru promovarea acelui concert s-a creat o comunitate online in paralel – Orasul Minunilor – cu niste valori comune cu valorile de viata ale membrilor trupei, dar si cu scopul de a acoperi niste nevoi de pe piata. In 3 luni – prin actiuni care acopereau nevoile publicului tinta – erau 10.000 de oameni acolo, iar peste alte 3 luni concertul a fost sold out. In termeni de aparitii media in 6 luni au fost sute de stiri(pe site-uri, in reviste, la tv) despre acest concert/concept.

Ce mi-ar placea sa va ramana dupa aceasta prima parte a prezentarii mele?

Nu incepeti sa comunicati ceva fara sa stiti CARE E DIFERENTIATORUL – UNIQUE SELLING PROPOSITION, CE OBIECTIVE AVETI, CE PUBLIC VA INTERESEAZA.
Cautati sa identificati nevoile publicului si gasiti cai prin care sa puteti sa le satisfaceti aceste nevoi.
Identificati mereu comunitati paralele ca sa va jucati si cu un public nou la fiecare campanie.
Newsletterul e sfant. Precum si exclusivitatile (continut sau merchandise)
Un comunicat de presa e MEREU parte dintr-o constructie de brand si business, nu e doar un pretext pentru o stire.

***
In partea a doua a prezentarii mele as vrea sa va vorbesc putin despre cum s-a schimbat PR-ul si cum putem sa fim mai eficienti in comunicare era digitala.

Cand am inceput sa fac eu comunicare, in 2000 la lansarea Europa FM, nu aveam internet. Comunicam catre public cu reclame in ziare si, in tara, in orasele in care Europa FM avea frecvente, puneam bannere.
Nu se punea problema unor interviuri pe comunitati mici, de exemplu, in ziarele locale. Pe vremea aceea gandeam macro, national.

Relatia cu presa

Dar si relatia cu presa era alta. Cand un jurnalist facea un interviu venea documentat din arhiva ziarului lui si isi folosea intuitia si inteligenta sa puna niste intrebari care sa genereze exclusivitati.
Astazi jurnalistii dau un search pe google si se uita pe informatiile generate in primele doua pagini, iau acele informatii si vin cu ele reasezate sa-l intrebe pe artistul tau lucruri. Practic nu-si mai pun problema sa afle ceva nou. Bine, ca sa fim onesti la cat de saraca e presa din ro, nu ajung la sectiile astea cu monden si muzica niste doctori docenti in jurnalism, ci tineri la inceput de drum. Poate doar daca esti Loredana si dai un interviu amplu, vine seful de sectie care are si context, si stie ce a facut artista de-a lungul timpului.

Ce obisnuiesc sa fac eu? dublu brief: unul pt jurnalist, unul pentru artist

In cel pentru jurnalist trec lucruri noi despre artist, uneori obtinute dintr-un preinterviu, dar si formularile cheie din pozitionarea de brand si de campanie pentru single-ul /concertul care se promoveaza.

In cel pentru artist sunt 2 capitole mari: info despre jurnalistul care se afla in fata lui (cel mai bun text scris, ce ii place, ce a mai facut etc) pentru ca si jurnalistul are ego si oricand se relaxeaza o conversatie cand stii cu cine vorbesti.
Dar si info deja agreate ca vor fi communicate in Campania respectiva, neaparat si o poveste doua din experienta artistului, in zona si directia concertului /cantecului.

Cum faci ca artistul tau sa aiba relaxarea sa “dea din casa”, sa spuna o poveste?
Experienta m-a invatat ca artistii se tem sa se arate imperfecti, se tem sa spuna povesti din casa lor pentru ca vor fi scoase din context si, pe termen lung, e posibil sa le faca rau.

Dar publicul tine minte povesti, nu unde ti-ai facut vacanta si nici ce ti-ai cumparat, asa ca am dezvoltat o cale simpla si eficienta de a-l convinge pe artist:

ii amintesc cum era el la 14 ani, cat de tare conta pentru el orice poveste despre greutatile pe care le invinsese un artist. si-l briefuiesc sa vorbeasca in fata jurnalistului cu gandul la un singur pusti de 14 ani care, ascultindu-i povestea, ar prinde aripi.

Nu contactele sunt importante, ci ce stii sa faci cu ele.
Si cum stii sa acoperi nevoile editoriale ale jurnalistului pe care-l apelezi.

Toti oamenii care au lucrat cu mine vreodata, la incheierea proiectului au ramas cu o lista completa de contacte. Presa, bloggeri, oameni de comunicare din marile companii.

Meseria noastra nu sta in lista aceea insa, desi ea pare aur la primul gand.

Meseria noastra sta in a intelege ce nevoi are jurnalistul/revista/publicatia in care vrei sa apari si in abilitatea de a gasi un subiect cu afinitate comuna. Sa stii sa pitch-uiesti ceva din viata si activitatea artistului pe care-l reprezinti care sa fie relevant pentru publicul in revista in care tu vrei sa apari.

Toata lumea face un business, daca iti propui sa construiesti de la inceput orice relatie intr-un mod coerent, ea va functiona pe termen lung.

*
Actualitatea in informatie, comportament, look

Desi par ca tin de alte departamente, nu de comunicare & PR, ele sunt foarte strans legate. Daca ai fotografii proaste, nu o sa obtii reviste glossy. Daca nu stii sa generezi actiuni /evenimente “in trend”, nu o sa ai stiri.

Distanta intre noi si cei “de afara” in informarea publicului e cat un click. Spectatorul nostru stie in timp real aproape si ce face Lady gGaga sau Justin Bieber. Si daca noi ramanem in urma – in tendintele din look, in muzica sau in comunicare, publicul ne percepe invechiti si ne abandoneaza.

Multa lume se uita acum la succesul Deliei cu relaxarea “ei, a avut un hit – aripi de vant – si de acolo a urcat. A avut noroc”, numai ca lucrurile nu stau deloc asa.

Va mai amintiti ca a avut o piesa cu Bendeac? Doi in unu. Care a avut primul clip interactiv, spectatorii de pe youtube isi alegeau finalul. Acolo Delia a inceput sa construiasca coerent in jurul brandului ei. A urmat tot in 2013, un cantec de care nu-si mai aduce nimeni aminte acum, “doar pentru tine”, care avea un vizual cu un soldat, Delia arata impecabil, iar la lansare toti invitatii au putut sa pozeze in vizualul de pe coperta single-ului la o petrecere la care era refacut decorul din clip. Si toti au fost apoi tag-uiti pe pagina ei.

Pe atunci Delia construia o comunitate coerenta in online.
Arata ca e interesata de tehnologie, ca e actuala (si din look si din implementarea proiectelor) si era atenta cu comunitatea ei de fani: ii punea in prim plan pe aceeasi coperta cu ea.

Cand a aparut Aripi de vant tot terenul era corect asezat, asa ca trambulina a putut sa o arunce foarte sus si sa si zboare cat mai mult.

Echipa ei chiar stie ce face si, pentru ca vorbeam la inceput de strategie, am discutat de cateva ori in ultimii ani cu managerul si sotul ei, Razvan Munteanu. De fiecare data am inteles din conversatie ca stie care sunt pasii pe urmatoarele 6 luni, cel putin. Cel mai recent am vorbit la inceputul acestui an si avea deja 4 dintre viitoarele ei piese de anul acesta.

Asa ca nu e o intamplare ca Delia e unde e. Si mi-ar fi placut ca la aceasta conferinta sa vina sa va vorbeasca si campionii ultimului an, oamenii din spatele Deliei sau ai lui Smiley sauai Innei (unde la comunicarea internationala sunt sigura ca au avut niste intamplari pe care in RO nu le regasim frecvent, dar din care poti invata la alt nivel). Sau sa fie invitat sa vorbesca Carlass Dream care e genial la marketing.

Nu avem timp acum sa facem o analiza a strategiei lui Smiley, dar si el este un foarte bun studiu de caz. Nu e intamplator cel mai indragit artist roman pentru cei care in termeni tehnici se numesc “digital native”.

Ne amagim daca ne spunem ca succesul lor a fost o intamplare, e mult mai util sa ne uitam cu atentie la ce au facut sa intelegem mecanismele si sa le folosim in conformitate cu strategia si brandul pe care-l reprezentam.

*
Etica si EGO-ul

Cand ati dat ultima data un mesaj de felicitari sincere unui coleg de breasla?
Sau ati salutat succesul unui jurnalist sau al unui post de radio?

Am intrebat acum ceva vreme un artist din ro aceste lucruri si-a fost liniste. Mi-a marturisit ca, si chiar daca i-a placut ceva, nu si-a pus problema sa dea un mesaj sa felicite. Dar cand l-am intrebat daca el ar fi fost impresionat, emotionat daca cineva din industrie i-ar fi trimis un asemenea mesaj, un zambet cald i-a aparut pe fata.

Toti reactionam la gandul bun, indiferent de meserie. O relatie etica si frumoasa in industria asta se construieste cu grija si atentie si la celalalt, la succesele si necazurile lui.

La captolul generozitate, personal am un respect foarte mare pentru Smiley si pt Tudor Chirila si Carina Sava. i-am urmarit de-a lungul timpului si au fost generosi si cu piesele altora care nu tineau de afacerea lor (nu erau in gasca), dar si cu oamenii din industrie.

V-am vazut de multe ori militand online pentru unirea artistilor si oamenilor din aceasta industrie intr-o asociatie, dar la fel de bine v-am vazut pe toti, absolut toti, cum obisnuiti sa minimalizati efortul celui care e mai bun intr-un anume moment si cum ii gasiti o scuza pentru reusita: “a avut noroc pentru ca”… E valabil pentru toti, absolut toti dintre voi.

Nu va ganditi ca el /ea si echipa din spate fac ceva bine, nu identificati acel bine si nici nu poate fi vorba sa-l mai si laudati in privat sau public pentru asta.

Ganditi-va la ceea ce vorbeam in prima parte a prezentarii mele, despre activarea prin comunitati ale altor vedete. si intrebati-va nu cine v-ar ajuta pe voi, ci pe cati ati ajutat voi pana astazi.

Spuneam la inceputul prezentarii mele ca aveti cea mai frumoasa meserie din lume: sunteti platiti sa-i faceti pe oameni sa se simta bine si le oferiti amintiri de neuitat.

Cu responsabilitatea aceasta pe umeri, amintiti-va de fiecare data cand va alegeti oamenii in echipa ca sunteti media aritmetica a celor mai apropiati cinci oameni din jurul dvs.

Cum va rog sa va amintiti mereu de emotia si bucuria pe care o aveati cand in copilarie mergeati la un concert si cat de magica vi se parea scena.

Oamenii din aceasta sala, cei care lucreaza in aceasta industrie, contribuie zilnic prin munca lor la realizarea magiei.

Cand va e greu, cand nu mai aveti idei, amintiti-va ca in sala e un copil de 16 ani caruia i-ati putea schimba viata, i-ati putea da mai multa incredere in el. Si cand nu aveti succes in proiectul dvs, nu dati vina pe altii:

In epoca internetului toti suntem la start asezati la egalitate. poate doar nu v-ati antrenat suficient de mult ca sa castigati aceasta cursa.
dar mai sunt si altele.

multumesc.
bucuresti, 17 februarie.

munca mea

10 years ago

despre lenjerie si discretie – PR FORUM

speech PR FORUM – seminar Story doing before story telling

in PR-ul cultural si de entertainment e o capcana mare: lipsa discretiei.

o regasim si PR-ul de corporatie sau in cel pentru un brand, dar e mai simpatic si nu se simte nimeni din sala vizat direct, daca vorbim din aceasta perspectiva.

Cu tot respectul pentru munca fiecaruia dintre dvs, si a mea, cei mai multi oameni care n-au legatura cu aceasta meserie, cu PR-ul, se gindesc ca e despre cum sa apari in mass media. mai grav este ca si printre cei care lucreaza in aceasta meserie cred ca la asta se rezuma, sa apari in presa.

si nu mai conteaza forma in care apari.

anul trecut prezentam la o alta conferinta o parte din lucrurile pe care le-am creat ca sa promovam concertul VUNK in Orasul Minunilor (a fost vorba de o munca de echipa in care liderul trupei, Cornel Ilie, a venit cu filosofia unui concert si echipa tehnica a pus-o intr-o strategie de comunicare)… era vorba de o comunitate online anonima, cu o miscare sociala, nimeni n-a stiut in primele 3 luni ca in spate sunt niste vedete si-au fost peste 100 de stiri si aparitii la tv doar cu povestile despre niste fapte uimitoare care se intimplau in jurul nostru. si care transformasera Bucurestiul intr-un Oras al Minunilor. plus alte peste 300 de stiri la momentul cind s-a inteles ca era vorba de trupa VUNK.

cineva din industrie mi-a zis atunci, imediat dupa prezentare “da, dar voua v-a fost usor pentru ca era vorba de o trupa si va preia toata lumea, noi avem de vorbit despre produse comerciale si e mai greu”.

imi aduc aminte ca am facut o pauza mare pentru ca mi-am dat seama ca nu intelesese ce facusem in campania respectiva si i-am raspuns “am avut peste 100 de stiri cind nu stia nimeni cine se afla in spate, pentru ca am avut o poveste de spus. pentru ca am comunicat tot timpul faptele bune pe care le-am facut, actiunile educative… n-am pus in nicio stire/ comunicat o poezie, vorbe insirate ca sa fie, fiecare stire a vorbit despre o actiune mica pe care miscarea – brandul despre care vorbeam, Orasul MInunilor – le FACUSE. EXISTAU.

structura acelei campanii a fost exact in identitatea temei conferintei de astazi, story doing before story telling, numai ca… daca suntem onesti si ne uitam in jur, in vremurile fake it till you make it, stim ca multi PRi scriu despre lucruri care nu exista, insira cuvinte ca sa fie si, in disperarea de a livra clientului un raport cu aparitii media, a inceput sa se piarda concentrarea pe a construi coerent, cu fiecare comunicare, brandul produsului pentru care lucrezi.

apparent, in PR-ul cultural e mai simplu sa vorbesti despre produsul pe care-l promovez pentru ca multora li se pare ca e mai glossy decit o napolitana, de exemplu. doar ca , din ce nisa e mai ingusta, daca nu-ti cunosti foarte bine produsul, daca nu te documentezi si daca nu cauti povestile autentice, nu o sa ajungi niciodata in presa cu o stire despre produsul tau cultural.

sincer, eu nu cred ca exista produs care sa nu ajunga in presa – fara sa fi platit ceva la departamentul media – atita timp cit stie sa ofere content relevant pt publicatia unde vrea sa apara, dar si pentru consumatorii sai. sigur asta se face cu efort, cu documentare, cu oameni care sa inteleaga nu doar structurile unor campanii de PR ci si structura scrierii unui articol.

anul trecut la festivalul de film Anonimul am avut o oportunitate imensa de PR. Festivalul International de Film Independent Anonimul prezinta pelicule care nu sunt blockbustere, actorii si regizorii nu sunt “glossy”, chiar daca au multe premii internationale. si e , aparent, greu sa-i promovezi.

anul trecut , cum spuneam, am avut o oportunitate speciala. in filmul de deschidere – o pelicula italiana premiata la Cannes cu Monica Bellucci in distributie, in rolul principal era o fetita din Romania, Alexandra Lungu – care in film era italianca.

organizatorii festivalului de film Anonimul au reusit sa o aduca in tara la deschiderea festivalului asa ca pentru mine ca PR a fost aur curat, aveam super unghi de povesti. ca sa poata sa fie preluata in presa, pentru ca era o fetita de care nu auzise nimeni, o fetita absolut obisnuita, am petrecut o zi cu mama ei si cu ea, am aflat povesti din viata ei si am briefuit jurnalistii, le-am dat toate posibilele unghiuri.

ar fi fost foarte simplu sa facem un comunicat de presa si sa insiram cuvinte frumoase despre cum cea mica s-a plimbat pe covorul rosu de la Cannes, dar noi am vrut mai mult de atit si am cautat adevaratele povesti din viata ei pe care le-am prezentat jurnalistilor.

la sfirsit am avut aparitii la toate televiziunile, toate revistele glossy si festivalul a avut o expunere foarte frumoasa. dar nu ne-am indeparatat nicio clipa de la ce era fetita aceea de fapt si n-am pus caruta inaintea boilor. am incercat sa o cunoasca lumea inainte de a o intilni, si i-am ajutat noi sa faca asta.

tot anul trecut la Anonimul a fost un film cu Kira Hagi, fata lui giga hagi. fata e de o modestie incredibila, e si super talentata in actorie (a cistigat o bursa la los angeles si e foarte mindra ca face scoala fara ca tatal ei sa-i plateasca cursurile), dar in romania se lupta cu imaginea de fiica a lui hagi.

pentru mine, ca PR, Kira era din nou o oportunitate pentru comunicarea festivalului internatonal de film independent Anonimul, doar ca parintilor si oamenilor din echipa filmului la care lucrase – filmul se numeste “Bucuresti te iubesc” le era teama ca, fata in fata, cu jurnalistii acestia se vor concentra pe intrebari legate de tatal ei si nu-si doreau asta. ceea ce e si firesc de altfel.

si din nou am mers la esenta, am stat de vorba cu fata, am aflat povesti din viata ei, fapte din viata ei, si-am briefuit jurnalistii. le-am oferit atit de multe informatii interesante pe care sa le abordeze incit nu am avut decit o singura intrebare legata de Gica Hagi la care fata a raspuns simplu, din perspectiva ei de copil care se uita la marele Hagi ca la tatal ei. si-am avut din nou super acoperire in presa pentru ca pina atunci fata nu iesise singura in nicio comunicare.

e putin spus ca am fost cerber cu jurnalistii, ca le-am explicat ca la marile interviuri de afara care sunt regulile jocului in acest caz, dar stiti ce? am lucrat cu cei mai rai jurnalisti de monden in cazul asta si nimeni n-a incalcat regulile.

pt ca daca joci profesionist si-l respecti pe cel din fata ta, si el te respecta.

pun pariu ca va ginditi ca e mai simplu in meseria mea pentru ca e cu vedete.

deloc.

cu o vedeta poti sa apari oricind in presa, spuneti fiecare dintre voi, daca o pui in chiloti intr-o fotografie… folosim genetic expresia “o pui in chiloti” pentru stirile trivia, can can… in fapt, aparitiile in presa in chiloti sunt doar o vulgara lipsa a discretiei si o satisfacere pe moment a ego-ului protagonistului.

dar daca esti un comunicator adevarat, daca vrei sa construiesti ceva cu PR-ul pe care-l faci pentru brandul pentru care lucrezi, implici vedeta in niste actiuni si apoi comunici.

si in zona dvs se intilneste , ma iertati, PR despre lenjerie. pentru ca de multe ori, in graba si presiunea de a livra aparitiile media din contract, nu mai construiti adevarate actiuni care sa se descarce in povesti care sa fie spuse presei.

stiu ca m-au invitat sa va povestesc PR-ul Cultural si din industria divertismentului pus in contextul “a face mai intii, inainte de a povesti si impacheta frumos ca sa fie preluat”, dar lectia cea mai frumoasa pe care am invatat-o in anii de munca pentru festivalul de teatru de la sibiu, pentru festivalul de film anonimul, pentru simpaticii de la trupa VUNK e despre autenticitate si discretie.

cind poti si stii sa faci PR de entertainment fara sa dai stiri cu chiloti si vacante si ai si rezultate, inseamna ca iti ajuti clientul cu adevarat.

stiu sigur ca exista stiri cu lenjerie si in ramurile dvs de activitate. mi-ar placea sa va ginditi mai mult la ele inainte de a le da drumul pe piata.

multumesc

26 martie 2015

PR FORUM

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

munca mea

10 years ago

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

(transcrierea prezentarii facute studentilor de la facultatea de jurnalism si comunicare, cu tema “discursul public”)

Buna ziua.

Daca ati venit la aceasta intilnire si nu ati fost adusi cu forta, stiti deja cum ma cheama. Daca e cineva sosit accidental, o sa spun totusi ca ma numesc Cristina Bazavan, sunt jurnalist, am lucrat multi ani in radio, am fost redactor sef al unei reviste pentru femei si acum am un business in online.

Banuiesc ca distinsii vostri colegi de la PRIME m-au invitat sa va povestesc cite ceva despre discursul public pentru ca stiau ca vorbesc adesea la conferinte pe teme legate de femei, journalism, industria online sau la lansari de carti, vernisaje pentru expozitii.

In minutele urmatoare am sa va povestesc despre structurile speech-ului public si citeva trucuri cum sa fie ca sa fie bine, punind in paralel discursul cu care va intilniti voi cel mai des, din prezentarile tehnice, de business cu discursurile motivationale.

Ca sa incepem in forta, m-am gindit sa va spun 3 situatii in care pentru mine a fost foarte foarte greu cind a trebuit sa vorbesc in public. Mai exact a fost dezastru.

Putina lume stie ca, la inceput, eu slabeam la fiecare speech public un kilogram sau doua – pentru 10-15 min de vorba! Pur si simplu, consumul pentru mine era atit de mare pe interior, incit aveam nevoie de citeva ore bune ca sa ma regrupez dupa ce imi terminam treaba. Intr-o vreme, aveam grija sa am zi libera imediat dupa ziua in care sustineam un speech ca sa fiu sigura ca ma pot recupera emotional. Acum nu mai pot sa fac asta mereu, din cauza unui program mai complicat, dar in continuare am nevoie de lungi momente de liniste pentru recuperare.

Cumva e normal, sunt studii care arata ca una dintre cele mai mari temeri pe lume, inainte de frica de moarte, e frica de a vorbi in public. Pentru mine e un exercitiu pe care tin sa-l fac ca sa-mi depasesc limitele si trebuie sa recunosc ca, in conditiile in care vorbesc constant in public de mai bine de 5 ani, a mai aparut o uzura, nu mai vin in fata oamenilor – in fata voastra – ca si cum as fi dusa la taiere.

Primul meu speech cu adevarat greu a fost la webstock in 2010 cind Cristian Manafu (un important jurnalist din zona online si business, organizator de conferinte media) m-a rugat sa povestesc publicului cum a fost perioada de criza cind revista pe care o conduceam – tabu – urma sa fie inchisa. Povestea a 4 zile cosmar pentru o echipa de 18 oameni. Pe scurt – intr-o zi de luni managementul m-a anuntat ca revista se inchide pentru ca se desfiinteaza toata divizia print a trustului realitatea si dupa ce am luat socul din plin in stomac, m-am regrupat, am negociat cu managementul ca daca gasesc un cumparator sa nu o inchidem si in 4 zile revista a avut un alt nou patron. Speech-ul meu a povestit istoria acestor patru zile. (nota edit pentru online, pe vremea aceea nu obisnuiam sa inregistrez ce vorbesc ca sa le pot pune apoi si online, deci nu exista o versiune scrisa a acelui speech)

Pentru toti cei din echipa a fost o situatie dramatica, chiar daca nu era sfirsitul lumii, pentru ca oamenii erau pregatiti bine professional si isi puteau gasi loc de munca foarte usor (nu era criza asa de mare atunci). Am vrut deci ca prin speech-ul meu sa-I fac pe oamenii din public sa simta emotiile noastre de atunci. Si am avut, din momentul in care imi construiam speech-ul, citeva elemente cheie cu care i-am dus acolo, in mijlocul evenimentelor. Unul a fost cind am descris drumul meu din biroul sefului catre redactie si cum incercam sa fac pasi cit mai mici, ca sa cistg mai mult timp de gindire ca sa gasesc o formula cit mai optimista sa prezint situatia colegilor.

Si ca sa-i fac pe spectatori sa fie cu mine, in timp ce le explicam cum incercam sa fac cite doi pasi pe o dala patrata, caci asa era podeaua de pe holul cladirii, din dale patrate, imi aduc aminte ca mi-am aplecat privirea catre podeaua scenei si am inceput sa fac pasii mici. Sa arat exact ce facusem. Si stiu cum spectatorii din primul rind, din instinct, si-au indreptat spatele ca sa se uite sa vada la ce ma uitam eu in jos, sau cum faceam pasii. Si am stiut ca ii am cu mine suta la suta.

Numai ca, si-aici intervine dezastrul pentru mine, ca sa pot sa povestesc toate acele lucruri intr-o forma in care spectatorii sa empatizeze, eu am retrait emotiile zilelor alea live, acolo pe scena, in 15 min de speech. Stiu ca au fost spectatori care au plins, stiu ca sunt femei care s-au regasit profund intr-un moment in care descriam cum am plins ca sa ma descarc, la sfirsitul primei zile de cosmar, dar la fel de bine stiu ca emotia mea era nu doar in inima sau in git, era in ochi. Vocea imi tremura usor, nu aveam tot timpul acelasi volum , adica o mai luam pe aratura si vorbeam tot mai incet in momentele cheie, ceea ce era cumplit pentru oamenii din ultimul rind. Si nu puteam sa ma uit la nimeni in sala.

Pentru mine acel speech a fost unul dintre cele mai dezastruoase. Un cosmar teribil.

Dar a fost prima lectie pe care am primit-o pe pielea mea ca, daca-ti pui sufletul pe tava – si esti onest si cu tine si cu ceilalti – oamenii simt si nu te judeca aspru, empatizeaza cu tine. La multe zile distanta, mai primeam imbratisari de drag de la oameni pe care nu-I stiam dar care fusesera in sala si pe care ii intilneam in diverse contexte. In plus, sunt oameni care acum imi sunt printre prietenii apropiati care m-au vazut prima data in viata lor atunci in acel speech.

Cea de-a doua intimplare la categoria dezastre in speech-uri s-a intimplat la Timisoara, acum 3 ani, la o conferinta care se numeste PR Beta. Imi pregatisem un speech despre cum vor fi mutatiile in scrierea pentru online si cum va aparea o noua specie – jurloggerul – adica un hybrid dintre journalist si blogger. Voiam sa fac o demonstratie despre cum viitorul producator de content online va fi multimedia – va trebui sa stie sa produca audio, video, scriere, sa aiba o comunitate a lui activa (o baza de fani, de cititori) ca sa fie interesant pentru un posibil angajator.

Problema a fost ca atunci cind m-am asezat in fata publicului, uitasem tot. Era o prezentare tehnica, aveam un power point cu lucruri care sustineau demonstratia, am miscat putin slideurile ca si cum as fi facut o eroare, poate poate imi aduc aminte despre ce vreau sa vorbesc.

Nimic. Nada. Black. Gol golut era in capul meu. Desi , evident, eu facusem prezentarea. Primul minut am tacut si m-am uitat la oameni. Si ei s-au uitat la mine. Mie mi s-a parut o jumatate de zi minutul ala, pentru ei a fost… “ia uite, vrea sa ne capteze atentia”.

Dupa care am inceput sa fac joculete, sa spun orice altceva imi trecea prin minte si , din cind in cind, dupa ce mai miscam un slide din prezentare sa fac o referire la ce aveam scris. Am fost la mare mare distanta de ceea ce imi propusesem sa vorbesc, dar oamenii nu stiau asta. Ma rog in momentul ala, nici macar nu ma gindeam ca ei nu stiu ce vreau sa vorbesc. Eram intr-un taifun si ma straduiam sa ies in viata.

Cind am terminat, m-am dus in camera de hotel si am tras o portie generoasa de plins (cum altfel, de aia sunt femeie, sa pling cind mi-e greu). M-au enervat atit de mult prostia si momentul meu de slabiciune, incit si la 2 zile distanta cind cineva mi-a vorbit despre prezentare, mi-au dat lacrimile. 3 luni nu am avut curaj sa ma uit pe net sa vad reactiile oamenilor care au fost in public. Stiam ca fusese un cosmar, ce rost mai avea sa ma mai amarasc si cu parerile lor despre cit de proasta a fost prezentarea.

Dupa care dn intimplare, intr-o zi, la mai bine de 3 luni distanta de la prezentare, cineva m-a link-uit pe blog cu o parere despre ce fusese atunci. Si m-am dus sa citesc textul si… mi-am dat seama ca habar nu avusese de dezastrul din capul meu. Ii ramasese in minte unul dintre jocuri, despre cit de relativ e adevarul. Si-am cautat pe net si n-am gasit articole proaste despre prezentarea respective. Niciunul.

Oamenii care rezonasera cu ceva din ce povestisem mentionasera acele lucruri, cei pe care nu-I atinsesem in niciun fel, ma ignorasera pur si simplu.

Astazi cind mi-e frica de o prezentare ma gindesc la Timisoara si imi zic ca mai rau decit atunci nu are cum sa fie, ca am atins fundul prapastiei – m-am uitat la public fara sa zic nimic pentru ca uitasem tot. Dar mai stiu ca oamenii din sala nu stiu ce vrei tu sa le spui si te asculta cu mintea si sufletul curate, asa ca te poti redresa oricind in timpul unei prezentari.

Cea de-a treia intimplare cosmar vine de la un TEDx, la Cluj, anul trecut. Tema conferintei era despre importanta educatiei si voiam sa le povestesc oamenilor despre cum in a invata nu e cel mai important sa iei 10, ci sa fii mai bun decit ai fost in ziua precedenta, sa progresezi continuu. (aici transcrierea integrala a acelui speech)

Aveam un background puternic la tema, pentru ca am fost olimpic la matematica – stiam ce inseamna sa iei mereu 10 – si pentru ca viata stie sa te invete lectii, descoperisem – din cauza unei problem medicale – cit de greu e sa o iei de la inceput cind nu mai poti face nimic cu trupul tau. Si cum fiecare progres – care e un nimic pentru ceilalti – inseamna pt tine imens.

Imi pregatisem speech-ul cu citeva zile inainte, era o conferinta importanta… In scris fusesem in stare sa descriu mai multe despre problema medicala care ma invatase mai mult despre educatie si progres decit orice olimpiada la matematica. Numai ca, in noaptea de dinaintea conferintei, mi-am dat seama ca din cauza emotiilor pe care le voi simti retraind acele lucruri in public va fi un chin imens pentru mine. Si la 3 dimineata mi-am reasezat povestea, taind o parte importanta din descrierea situatiilor in care ma adusese boala.

Noua versiune de speech a mers bine, am avut ceva emotii dar nu cit sa ma incurc sau sa fie dramatic pentru mine. Oamenii au inteles teoria pe care o sustineam, dar eu cu mine n-am fost foarte multumita pe moment. Pentru ca stiam ca daca mi-as fi invins emotiile as fi putut sa le explic totul intr-o forma si mai puternica. Dupa reperele mele n-am fost un foarte bun profesionist atunci, n-am dat cel mai bun speech din ce puteam da in acel moment al evolutiei mele profesionale. Dar… uitindu-ma la ceea ce le spusesem oamenilor, despre progresul in pasi mici, m-am gindit ca e si o lectie pentru mine ca data viitoare sa pot sa cobor mai mult garda si sa spun mai mult din ceea ce traiesc. Ceea ce de altfel am si facut la o urmatoare prezentare. Si fac mereu, in mod constant, ca sa intervina uzura si sa fiu mai relaxata cind vorbesc despre lucruri personale. Uite, acum, de citeva minute bune, imi pun cenusa in cap si va arat situatii in care voiam sa fiu desteapta si nu prea mi-a iesit.

–

Ce am vrut sa va spun cu aceste trei povesti?

Discursul in spatiu public poate sa fie o experienta minunata, daca atunci cind te apuca panica te gindesti la urmatoarele.

Oricit de dezastru e in mintea ta cind vorbesti in public, spectatorii vin cu o stare buna si cu o curiozitate activa pe care poti sa o asezi spre binele tau.

Emotiile – care pe tine te sperie – sunt de fapt utile si le dau oamenilor incredere. Le spun celorlalt ca esti autentic, iti simt fragilitatea si le dau o speranta ca, daca tu esti pe scena si ai supravietuit , si ei o sa poata.

Spectatorii nu stiu niciodata ce vrei tu sa spui, deci te poti regrupa oricind.

E bine ca, de la speech la speech, sa incerci sa progresezi, sa-ti depasesti o limita – dupa ce o cunosti, o descoperi si, mai ales, o atingi.

***

Bun… si-acum sa vorbim despre structura unui speech.

Stie cineva ce am facut in speech-ul pe care tocmai vi l-am spus? Ginditi-va la structura – la cum am inceput, la ce v-am spus, la cum v-am spus.

Speech-ul a avut 3 parti; in prima m-am prezentat si v-am spus ce o sa facem (am intins covorasul rosu pe care urma sa mergem, incercind sa formez ceva asteptari in mintea voastra – 3 speech-uri dezastru = o sa fie altceva, poate e interesant, poate e amuzant), au urmat povestile, 3 la numar, apoi concluziile spuse de la momentul in care am zis “ce am vrut sa spun cu aceste trei povesti”

E o structura non lineara – pentru ca face referire la trei intimplari din trei perioade diferite care au ceva puncte comune – ca bucatile unui puzzle se aduna intr-o imagine generala.

Speech-ul despre revista Tabu pe care l-am prezentat la webstock in 2010 a fost un speech cu o structura lineara. Timp de 15 min am plimbat spectatorii, intr-o forma cronologica, prin intimplarile din acele 4 zile.

Revenind la povestile pe care le-ati auzit mai devreme, ce mai puteti sa spuneti despre ele? Despre forma in care au ajuns la voi.

Fiecare poveste a avut o concluzie, am tras niste invataminte din intimplari. La prima poveste – cea cu tabu- am vorbit despre sinceritate si impactul ei asupra oamenilor, la a doua – cea cu Timisoara – am vorbit despre adaptare , regrupare din mers , la a treia cea despre TEDx Cluj – am vorbit despre progresul pe care-l faci tu cu tine. Si am spus concluziile la fiecare sfirsit de poveste. Chiar daca la final le-am repetat pe toate, punindu-le in contextul general si-am intregit puzzle-ul

Tehnic acest lucru se numeste “iesire in macro” – o concluzie prin care auditoriu e ajutat sa faca o proiectie personala, sa duca intelesul intimplarii in viata sa, din perspectiva propriilor experiente. In felul asta impactul asupra sa fiind mai mare.

Ce-am mai facut in prezentari?

V-am spus despre fricile si problemele mele in relatia cu subiectul. Pe ceilalti ii ajuta cind le povestesti ca si tu esti vulnerabil. Faptul ca te afli pe o scena si ca spui ceva din care tragi concluzii, te aseaza in perceptia oamenilor ca un specialist, esti deja validat; nu e nevoie sa mai spui si ca esti destept si devreme acasa. in plus perfectiunea e foarte plictisitoare si pare aroganta. Cu alte cuvinte un speech public n-ar trebui sa fie despre ego-ul celui care vorbeste.

Toate regulile astea se aplica si pentru o prezentare tehnica pentru un studiu de caz. Acolo cel mai adesea e vorba de o structura lineara, pentru ca prezinti cronologic – de la concept pina la executie si rezultate.

Sunt insa si prezentari tehnice – care vorbesc despre concepte, nu studii de caz – care au o structura non lineara si sunt formate din exemple care nu au legatura temporara directa intre ele, dar care au un fir comun . Cam cum ar fi trebuit sa fie prezentarea mea de la Timisoara despre jurlogger.

Si cheia pentru toate astea a fost… pregatirea in avans. Nu puteam sa am o structura prin care sa va explic in timp real, cu un speech care continea lectie in lectie, daca nu ma pregateam in avans. Daca nu ma gindeam inainte care e cea mai mare nevoie a voastra (sa intelegeti cum va invingeti frica), care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in anii acestia de vorbit in public legate de aceasta temere, ca sa aleg intimplarile cele mai relevante (care sunt reale, au fost in viata mea, dar au mai fost si altele pe care nu le-am ales ca nu livrau invatamintele de care aveam nevoie), pentru ca apoi sa le pot pune intr-o structura, sa le descompunem tehnic si sa intelegeti si “smecheriile” din interiorul lor.

Un speech bun si eficient e cel pregatit in avans. Daca avem respect pentru timpul oamenilor care ne asculta trebuie sa le ocupam fiecare secunda dedicata speech-ul nostru cu ceva care sa le merite pe deplin atentia.

Eu nu gasesc ratiunea pentru a ocupa timpul unui om cu un speech, daca nu vorbesc si de o vulnerabilitate a mea, pentru ca stiu ca acest lucru il poate motiva. Daca vede ca eu am depasit o situatie grea, e o speranta ca si el poate sa depaseasca situatii similare.

Va multumesc frumos.

later edit pentru online. Ce n-am mai avut timp sa le spun tinerilor (pentru ca se facuse deja tirziu) a fost cum mi-am ales hainele pentru acea prezentare – jeans si un tricou in dungi care sa induca ideea de vacanta si de relaxare, sa fiu mai apropiata de ei. Si ca mi-am prins parul intr-o coada (pony tail) fara sa fiu machiata (doar mascara si un gloss) ca sa am o imagine cit mai scolareasca, cit mai obisnuita. Sa fiu pe cit posibil – nu ma mai ajuta virsta foarte mult:) – egala lor.

(cover photo shutterstock)

vino la TEDx Bucharest: oameni care sa te inspire

diverse

10 years ago

vino la TEDx Bucharest: oameni care sa te inspire

ziua de ieri, orele de azi noapte, bucuria de dimineata la oricare stire care vorbea despre un exemplu de normalitate din familia Iohannis (prima doamna s-a dus la prima ora la scoala, pe jos, la program constiincioasa) m-au facut sa ma gindesc la nevoia romanilor de a avea modele frumoase.

cred ca e o mare gaura emotionala in aceasta directie care va trebui acoperita.

stiu ca primul gind cind va uitati in jur este sa spuneti ca nu exista multe modele, dar…

de exemplu, Ioana Cozmuta. stiu ca nu ati auzit de domnia sa, dar lucreaza la NASA. vorbeste engleza, franceza, germana si olandeza (plus romana natala, desigur) si, in CV-ul domniei sale scrie “Extensive experience in Computational Chemistry and Applied Physics applied to Material Science, Bio- and Nanotechnology, Biophysics, Aerospace Engineering”. yeap. e foarte desteapta. cititi-i CV-ul aici ca sa intelegeti ca sunt lucruri pe care ea le-a studiat si noi nici n-am auzit de ele (nu din ignoranta)

sau un alt exemplu: Daniel Marcu care este Director Information Sciences Institute, USC, University of Southern California. tot matematici si lucruri complicate, dar si o inovatie pentru care a fost recunoscut in toata lumea: Language Weaver – uun codificator/decodificator de limbaje care e folosit de multe companii mari din lume. (in 2010 compania cu acelasi nume a fost vinduta pentru 42,5 mil dolari)

sau Anna Dumitru, un cercetator care imbina arta cu biochimia si care in acest moment este rezident la Oxford cu Modernizing Medical Microbiology Project.

acesti romani de care n-am auzit niciodata vin in Bucuresti pe 22 noiembrie ca sa ne povesteasca din experientele lor la TEDx Bucharest. sunt sigura ca vor avea relaxarea sa povesteasca si din partea dificila a profesiei/vietii lor.

intr-o vreme in care ne cautam modele, suntem la doar un click distanta sa intilnim unele care sa ne uimeasca.

puteti sa va cumparati bilete de aici

alti speakeri minunati de la aceasta editie de TEDx Bucharest mai puteti descoperi aici.

sper sa ne vedem in sala si sa ne bucuram, emotionam impreuna.

cover photo shutterstock

trei speech-uri TED pe care trebuie sa le vezi in aceasta viata

diverse

10 years ago

trei speech-uri TED pe care trebuie sa le vezi in aceasta viata

Incredere: leadership, creativitate, frumusete
trei speech-uri TED pe care trebuie sa le vezi orice meserie ai avea, orice sex ai purta. la orice virsta.
in oricare moment.
electoral sau nu.

INCREDERE

You know, in the military, they give medals to people who are willing to sacrifice themselves so that others may gain. In business, we give bonuses to peoplewho are willing to sacrifice others so that we may gain. We have it backwards. Right?

So I asked myself, where do people like this come from? And my initial conclusion was that they’re just better people. That’s why they’re attracted to the military. These better people are attracted to this concept of service. But that’s completely wrong.

What I learned was that it’s the environment, and if you get the environment right, every single one of us has the capacity to do these remarkable things, and more importantly, others have that capacity too.

I’ve had the great honor of getting to meet some of these, who we would call heroes, who have put themselves and put their lives at risk to save others, and I asked them, “Why would you do it? Why did you do it?” And they all say the same thing: “Because they would have done it for me.” It’s this deep sense of trust and cooperation.

(…)
Leadership is a choice. It is not a rank. I know many people at the seniormost levels of organizations who are absolutely not leaders. They are authorities, and we do what they say because they have authority over us, but we would not follow them. And I know many people who are at the bottoms of organizations who have no authority and they are absolutely leaders, and this is because they have chosen to look after the person to the left of them, and they have chosen to look after the person to the right of them. This is what a leader is.

****

CREATIVITATE

the process “guided mastery.”

I love that term: guided mastery. And something else happened, these people who went through the process and touched the snake ended up having less anxiety about other things in their lives. They tried harder, they persevered longer, and they were more resilient in the face of failure. They just gained a new confidence. And Bandura calls that confidence self-efficacy — the sense that you can change the world and that you can attain what you set out to do.

I really believe that when people gain this confidence — and we see it all the time at the d.school and at IDEO — they actually start working on the things that are really important in their lives. We see people quit what they’re doing and go in new directions. We see them come up with more interesting, and just more, ideas so they can choose from better ideas. And they just make better decisions.

It would be really great if you didn’t let people divide the world into the creatives and the non-creatives, like it’s some God-given thing, and to have people realize that they’re naturally creative. And those natural people should let their ideas fly. That they should achieve what Bandura calls self-efficacy, that you can do what you set out to do, and that you can reach a place of creative confidence and touch the snake.

***

FRUMUSETE

Ten thousand people every month google, “Am I ugly?”

(…)
today’s teenagers are rarely alone. They’re under pressure to be online and available at all times, talking, messaging, liking, commenting, sharing, posting — it never ends.

Never before have we been so connected, so continuously, so instantaneously, so young. And as one mom told me, it’s like there’s a party in their bedroom every night. There’s simply no privacy. And the social pressures that go along with that are relentless.

This always-on environment is training our kids to value themselves based on the number of likes they get and the types of comments that they receive. There’s no separation between online and offline life. What’s real or what isn’t is really hard to tell the difference between. And it’s also really hard to tell the difference between what’s authentic and what’s digitally manipulated.

(…)

But let’s show our kids the truth. Let’s show them that the way you look is just one part of your identity and that the truth is we love them for who they are and what they do and how they make us feel. Let’s build self-esteem into our school curriculums. Let’s each and every one of us change the way we talk and comapre ourselves to other people.

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

munca mea

10 years ago

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

Cristi Manafu m-a rugat sa fac o prezentare care sa dea citeva puncte de urmat pentru ca o companie/ un brand sa aiba mai multe povesti in presa, sa se vorbeasca mai mult despre ea/el.

Evident m-am gindit ca pentru asta calea cea mai simpla si mai directa este: Sa raspunzi la intrebarile celor care sunt interesati de compania ta/brandul tau. Si sa o faci mereu cautind o anecdota, o intimplare memorabila.

La inceputul anului am tinut un seminar despre cum companiile din industria textila pot avea o relatie mai buna cu presa si acoperire mai mare in ziare. Si-am facut un exercitiu; am cautat cel mai mic stand, care parea cu investitia cea mai mica, cel mai simplu si-am rugat pe cineva de acolo sa vina sa imi rapsunda la citeva intrebari. I-am spus ca nu vreau sa aranjam nimic, nu vreau sa cercetez nimic despre compania domniei sale inainte, trebuie sa fie acolo si atit.

Si-a urmat un moment de magie…

Le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei in care activeaza (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. Vorbeam despre Stofe Buhusi! si-am inceput sa intreb:

Citi ani are compania dvs

s-a format in 1885, prima companie de stofe din Romania, unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu

exportati mult?

6 milioane pe vremea comunistilor, 1 milion acum, singura companie cu productie integrate

iata primul subiect pt publicatiile de business – compania creata de Kogalniceanu, Stofe Buhusi, exporta si astazi de 1 mil de euro

In timpul razboiului ce ati produs?

Uniforme militare in timpul celui de-al doilea razboi mondial; si in razboiul din Irak am produs uniforme militare.

istorie, schite pentru costume insemna un story f bun pentru esquire

Din intrebare in intrebare am gasit povesti pentru reviste ca avantaje si desigur pentru publicatiile lor de profil pentru ca aveau o tehnologie speciala unica in ro.

Care e lectia din aceasta intimplare?

Orice lucru din compania ta are o poveste, trebuie doar sa fie puse intrebarile corecte pentru raspunsurile potrivite.

Unele companii au descoperit acest lucru si stiu puterea povestilor. Am avut placerea sa lucrez pentru Mc Donald’s in 2 ani diferiti la brosura Eu sunt M in care angajatii isi spun povestile in fata clientilor. Am descoperit povesti demne de filme, niste minunate lectii despre perseverenta, ambitie si determinare.

Ce a fost cu adevarat interesant pentru mine, dincolo de povestile oamenilor, a fost increderea. Alexandra Olaru, director de comunicare McDonald’s Ro, mi-a dat acces deplin la orice am vrut eu. I-am spus ca vreau sa vad inainte de a ne apuca de lucru cum functioneaza un restaurant McDo si ea mi-a dat full acces 2 zile in restaurantul de la UNIRII . Si mi-a mai dat mina libera sa fac povesti jurnalistice adevarate, nu mi-a cerut sa intreb ceva corporatist, nu m-a cenzurat in nicio intrebare in dialogul meu cu angajatii McDonald’s.

O parte dintre povesti le gasiti pe site-ul Mc Donald’s . Marea mea bucurie a fost cind, la un an distanta de la prima brosura, ma intilneam cu oameni din compania McDonald’s care imi spuneau – m-am regasit in povestile acelea, iar prietenii mei apropiati, citind povestile, au fost super impresionati de intimplarile de viata minunate.

Oriunde e o poveste, trebuie doar sa fii atent la ce e in jurul tau, sa raspunzi la curiozitatile oamenilor si eventual sa aduci un om din afara companiei sa se uite cu ochi proaspeti ca sa vada totul din alta perspectiva si sa descopere noi povesti.

Ce faci insa cind brandul comunica poveste cu fiecare dintre produsele sale?

Cum mai poti sa atragi atentia si sa obtii mai multa acoperire decit esti deja obisnuit?

Ei bine, acum ajungem la tema acestui panel – inovatia in comunicarea online.

Anul acesta am muncit pentru unul dintre cele mai spectaculoase proiecte de comunicare din Romania, crearea unui oras virtual care sa reuneasca o comunitate noua, sa largeasca publicul tinta al unui brand.

E vorba de proiectul VUNK in Orasul Minunilor; in fiecare an, trupa VUNK are un concert cu o productie unica, cu o scenotehnica uriasa, comparabil cu al oricarei mari trupe rock de afara. E deja al 4-lea concert de acest fel, deci provocarea era foarte mare.

Pentru ca vorbim de entertainment, aparitii in presa sunt mult mai usor de obtinut pentru VUNK decit daca am vorbi de … napolitane, de exemplu, deci trupa era obisnuita cu o frecventa mediu spre mare de aparitii din anii precedenti.

Ideea de a crea in real “un oras al minunilor” a fost a lui Cornel Ilie, liderul trupei. Si intial a fost luat in calcul un site care sa functioneze ca o lume virtuala. Apoi am calculat resursele, am vazut ce e cost effective, si ca productie, si ca bani investiti, si am ales un blog si o pagina de facebook.

VUNK – ca orice trupa care are traditie in Romania si mult succes – are o baza de fani foarte mare, numai ca voiam sa “ne jucam” cu alt public si-am decis ca nu o vom folosi deloc. Asa a venit ideea sa facem Orasul Minunilor sub anonimat. Si-am instaurat o regula interna: spunem, daca ne intreaba cineva, ca e proiectul unor prieteni. Nu minteam – era al unor prieteni , eu am inceput sa lucrez la comunicare in echipa lor tocmai pentru ca eram prieteni.

Am tintit de la inceput un public educat, rafinat, interesat de arta, daca vreti hipsteri, un public format din lideri informali in grupurile lor de prieteni.

Am inceput prin a posta pe facebook fotografii si texte cu care oamenii din acest public tinta ar fi putut avea un racord emotional: replici din filme celebre, din carti celebre, din mari ginditori.

Toate cu cuvinte cheie comune: vis, tehnologie, aspirational, suprarealist. Toate cu super potential de viral.

Intre timp am creat o miscare sociala pe care am numit-o Orasul Minunilor cu niste valori foarte clare:

– sa ne uitam la lucrurile frumoase din jurul nostru si incepem sa le redescoperim magia
– sa facem fapte bune in anonimat, din credinta de a ajuta pe cineva, fara niciun alt interes
– sa reinstauram bunul simt si spiritul civic prin puterea exemplului

si-am comunicat toate acestea prin mesaje visuale foarte simple ca structura dar care defineau Orasul Minunilor, pe care le-am postat pe pagina de facebook creata.

Am continuat marcind cele mai frumoase locuri din bucuresti cu carti de joc uriase care infatisau As de pica: peste 100 de locuri. Fiecare loc care avea un As de pica a fost fotografiat si pus pe blog si pe facebook.

Cartile de joc au fost trimise si la multi dintre prezentatorii tv, ai canalelor de stiri sau nu, insotite de o scrisoare care spunea despre miscarea sociala Orasul Minunilor

Si-a aparut prima stire, prima preluare in presa si la tv. Observatorul de la ora 19.00 a avut o stire ampla despre miscarea sociala Orasul Minunilor.

Apoi, pentru ca targetam lumea artistica, educata, managerul trupei, Cristian Stan, care stia forte clar care sunt nevoile si problemele din aceasta zona profesionala, a propus sa facem o campanie de educare pentru ca publicul sa-si cumpere bilete din timp la spectacole, ceea ce ajuta industria divertismentului sa se dezvolte mai corect.

13 mari artisti ai RO au participat la crearea unui spot care compara mersul la spectacol cu o vacanta a sufletului. Printre ei Cornel Ilie si Marian Ralea, ambii cu care stiam ca urmeaza sa construim mai departe povesti. Niciunul dintre cei din spot nu a stiut despre ce e vorba, dar a participat pentru ca i-a placut ideea.

Evident au fost alte stiri in ziare, alte share-uri pe facebook, au pus pe wall-urile lor nu doar artistii implicati, ci si companii independente de teatru sau muzicieni care s-au regasit in povestea clipului.

Apoi, fideli cu ideea de a crea o miscare sociala in care oamenii sa se recunoasca, am cautat sa facem “fapte bune”, sa ajutam fara niciun interes special, sub anonimat total: asa a aparut donatia anonima pentru un tinar boxeur care voia sa se lase de sport pentru ca nu-si permite financiar echipamentul. Antrenorul lui de la Dinamo ne-a spus ca are potentialul sa fie un mare campion dar ca e pe cale sa se lase. Copilul nu stie nici acum cine l-a ajutat, insa zilele acestea ii vom duce bilete la concert si dupa show va face cunostinta cu Cornel Ilie si colegii lui.

Si, din nou, am avut stiri in ziare. Deja jurnalistii ne intrebau despre ce e vorba si se crease un val mare de curiozitate.

La 2 luni de la lansarea Orasului Minunilor in online pe pagina de facebook erau peste 10.000 de oameni, toti veniti organic.

E mult? E putin?

Pagina de facebook a festivalului Anonimul are aproape acelasi numar de fani, pagina Festivalului International de teatru de la Sibiu are putin sub 9.000. Tinteam publicul acesta si am ajuns in 2 luni la o audienta comparabila, desi vorbim de pagini cu vechime de minim 3 ani.

La momentul revealului absolut toate ziarele au scris despre concert, proiect, ideea nastrusnica, Cornel a fost invitat la televiziuni si toata lumea intreba “o sa continue Orasul Minunilor si dincolo de show?”

Ei bine, in paralel cu comunicarea pentru spectacol – care are toate elementele sa supuna spectatorul la o experienta cu adevarat inedita, suprarealista (VUNK se va juca cu toate simturile lor, cu mirosul, cu simtul tactil, le vor crea momente de magie la propriu) – a continuat, din august si pina acum, si comunicarea pentru Orasul Minunilor.

Alte citeva fapte bune – o donatie speciala de lapte praf pentru un copil cu o boala rara, un lapte pe care, cu ajutorul Nestle si Graffiti PR, a fost adus special; o campanie pentru a dona singe – alte campanii de educare si dovezi concrete ca trupa VUNK face ceea ce spune, crede in valorile pe care le-a promovat.

Parte din sustinerea ideilor a fost ca au militat pentru un oras curat, asa ca nu au folosit deloc afisaj stradal ci doar outdoor , tv si radio pentru promovarea concertelor.

Evident cu costuri mai mari, dar au ramas fideli cu ideile pe care le promoveaza.

Orasul Minunilor a continuat cu o poveste scrisa de Cornel Ilie, cu un scurt metraj cu Marian Ralea in care e prezentat primul capitol al povestii, baietii din trupa au devenit super eroi care militeaza fiecare pentru ceva in Orasul Minunilor, va fi curind un serial cu benzi desenate, o carte care se lanseaza la concert cu o poveste scrisa de Cornel Ilie.

Rezultatul?

20 de mesaje/stiri/comunicari legate de Orasul Minunilor in presa in ultimele 3 luni intr-un total aproximativ de peste 300 de aparitii in ziare/site-uri/tv. ( aproape dublu fata de concertul de anul trecut)

O comunitate online in care sunt prezenti unii dintre cei mai importanti si influenti oameni din ro – de la oameni de publicitate, vedete media sau producatori regizori . o comunitate foarte rivnita acum de sponsorii concertului.

Si o lume speciala in care oamenii si-au gasit o oaza de bine. O lume care va continua sa existe si dupa 3 octombrie cind e concertul.

Care a fost cheia?

Tot timpul s-a mers pe nevoile grupului tinta, tot timpul am comunicat lucruri in care trupa crede cu adevarat si-am FACUT inainte de a COMUNICA; a fost mai intii fapta si-apoi stirea. Am creat intimplarile, evenimentele, povestile despre care jurnalistii au scris.

Am schimbat putin sensul comunicarii din entertainment: am ales lucrurile in care liderul trupei crede (Cornel e unul dintre cei mai implicati social si umanitar artisti pe care-i cunosc), am creat evenimente care sa provoace un efect real, o schimbare (nu doar sa fie ceva PRistic) si , cu povestea reala in fata, jurnalistii au preluat foarte usor, iar comunitatea a raspuns prompt.

Dar absolut tot a fost facut cu SINCERITATE.

Acesta este un detaliu din decorul care va fi pe scena pe 3 Octombrie. El pastreaza conceptul tuturor fotografiilor pe care le-am folosit in campania de teasing, in ilustratiile ulterioare. Nimic din ceea ce s-a comunicat nu este intimplator, totul se va regasi – ca bucatile unui puzzle – in imaginea finala a show-ului;

De la comunicarea pentru Orasul Minunilor, pina la transformarea visuala in super eroi a baietilor din trupa (culorile folosite pentru hainele si machiajul lor) , faptele bune si campaniile educationale, toate isi au locul lor pe care spectatorii il vor descoperi in show-ul VUNK in Orasul Minunilor.

***

in loc de concluzie – ca sa raspund la provocarea lui Cristi Manafu despre ce sa faci ca sa ai mai multe povesti despre compania ta – spun doar 4 lucruri:

•Sa te uiti cu o curiozitate reala la ce e in jurul tau

•Sa raspunzi la intrebari cu povesti din companie

•Sa aduci pe cineva din afara companiei care sa scrie despre tine

•Sa provoci tu povestile, daca te tin friiele, care sa intereseze si sa miste oamenii

Dar orice ai face, TREBUIE SA FII SINCER.

Va multumesc.

Webstock, septembrie 2014

***

precizare pentru online; intreaga integrare VUNK in Orasul Minunilor ( cu imnul Ne Facem Auziti, cu campania electorala a membrilor trupei si comunicarea directa despre concert, cu refacerea unor cladiri simbol ale Romaniei care au luat un nou chip pentru Orasul Minunilor si care se regasesc si in videoclipul piesei Ne facem auziti) va fi subiectul unei prezentari ample la o conferinta viitoare cind vom avea cifrele finale ale proiectului.

bucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

diverse

11 years ago

bucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

(transcrierea speech-ului din cadrul evenimentului 11even, Sibiu, panelul Bringing joy in life”)

Buna ziua.

Numele meu e Cristina Bazavan, sunt jurnalist, asa vreau sa fiu cunoscuta. Uitati de toata prezentarea aceea lunga cu activitatea mea pe care tocmai ati auzit-o, eu vreau sa fiu cunoscuta drept jurnalist si atit. Lucrez in media de mai bine de 15 ani si as vrea sa va vorbesc astazi despre… bucuria de a da mai departe faptele bune.

Prin meseria mea ma intilnesc foarte des cu oamenii care fac fapte bune, dar si cu oameni care au nevoie sa li se intimple o fapta buna.

Cred intr-un echilibru al lucrurilor pe care le traim si le facem si obisnuiesc sa lucrez pro bono sau, cind sunt proiecte care nu au bugetul pe care eu il solicit pentru a ma implica, dar imi place ideea proiectului, prefer sa negociem o suma care sa mearga catre o asociatie pe care eu o sustin. Nu e asociatia mea, sunt niste oameni frumosi pe care i-am intilnit cind faceam un reportaj.

Am fost implicata in multe actiuni sociale, caritabile sau de fundraising si sunt membru in comisiile care acorda bursele Cosmote sau finantari pe proiecte la fundatia Orange sau in proiectul Petrom, Tara lui Andrei.

S-ar putea spune ca sunt un om care fac si fapte bune. Va asigur insa ca daca vorbiti cu cei cu care fac afaceri si negociez proiecte, sau cu cei carora le-am fost sefa nu vor spune ca sunt om foarte bun pentru ca sunt recunoscuta pentru fermitatea mea, pentru felul in care spun lucrurilor pe nume si nu sunt chiar o persoana confortabila de intilnit de partea cealalta a unei mese de afaceri.

Dar cum spuneam, cred in echilibru. Si in karma. Si daca pot sa ajut, o fac cu drag si determinare.

M-am gindit mult care a fost saminta care a facut sa cresc astfel.

Sigur ca acasa parintii m-au invatat ca trebuie sa fiu un om bun si sa impart ce am cu ceilalti, mai ales cu sora mea.

Am crescut in comunism intr-o familie modesta de muncitori si pastrez amintirea impartirii celor 2-3portocale pe care le primeam de craciun sau a celor 2-3 banane pe care le tineam pe sifonier sa se mai coaca. le mincam bucurosi toti copiii din neam, verisori, vecini si credeam ca portocalele si bananele “se fac” doar de Craciun.

mi-am dat insa seama ca sentimentul “facerii de bine” nu-l stiu – sau nu-l tin minte – din copilarie ci de ceva mai tirziu, din adolescenta. Si n-are legatura cu a mi se fi intimplat mie, ci cu a face ceva pentru ceilalti.

***

Pe la 19 ani prezentam la radio 21 o emisiune de seara cu povestioare de dragoste pe care ascultatorii si le trimiteau intre ei. Alegeam dintre zecile de scrisori pe care le primeam saptaminal maxim 10 pe emisiune, le citeam frumos cu cea mai sexy voce din dotare, iar mesajul care imi spunea ceva mai mult decit celelalte primea un tratament special: semnatarul intra in direct cu destinatarul facindu-I o surpriza.

Era la sfirsitul anilor 90, emisiunile de seara de la radio erau de mare success, aveam 19 ani si cistigasem peste noapte puterea de a allege pe cine sa fac fericit pentru citeva clipe, sau pentru o viata. Niste oameni s-au casatorit ca urmare a intimplarilor pe care le expuneau public acolo, s-au schimbat niste vieti in emisiunea aia, atunci.

Evident ca nu eram constienta de responsabilitatea pe care o aveam, nici macar nu eram constienta de puterea pe care o aveam, dar – pentru ca eram o fire foarte competitiva si-mi doream audienta mare (care se masura in tot mai multe scrisori primite) – alegeam pentru surprizele in direct povestile care mi se pareau cele mai puternice.

Astazi, cu mintea de acum si cu multe lecturi ale unor texte scrise de amatori sau profesionisti, cu multe intilniri de oameni neantrenati in a vorbi in spatiul public, stiu ca cele mai puternice mesaje sunt cele care de fapt sunt f sincere. Cum a fost speech-ul de mai devreme al doamnei doctor Livia Ognean, care e evident ca are alta pregatire decit cea de public speaker, dar pe care am ascultat-o din fundul salii si am plins in liniste, intregul speech.

Dar atunci, la 19 ani, nu stiam sa descopar stiintificcare sunt mesajele adevarate; urmaream doar energia care se afla printre cuvintele din scrisori, forma in care ei isi spuneau povestea.

Desi oamenii aceia habar nu au, cred ca le datorez o parte importanta din ce sunt eu acum; pentru ca am invatat sa ma oglindesc in bucuria lor, sa ma incarc din ea, la fel cum se incarcau toti ceilalti ascultatori.

Si-am invatat ca o fapta buna nu inseamna neaparat sa dai bani, sa schimbi legi sau orase, sa construiesti biserici, ci ca uneori poti sa influentezi o viata in spre mai bine doar daca esti atent la sinceritatea vorbelor rostite. Adica, daca esti ATENT.

***

Ceva mai tirziu am descoperit ca a avea puterea de a face o mica bucurie cuiva e o senzatie ca un drog.

Exista studii care arata ca secretia de dopamina pe care o face creierul cind stie ca a facut o fapta buna este asemanatoare cantitativ cu cea din timpul unui orgasm, sau cea obtinuta de alimentele cu multe calorii sau jocurile de noroc.
Aceeasi senzatie o primeste corpul in cazul unor substante psychoactive precum cocaina, nicotina, heroina sau alcoolul.

Asa ca in loc sa fumati mai bine faceti o bucurie cuiva pentru ca dopamina va aparea in organism.

… Banuiesc ca acum va ginditi ca vinul ar trebui sa ramina in ecuatie, la fel si orgasmul, ca nu pot fi compensate de faptele bune. Sincer, si eu cred la fel, dar nu m-au invitat aici sa vorbesc despre asta.

Dupa ce am citit despre fapta buna ca un drog m-am gindit cum sa-i dau nepotului meu – fiului surorii mele – lectia cea mai potrivita de viata, cum sa-l fac sa simta efectul de a face bucurii pentru cei din jurul lui.

Avea 6 ani cind am facut un experiment pe el. Nu-i placea sa imparta nicio jucarie cu prietenii si desi avea zeci de masinute si ursuleti, daca un tovaras de joaca voia sa puna mina pe ceva, urla cu suspine. Era insa un foarte foarte mare fan Mickey Mouse. Statea lipit de ecranul televizorului la orice aparitie a lui Mickey, asa ca am pus la cale un plan.

La prima mea plecare la paris , m-am oprit intr-un magazine cu insemnele Disney si am cumparat tot ce am gasit cu Mickey: soricel mare, prosop, perna, pe sotia lui Mickey, Mini. Le-am luat pe toate, plus un Mickey la fel ca cel pe care-l cumparasem . acelasi maimutzoi ca dimensiune, in doua exemplare.

I le-am dus si i-am spus ca le primeste pe toate daca Mickey dublura o face cadou prietenei lui de joaca, fetita vecinilor din fundul curtii.

In fata unei pungi mari cu tot felul de lucruri cu Mickey Mouse nepotul meu a zis repede da, doar ca a doua zi a trebuit sa se tina de promisiune. Si iata-ne in fundul curtii, cu prietena lui dincolo de gard, impreuna cu mama ei.

Nepotul meu cu mickey mouse in mina, plingind in hohote. Stia ca trebuie sa-l dea, stia ca mai are unul la fel, dar tot ii era greu. Mama fetitei – jenata si incurcata de suspinele copilului – tot spunea “lasati-l, daca vrea sa-l pastreze, e al lui”;sora mea ferma pe pozitie “nu mai primesti alte jucarii daca nu iti tii promisiunea si nu daruiesti unul dintre mickey mouse”.

In hohote de plins a dat jucaria si fetita de dincolo de gard a primit-o cu fata plina de lumina.

A doua zi insa s-a produs magia.

Nepotul meu a vazut cum fetita se lauda pe strada, la ceilalti copii, cu jucaria pe care o primise. A iesit si el cu jucariile lui la poarta si au inceput sa se joace impreuna. A fost ceva acolo, in mintea si in sufletul unui baietel de 6 ani oglindit din bucuria prietenei lui si in aprecierea pe care o cistigase de la ceilalti. De craciunul ala si-a strins jucariile pe care nu le mai folosea si, cu ajutorul mamei lui, le-a darut altor copii care nu aveau.

Cred ca nepotul meu a fost primul meu experiment constient de a –i ajuta pe ceilalti sa inteleaga ce bine te simti cind faci fapte bune. Cum bucuria ta e mai mare decit a celui care e beneficiarul gestului tau frumos pentru ca e cumva amplificata pe interior, e oglindita in propria personalitate. Astazi cind ajut pe cineva si ma intreaba cum sa se recompenseze spun “cind va fi rindul tau sa poti ajuta pe cineva, sa ajuti ca sa dai mai departe”

***

Ca orice om cunosc si bucuria de a primi fapta buna, stiu si cum e sa se gindeasca cineva la tine, ca de niciunde si sa te ajute cu o vorba buna, cind ai cel mai mare nevoie de ea.

Pe mine ma emotioneaza , ma suprind si imi dau lectii de viata in acelasi timp, mesajele de sustinere si incurajare de la oamenii care nu au nicio legatura directa cu mine si care nici n-au nevoie de ceva de la mine, oamenii care isi aloca din timpul lor citeva minute ca sa-mi spuna o vorba buna fara niciun alt interes.

Invat din fiecare din aceste intimplari cit de important e sa fii atent la ceilalti si cit de usor poti face o bucurie.

Astazi am un reflex din a trimite mesaje de incurajare tuturor jurnalistilor pe care-I apreciez in momentul in care compania pentru care lucreaza se afla in impas si stiu ca lor le este greu emotional.

Asta pentru ca mi s-a intimplat si mie sa primesc mesaje din neant de la oameni cu care nu aveam foarte multa treaba in momentul in care revista pe care o conduceam se afla intr-un impas. Si stiu cit de importante sunt mesajele acelea si cum iti dau aripi sa mergi mai departe.

Am mai povestit chiar la TEDx-ul de care spunea Ovidiu mai devreme (nota mea. Ovidiu Neamtu, creatorul evenimentelor 11even, organizatorului unui TEDx Sibiu in 2012), mai spun inca o data, ca astazi lucrez in echipa de comunicare a trupei VUNK pentru ca intr-un asemenea moment delicat, liderul trupei, Cornel Ilie, cu care nu aveam foarte multe in comun, mi-a trimis un mesaj de incurajare. Am inceput sa lucram impreuna la 3 ani distanta de la mesajul lui de incurajare, dar deciza mea de a ma alatura echipei lui a fost luata in baza caracterului pe care l-am intuit in cele citeva cuvinte pe care mi le-a scris intr-un noiembrie din 2009, fara sa urmareasca niciun beneficiu din ele.

Stiu, deci, pe pielea mea cum te schimba o fapta buna pe care o primesti de la altcineva.

***

Ce vreau sa spun cu aceste povesti? Care e legatura intre ele?

Fiecare fapta buna – fie ca am facut-o, fie ca am primit-o – m-a schimbat. Nu m-a facut cel mai bun dintre oameni, nici cel mai destept, nu sunt o sfinta si nici nu sunt mai domoala cind e sa-mi apar teritoriul de business. Dar cu siguranta m-a modificat in bine, fie si cu o miime de milimetru.

Pentru ca am simtit, si daca am facut fapta buna, si daca am primit-o, am simtit o bucurie aparte. O bucurie care functioneaza ca un drog si pe care cauti sa o retraiesti.

Stiind asta, as vrea sa va spun ca e important nu sa asteptati sa vi se faca fapte bune, ci sa le initiati fara sa urmariti niciun fel de beneficii de imagine sau un raspuns de la beneficiar, pentru ca daca sunteti atenti la ceea ce se intimpla cu voi in acele momente, va dati seama ca schimbarea, slefuirea care vine pe dinauntru, odata cu energia bucuriei este nepretuita.

Fiecare fapta buna pe care o facem se va reflecta intr-un om care simtind bucuria va invata si el sa faca o fapta buna.
Si se creeaza un lant al bucuriei.

Poate n-o sa schimbam radical lumea, poate nu o sa salvam toti copii care mor de foame, dar in jurul nostru s-ar putea sa schimbam cu un milimetru lumea in bine.

Si iata-ne pe noi toti din aceasta sala, milimetru cu milimetru miscind lumea. Adunam de citiva centrimetri.

Va dati seama cit de mult inseamna schimbarea asta?! Si bucuria care vine cu ea?!

Multumesc frumos ca m-ati ascultat.

*
sibiu, 16 mai 2014

tin un workshop de branding personal exclusiv pentru femei

diverse

11 years ago

tin un workshop de branding personal exclusiv pentru femei

glumesc si spun ca in alta viata (adica in prima parte a vietii mele profesionale) m-am jucat cu brandurile – Europa Fm, Radio 21 sau Radio Guerrilla, dupa care am scris despre ele, iar acum ma joc din nou cu brandurile care se aud la radiouri (asta pentru ca, printre altele, fac parte din echipa de comunicare a trupei VUNK)

in ultimii doi ani, am intilnit citeva zeci de oameni – de la actori pina la manageri in multinationale – care imi spuneau “am nevoie de un brand personal, ajuta-ma pentru ca a venit vremea sa merg pe drumul meu, sa fiu antreprenor/ freelancer si nu pot daca nu am un brand personal puternic.

am lucrat la brandurile personale ale citorva oameni dar le-am spus si lor, cum spun/scriu si aici: brandul personal nu se ingrasa in ajunul plecarii dintr-o companie. se construieste in timp, in mod constant, coerent cu ceea ce vrei sa faci in viata.

si, de cele mai multe ori, daca faci toti pasii corecti, nu mai vrei sa pleci din companie pentru ca oamenii te apreciaza atit de mult pentru aptitudinile tale incit nu vor “sa-ti dea drumul”.

joi, 27 martie, pentru prima data fac exercitiile de branding personal pe femei care nu sunt nici artisti si poate nici manageri. femei care spun “nu pot sa ma laud cu munca mea”, “nu stiu sa ma vind”, “nu sunt apreciata la munca pentru ca intotdeauna mi-a fost rusine sa spun cu voce tare care a fost contributia mea la un proiect”, “nu ma vad din multime pentru ca sunt timida” etc

e un workshop de 2 ore si jumatate pe parcursul caruia toate participantele isi vor stabili, prin exercitii, valorile din brandul personal si isi vor face o strategie de comunicare a propriei persoane.

sunt pasi foarte simpli care pot aduce mult confort la locul de munca sau in viata personala pentru simplu fapt ca stii ca esti vazuta si apreciata.

detalii despre inscrierea la workshop (care se desfasoara in cadrul proiectului Femeile merita) puteti gasi aici.

ne vedem la lectii:) le facem impreuna.

TEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

munca mea

11 years ago

TEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

as fi putut fi profesoara de matematica, sunt jurnalist si mi-as dori sa fac dans.

cind eram copil, eram foarte buna la matematica, olimpic, am mers in galop prin manualele scolare cu mult inaintea colegilor, am intrat usor la facultatea de matematica si-as fi putut fi o profa de mate, sper, simpatica.

in anul II de facultate, pentru ca aveam nevoie de bani ca sa ma intretin, am inceput sa muncesc pentru unul dintre radiourile bucurestene, Radio 21, in anul III terminam scoala BBC de radio si televiziune si ajungeam redactor sef la stirile Radio 21, iar un an mai tirziu incepeam sa construiesc impreuna cu niste oameni minunati, Europa FM. dupa ce Europa FM era deja un radio de milioane de romani, am schimbat directia catre presa scrisa si am fost redactor sef al revistei Tabu.

astazi sunt jurnalist freelancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog care a fost premiat la inceputul acestui an, drept cel mai bun blog al unei femei din Ro.

de fapt, sunt unul dintre acei copii care s-a prins foarte repede ca e ceva mai destept decit majoritatea, fara sa fie nicio aroganta in asta.

social, nu mi-a folosit foarte mult in copilarie acest lucru, pentru ca am fost genul de copil care e mai preocupat sa cerceteze, sa descopere singur lucrurile, mi-am pus multe intrebari si am cautat raspunsurile in carti…n-am fost foarte sociabila si nu am legat foarte multe prietenii in copilarie.

vin dintr-o familie saracuta din Alexandria si, pentru ca stiam ca pot duce mult cu mintea mea, am inteles repede ca invatatul e singura cale sa pot sa-mi depasesc conditia. asa ca am devenit din ce in ce mai competitiva si mai determinata sa progresez eu cu mine. si nu mi-am dat alta sansa decit sa fiu printre cei mai buni.

ca sa intelegeti cum functiona mintea mea: la scoala BBC am obtinut 98 de puncte din 100 si, desi mi se spusese ca am avut cea mai mare medie din istoria scolii, prima mea reactie a fost “unde am pierdut cele 2 puncte?!”.

din totdeauna, mintea mea a fost aliata mea. am citit mult despre cum functioneaza si ma mai intreb si astazi cum de nu m-am gindit sa dau la medicina, sau psihologie tocmai pentru a intelege lucrurile care ma preocupau. cred ca mi se parea mai atractiv faptul ca incepusem sa lucrez la radio si era dragutz, era… cu staruri rock:)

ca in orice relatie insa, si intre mine si mintea mea – la un moment dat, au aparut si ceva probleme.

acum citiva ani am avut o problema delicata de sanatate in care mi s-a parut ca marele meu aliat, creierul, m-a tradat. vocea aceea cu care ne zicem lucruri si de bine si de rau in capul nostru ii spunea corpului meu sa faca mici lucruri, iar el nu le mai executa.

a fost momentul in care mi s-a parut ca e un hau urias intre ce gindim si ceea ce putem pune in practica si ca suntem norocosi cind putem face cu usurita saltul, intr-o secunda, intre gind si fapt.

pe perioada recuperarii am inceput sa inteleg ca nu perfectiunea, nota maxima, e ceea ce conteaza, ci progresul zilnic. sa faci astazi mai mult decit ai facut ieri. sa intelegi care sunt pirghiile pe care sa apesi ca sa mentii ceea ce ai astazi pentru a imbunatati miine.

sa te preocupe detaliul progresului in mic, sustinut, cu gindul la victoria finala. si sa-ti doresti sa-ti depasesti limitele.

la putin timp am fost invitata sa particip la un proiect in care a trebuit sa invat timp de 7 saptamini 7 stiluri diferite de dans, parte dintr-o campanie publicitara.

si iata-ma in sala la prima lectie: valsul.

(acesta e valsul pe care s-au intimplat cele descrise mai jos :09 – Track 9

Asculta mai multe audio instrumentala )

cred ca e cel mai simplu dans valsul, 1 – 2,3, 1 – 2,3. am invatat pasul de baza, executat pe loc, doar cu picioarele. ma descurcam pina am inceput sa facem niste piruete, cu o pozitie sofisticata a partii superioare a corpului.

pentru ca oboseam in postura regulamentara – cu coatele in dreptul umerilor, spatele si gitul drepte – pentru ca erau mult prea multe informatii in acelasi timp care necesitau coordonare intre partea inferioara a corpului si cea superioara, s-a bulibasit totul in mintea mea.

stiam despre mine ca nu stau cel mai bine la coordonare. in plus veneam dupa aceasta problema de sanatate care se jucase putin cu corpul meu. asa ca a aparut panica.

in mijlocul ringului de dans, n-am putut executa pirueta tinind o pozitie corecta a corpului, pastrind ritmul cu muzica, in timp ce picioarele sa execute frumos 1 – 2,3. 1- 2,3.

m-am oprit ca venita din alta lume. m-am uitat la colegele mele cum continuau sa tina ritmul cu numaratoarea celui care ne antrena. imi simteam oboseala si neputinta. si panica. era ciudat insa ca nu ma enervam pe neputinta mea.

timp de mai multe minute am reincercat sa intru in ritm, in rind cu miscarile lor. am facut opriri si reintrari in dans de citeva ori pina cind, calmindu-ma, am reusit sa fiu in sincron cu toata lumea o secventa lunga de pasi.

banuiesc ca pentru doamna Simona Noja aceasta e o senzatie pe care a incercat-o pe la 5-6 ani la inceputul lectiilor de balet, cum stiu sigur ca Florin Piersic jr sau Cristina Flutur au experimentat genul asta de panica de multe ori in timpul spectacolelor, deci cu o presiune si mai mare. dar eu nu eram obisnuita cu asa ceva.

pe drumul catre casa m-am gindit la lectia aceea de dans si la cit mi-a luat sa intru in ritm cu toti si mi-am spus ca e o lectie pe care o pot translata si in viata: daca stii pasii de baza, daca inveti sa stai drept si sa fii elegant (indiferent de ce greutati ti se pun pe umeri), daca simti ritmul muzicii din jurul tau, poti sa dansezi frumos.

si nu conteaza daca te impiedici, te opresti, te mai odihnesti; poti continua frumos dansul daca (re)intri corect pe ritmul muzicii. dar pentru asta trebuie sa fii linistit pe dinauntru. si sa stii pasii de baza.

daca mi s-ar fi intimplat asta la 25 de ani probabil ca as fi fost foarte necajita, pentru ca mi-as fi spus ca am gresit pentru ca nu m-am concentrat, am fost lenesa sau nu muncisem suficient de mult.

aproape 10 ani mai tirziu, intimplarea nu m-a mai deranjat la fel de tare pentru ca in anii astia am acceptat ca pot fi buna la unele lucruri si mai putin buna la altele;

la scoala cind te pregatesti sa fii profesor, la pedagogie nu te invata nimeni – sau cel putin pe mine nu m-a invatat – ca provocarea nu e sa scoti olimpici, sa lucrezi cu copiii dotati peste medie, ci sa-i faci pe cei care nu exceleaza in ceva sa progreseze dincolo de limitele pe care si le-au setat singuri.

suntem obisnuiti sa-i rasplatim/validam social pe cei care au notele maxime la examene, care ating limita superioara a baremurilor, dar nu asta e cheia in a invata, ci progresul fiecarei persoane pe scara propriilor limite.

astazi, cu experienta unui om care n-a acceptat niciodata o nota mai mica de cea maxima, stiu ca nu nota conteaza. ci cit ai invatat. si ce ai invatat. si daca ti-ai descoperit bucuria de a invata.

intre mine – cea de la 25 de ani si cea de acum e o diferenta enorma: da, perseverez sa cer de la mine sa fiu cit mai aproape de ceea ce stiu eu ca inseamna perfectiunea, iubesc sa invat lucruri noi si am o curiozitate care ma tine in priza mereu… dar nu mai pun presiune pe mine.

astazi cred ca as fi o profesoara mai buna decit la 25 de ani, desi nu mai stiu aproape nimic din analiza matematica. pentru ca astazi, eu cea careia nu-i placea sa se imprieteneasca cu ceilalti, as sti cum sa vorbesc cu cei mai multi dintre copii.

partea frumoasa, dar complicata, este ca, in viata, mai devreme sau mai tirziu, suntem un fel de profesori pentru cineva din apropierea noastra – copilul, sotul, sotia, prietenii. si nu exista cursuri de pedagogie pentru asta. si daca sper sa ramineti cu ceva din experienta mea povestita astazi aceasta se reduce la o simpla propozitie:

TRANSFORMAREA IA TIMP.

am invatat asta pe parcursul a aproape 10 ani.

asa ca dati-va si dati-le timp celor pentru care sunteti profesori de ocazie. o sa merite dansul. pentru ca daca aveti rabdare si incredere vor invata macar 2 pasi in plus fata de pasii de baza.

eu perseverez sa invat sa devin o dansatoare mai buna.

multumesc.

Cluj, 2 noiembrie, 2013

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

munca mea

11 years ago

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

(speech-ul de la webstock 2013 – Doers & Innovators)

cind Cristi Manafu m-a invitat sa vorbesc la aceasta conferinta, primul gind a fost: eu n-am inventat nimic, n-am ce sa caut acolo…. el s-a aparat si-a justificat alegerea, eu l-am ascultat politicoasa…

dar dupa aceea, am mai stat putin si m-am gindit si mi-am dat seama ca sunt citeva lucruri care ar putea fi considerate in categoria “celor care fac”.

pentru cei care nu ma cunosc, citeva cuvinte despre activitatea mea profesionala de pina acum.

am facut parte din echipa care a creat europa fm si unmele dintre campaniile promotionale create de mine in anii 2000 inca se mai fac anual la europa fm, am fost redactorul sef al revistei Tabu si am realizat citeva premiere jurnalistice cu acea revistaa, neatinse nici acum de alte publicatii, iar acum sunt jurnalist free lancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog – simpa il numesc eu – bazavan.ro care nu seama cu celelalte bloguri din online – pentru ca eu obsnuiesc – m-am antrenat – sa ma uit putin altfel la lucrurile din jurul nostru.

as putea spune ca sunt unul dintre oamenii care stiu sa-si transforme dorintele in actiuni si sa si le duca la bun sfirsit. dar cred ca toti putem face asta, daca respectam niste lucruri. ca sa le intelegeti mai usor am sa va spun trei mici povesti din viata mea. care au legatura in ordine cu matematica, muzica clasica si muzica rock.

matematica.

mi-a placut matematica la scoala si m-a dus mintea sa avansez repede prin materie, asa ca profesorul meu din scoala generala, ca sa-mi tina interesul captat obisnuia sa ma provoace, imi dadea cite o problema si imi spunea ca pot sa fac ce vreau eu daca gasesc o rezolvare mai scurta si mai rafinata decit cea pe care o va prezenta dinsul.

era o mare provocare pentru ca era nevoie sa muncesc mult, sa citesc mult in paralel, dupa ce rezolvam problema sa ma intorc la ea din mai multe unghiuri ca sa caut cea mai simpla dintre rezolvari. iar asta ma obliga sa gindesc mereu… altfel, outside the box.

in toti cei 4 ani de scoala generala, desi am fost olimpic la matematica, am reusit doar de 3 ori sa am o solutie mai rafinata la probleme decit variantele dinsului si le tin minte pe fiecare dintre ele, dar exercitiul asta de a curata rezolvarea unei probleme mi-a schimbat definitiv modul de a gindi: m-a ajutat sa incerc mereu sa caut ceva si mai bun, si mai creativ, si mai rafinat. si-0am dezvoltat o voluptate a rafinarii lucrurilor pe segmente inchise.

muzica clasica

eu am fost un copil care a venit dintr-o familie saracutza, din parinti muncitori in Romania socialista. am avut bunici la tara, mi-am petrecut vacantele la islaz… cam ca La medeleni sau povestile lui Creanga.

tataie avea doi frati – cei mai destepti si mai realizati oameni dintre neamuri; amindoi mutati la Bucuresti: unul inginer – Ion, celalalt compozitor- Gheorghe.

Gheorghe Bazavan a fost primul om care a avut legatura cu creatia – in cea mai pura forma a ei – pe care eu l-am intilnit.

eram preferata lui, desi veneam din doua lumi total diferite, iar eu cind il ascultam mi se parea ca vorbeste o alta limba. mi-a zis odata ca sunt rasata si ca asta nu e de la parinti, o am eu in singe… aveam vreo 10 ani si n-am inteles ce inseamna “rasata”, m-am dus si m-am uitat in dictionar si, pentru ca explicatia era legata de cai, mi s-a parut ceva rau.

gheorghe – zis unchiul gogu – a vrut sa ma invete muzica clasica, iar asta pentru mine parea mult mai complicat decit definitia cuvintului “rasat” din dictionar.

intr-o zi mi-a cintat la pian – avea un pian mare cu coada intr-una dintre camerele apartamentului lui de pe Fainari si eu ma gindeam mereu “cum or fi urcat magaoaia asta uriasa la etajul 5?” – mi-a cintat deci intr-o zi la pian o gama si-a spus “sunt doar 7 note muzicale” si cu ele se pot face combinari infinite de muzici.

“n-are cum sa fie infinite pentru ca matematic vor da un numar finit combinatiile de 7”, am facut eu pe desteapta.

“ok, sa spunem ca sunt putin mai multe pentru ca ai tonuri si semitonuri si game diferite, dar ai sa vezi de-a lungul vietii tale ca vei gasi mii de cintece care nu seamana unul cu celalalt. iar asta nu are legatura cu stiinta, cu matematica ci cu simtirea si imaginatia oamenilor.

desigur, iar n-am inteles toate nuantele a ceea ce a spus. si n-am fost niciodata prietena cu muzica clasica. de fiecare data cind a trebuit sa stau sa ascult ceva clasic, m-am rasucit in scaun ca puiul la rotisor.

anul asta, la Festivalul Enescu blogul meu a fost partener. am fost intr-o zi sa ascult Simfonia nr 1 a lui Enescu si s-a intimplat ceva straniu. m-am asezat linga doamna Rodica Mandache care mi-a spus: “cu muzica clasica e simplu, ori o asculti si-ti place, ori te doare capul si atunci sigur au facut ceva gresit oamenii de pe scena”

brusc nu mi-a mai fost frica sa ascult. nu mi-a mai fost teama ca nu as fi suficient de pregatita ca sa inteleg ceea ce au scris niste minti luminate de acum sute de ani.

si-asa s-a intimplat ceva magic: literalmente a fost ca si cum s-a deschis un culoar printre notele pe care le ascultam. am intrat intr-o lume noua si mi-am imaginat povesti frumoase despre ce ascult, am fost intr-un film al meu, cu emotiile mele.

si mi-am dat seama ca toti anii astia nu am fost prietena cu muzica clasica, nu pentru ca nu eram suficient de culta (n-ai nevoie sa fii cult pentru asta, e o prejudecata), ci pentru ca eram ca un copil care a invatat sa inoate, dar care se tine inca de marginea bazinului, fiindu-i frica sa -si dea drumul in larg.

si ca uneori, pentru a intelege creatiile altora trebuie pur si simplu sa te relaxezi, ca sa plutesti.

muzica rock

tot zilele astea am avut privilegiul sa inteleg o alta latura a ceea ce inseamna sa fii creator. desi am platit cu multi nervi pentru lectia asta.

de la inceputul anului lucrez cu trupa VUNK pe partea de comunicare – intr-un fel cam ceea ce am facut pentru europa fm, radio 21 sau radio guerrila – si baietii sunt acum in vrie foarte mare pentru ca au pe 3 octombrie un concert foarte important, poate cel mai important concert al carierei lor.

ei bine, acum citeva saptamini, ne aflam intr-o intilnire de lucru in care membri echipei discutau posibilitatile de inovatie tehnologica pe care sa le foloseasca in show. la intilnire se aflau managerul trupei, Cristian Stan, Cornel Ilie, liderul si creierul a tot ce se intimpal in VUNK si Gabriel Balan, cel care administreaza toate expunerea online a trupei.

propunerea mea era un proiect care multiplica efectul din sala catre alte citeva zeci de mii de spectatori, folosind social media – internetul in general. costa aproape 7000 de euro.

propunerea lor costa 20.000 de lire sterline si ii atingea exclusiv pe cei 5000 de spectatori care vor fi in sala polivalenta.

ne-am contrat foarte mult despre eficienta, despre costul pe cap de spectator al investitiei si efectul pe care il pot obtine solutiile propuse. n-aveam banii pentru niciuna dintre propuneri, dar logic era ca e mai viabil sa facem proiectul care costa mai putin si atingea mai multa lume.

ma rog, logic pentru mine, pentru ca ei o tineau una si buna: cel mai bun ar fi proiectul de 20.000 de lire sterline. pentru ca spectatorii vor trai niste emotii speciale, pentru ca show-ul va fi adus la un alt nivel in romania.

am plecat necajita de la intilnirea aceea, a fost prima data de cind lucram impreuna cind lumile noastre erau fundamental diferite. chiar si faptul ca si ei incercasera multe minute sa ma convinga ca ideea lor e mai buna, desi puteau sa-mi spuna simplu “asta facem, gata”, imi arata ca si ei isi doreau sa fim – ca de obicei – pe aceesi lungime de unda in strategia proiectelor.

mi-am zis “ok, ma supun majoritatii pentru ca nu e proiectul meu, nu e business-ul meu, iar ei stiu mai bine decit mine unde vor sa-si duca afacerea”. dar a fost doar ca sa ma linistesc pt ca eram dezamagita, necajita ca se arunca in gol cu ceva care in mintea mea tinea mai degraba de ego.

a doua zi am primit un mail de la manager care, printre alte lucruri de rezolvat/comunicat, ma anunta ca … ‘facem credit la banca ca sa facem proiectul de 20.000 de lire sterline”

am fost: wtf???? mi s-a parut o foarte foarte mare nebunie.

am avut nevoie de multe ore de gindire ca sa inteleg unde era diferenta dintre noi.

eu am fost si voi ramine pentru toata viata un spectator; ma voi bucura de emotiile si senzatiile pe care mi le vor oferi artistii de pe scene, cu gindul ca mi se cuvin, pentru ca am platit un bilet pentru asta.

ei sunt CREATORII si stiu ca daca nu controleaza/ initiaza ei senzatiile dintr-un show, spectatorii nu vor trece la nivele superioare ale emotiei. ei stiu ca doar de ei depinde cit de intensa poate fi amintirea spectatorului despre un show.

eu sunt ca un copil care stie ca-si va primi doza de rasfat pentru ca a facut tot ceea ce trebuia, in cazul de fata si-a platit biletul de intrare.

ei sunt “parinti” pentru spectatorii – copii si sunt gata sa faca sacrificii care par nebunesti pentru ca acestia sa -se bucure de mult asteptata doza de “rasfat”. care trebuie sa fie de la o experienta la alta, mai surprinzatoare. si mai memorabila.

cind am inteles asta nu i-am mai considerat nebuni, ci m-am bucurat ca tocmai am beneficiat indirect de o lectie despre a fi creator: daca vrei sa schimbi cumva lumea – trebuie sa risti si sa preiei actiunile in dreptul tau, in felul tau, cu crezul tau.

***

care e legatura intre aceste trei povesti si tema de astazi Doers & Innovators?

cum spuneam la inceput eu cred ca fiecare dintre noi putem in dreptul nostru, in partea noastra mica de lume, sa facem schimbari in bine fie si de citiva milimetri, dar pentru asta avem nevoie de citeva lucruri:

sa invatam sa transformam dorintele noastre in actiuni si sa le facem chiar daca pentru altii par nebunesti,

sa fim cu mintea deschisa si sa nu ne fie frica ca ne vor judeca altii ca nu intelegem lucrurile la standard, atita timp cit experienta ne atinge pe noi si ne invata ceva despre noi si despre ceilalti.

sa ne dam drumul in bazin si sa plutim, ca sa ne folosim si de alte simturi nu doar de logica pentru a cauta raspunsuri

si sa cautam de fiecare data solutii mai simple si mai rafinate, mai iesite din rind, la problemele pe care le intilnim.

si daca astazi ati ascultat si veti mai asculta povesti ale unor oameni care vi se par speciali si care va surprind si va emotioneaza cu realizarile lor, as vrea sa va ginditi diseara acasa ca fiecare dintre voi puteti face asta, ba chiar mult mai bine in interiorul lumii voastre, pentru proiectele voastre, pentru problemele care vi le puneti.

dar sper sa aveti ambitie si perseverenta ca sa gasiti o solutie mai simpla si mai rafinata decit a celor care v-au fost profesori astazi.

va multumesc frumos.

27 septembrie 2013

diverse

12 years ago

ce facem cind nu facem nimic

aseara, cu un pahar de vin alaturi si dupa ce ne-am uitat la Romania danseaza, am ajuns sa discut cu prietenii in casa carora petrecusem Pastele despre ce vor face concurentii – chiar si cistigatorii – cind nu vor mai avea miza si expunerea show-ului in fata. de aici n-a fost decit un pas sa dezbatem cum dealuiesc oamenii situatiile in care nu fac CEVA. orice.

am vorbit despre asta acum 3 ani la Women on Web si aseara am descoperit ca, desi aveam transcrierea speech-ului, nu l-am facut niciodata public. iata-l.

***

ce facem cind nu facem nimic

Acum citiva ani am petrecut o saptamina alaturi de regizorul Andrei Serban la Sibiu ca sa-l vad cum lucreaza pentru o noua montare a Pescarusului lui Cehov. Intr-una din zile am mers cu el la cursul de actorie al studentilor din anul I.

Am intrat in sala de curs si, din primele clipe, s-a remarcat un student care vorbea mai tare, gesticula mai mult, scria pe el “vreau sa captez atentia”. Cum trebuia sa faca un workshop cu ei, Andrei Serban l-a invitat in mijlocul clasei pe acest baiat, i-a dat un scaun si i-a spus:

“Te rog stai aici si sa nu faci nimic. Nimic. Absolut nimic.”

Tinarul era fericit – fusese bagat in seama de maestru – si s-a asezat hotarit pe scaun (Serban e unul dintre cei mai mari regizori de teatru si de opera pe care i-a avut vreodata Romania – a lucrat cu Diane Lane, cu Christopher Reeve, Meryl Streep, dar si cu cei mai mari actori romani).

Andrei Serban s-a asezat pe primul scaun din apropierea tinarului, si-a pus miinile in sin si a inceput sa-l priveasca. In privirea lui erau forta si condescendenta.

Colegii tinarului ii priveau atent.

Dupa un minut tinarul a inceput sa se miste pe scaun. Andrei Serban a tusit ostentativ. Clasa a inceput sa rida. Tinarul a roshit.

Dupa alte 30 de secunde, cind era evident ca tinarul se simte inconfortabil in fata privirilor celorlalti, Andrei Serban s-a dus linga el, i-a pus mina pe umar si-a spus:

“Ca actor cel mai greu e sa stai fara sa faci nimic. Sa stai pur si simplu, mult timp, linistit, fara sa te gindesti la nimic, fara sa transmiti nimic. De obicei tacerea actorului are o semnificatie, statul lui nemiscat are o alta semnificatie. Dar cel mai greu e sa nu faci nimic.”

Stiu ca nu va ginditi la asta decit atunci cind aveti vorbe de ocara despre unii si altii, dar si noi suntem actori. Daca suntem onesti recunoastem ca, desi n-am facut scoala de actorie, jucam roluri.

Mircea Diaconu a explicat odata de ce toti oamenii sunt actori.

Ne constumam in fiecare dimineata, ca sa facem fata publicului nostru. (Sigur, noi, femeile, ne costumam ceva mai mult, dar o facem pentru ca … suntem inspirate de reviste )

Suntem cu totii actori cind mergem la primarie sa cerem aprobare pentru o casa, avem un rol pregatit, un discurs pe care sa-l spunem. Daca nu e primarie, e seful cind cerem o marire de leafa sau e administratorul blocului.

Ne pregatim un rol/ un speech cind cerem in casatorie (ma rog mai ales domnii, dar avem egalitate de sanse si, din cind in cind, cerem si noi femeile in casatorie);

Ca in exercitiul lui Andrei Serban si pentru noi, oricit de ciudat ar parea la primul gind, cel mai greu e cind nu facem anumite lucruri si nu atunci cind le facem.

***

Astazi exista retete pe pasi pentru orice profesie am alege, pentru cum sa facem cunostinta cu un domn sau o doamna, pentru cum sa facem dragoste, cum sa dam mina sau cum sa spunem buna ziua.

Le gasim pe toate pe net, in carti sau exista traineri specializati.

Dar cind nu facem CEVA suntem singuri. Si nu ne invata nimeni cum sa rezolvam asta.

Ma refer la lucrurile pe care lumea spune ca trebuie sa le facem si daca nu le facem e gresit.

Nu urmam o facultate in pas cu toata lumea.

Nu ne casatorim.

Nu facem copii.

Nu ne luam masina, casa sau televizor cu diagonala de multi cm.

Nu facem CEVA.

Si trebuie sa stam pe scaun, in fata clasei si sa ne uitam la colegii nostri – de virsta, de serviciu, de singe sau orice fel de colegi ar fi ei – fara sa facem CEVA.

Sa stim ca ne analizeaza, ca ne judeca, ca zimbesc ironici.

Iar noi sa nu facem nimic.

E un exercitiu pe care cei din liga mare l-au intilnit de multe ori.

***

Cei mai multi dintre oamenii care au facut ceva cu care sa schimbe lumea au inceput prin a nu face ceva ce-i obliga societatea. Au incalcat reguli si s-au asezat apoi pe scaun ca sa-i lase pe altii sa-i judece.

***

Ma intorc la actori si actorie, pentru o alta poveste care leaga lumea civila cu scena.

La prima lui vizita in Romania, l-am intilnit pe Ethan Hawke cu citeva minute inainte de lectura publica a cartii sale Miercurea Cenusii. Mi-a spus atunci:

”Pentru noi, actorii, cel mai greu e cind nu facem nimic. Cind suntem intre doua proiecte. De la un anume moment incolo, nici macar nu mai e vorba de bani, e vorba de cum iti ocupi mintea. De asta am scris Miercurea cenushii. Ca sa fac ceva.”

Toti am avut sau vom avea momente in viata cind ne vom afla in pauza dintre doua situatii active; doua joburi; doua proiecte; doua iubiri; doua casatorii…

Si daca n-ati descoperit inca pe pielea voastra veti descoperi curind ca nu e nimeni care sa va preda lectia ce fac cind nu fac nimic.

Cind nu mai iubesc…

Cind n-am un proiect care sa ma tina in priza…

Cind n-am obligatii de timp si spatiu…

Stiu ca toata lumea vorbeste despre cheia succesului ca fiind actiunea: sa fii activ, sa te implici in multe; sa stii cit mai multe.

Dar o parte importanta din succesul fiecaruia e bazat pe ce face cind nu face nimic.

Cit de bine suntem infipti in propriile picioare cind stam in fata clasei spunind ca nu facem nimic, cit de asezatisuntem in propriul corp si propria minte cind nu facem lucrurile pe care ar fi trebuit sa le facem, dupa standardele lumii.

***

Ma intorc intimplarea de la Sibiu cu Andrei Serban. Cind am plecat de la cursul studentilor, tzopaiam in jurul dlui Andrei Serban, comentind:

“Nu e corect cum ati pus problema. El nu avea de unde sa stie cum sa stea fara sa faca nimic, nu exista un raspuns corect la exercitiul asta.”

A zimbit: ”Adu-mi aminte mine dimineata inainte de repetitii sa-ti arat rezolvarea acestui exercitiu”

A doua zi, pina sa vina actorii la repetitii, s- a asezat pe un scaun la marginea scenei, in timp ce eu stateam pe primul rind, in sala. A inchis ochii si am vazut cum trupul i se relaxeaza. A trecut un minut, nu facea nimic, a mai trecut un pic, el tot la fel de relaxat cu ochii inchisi. Eu, care ma plictisisem uitindu-ma la un om care nu facea nimic, m-am gindit ca ar fi foarte tare sa adoarma acolo si sa vina actorii sa-l gaseasca asa.

Si-am zimbit.

In urmatoarea secunda a inceput si el sa zimbeasca, desi avea ochii inchisi.

Peste citeva clipe a deshis ochii:

“E alegerea ta cit esti de relaxat si de deschis la ce e in jur, atunci cind nu faci nimic.”

***

Acum, peste niste ani, cu ceva experienta in spate, cu ceva momente in care n-am facut “nimic” – emotional sau profesional – stiu ca putem fi “pereti” sau “oglinzi” cind nu facem nimic.

Putem sa fim opaci, inchistati, sa ricoseze din noi toti si toate, pentru ca noi avem un task: “nu facem nimic”. E important pentru noi ca stam pe scaun in fata tuturor, iar ei ne judeca pentru ca nu facem nimic. Asta ne ocupa toata energia si timpul.

Dar putem la fel de bine sa fim ca o oglinda, sa preluam din jur energie, zimbete si sa le dam mai departe, sa le reflectam catre cei din jur, chiar daca, aparent, nu facem nimic.

Astazi stiu ca e alegerea noastra daca suntem oameni perete sau oameni oglinda atunci cind nu facem nimic.

Restul e ceva pe care-l faci si il inveti ca mersul pe jos. Faci doi pasi, cazi, te mai ridici. Iar mai faci doi pasi. Usor usor.

Bucuresti, octombrie 2010

10 reguli care te fac sa traiesti frumos in online

munca mea

13 years ago

10 reguli care te fac sa traiesti frumos in online

pentru editia 2012 Women on web, l-am rugat pe Cristi Manafu sa-mi dea el tema pentru speech. am fost prezenta la toate editiile, mi se pare ca am spus tot ce stiam sa spun si, daca tot persevereaza Cristi si Georgiana Gheorghe sa ma invite, macar sa ma chinuie complet – cu tema .

Cristi mi-a propus “Viata in online” – cum sa traiesti frumos pe Internet.

iata 10 dintre regulile mele de trait frumos (bune maniere) nu doar in online, ci si in viata. (am vorbit intr-o conferinta Biz la Iasi despre regulile mele de etica, am sa le postez zilele viitoare si pe acelea)

***

1. sa ai un set de reguli (scrise pe ceva) la care sa te intorci din cind in cind

stiu ca daca ai un cadru foarte bine stabilit poti sa fii mai creativ, sa te diferentiezi mai bine, asa ca imi plac regulile.
mai stiu ca omul e ca mercurul – cum gaseste o spartura, cum incearca sa se strecoare pe acolo – si, pentru ca mi-e teama sa nu ma ia valul, mi-am facut un set de reguli si de etica, dar si de maniere pentru on line

2. sa renunti la ego

e cea mai importanta regula si e o lupta continua, pentru toata viata. pentru ca oricind apare tentatia “de a te da mare” intr-un context oricit de mic.

regula asta inseamna sa nu vrei sa fii tot timpul cel mai bun in perceptia celorlalti, ci sa fii mai bun decit ai fost ieri cu performantele tale.
sa nu intri in polemici cu cei carora le place sa aiba ultimul cuvint.

sunt cititori care – gratie job-ului pe care l-am avut la o revista pentru femei – isi imagineaza ca stau toata ziua pe tocuri, ca sunt o mimoza de dorobanti si ca port o geanta scumpa pe mina asezata in pozitie erecta. as pierde foarte mult timp daca as sta sa le schimb parerea, dar si chiar daca as schimba-o, cu ce m-ar ajuta pe mine?

mi-a luat ceva vreme sa nu mai vreau sa ma mai bat cu ei (cu argumentele din istoricul meu profesional) si sa-mi dau seama ca e mai important sa merg mai departe pe drumul meu si sa fac ce cred ca e bine. daca nu se vor convinge pe parcurs cine sunt cu adevarat, nu conteaza oricum, pentru ca nu vor vrea sa fie in comunitatea mea. dar a fost un efort sa-mi domolesc ego-ul ca sa nu mai vreau sa dau replici si sa ma apar.

3. sa nu crezi ca ti se cuvine

e un derivat din ego. pentru mine e reversul: sa ai umilinta, smerenia de a primi orice lucru/serviciu / favor/ gest ca si cum nu ti s-ar fi cuvenit (de la ghiseu, chiosc, autoritate publica sau om pe care-l intilnesti pentru prima data). ca sa poti sa multumesti din suflet, cu bucurie. asa ti se va intoarce multumirea si zimbetul, si bucuria.

4. sa nu te crezi Dumnezeu

cind incepi sa ai audienta ( e valabil si pentru tv, si pentru radio, si pentru online), incepi sa crezi ca ti se cuvin multe lucruri. lumea iti da like, deci te place, adica te iubeste. ai multimi de oameni care te iubesc si incepi sa crezi ca esti si un mic Dumnezeu. dupa mine e cea mai mare greseala pe care o simt acum in online-ul romanesc. oameni care au dat peste putina audienta, au fost invitati la citeva evenimente si acum cred ca sunt mici Dumnezei, cu sau fara tocuri. a toate cunoscatori. si ca li se cuvin multe.

5. sa-ti pastrezi curiozitatea proaspata

te ajuta sa fii activ, sa te bucuri de ce ai si chiar sa descoperi lucruri. e un exercitiu aproape la fel de greu ca acela care cere sa renunti la ego, pentru ca atunci cind esti pe un teritoriu cunoscut, simti nevoia unei relaxari si ratezi multe lucruri.

6. sa fii onest, dar sa critici cu eleganta

pentru mine cele mai grele articole de scris sunt cele in care vreau sa critic pe cineva care a incalcat regulile pe care le consider de bun simt. imi ia cel mai mult timp, nu pentru ca e greu sa scrii “ai gresit”, ci pentru ca e mai dificil sa gasesti o cale eleganta prin care sa pui la punct pe cineva care ti-a incalcat teritoriul, fara sa-l executi cu cuvinte neortodoxe.

7. sa nu birfesti/ invidiezi

aceasta este o regula pe care am invatat sa o repect usor: cind cineva incepe sa discute despre altcineva la modul urit, anunt ca sunt prietena cu persoana in cauza si ca as prefera sa se incheie conversatia. sunt extrem de putini cei care mai persevereaza, dar stiu sa am un ton ferm si o privire… pe care prietenii o numesc dominant amenintatoare.

cu invidia e si mai simplu, pentru ca tine de propria persoana: in loc sa-l invidiezi pe celalalt pentru progresul lui, de orice fel ar fi, e mai bine sa te preocupe progresul tau si sa incerci sa fii putin mai bun decit ieri, in interiorul performantelor tale.

cred ca birfa si invidia sunt marile probleme nu doar ale online-ului , ci ale intregii societati romanesti.

8. sa nu traiesti ca o capusa online

sunt unii care isi fac imagine prin comentariile la posturile cu audienta/ de pe blog sau facebook. chiar cu link. o forma de a trai ca o capusa. ce ai facut tu, au facut – sau urmeaza sa faca – si ei, expus la modul ostentativ . ca sa-si expuna numele acolo unde e o posibila audienta. nu le accept pe blog ( sunt fericita ca a fost inventata tasta delete), ma enerveaza teribil pe facebook, dar stiu ca pe termen lung sunt o mare pierdere pentru cei care o fac.

9. sa nu te preocupe sa FII CEVA, ci sa FACI CEVA.

10. sa-ti aduci aminte mereu ca razboaiele cele mai mari sunt in mintea ta, nu in afara ei.

ultimele doua reguli, nu cred ca au nevoie de alte explicatii.

****

chiar cred ca pentru a trai frumos (in online, sau nu) e important sa ai un set de valori (scrise) la care sa te intorci din cind in cind, sa vezi ce mai respecti sau care sa-ti fie reper cind ai dubii cum sa reactionezi/ sau nu poti sa te temperezi. sa nu spui :”lasa, stiu eu sa reactionez”, pentru ca viata te pune in multe situatii si te provoaca de multe ori sa o iei pe drumuri ciudate; iar atunci esti nervos, stresat, ai o imagine deformata despre tine etc si se poate intimpla sa uiti care erau principiile tale, valorile tale.

Valorile sunt ca amprentele: NU SEMANAM CU CEILALTI, DAR URMELE PE CARE LE LASAM IN JUR NE DEFINESC SI NE IDENTIFICA .

Women on web, 27 aprilie 2012.

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Tag : speech

Promovari creative si PR in era digitala… PENTRU ARTISTI

Nu exista PR & Comunicare fara o strategie de business

Care sunt nevoile publicului pe care-l vizati?

“daca vrei sa vinzi 500.000 de discuri trebuie sa dai mana si sa te stie personal 500.000 de oameni”.

Cand ati dat ultima data un mesaj de felicitari sincere unui coleg de breasla?
Sau ati salutat succesul unui jurnalist sau al unui post de radio?

despre lenjerie si discretie – PR FORUM

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

vino la TEDx Bucharest: oameni care sa te inspire

trei speech-uri TED pe care trebuie sa le vezi in aceasta viata

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

bucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

tin un workshop de branding personal exclusiv pentru femei

TEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

ce facem cind nu facem nimic

10 reguli care te fac sa traiesti frumos in online

Aboneaza-te la newsletter

Tag : speech

Nu exista PR & Comunicare fara o strategie de business

Care sunt nevoile publicului pe care-l vizati?

“daca vrei sa vinzi 500.000 de discuri trebuie sa dai mana si sa te stie personal 500.000 de oameni”.

Cand ati dat ultima data un mesaj de felicitari sincere unui coleg de breasla? Sau ati salutat succesul unui jurnalist sau al unui post de radio?

Aboneaza-te la newsletter

Cand ati dat ultima data un mesaj de felicitari sincere unui coleg de breasla?
Sau ati salutat succesul unui jurnalist sau al unui post de radio?