Tag : story

OnteachingJournalism1ce se citeste pe net – observatii personale

ce se citeste pe net – observatii personale

in ultimele 2 saptamini am publicat pe blog 3 texte care au facut citeva mii bune de vizualizari, au avut zeci (sute chiar) de share-uri si comparindu-le rezultatele, dar si munca pe care am investit-o in fiecare , am ajuns sa ma incrunt.

sa le luam pe rind.

cel mai bine clasat in acest moment dintre cele trei texte este cel despre Nadia Lacoste – PR-ul roman din spatele Printesei Grace de Monaco.

e un story scris dupa o documentare ampla, intr-o naratiune inversa (in reverse) pentru care am muncit 6 ore (poate putin mai mult) si a avut 2 drafturi. are un subiect cu glamour, un context potrivit (am asteptat sa fie filmul despre Grace de Monaco pe ecrane ca sa fie de actualitate si interes povestea) si a beneficiat de o preluare pe prima pagina in click.ro.

 

urmatorul in clasamentul audientei e un articol care descrie o intimplare de la inceputul saptaminii. job-urile pe care nu le accept – are o naratiune simpla, descrie liniear, cronologic o intimplare aparent banala.

am scris-o la citeva zile dupa ce s-a intimplat (pentru cei curiosi, am cerut si acordul prietenului care ma rugase sa-l ajut, pentru ca asa e etic) , in mai putin de o jumatate de ora si a avut 2 drafturi.

e insa o poveste care vorbeste in egala masura despre cei care o citesc, cit si despre personajul principal. pentru ca fiecare proiecteaza pe propria frustrare, iar textul face referire la multe frustrari generate de o cultura urbana superficiala, bazata de sex. stiam ca acesta va fi efectul asupra cititorilor, de asta am si cerut voie prietenului in cauza sa scriu intimplarea.

later edit: textul a beneficiat astazi si de o mentionare pe blogul lui zoso, ceea ce – ca de obicei – inseaman un push generos la trafic.

cel de-al treilea subiect in ordinea audientei spune povestea incredibila a unui domn care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial , dupa ce a stat intr-o groapa comuna , printre morti, timp de 2 zile.

e un story pentru care am lucrat pe parcursul a 2 saptamini, nu in mod continuu,  dar a necesitat verificari ale unor informatii de arhiva si gasirea unei structuri – nonlineare, in cele din urma – care sa puna in valoare marturia in sine.

a avut 4 drafturi.

*

la momentul la care scriu aceste rinduri, story-ul care vorbeste despre “chiloti” are mai putin de 24 de ore de cind a fost postat si mai are citeva sute de vizualizari ca sa ajunga in audienta story-ul cu printesa Grace de Monaco care are 6 zile de la postare.

e straniu si trist sa vezi ca e usor sa faci mai multa audienta cu o munca de 30 de minute, decit cu un story demn de un film care e scris cu o structura narativa complicata si necesita o tehnica speciala. (si vorbim de povesti care au fost super sharuite, deci de succes pe internet)

ambele povesti scrise jurnalistic (cea cu PR-ul lui Grace de Monaco si cea cu domnul din cel de-a doilea Razboi Mondial) sunt infinit mai aspirationale si pot fi minunate lectii de viata, lectii despre cum sa fii mai bun ca sa-ti fie mai bine. cea a carei audienta creste vertiginos e despre… frustrari.

ceea ce citim spune la fel de multe despre noi ca si despre personajele pe care le descoperim printre rinduri.

 

2912
grace-kellyNadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

In contextul filmului Grace de Monaco (si al cartii Povestea unei printese: Grace de Monaco, – Jean Des Cars, lansata recent de editura Corint, despre care am scris aici ) e frumos sa dam creditul pe care-l merita femeii din spatele lui Grace Kelly devenita Grace de Monaco.

Nadia Lacoste – fosta Marculescu – este cea pe care Casa Regala de Monaco a angajat-o in 1955 ca PR si i-a dat in grija transformarea lui Grace Kelly de la actrita la printesa, dar si imaginea tarii care avea drept obiective dezvoltarea relatiilor cu Franta, dar si cu America, proaspat inrudita.

In 2008, pe cind lucram pentru Tabu, am negociat pentru revista un interviu cu doamna Nadia Lacoste (realizat cu sprijinul exceptional al domnului Paul Balley, redactor BBC Londra, caruia ii mai multumesc si aici, la multi ani distanta). Am fost editorul pentru articolul de atunci (care se axa pe prietenia speciala dintre Doamna Nadia Lacoste si Mihail Sebastian) si care a fost scris de Robert Ratiu.
Mai jos cititi povestea primului PR al Casei Regale de Monaco, o romanca foarte foarte desteapta: Nadia Lacoste.

*

Cind Grace de Monaco a murit, ca urmare a unui accident de masina, numele Nadiei Lacoste a fost mai pomenit ca niciodata. Era 13 septembrie 1982 si Grace de Monaco decisese ca poate cobori singura cu masina de la palat catre croitorul din oras, desi nu era o soferita buna si ii era frica de soseaua cu multe serpentine pe care trebuia sa o parcurga. Avea insa multe bagaje in masina si soferul si fiica sa nu mai incapeau, asa ca l-a rugat pe sofer sa vina cu o masina in spatele ei si l-a asigurat ca va conduce prudent.

Masina s-a rasturnat la o curba si-a coborit in panta pina in gradina directorului artistic al hotelului Loew’s, Jaques Provance; fiica sa, Stephanie, a fost ranita usor, iar printesa a murit citeva ore mai tirziu ca urmare a ranilor pe care le avea.

Biograful printesei, Jean des Cars, scrie in cartea “Povestea unei printese” ca parte din zvonurile si din legendele prinvind conspiratia mortii printesei au aparut din cauza unei coincidente nefericite.

“ De vina e absenta Nadiei Lacoste, directoarea Centrului de Presa al Principatului. Dupa o vara plina, Nadia Lacoste tocmai plecase in vacanta in Germania, in Muntii Padurea Neagra, unde sotului ei ii placea sa pescuiasca. Aceasta remarcabila profesionista, pe care Printul i-o prezentase lui Grace, este o femeie cu multa experienta. Cunoaste toti jurnalistii si, mai important chiar, toti jurnalistii o cunosc.

Se bucura de ani de zile de respectul tuturor, pentru ca stie ce trebuie sa spuna, cum sa spuna, cind sa spuna sau cind sa taca pur si simplu. Chestiune de meserie si de incredere.

(…) Nadia Lacoste, care se afla intr-un loc izolat si dispune de un echipament telefonic limitat, afla vestea de la radio. Lovindu-se ea insasi de dificultati in incercarea de a obtine amanunte, se grabeste sa se intoarca la Monaco.

Dar se vede obligata sa ia un avion de la Strasbourg la Paris, apoi altul de la Paris la Nisa.
In absenta ei, misiunea de a informa presa cade asadar in sarcina unor persoane lipsite de experienta. Medicii nu dau niciun comunicat oficial, Palatul nici atit, ca si cum tacerea ar fi o modalitate de a pacali fatalitatea.”, scrie Des Cars in cartea sa.

Cum isi aminteste doamna Lacoste intimplarea?. „Eram atit de izolati incit la pensiunea la care stateam nu exista telefon, a trebuit sa fug in sat pentru a gasi unul, am reusit sa revenim in tara abia a doua zi.”
Cind, in sfirsit, a ajuns la Monaco a preluat cu discretie si fermitate comunicarea si a avut grija ca familiei sa-i fie respectata intimitatea.

Nadia Lacoste a fost timp de 50 de ani PR-ul Casei regale, iar dupa moartea printesei a continuat sa administreze imaginea micutei tari despre care se spune ca e astazi recunoscuta la nivel mondial si datorita abilitatilor ei de a aseza corect in pagina notorietatea lui Grace Kelly cu discretia regala. A renuntat la job-ul ei cind avea 65 de ani, pentru ca asa cerea legea, iar Printul a rugat-o atunci sa aiba in grija societatea care administra hotelurile si cazinourile din Monaco, dar si biblioteca irlandeza, pe care Principatul a infiintat-o dupa moartea printesei.

*

La vremea accidentului fatal, Nadia Lacoste era sefa Biroului de presa la principatului de 27 de ani. Fusese rugata de Print sa aiba in grija imaginea tarii sale si a viitoarei sale sotii in 1955 si acceptase pentru … citeva luni, de proba. Avea experienta in promovarea filmelor (fusese responsabila cu promovarea in biroul de la Paris al studiourilor Metro Goldwyn Mayer), dar nu si experienta promovarii diplomatice a unei tari. “Noroc ca era o tara mica”, obisnuia sa glumeasca Nadia Lacoste.

In Principat vestea ca printul se va casatori cu o actrita de la Hollywood n-a fost lucrul cel mai agreat, iar monegascii s-au uitat cu suspiciune la printesa pentru multa vreme. Nadia Lacoste a fost cea care a condus abil informatiile si-a folosit abilitatile organizatorice ale printesei in folosul unei imagini mai bune, si pentru tara, dar si pentru sotia printului.

Asa a ajuns Printesa sa fie presedinta Asociatiei Crucea Rosie si sa conduca, dincolo de aparitiile oficiale, misiunile umanitare ale acesteia.

Tot Nadia Lacoste a fost cea care a negociat diplomatic, atit cu printesa cit si cu studiourile de la Hollywood numele actritei pe afisul filmului pe care-l filmase inainte de a se casatori cu Printul de Monaco (ultimul sau film, High Society, alaturi de Cary Grant) si care urmeaza sa aiba premiera si in principat, dar si cea care i-a recomandat Printesei sa acorde un interviu in … Playboy , in numarul aniversar din 1966, editia Americana in care isi exprimau parerile si Jean Paul Sartre si Somerset Maugham. Un interviu in care a expus pareri pertinente despre dezvoltarea economica si sociala a Principatului si care a facut ocolul lumii, pentru ca a fost cel mai bun ambasador al strategiei de dezvoltare, asa cum fusese gindita de consilierii Printului.

Pina la intilnirea cu Nadia Lacoste, Grace Kelly comentase mai mult sau mai putin inspirat relatiile sale anterioare (printre ele – Cary Grant, Sinatra, dar si un designer divortat de doua ori, Oleg Cassini), dar post intilnire, chiar inainte de casatoria cu printul, domnisoara Grace Kelly si-a desavirsit discretia. In plus, ca prin magie ( tradusa in limba PR-ului prin “negocieri ferme”) in majoritatea articolelor post mariaj, trecutul printesei a fost uitat.

Presa americana a numit-o pe Nadia Lacoste “ the acid breathing dragon” pentru fermitatea cu care rezolva situatiile care nu puneau in lumina potrivita Casa Regala de Monaco.

***

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

Absolvise Stiintele Politice la cel mai prestigios colegiu de fete din America, Wellesley, acelasi colegiu pe care l-au urmat si Madeleine Albright si Hilary Clinton, si incercase sa obtina un job ca reporter la Newsweek sau Time unde fusese refuzata politicos pentru ca, in epoca, femeile nu ajungeau reporter, cel mult documentarist sau secretara.

Cind in 1945, Hollywood-ul a intrat in greva generala si Nadia Marculescu n-a mai putut munci la MGM, nu s-a sfiit sa se duca sa culeaga struguri de pe o plantatie californiana, doar ca sa ramina independenta financiar.
Vedea dintr-o Romanie incercata de saracie si stia ca munca si inteligenta sunt singurele lucruri pe care se poate baza ca sa reuseasca.

***

In decembrie 1940, familia Marculescu , impreuna cu fiica lor Nadia, a plecat din Romania pentru ca tatal Nadiei – care era directorul financiar pentru Europa al companiei americane Standard Oil – urma sa fie relocat in America de sud din cauza razboiului. Au ajuns la Paris cu ultimul tren care a plecat din Romania, apoi a inceput razboiul si urmatoarea plecare, spre New York, s-a facut abia in aprilie. Au ajuns in America dupa 3 luni si jumatate, iar distanta a fost parcursa cind cu trenul, cind cu vaporul, familia folosindu-se de prieteniile pe care le avea, uneori nestiind care va fi destinatia viitoare.

In Bucuresti, familia Marculescu locuia pe Bulevardul Regia Maria, linga Facultatea de Drept, iar adolescenta Nadia – care era in grija bunicilor – avea preocupari diferite de cele ale fetelor din generatia ei. Ii placea teatru si voia sa se faca regizoare; nu se considera nici frumoasa, nici talentata, asa ca excludea posibilitatea de a se face actrita.

Primise un aparat de fotografiat si voia sa documenteze munca actorilor si folosindu-se de mici contacte si prietenii, a ajuns sa-l cunoasca pe George Vraca si a intrat la repetitiile actorilor. Prin George Vraca l-a cunoscut si pe Mihail Sebastian, care la vremea respectiva tocmai avusese premiera cu Accidentul, si au legat o strinsa prietenie. Ea l-a iubit ca o adolescenta, el a pastrat o distanta rezervata dar a incurajat-o mereu sa-si urmeze instinctul si sa-si indeplineasca visele. Sa invete mult ca sa devina jurnalista si sa publice despre lume asa cum o vedea ea.

Nadia Marculescu avea 16 ani cind a publicat un prim articol intr-unul dintre ziarele vremii si-a mers, conform uzantelor de politete, cu bunica la redactie cind cei de acolo au vrut sa o cunoasca.

*

Nadia Lacoste traieste discret in apartamentul ei din Paris, foarte aproape de Arcul de Triumf si continua sa pastreze scrisorile care au insemnat corespondenta cu Mihail Sebastian, tot asa cum continua sa vorbeasca o limba romana perfecta.

Imediat dupa Revolutie, pe cind inca mai era reprezentanta oficiala a Principatului de Monaco, a vizitat Romania ca sa –si implineasca o dorinta: sa ingrijeasca mormintul lui Mihail Sebastian.
Mormintul, care se afla in Cimitirului Evreiesc Filantropia, are linga cruce, o trufa de liliac pe care Nadia Lacoste a plantat-o in acea vizita.

Fiul doamnei Nadia Lacoste, Thiery Lacoste, este avocatul Casei Regale de Monaco si un consilier important al printului Albert de Monaco.

15663
atilla kimAttila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Attila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Cel ce doreste sa-i fie construita o locuinta invata pe drumul la idee la caratul bagajelor citeva notiuni tehnice:  o cladire e alcatuita din componente pe orizontala -partiuri si pe verticala- etaje sau niveluri.

Ce nu stii atunci cind iti alegi o casa e ca rezultatul este dupa chipul si asemanarea ta. Casa va avea personalitatea ta, iti va deservi nevoile, va gazdui genul de emotie si de energie care iti aduce tie confort.

Nu m-am gindit niciodata la cladiri ca la oameni pina cind sa-l intilnesc pe Attila Kim (36 ani), unul dintre  cei mai buni architecti romani. (Attila ar strimba din nas la etichetarea asta; ar spune: “in raport cu ce bun? ce ma califica pentru asta?”.)

Attila e genul de om pentru care parcursul e mai important decit destinatia, care pleaca de la fond pentru a ajunge la forma, care are o poveste, o justificare, un concept aproape filosofic pentru fiecare dintre pasii pe care-i face cind e curatorul unei expozitii (Wool & Wood – design romanesc in cadrul Stockholm Design Week) ), cind face arhitectura de expozitie ( Q,E.D Mircea Cantor), cind reaseaza in spatiul lor moral cladirile care i se par a fi dezavantajate de context ( Sala Elvira Popescu) sau cind construieste un interior pentru un spatiu destinat confortului intelectual al publicului (librariile Carturesti – Timisoara si Arad).

Daca ar fi o casa, Attila KIM ar putea arata cam asa…

PARTERUL sau… din clasa V-a am facut Liceul de arta. Stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

In copilarie am avut astm si am stat foarte mult acasa. Ai mei au descoperit destul de repede ca singurul lucru care ma tine ocupat sunt jocurile de tip Lego, sau de constructie, si mi-au cumparat toate variantele; si de lemn, si de plastic. Asa stateam linistit, uitam de crizele de astm. Apoi, vazind ca ma intereseaza sa construiesc, au inceput sa-mi explice ce e ala un architect si, cumva, din clasa a patra am stiut ce o sa fac.

Tata era farmacist, mama pianista, profesoara de pian. Am o sora cu 10 ani mai mare, ea a terminat pianul, e muzicolog si cind a trebuit sa incep eu sa invat sa cint la pian, ea dadea admiterea la Conservator, la muzicologie, unde era un singur loc (se intimpla in anii 80). Si din tot contextul acela a rezultat ca din muzica fie iesi stresat, fie mori de foame, si m-a lasat in pace cu pianul.

Bunicul meu a fost pictor, am mostenit talentul lui la desen si incepind din clasa V-a am facut Liceul de arta. Dar stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

*

ETAJUL 1  sau… A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor.

Am inceput sa predau la 24 de ani pentru studentii din anul 4, apoi 5. In educatia de arhitectura, una dintre materii este proiectarea. In programa sunt 7-8 ore pe saptamina, inveti meseria in sine si toate celelalte cursuri sustin acest studio. Asta am predat, proiectare.

Am fost extrem de entuziasmat si mi-am zis ca asta e maximum ce pot sa fac. Am predat 5 ani, apoi am avut un concediu de 3 ani ca sa fac doctoratul, dupa care – brusc – mi-am dat seama ca nu mai vreau sa predau.

Retroactiv, cred ca am fost profesorul cel mai prost posibil.  A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor. Eu ma enervam daca studentii nu faceau lucrurile la nivelul la care credeam eu ca sunt in stare sa le faca. Eram dezamagit si de ei si de mine.

Mi-am dat seama ca pe la 60 de ani as putea sa predau, ca deocamdata nu am rabdarea necesara care sa-mi permita sa devin un profesor bun.

***

ETAJUL 2 sau… Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

Elvira Popescu e o cladire la care tin foarte mult. Era mereu tratata ca o cladire secundara in spatele Institului Francez, dar avea un rol principal in activitatea Institutului. Arata ca o mica centrala termica.

Eu nu m-am atins de ELVIRA POPESCU, am construit o fatada noua in fata, ca sa ajung la aceleasi proportii arhitecturale ca sa nu mai exista concurenta intre cele doua cladiri. Cumva, consider ca e o reusita pentru ca in viziunea bucurestenilor a aparut dintr-o data acea cladire.

Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

***

MANSARDA sau…trei locuri preferate din Bucuresti

 Imi place foarte mult Gara Baneasa, cum imi place si terasa de la MNAC – acolo daca stai pe un scaun si e soare, dupa masa, vezi doar lampadarele pe margine si perscarusii. Ai impresia ca esti la mare.

Parcul Ioanid – Imi place Parcul Monceau  din Paris care a inspirat si Parcul Ioanid. Imi plac cladirile care isi intorc a doua fatada catre un parc si aceasta a doua fatada devine mai importanta. Toate cladirile de pe Dumbrava Rosie au o fatada foarte discreta fata de cea dinspre parc.

*

ACOPERISUL sau… “cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.”

Anul trecut in iulie am fost rugat sa ma gindesc la un proiect pentru o biserica, iar de atunci ma confrunt cu intrebarea asta.

Ce mi se pare important, si de ce mi se pare ca cineva s-ar simti implinit intr-o biserica, e sa simta un anumit tip de suport care vine din credinta sau vine din comunitatea care e din jurul tau. Cred ca e mai mult din comunitate, pentru ca altfel – daca exista credinta – biserica nu este necesara. E o traire atit de personala si intima, incit iti cistigi echilibrul singur.

Cind mergi la biserica conteaza sentimentul pe care-l creeaza comunitatea, iar cind vine vorba despre arhitectura unei biserici acest lucru ar trebui sa-l puna pe primul plan: cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.

De-a lungul istoriei arhitecturii, arhitecura bisericilor a trecut prin multe transformari. In Gotic, arcele care sa-ti conduca privirea in sus, in timpul Renasterii concentrarea asupra omului si asupra valorilor umane, dupa care Barocul care era un fel de spectacol – teatru sacru. In secolul 20 s-a ajuns la nevoia de a tine comunitatea apropiata. Cei care sunt singuri sa-si gaseasca sentimentul apartenentei la o comuniatte, unde nu mai exista rivalitate, toata lumea merge cu acelasi scop, esti inconjurat de oameni care oricind pot sa te ajute.

***

VECINII sau… Primaria e ca si constructorul unei case: iti livreaza casa cu pardoseala si ferestre, dar nu-ti aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea.  Oamenii ar trebui sa invete ca noi populam spatiul comun si-i cream intimitatea.

Tema pe care am ales-o pentru Romanian Design Week este “Cum spatiul public ajunge spatiu comun”. Intr-un mod foarte gresit (mai mult in Bucuresti), spatiul public e vazut al nimanui sau al Primariei. Cumva, noi nu ajungem sa ne insusim spatiul comun si nici nu ne asumam responsabilitatea.

La Romanian Design Week incercam anul acesta sa atragem atentia oamenilor ca nu mai trebuie sa criticam orasul si sa facem ceva pentru el. Primaria e ca si constructorul unei case, iti livreaza casa cu pardoseala, dar nu-ri aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea. Si asta ar trebui sa invete oamenii ca noi populam spatiul comun si-i creem intimitatea.

Noi insa ne multumim cu minimum necesar – e pavaj, e curat. In momentul in care toate problemele de spatiu public sunt vazute si lumea se simte mai atasata de spatiul care ne inconjoara, atunci altfel se vor rezolva si problemele din categoria “ce facem cu gradina de la Casa Poporului”.

*

LOCUIREA, OBIECTELE PERSONALE, INTIMITATEA

Cu siguranta ca sunt mult mai multe niveluri in “casa Atilla Kim”, la fel cum inca ma mai gindesc daca jocurile lego din copilarie n-ar fi mai degraba “demisolul” sau poate chiar “fundatia”, dar cum l-am intilnit doar pentru citeva ore la o minunata cina Glenfiddich, n-ar fi fost foarte politicos sa vizitez toate “camerele”.

Attila Kim este in proiectul Book of Success prin care Glenfiddich incearca sa arate romanii valorosi pe care nu-i vedem foarte des in presa, dar care ar putea deveni oricind un exemplu prin structura lor profesionala si morala.

Dar daca e sa-mi imaginez ce obiecte personale am gasi in casa Attila Kim, cu siguranta unul dintre ele ar fi decenta.

“La o cladire apreciez decenta fata de locul in care e. Exact la fel cu momentul in care stai la o masa cu multa lume si apreciezi persoanele care nu ies in evidenta. Asa e si in arhitectura, strada e un mediu mai restrins de personalitati, fiecare cladire cu personalitatea proprie, si ansamblul formeaza o constructie urbana, din tensiunea si armonia dintre diverse elemente din spatiu.

Pentru tine cladirile au personalitati, sunt ca niste oameni, personaje…

Pai nu sunt?!”

5750
shutterstock_the endsmerenia de a trai cit “este”

smerenia de a trai cit “este”

ne dorim sa traim cit mai mult, visam la tinerete fara batrinete.

nu suntem influentati de basme, ci de societatea de consum (care promoveaza produse anti ageing). aceeasi societate de consum ne-a ajutat sa ne crestem respectul de sine si sa ne imaginam ca ni se cuvin multe lucruri. inclusiv o viata mai lunga.

n-are legatura cu dezvoltarea stiintei, ci cu cit am pierdut noi din smerenie: bunicii nostri traiau cu gindul ca asta le-a fost scris, asa a fost sa fie. noi luptam cu mintea ca sa ne fortam trupul sa -si depaseasca limita intru supravietuire in conditii in care acum citiva ani nu se gindea nimeni ca se mai poate trai.

si din aroganta ajungem la extreme.

un medic american a ajutat la nasterea unor copii modificati genetic (acum, cind a facut publica cercetarea, copiii au 3-5 ani ) si spune – cu relaxarea, aroganta si ambitia cercetatorului pasionat –  ca  “ceea ce a realizat e tema de dupa amiaza pentru asistentii lui si ca a refuzat citeva cereri de clonare”, dar ca cercetarea lui va ajuta la transplantul de organe in bolile grave. va imbunatati specia.

foto via Shutterstock

1774
7964857914_f0e0b40e30_zIntuneric, scris, lumina

Intuneric, scris, lumina

Scrisul e si el o forma de sport, iar disciplina este esentiala daca-ti doresti la un moment dat performanta. Asa m-am gandit cand m-am apucat de scris pe blogul Cristinei, in fiecare vineri, a fiecarei saptamani, indiferent de program, inspiratie sau suparari. De fapt pentru astea din urma chiar e bun scrisul. E o forma mult mai utila de detasare decat cititul pentru ca te scoate de par din culcusul tau cu ganduri negre si te trimite sa-ti modelezi golul sau tristetea in ceva placut vederii.

E un exercitiu bun pentru doi iubiti aflati la inceput de drum. Tu scrii si-l rogi pe el sa (te) citeasca, sa-ti spuna ce-i place si ce nu, sa-ti spuna ce ar mai adauga el acolo unde tu ai tratat cu superficialitate subiectul, iar tu te lupti pentru ideile care sunt bucati rupte din tine. Marturisesc ca n-am citit niciodata o carte scrisa de doi oameni care formeaza un cuplu, dar mi-ar placea sa o fac la un moment dat. Iar randurile scrise de fiecare in parte sau cuvintele modificate de unul sau de altul sa aiba cuvinte in culori diferite astfel incat pe tot parcursul ei sa-mi dau seama ce voce ascult.

Cand scrii e ca si cum te-ai hotari sa aprinzi o lumanare intr-o camera intunecata, in timp ce dintr-un colt se aude un zgomot suspect. Poate fi doar o pisica bagata pe sub asternuturile apretate care vrea sa-ti tina de urat sau ceva rau si amenintator. La un moment dat mi-a fost prea frica sa mai aprind lumanarea si am hotarat sa-mi iau o pauza. Nu-mi era frica atat de fiinta monstruoasa cat de posibilitatea ca s-ar putea sa nu fie nimic acolo. Acum m-am gandit ca a venit vremea sa aprind din nou lumanarea.

Text: Diana Marasoiu Foto: Brittany Markert

2148
razvan-andreianaam foslt la lectii de box si-am descoperit ca printesele sunt absurde

am foslt la lectii de box si-am descoperit ca printesele sunt absurde

– Ce vrei sa fii cind o sa fii mare?, l-am intrebat pe Luca, nepotul de 4 ani si jumatate al antrenorului Dumitru Dorobantu.

– Spiderman.

– Bine si eu ce sa ma fac cind sa fiu mare? Vreau si eu un super erou. Cat woman, ai auzit de cat woman?

-Nu.

– Sa ma fac Ileana Cosinzeana. Stii de Greuceanu si de Harap Alb?

– Nu.

– Sa ma fac printesa?

– Nu. Printesele sunt absurde!

– De ce?

– Stau toata ziua in turnul lor si nu fac nimic.

***

Am fost astazi la un atrenament de box la Dinamo. imi trebuie pentru un articol sa stiu numele tehnic al loviturilor din box, asa ca iau lectii constiincioasa de la cei mai buni.

In sala se antrena Razvan Andreiana, campion european, multiplu campion national, care se pregateste pentru o competitie in Dubai.

“Cel mai greu lucru nu e sa iau pumni, ci sa slabesc”, mi-a zis Razvan.  In lumea mea e fix invers.

Are de slabit trei kilograme, dar la programul lui de antrenament e greu – trebuie sa manince pentru ca sa poata face efort, dar maninca putin ca sa slabeasca.

Razvan a vrut sa se lase de box cind a ratat calificarea la Olimpiada – a fost nedreptatit de un arbitru, dar s-a regrupat, are un contract in Germania si s-a intors in ring. La antrenamentul de astazi, dupa 3 reprize in care “a dat” si “a luat”, a cerut sa “primeasca”: si-a exersat blocajul, asa ca unul dintre cei 2 sparing partner-i a intrat in ring si l-a executat in serii lungi.

Apoi a lucrat la sac si la sfirsit, singur in ring, a facut “box cu umbra”. si-a cerut singur programul acesta, ceea ce mi se pare foarte frumos pentru ca nu s-a menajat deloc, si-a luat foarte in serios, cu bun simt si determinare, antrenamentul.

Cu ajutorul lui, domnul Dorobantu mi-a aratat ca box-ul nu e despre pumni, ci despre cit de bine esti asezat in mintea si in trupul tau. Catre sfirsitul antrenamentului, cind incepusem sa identific in avalansa de lovituri uppercut-urile , croseele sau directele, ba chiar puteam sa recunosc un “pivot”, le-am zis ca box-ul seamana putin cu dansul.

“Am avut un elev care era foarte bun in brate, dar era rigid in picioare si-am vrut sa-l duc la dans”, mi-a spus domnul Dorobantu.

 

Am plecat de la Dinamo cu gindul ca daca as avea un baiat l-as da la box, nu neaparat sa faca performanta ci ca sa-si dezvolte agilitatea, motricitatea, sa stie sa-si coordoneze corpul. Si sa se aseze bine in realitate.

Uite ca Luca, la cei 4 ani si jumatate ai lui, o parte petrecuta printre sportivii care se antreneaza in ringul de box, stie ca printesele sunt absurde.

P.S.bine,  daca as avea un baiat l-as da si la dans, ca sa stie sa vrajeasca fetele. Ele o sa se creada intotdeauna printese.

 

 

 

3396
neam saturat bogdan ghiuNEAM SATURAT

NEAM SATURAT

In mintea lui s-a petrecut ceva amuzant. A inteles repede ca unii oameni nu vor trece de aparente, dar ceilalti… Daca ar fi priceput ce zice el, ar fi fost posibil sa vrea sa i se alature.

Era o dimineata de miercuri, 4 iulie, si Robert, care abia se trezise, a stiut cum poate sintetiza starea de revolta pe care o simtea si care se regasea si printre prietenii de pe facebook – doar patru cuvinte: ”NEAM SATURAT DE VOI”. Stia ca unii nu vor vedea mai departe de lipsa cratimei, dar ceilalti – care dupa prima secunda de ezitare, vor fi inteles sensul – erau de-ai lui. Neam/popor – saturat de voi/politicieni care faceti lucruri de care ne e rusine.

Cind a ajuns la birou a pus un status pe facebook cu cele patru cuvinte, dar a continuat sa caute o varianta cit mai eficienta a mesajului lui. Voia sa-si transforme ideea in viral, ar fi fost semnul ca o intreaga generatie simte ca si el. I-a luat 5 minute sa gaseasca pe google o fotografie de la un meeting, cu un barbat cu o pancarta in mina, si-a scris peste ea mesajul lui – in photoshop, fara sa-l preocupe prea mult partea artistica. Apoi a trimis fotografia catre Vlad Craioveanu si Liviu Mihaiu. In citeva ore avea zeci de like-uri, dar si comentarii care l-au suparat: “e fake, e in photoshop”.

Oamenii nu mai vedeau padurea de copaci, pierdeau mesajul din cauza executiei, asa ca s-a gindit sa faca totul natural, ca la carte, cu fotografii. Pina seara cu ajutorul colegilor din cladirea in care lucreaza avea o bucata alba de PVC de aproape un metru lungime, un marker negru si asa a construit PANCARTA. Apoi a sunat-o pe Cosmina: “Te bagi sa vorbesti cu oamenii sa se fotografieze?”

De joi 5 iulie au inceput sa faca fotografii, iar in doua saptamini au surprins cu pancarta in brate citeva sute de oameni. Si bulgarele se rostogoleste.

***

Robert Soparlache are 32 de ani, a terminat Automatica si e art director la agentia de publicitate Gavrila & asociatii. A trecut prin citeva agentii, a lucrat si ca freelancer, asa ca experienta l-a facut sa simta care este forma pe care trebuie sa o dai lucrurilor ca sa atraga atentia. E genul “think big” si si-a surprins de multe ori colegii cu idei care pareau nebunesti si pe care, peste citeva luni sau ani, le-au vazut puse in practica de agentii din alte tari. Si mai e genul “coios” – face lucruri cu curaj, dar si cu cap, care sa lase urme.

Vrea sa faca un scurt metraj cu o idee surprinzatoare de filmare, dar are in cap si o idee de lung metraj. Dincolo de job se exprima prin grafica pe mirrorstoutopia, unde desenele lui pastreaza mesaje sociale. A fost implicat (voluntar) in campania pentru Nicusor Dan si a fost unul dintre cei care s-a luptat cu toata lumea in campania electorala pentru primarie ca sa impuna idei virale, sa faca lucrurile “big”.

Cosmina Ivanov (28 ani) a terminat ASE si studiaza fotografia la Facultatea de Arta. A lucrat pentru o vreme pentru una dintre companiile care fac sondaje care studiaza comportamentul consumatorilor, iar acum e freelancer. In vara aceasta isi planificase sa locuiasca intr-o comunitate de rromi ca sa studieze dansurile tiganesti si sa faca citeva fotografii prin care spera sa surprinda o parte mai putin stiuta a vietii lor, dar – pentru ca proiectul NEAM SATURAT a luat amploare – si-a aminat orice alta activitate.

***

Primul hop a fost dupa 3 zile. ”Noi nu suntem persoane sociabile, nu iesim la mondenitati, nu cunoastem multa lume. Cind am atins aproape 300 de oameni, intrasem in panica, nu mai stiam pe cine sa fotografiem”, isi aminteste Robert.

L-au intilnit insa pe Mimi Branescu pe o terasa si l-au intrebat daca ar vrea sa-si faca o fotografie, iar actorul – care e un bun minuitor al cuvintelor si-a scris multe piese de teatru – a acceptat fara sa ezite.

– “Doamne ajuta”, ne-a spus la despartire si ne-a emotionant. Am fi putut sa punem si noi asta undeva linga fotografie. Oamenii nu au de unde sa stie cum a fost.

Robert realizeaza cum sa imbunatateasca proiectul in timp ce se intimpla. N-au avut un plan asezat pe hirtie, de fapt n-au avut nimic. Abia dupa doua zile de la primele fotografii au facut pagina de facebook si un tumblr, dar tot din experienta directa si-au dat seama ca trebuie sa fie mai exacti. “Le ziceam oamenilor sa ne caute in doua locuri ca sa-si vada fotografiile, era gresit. Asa ca am pastrat doar pagina de facebook.”

Dupa Mimi Branescu l-au fotografiat pe Sorin Tranca, managing partner la Friends Advertising. “Am vazut cum Sorin preluase o initiativa a Bogdanei Butnar de a -si pune un “sad face” in locul fotografiei de profil de pe facebook, ca semn de nemultumire la toata avalansa de minciuni politice. De la ei, de acolo, a plecat gindul meu.” isi aminteste Robert.

Notorietatea lui Sorin care isi exprimase recent mihnirea fata de evenimentele politice actuale intr-o scrisoare deschisa care a devenit un viral in doar citeva ore (aproape 10.000 de vizualizari intr-o zi), a impulsionat proiectul.

Au urmat Andi Vasluianu, Liviu Mihaiu, Bogdana Butnar, Adrian Oianu, Iulian Comanescu, Cosmin Alexandru, Bogdan Ghiu, dar si oameni pe care nu-i vezi la tv sau in reviste: vinzatori la chioscuri stradale, angajati ai unor corporatii, studenti, profesori, tineri sau pensionari. Toate categoriile sociale, toate virstele.

“Mi-a placut pentru ca mesajul ma reprezinta si am apreciat modul in care a fost scris,” spune Vlad Craioveanu care n-a stiut ca el a fost printre primii promotori ai ideii. In doua saptamini de la prima postare peste 400 de oameni s-au fotografiat cu pancarta, unii ajungind la Robert si Cosmina pentru ca au fost recomandati de cei care fusesera deja fotografiati. Un alt fel de viral.

***

Robert si Cosmina se cunosc de “2-3 ani” si se necajesc unul pe celalalt cu o perseverenta de frati lasati singuri acasa multa vreme.

“Eu o ard mai palmat asa, nu m-as fi dus sa le cer oamenilor sa se fotografieze, dar stiam ca merg la sigur cu Cosmina, stiam ca o sa-i placa ideea si va zice da”.

La ce nu s-a asteptat nici el, dar nici Cosmina, au fost reactiile oamenilor fata in fata cu pancarta.
“Reacțiile imediate prin centru vechi au fost “De cine, de noi?!”, “Cratima, unde e cratima” sau “Liniutaaa!”. Cind vedem ca-i amuza cit de cit, ne oprim sa stam de vorba, le spunem de ce facem asta, si multi accepta sa faca si ei poza. Deseori aud “Ah, si eu! De TOTI!” Apoi ne tot întâlnim cu oameni pe care i-am fotografiat. Ne salutam sau ne zimbim prieteneste”, povesteste Cosmina.

Sunt si dintre cei care-i intreaba “pe cine aveti in spate?” si cind spun ca sunt doi tineri care vor sa vada citi din generatia lor simt ce simt si ei – lehamitea pentru politicienii care nu-i reprezinta – ii sfatuiesc sa faca lucrurile cu un statut juridic.
“A fost un domn care ne-a intrebat daca avem ONG si era gata sa se alipeasca cu ONG-ul sau la actiunea noastra”, isi aminteste Cosmina.

Dar fata in fata cu pancarta, reactiile celor de pe strada sunt si ca o radiografie a unei societatii care n-are exercitiul civic de a se exprima public sau care simte nevoia unui conducator suprem ca sa poata sa traiasca linistit: “Si daca te-ai saturat pe cine vrei sa pui in loc?”, “Ai vreo solutie?”, “Vreti anarhie?” sunt doar citeva dintre intrebarile cele mai vehemente.

Gratie internetului, mesajul a iesit insa din Bucuresti. Pe 8 iulie la un meeting din Oradea, un domn purta o hirtie cu “NEAM SATURAT DE VOI”, iar acelasi mesaj era afisat pe 11 iulie de cei care protestau la Bruxelles in fata Comisiei Europene in timpul vizitei lui Victor Ponta.

Cind ii intrebi de reprezentativitatea celor care au raspuns la ideea lor, acceptind sa se fotografieze, Cosmina, cu backgroundul ei in cercetare, spune ferm. “Criteriile sociodemografice îmi sunt necunoscute (venit, educație etc). Ce știu sigur e că sunt peste 400 oameni în fotografii, și peste 2000 în online. Cei mai mulți tineri de 20-30 ani. Toți sătui.”

***

M-am fotografiat si eu cu pancarta “NEAM SATURAT DE VOI”. Miercuri 19 iulie, la exact doua saptamini de la lansarea proiectului.

Discutam cu Cosmina si Robert in Van Gogh Cafe, iar chelnerii cind au vazut pancarta au venit la noi.

– Am vazut pe net proiectul. Putem sa ne fotografiem si noi?

Cind am iesit din cafenea, am intilnit-o pe terasa pe Flavia Giurgiu (din echipa de organizare a Festivalului International de Film Transilvania) care era cu o prietena. Au vrut si ele sa se fotografieze. Dupa ce ne-am despartit de noii protagonisti ai pozelor, le-am zis:

– Stii, desi imi placea proiectul vostru, si va impartasesc ideile, nu m-am gindit ca pot si eu sa ma fotografiez, pina sa-mi zici tu, Robert. Credeam ca e in circuit inchis.

Cu pancarta in brate, cu mesajul NEAM SATURAT DE VOI catre exterior, Robert mergea pe strada Smirdan catre fosta cladire a Bibliotecii Nationale, avind-o pe Cosmina alaturi. Linga Cosmina eram eu. Paream un trio care vine la un meeting sau tocmai protesteaza. Oamenii se uitau: unii zimbeau, altii se incruntau. Dupa ce mi-a auzit remarca, Robert, continuind sa-si cizeleze proiectul aflat in desfasurare, i-a spus scurt Cosminei.

– Trebuie sa le spunem oamenilor ca daca vor sa se pozeze sa ne lase un mesaj pe Facebook…

Pagina de Facebook NEAM SATURAT are 2800 de fani la doua saptamini de la crearea sa si un reach de peste 100.000 de oameni. Robert nu le-a spus parintilor despre idee pentru ca oricum, dupa atitia ani de publicitate, nu li se mai pare nimic special sa creezi lucruri de genul asta; mama Cosminei are facebook si urmareste indeaproape proiectul.

Unul dintre comentariile de pe pagina NEAM SATURAT suna asa: “E o pandemie lehamitea pentru aparatul politic, un virus al resentimentului pentru comedia de moravuri din Parlament și de la TV. Dacă sfidăm astăzi starea de fapt, putea-vom oare dobândi acel elan fundamental al reorganizării de drept? Voința există.” Andrei Nicolescu.

[gallery columns="4"]

Pagina de Facebook NEAM SATURAT poate fi gasita aici.

Robert Soparlache a acordat un interviu in Fishington Post despre activitatea lui in industria de publicitate, il puteti citi aici.

Multumesc Sorin Tranca pentru ca mi-ai facilitat accesul la aceasta poveste.

4586

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!