Tag : studenti

like-us-on-facebook-buttonNu conteaza cate like-uri ai, chiar nu conteaza

Nu conteaza cate like-uri ai, chiar nu conteaza

Draga elevule, draga studentule, draga omule care petreci ore in sir pe facebook

Stiu ca viata ta se schimba cand primesti o notificare. Dopamina pe care o secreta creierul e atat de intensa incat corpul zice ca mai vrea senzatia respectiva. Si la urmatoarea notificare e si mai dornic.

Ca la droguri. (puteti citi un studiu din psychology today aici – facebook and your brain )

Stiu ca increderea ta e in echilibru direct cu numarul de like-uri, de share-uri sau de comentarii pozitive.

Dar, fa un pas in spate si gandeste-te:

La ce ai dat like ieri? Dar acum doua zile? Dar luna trecuta? Anul trecut pe vremea asta ce citeai pe facebook?

Pun pariu ca habar nu mai ai. Cum, sunt sigura ca stii, habar nu mai au nici cei care ti-au dat tie like ieri, acum doua zile, acum o luna sau anul trecut care a fost exact postarea si ce spuneai/aratai in ea.

Cum habar nu mai au ce haine ai purtat saptamana trecuta si cat de adanc iti era decolteul in fotografia care a luat cele mai multe ”inimioare” pe instagram. Cum nu-si mai aduc aminte nici gluma aia semi misogina pe care ai facut-o acum doua luni ca sa te dai mare in gasca ta de baieti si care a ”prins tare” la public.

Draga elevule, draga studentule, draga omule care petreci ore in sir pe facebook,

Incearca sa realizezi ca nu conteaza cate like-uri ai pe facebook sau cate inimioare ai pe instagram. Ca oamenii te vor uita imediat dupa ce au reactionat la mesajul tau, daca nu e un continut nou, relevant pentru o parte din public, daca nu aduce informatii noi care sa fie utile si altora la o cautare pe google.

Ca in internet mori mai repede decat in viata off line.

Ce conteaza e ceea ce vor gasi pe google viitorii tai angajatori, viitoarea nevasta sau viitorul sot, precum si …socrii.

Si mai conteaza, daca esti producator de continut, acele informatii care au schimbat cu un milimetru lumea la momentul in care le-ai dezvaluit sau articolele/ fotografiile care mai ”stau in picioare” la ani distanta de la publicare prin calitatea si forta cu care au descris oameni si evenimente.

Astazi cand pui ceva in social media – ca e facebook, ca e instagram – gandeste-te: o sa mai conteze peste un an? Sau peste 10? De ce e relevant pentru mine cate like-uri primesc?

Dupa care, sper sa ai curajul sa stergi statusul si sa iesi la plimbare in parc. Chiar nu conteaza cate like-uri ai.

Sambata am fost sa le vorbesc studentilor care vor sa faca din online un business. Printre altele, le-am spus ca nu conteaza cate like-uri au. Si am simtit nevoia sa las asta si aici. Poate e util cuiva.

 

5469
tower-3Primul stalp electric colorat

Primul stalp electric colorat

Text de Raluca Antuca

Sunt câteva lucrări ingenioase care au rămas întipărite în mentalul colectiv prin unicitate, dar și prin design-ul colorat, care îți atrage atenția și te convinge de munca celor implicați în proiect. În mod deosebit, îmi plac cele care conțin bucăți de sticlă colorată sau frânturi de oglindă în care se reflectă soarele.

Un exemplu de astfel de operă de artă îl constituie acest stâlp electric care a fost transformat cu ajutorul unor bucăți triunghiulare de sticlă, numită acrylglas. Acestea au fost montate în spațiile goale, realizând un design tare interesant pentru lucrarea Leuchtturm (în traducere far).

Trio-ul de studenți care a realizat-o învață în Germania, la o facultate de artă din Hattingen. Ei se numesc Ail Hwang, Hae-Ryan Jeong și Chung-Ki Park. Dacă ți-a plăcut așa tare cum mi-a plăcut și mie, ar trebui să vezi și alte inovații de genul- Solarium și Watertower.

Mai jos aveți pozele!

tower-1 tower-2tower-4Watertower

tom-fruin-watertower1Solarium

solarium-4

2380
DSC_0368mInchide televizorul, hai la teatru!

Inchide televizorul, hai la teatru!

Text si fotografie de Raluca Antuca

Acesta este numele proiectului care își propune să promoveze teatrul și cultura în spațiul studențesc și nu numai. Include 15 spectacole a câte 20 de reprezentații fiecare și un public țintă uriaș, căruia i se oferă cultură gratis.

“Hai să ne apucăm, cât de greu poate să fie?”

“Sună bine. Când începem? “

Cu entuziasm și multă energie, a luat naștere ideea de 300 de zile de teatru pe an. Unul dintre cei mai talentați tineri pe care îi cunosc, Victor Țăpeanu, a avut inițiativa acestui proiect și alături de Vlad Basarabescu și Frederic Negrescu, a avut curajul de a aduce în atenția spectatorilor subiecte de actualitate (dragoste, prietenie, experiente de viata), prezentate cu mult substrat.

Proiectul a debutat pe 7 martie cu spectacolul pilot, intitulat “Cine sapă groapa?”, care a fost pregătit în zece nopți și a avut un super succes în cadrul tinerilor, fiind 230 de spectatori prezenți. Piesa a fost scrisă de Ion Băieșu, un autor care prin scrierile sale, oferă actorilor posibilitatea de a explora prin creativitate și de a intui substraturile și metaforele. Studenții actori vor să aducă în spațiul non formal și prietenos 1000 de oameni în cele 20 de reprezentații, care se vor desfășura în luna aprilie.

Următorul spectacol va avea premiera pe 11 aprilie și va fi o suită de monologuri “Plus+ Puls”, interpretată de Victor Țăpeanu și Vlad Basarabescu. Vă recomand cu dragă inimă să mergeți la toate spectacolele pe care studenții le pregătesc, pentru că se vede cât de pasionați și muncitori sunt. Pentru detalii, sponsorizări și chiar mesaje de apreciere, îi găsiți pe pagina Cuibul Artiștilor! Ne vedem la teatru!

 

1566
shutterstock_public speakingpovestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

povestea a trei speech-uri dezastru (din intilnirea cu studentii la jurnalism si comunicare)

(transcrierea prezentarii facute studentilor de la facultatea de jurnalism si comunicare, cu tema “discursul public”)

Buna ziua.

Daca ati venit la aceasta intilnire si nu ati fost adusi cu forta, stiti deja cum ma cheama. Daca e cineva sosit accidental, o sa spun totusi ca ma numesc Cristina Bazavan, sunt jurnalist, am lucrat multi ani in radio, am fost redactor sef al unei reviste pentru femei si acum am un business in online.

Banuiesc ca distinsii vostri colegi de la PRIME m-au invitat sa va povestesc cite ceva despre discursul public pentru ca stiau ca vorbesc adesea la conferinte pe teme legate de femei, journalism, industria online sau la lansari de carti, vernisaje pentru expozitii.

In minutele urmatoare am sa va povestesc despre structurile speech-ului public si citeva trucuri cum sa fie ca sa fie bine, punind in paralel discursul cu care va intilniti voi cel mai des, din prezentarile tehnice, de business cu discursurile motivationale.

Ca sa incepem in forta, m-am gindit sa va spun 3 situatii in care pentru mine a fost foarte foarte greu cind a trebuit sa vorbesc in public. Mai exact a fost dezastru.

Putina lume stie ca, la inceput, eu slabeam la fiecare speech public un kilogram sau doua – pentru 10-15 min de vorba! Pur si simplu, consumul pentru mine era atit de mare pe interior, incit aveam nevoie de citeva ore bune ca sa ma regrupez dupa ce imi terminam treaba. Intr-o vreme, aveam grija sa am zi libera imediat dupa ziua in care sustineam un speech ca sa fiu sigura ca ma pot recupera emotional. Acum  nu mai pot sa fac asta mereu, din cauza unui program mai complicat, dar in continuare am nevoie de lungi momente de liniste pentru recuperare.

Cumva e normal, sunt studii care arata ca una dintre cele mai mari temeri pe lume, inainte de frica de moarte, e frica de a vorbi in public. Pentru mine e un exercitiu pe care tin sa-l fac ca sa-mi depasesc limitele si trebuie sa recunosc ca, in conditiile in care vorbesc constant in public de mai bine de 5 ani, a mai aparut o uzura, nu mai vin in fata oamenilor – in fata voastra – ca si cum as fi dusa la taiere.

*

Primul meu speech cu adevarat greu a fost la webstock in 2010 cind Cristian Manafu (un important jurnalist din zona online si business, organizator de conferinte media) m-a rugat sa povestesc publicului cum a fost perioada de criza cind revista pe care o conduceam – tabu – urma sa fie inchisa. Povestea a 4 zile cosmar pentru o echipa de 18 oameni. Pe scurt – intr-o zi de luni managementul m-a anuntat ca revista se inchide pentru ca se desfiinteaza toata divizia print a trustului realitatea si dupa ce am luat socul din plin in stomac, m-am regrupat, am negociat cu managementul ca daca gasesc un cumparator sa nu o inchidem si in 4 zile revista a avut un alt nou patron. Speech-ul meu a povestit istoria acestor patru zile. (nota edit pentru online, pe vremea aceea nu obisnuiam sa inregistrez ce vorbesc ca sa le pot pune apoi si online, deci nu exista o versiune scrisa a acelui speech)

Pentru toti cei din echipa a fost o situatie dramatica, chiar daca nu era sfirsitul lumii, pentru ca oamenii erau pregatiti bine professional si isi puteau gasi loc de munca foarte usor (nu era criza asa de mare atunci). Am vrut deci ca prin speech-ul meu sa-I fac pe oamenii din public sa simta emotiile noastre de atunci. Si am avut, din momentul in care imi construiam speech-ul, citeva elemente cheie cu care i-am dus acolo, in mijlocul evenimentelor. Unul a fost cind am descris drumul meu din biroul sefului catre redactie si cum incercam sa fac pasi cit mai mici, ca sa cistg mai mult timp de gindire ca sa gasesc o formula cit mai optimista sa prezint situatia colegilor.

Si ca sa-i fac pe spectatori sa fie cu mine, in timp ce le explicam cum incercam sa fac cite doi pasi pe o dala patrata, caci asa era podeaua de pe holul cladirii, din dale patrate, imi aduc aminte ca mi-am aplecat privirea catre podeaua scenei  si am inceput sa fac pasii mici. Sa arat exact ce facusem. Si stiu cum spectatorii din primul rind, din instinct, si-au indreptat spatele ca sa se uite sa vada la ce ma uitam eu in jos, sau cum faceam pasii. Si am stiut ca ii am cu mine suta la suta.

Numai ca, si-aici intervine dezastrul pentru mine, ca sa pot sa povestesc toate acele lucruri intr-o forma in care spectatorii sa empatizeze, eu am retrait emotiile zilelor alea live, acolo pe scena, in 15 min de speech. Stiu ca au fost spectatori care au plins, stiu ca sunt femei care s-au regasit profund intr-un moment in care descriam cum am plins ca sa ma descarc, la sfirsitul primei zile de cosmar, dar la fel de bine stiu ca emotia mea era nu doar in inima sau in git, era in ochi. Vocea imi tremura usor, nu aveam tot timpul acelasi volum , adica o mai luam pe aratura si vorbeam tot mai incet in momentele cheie, ceea ce era cumplit pentru oamenii din ultimul rind. Si nu puteam sa ma uit la nimeni in sala.

Pentru mine acel speech a fost unul dintre cele mai dezastruoase. Un cosmar teribil.

Dar a fost prima lectie pe care am primit-o pe pielea mea ca, daca-ti pui sufletul pe tava – si esti onest si cu tine si cu ceilalti – oamenii simt si nu te judeca aspru, empatizeaza cu tine. La multe zile distanta, mai primeam imbratisari de drag de la oameni pe care nu-I stiam dar care fusesera in sala si pe care ii intilneam in diverse contexte. In plus, sunt oameni care acum imi sunt printre prietenii apropiati care m-au vazut prima data in viata lor atunci in acel speech.

*

Cea de-a doua intimplare la categoria dezastre in speech-uri s-a intimplat la Timisoara, acum 3 ani, la o conferinta care se numeste PR Beta. Imi pregatisem un speech despre cum vor fi mutatiile in scrierea pentru online si cum va aparea o noua specie – jurloggerul – adica un hybrid dintre journalist si blogger. Voiam sa fac o demonstratie despre cum viitorul producator de content online va fi multimedia – va trebui sa stie sa produca audio, video, scriere, sa aiba o comunitate a lui activa (o baza de fani, de cititori) ca sa fie interesant pentru un posibil angajator.

Problema a fost ca atunci cind m-am asezat in fata publicului, uitasem tot. Era o prezentare tehnica, aveam un power point cu lucruri care sustineau demonstratia, am miscat putin slideurile ca si cum as fi facut o eroare, poate poate imi aduc aminte despre ce vreau sa vorbesc.

Nimic. Nada. Black. Gol golut era in capul  meu. Desi , evident, eu facusem prezentarea. Primul minut am tacut si m-am uitat la oameni. Si ei s-au uitat la mine. Mie mi s-a parut o jumatate de zi minutul ala, pentru ei a fost… “ia uite, vrea sa ne capteze atentia”.

Dupa care am inceput sa fac joculete, sa spun orice altceva imi trecea prin minte si , din cind in cind, dupa ce mai miscam un slide din prezentare sa fac o referire la ce aveam scris. Am fost la mare mare distanta de ceea ce imi propusesem sa vorbesc, dar oamenii nu stiau asta. Ma rog in momentul ala,  nici macar nu ma gindeam ca ei nu stiu ce vreau sa vorbesc. Eram intr-un taifun si ma straduiam sa ies in viata.

Cind am terminat, m-am dus in camera de hotel si am tras o portie generoasa de plins (cum altfel, de aia sunt femeie, sa pling cind mi-e greu). M-au enervat atit de mult prostia si momentul meu de slabiciune, incit si la 2 zile distanta cind cineva mi-a vorbit despre prezentare, mi-au dat lacrimile. 3 luni nu am avut curaj sa ma uit pe net sa vad reactiile oamenilor care au fost in public. Stiam ca fusese un cosmar, ce rost mai avea sa ma mai amarasc si cu parerile lor despre cit de proasta a fost prezentarea.

Dupa care dn intimplare, intr-o zi, la mai bine de 3 luni distanta de la prezentare, cineva m-a link-uit pe blog cu o parere despre ce fusese atunci. Si m-am dus sa citesc textul si… mi-am dat seama ca habar nu avusese de dezastrul din capul meu. Ii ramasese in minte unul dintre jocuri, despre cit de relativ e adevarul. Si-am cautat pe net si n-am gasit articole proaste despre prezentarea respective. Niciunul.

Oamenii care rezonasera cu ceva din ce povestisem mentionasera acele lucruri, cei pe care nu-I atinsesem in niciun fel, ma ignorasera pur si simplu.

Astazi cind mi-e frica de o prezentare ma gindesc la Timisoara si imi zic ca mai rau decit atunci nu are cum sa fie, ca am atins fundul prapastiei – m-am uitat la public fara sa zic nimic pentru ca uitasem tot. Dar mai stiu ca oamenii din sala nu stiu ce vrei tu sa le spui si te asculta cu mintea si sufletul curate, asa ca te poti redresa oricind in timpul unei prezentari.

*

Cea de-a treia intimplare cosmar vine de la un TEDx, la Cluj, anul trecut. Tema conferintei era despre importanta educatiei si voiam sa le povestesc oamenilor despre cum in a invata nu e cel mai important sa iei 10, ci sa fii mai bun decit ai fost in ziua precedenta, sa progresezi continuu. (aici transcrierea integrala a acelui speech)

Aveam un background puternic la tema, pentru ca am fost olimpic la matematica – stiam ce inseamna sa iei mereu 10 – si pentru ca viata stie sa te invete lectii, descoperisem – din cauza unei problem medicale – cit de greu e sa o iei de la inceput cind nu mai poti face nimic cu trupul tau. Si cum fiecare progres – care e un nimic pentru ceilalti – inseamna pt tine imens.

Imi pregatisem speech-ul cu citeva zile inainte, era o conferinta importanta…  In scris fusesem in stare sa descriu mai multe despre problema medicala care ma invatase mai mult despre educatie si progres decit orice olimpiada la matematica. Numai ca, in noaptea de dinaintea conferintei, mi-am dat seama ca din cauza emotiilor pe care le voi simti retraind acele lucruri in public va fi un chin imens pentru mine. Si la 3 dimineata mi-am reasezat povestea, taind o parte importanta din descrierea situatiilor in care ma adusese boala.

Noua versiune de speech a mers bine, am avut ceva emotii dar nu cit sa ma incurc sau sa fie dramatic pentru mine. Oamenii au inteles teoria pe care o sustineam, dar eu cu mine n-am fost foarte multumita pe moment. Pentru ca stiam ca daca mi-as fi invins emotiile as fi putut sa le explic totul intr-o forma si mai puternica. Dupa reperele mele n-am fost un foarte bun profesionist atunci, n-am dat cel mai bun speech din ce puteam da in acel moment al evolutiei mele profesionale. Dar… uitindu-ma la ceea ce le spusesem oamenilor, despre progresul in pasi mici, m-am gindit ca e si o lectie pentru mine ca data viitoare sa pot sa cobor mai mult garda si sa spun mai mult din ceea ce traiesc. Ceea ce de altfel am si facut la o urmatoare prezentare. Si fac mereu, in mod constant, ca sa intervina uzura si sa fiu mai relaxata cind vorbesc despre lucruri personale. Uite, acum, de citeva minute bune, imi pun cenusa in cap si va arat situatii in care voiam sa fiu desteapta si nu prea mi-a iesit.

Ce am vrut sa va spun cu aceste trei povesti?

Discursul in spatiu public poate sa fie o experienta minunata, daca atunci cind te apuca panica te gindesti la urmatoarele.

Oricit de dezastru e in mintea ta cind vorbesti in public, spectatorii vin cu o stare buna si cu o curiozitate activa pe care poti sa o asezi spre binele tau.

Emotiile – care pe tine te sperie – sunt de fapt utile si le dau oamenilor incredere. Le spun celorlalt ca esti autentic, iti simt fragilitatea si le dau o speranta ca, daca tu esti pe scena si ai supravietuit , si ei o sa poata.

Spectatorii nu stiu niciodata ce vrei tu sa spui, deci te poti regrupa oricind.

E bine ca, de la speech la speech, sa incerci sa progresezi, sa-ti depasesti o limita – dupa ce o cunosti,  o descoperi si, mai ales, o atingi.

***

Bun… si-acum sa vorbim despre structura unui speech.

Stie cineva ce am facut in speech-ul pe care tocmai vi l-am spus? Ginditi-va la structura – la cum am inceput, la ce v-am spus, la cum v-am spus. 

Speech-ul a avut 3 parti; in prima m-am prezentat si v-am spus ce o sa facem (am intins covorasul rosu pe care urma sa mergem, incercind sa formez ceva asteptari in mintea voastra – 3 speech-uri dezastru = o sa fie altceva, poate e interesant, poate e amuzant), au urmat povestile, 3 la numar, apoi concluziile spuse de la momentul in care am zis “ce am vrut sa spun cu aceste trei povesti”

E o structura non lineara – pentru ca face referire la trei intimplari din trei perioade diferite care au ceva puncte comune – ca bucatile unui puzzle se aduna intr-o imagine generala.

Speech-ul despre revista Tabu pe care l-am prezentat la webstock in 2010 a fost un speech cu o structura lineara. Timp de 15 min am plimbat spectatorii, intr-o forma cronologica, prin intimplarile din acele 4 zile.

Revenind la povestile pe care le-ati auzit mai devreme, ce mai puteti sa spuneti despre ele? Despre forma in care au ajuns la voi.

Fiecare poveste a avut o concluzie, am tras niste invataminte din intimplari. La prima poveste – cea cu tabu- am vorbit despre sinceritate si impactul ei asupra oamenilor, la a doua – cea cu Timisoara – am vorbit despre adaptare , regrupare din mers , la a treia cea despre TEDx Cluj – am vorbit despre progresul pe care-l faci tu cu tine. Si am spus concluziile la fiecare sfirsit de poveste. Chiar daca la final le-am repetat pe toate, punindu-le in contextul general si-am intregit puzzle-ul

Tehnic acest lucru se numeste “iesire in macro” – o concluzie prin care auditoriu e ajutat sa faca o proiectie personala, sa duca intelesul intimplarii in viata sa, din perspectiva propriilor experiente. In felul asta impactul asupra sa fiind mai mare.

Ce-am mai facut in prezentari?

V-am spus despre fricile si problemele mele in relatia cu subiectul. Pe ceilalti ii ajuta cind le povestesti ca si tu esti vulnerabil. Faptul ca te afli pe o scena si ca spui ceva din care tragi concluzii, te aseaza in perceptia oamenilor ca un specialist, esti deja validat; nu e nevoie sa mai spui si ca esti destept si devreme acasa. in plus perfectiunea e foarte plictisitoare si pare aroganta. Cu alte cuvinte un speech public n-ar trebui sa fie despre ego-ul celui care vorbeste.

Toate regulile astea se aplica si pentru o prezentare tehnica pentru un studiu de caz. Acolo cel mai adesea e vorba de o structura lineara, pentru ca prezinti cronologic – de la concept pina la executie si rezultate.

Sunt insa si prezentari tehnice – care vorbesc despre concepte, nu studii de caz – care au o structura non lineara si sunt formate din exemple care nu au legatura temporara directa intre ele, dar care au un fir comun . Cam cum ar fi trebuit sa fie prezentarea mea de la Timisoara despre jurlogger.

Si cheia pentru toate astea a fost… pregatirea in avans. Nu puteam sa am o structura prin care sa va explic in timp real, cu un speech care continea lectie in lectie, daca nu ma pregateam in avans. Daca nu ma gindeam inainte care e cea mai mare nevoie a voastra (sa intelegeti cum va invingeti frica), care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in anii acestia de vorbit in public legate de aceasta temere, ca sa aleg intimplarile cele mai relevante (care sunt reale, au fost in viata mea, dar au mai fost si altele pe care nu le-am ales ca nu livrau invatamintele de care aveam nevoie), pentru ca apoi sa le pot pune intr-o structura,  sa le descompunem tehnic si sa intelegeti si “smecheriile” din interiorul lor.

Un speech bun si eficient e cel pregatit in avans. Daca avem respect pentru timpul oamenilor care ne asculta trebuie sa le ocupam fiecare secunda dedicata speech-ul nostru cu ceva care sa le merite pe deplin atentia.

Eu nu gasesc ratiunea pentru a ocupa timpul unui om cu un speech, daca nu vorbesc si de o vulnerabilitate a mea, pentru ca stiu ca acest lucru il poate motiva. Daca vede ca eu am depasit o situatie grea, e o speranta ca si el poate sa depaseasca situatii similare.

Va multumesc frumos.

 

later edit pentru online. Ce n-am mai avut timp sa le spun tinerilor (pentru ca se facuse deja tirziu) a fost cum mi-am ales hainele pentru acea prezentare – jeans si un tricou in dungi care sa induca ideea de vacanta si de relaxare, sa fiu mai apropiata de ei. Si ca mi-am prins parul intr-o coada (pony tail) fara sa fiu machiata (doar mascara si un gloss)  ca sa am o imagine cit mai scolareasca, cit mai obisnuita. Sa fiu pe cit posibil – nu ma mai ajuta virsta foarte mult:) – egala lor.

(cover photo shutterstock)

5560
OnteachingJournalism1despre curaj in jurnalism (si nu numai)

despre curaj in jurnalism (si nu numai)

vorbim des despre curajul de a-ti urma visul… cum se vede asta in jurnalism?

auzim in fiecare zi ca astazi nu se mai face jurnalism, dar…noi, fiecare dintre noi, face jurnalismul de astazi in forma in care e. noi decidem daca scriem o stire in format tabloid sau in format clasic, noi decidem daca prezentam desuurile unei doamne sau munca din spatele unui film/cintec frumos. sau activitatea unui ONG.  sau efectele unei legi.

noi, fiecare dintre noi, chiar daca semnam in pagina unui ziar sau pe pagina noastra de facebook.

in epoca facebook/twitter/pinterest/instagram, noi suntem un canal media, noi alegem ce promovam si nu putem da vina pe nimeni altcineva pentru ceea ce nu facem.  citi dintre voi au promovat astazi sau ieri sau saptamina trecuta o stire culturala pe pagina de facebook?

aveti blog? ati scris ce credeti cu adevarat folosindu-va de tehnicile pe care le invatati in scoala?

tehnica, teoria, e ca sa stiti sa transmiteti esenta intr-o forma cit mai puternica dar, odata dobindita aceasta tehnica, astazi puteti sa o folositi oriunde, nu doar la un ziar sau la tv.

e valabil si in sens invers: cind ati creat spatiul si audienta , cind va comportanti ca un canal media, cautati sa invatati tehnica, altfel veti ramine niste muzicanti, urechisti, departe de muzicieni.

daca aveti credinta in menirea voastra de jurnalisti, daca vreti sa schimbati putin din jurul lumii voastre cu articolele voastre, puteti sa o faceti de oriunde. pe facebook, pe un blog, pe un site. trebuie doar sa aveti curaj si sa incetati sa va mai plingeti de deciziile pe care le iau altii pentru voi.

curajul nu apare niciodata de capul lui, e la pachet cu frica.

da, in meseria asta o sa va fie frica de multe ori ca o sa va pierdeti locul de munca, dar daca o sa fiti constienti ca va faceti bine treaba, daca veti fi constiinciosi si onesti cu obiectivele voastre in aceasta meserie, va veti gasi oricind un alt loc de munca. (indiferent de ce v-ar spune managementul despre piata media sau capacitatile voastre de munca)

da, in meseria asta veti avea si cite un sef cretin care n-are nicio legatura cu etica si cu meseria in sine. da, o sa va faca zile negre, dar daca acceptati, nu dati vina pe altcineva, e fix alegerea voastra. nu va vaitati ca aveti sefi prosti, aratati-le ca nu le dati credit pentru ceea ce spun, daca sunteti siguri pe ceea ce stiti in meserie. nu va cautati scuze in acest moment, daca sunteti onesti cu voi, stiti ca tot ceea ce acceptati in meseria aceasta e pentru ca vreti voi, asa ca nu va mai vaitati ca va impun altii.

(cindva am avut un sef care, atunci cind am plecat de la locul de munca pe care-l manageruia, a zis un singur lucru: ii pare rau ca plec pentru ca sunt profesionista, dar se bucura ca nu imi mai vede privirea care spune “ce prost esti” pentru fiecare lucru pe care-l spune)

da, in meseria asta o sa va fie teama de multe ori in fata unui subiect mare: o sa va ginditi ca nu va raspund personalitatile de care aveti nevoie, ca nu va e acceptat subiectul de catre sef, ca nu o sa fiti capabili sa-l scrieti la nivelul la care va imaginati ca ar trebui scris. da, se va intimpla asta pentru fiecare subiect mare, dar de fiecare data in mintea voastra ar trebui sa apara gindul “si daca mi se spune NU am sa pot sa traiesc cu asta” si sa incercati sa mergeti pina la capat daca aveti incredere in ideea voastra.

va doresc din tot sufletul sa simtiti bucuria care vine cind curajul a invins frica; cind v-ati urmat cu credinta si pasiune ideea unui reportaj, cind ati facut ceva care a miscat cu adevarat ceva in jurul vostru.

jurnalismul nu moare decit daca-l lasam noi sa moara. in epoca liberei exprimari, in epoca internetului,  jurnalistii se pot exprima de oriunde.

si nu, nu va ginditi la bani.

daca aveti curajul sa va faceti bine treaba, sa faceti jurnalism adevarat in nisa pe care v-ati ales-o, banii vor veni si ei. pentru ca nu exista om pe lumea asta care sa nu recunoasca o poveste bine scrisa, care sa nu se emotioneze daca-i pui intr-un text emotia pura; cum nu exista om care sa nu vrea sa imparta cu altcineva drag ceva care l-a emotionat. iar asta inseamna formarea unei audiente de calitate, iar audienta aduce si banii.

in jurnalism, astazi, mai mult ca oricind e vorba despre curaj. si despre perseverenta.

*

ieri am tinut un seminar pentru studentii care vor sa creasca intr-o meserie care pare pe cale de disparitie: jurnalismul.

le-am vorbit despre ceea ce cred eu ca e inima jurnalismului – interviul – pentru ca nimic din ceea ce producem ca jurnalisti – de la stiri pina la reportaje sau anchete – nu se poate realiza fara o tehnica buna a interviului, fara sa stii sa-l faci pe cel din fata ta/ de la capatul celalat al telefonului sa coboare garda si sa-ti dea o informatie buna, cu emotie sau cu cifre.

ceea ce e mai sus, e o varianta mai ampla a discursului de la finalul seminarului.

2201
jurnalismasertiunea – marti vorbesc despre jurnalism

asertiunea – marti vorbesc despre jurnalism

marti, 5 martie, tin un curs despre jurnalism pentru 15 dintre cei mai buni studenti din toata tara. e parte din proiectul Asertiunea al ASER, una dintre asociatiile studentesti cu activitate ampla.

ei m-au rugat sa le tin un curs despre” introducere in jurnalism” – de doua ore -, eu cred ca ar fi plictisitor sa le explic basic-ul timp de doua ore.

inca nu mi-am facut planul “de atac”, dar daca ati fi studenti la jurnalism – dintre cei mai buni – ce-ati vrea sa aflati de la mine, intr-un curs de 2 ore?

3253

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!