Tag : unica

bazavan galmeanuInterviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Interviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Revista Unica m-a rugat, prin Carmen Ghibutiu, sa raspund la cateva intrebari despre blogul meu.

O parte din raspunsuri au intrat in revista si daca veti cumpara revista cu Elena Gheorghe pe coperta le veti putea citi, altele – pt ca evident am raspuns pe larg:) – n-au mai intrat si le las aici

unica iulie 2017

O situatie ipotetica: Daca ar trebui sa explici cuiva care nu stie ce e Internetul  ce e acela un blog, ce i-ai spune?

Propria revista, propriul canal media. Un loc unde poti sa pui ceva care e relevant pentru lume. Nu e despre a scrie despre tine, ala e un jurnal pe care-l tii in sertar. E despre a pune informatii RELEVANTE in spatiul public.

Care e cea mai mare teama a ta in legatura cu blogul? Daca ai vreuna, bineinteles…

Nu am, daca maine ar disparea blogul, as putea sa fac altceva  – care sa tina de partea de producere de continut – fara nicio problema.

Ce ai castigat si ce ai pierdut de cand ai devenit foarte cunoscuta?

Nu mi se pare ca sunt cunoscuta si nu e un alint cand spun asta. E un alint si mult ego sa ne imaginam ca, daca ne citesc articolele cateva zeci de mii de oameni zilnic, suntem buricul pamantului. Faptul ca sunt oameni care imi stiu numele e doar o consecinta a anilor mei in presa (am lucrat in radio de la 19 ani, cred ca pana la 25 de ani stia mai multa lume numele meu pentru ca ma auzea foarte foarte des la Europa FM), dar nu e ca si cum as fi o vedeta. Lucrez aproape de vedete. Loredana e o vedeta, cam pe la acel nivel e o persoana careia i se poate schimba viata pentru ca e cunoscuta. Oamenii au facturi de platit, au o viata de trait, nu e ca si cum eu as fi fost prezenta sau am influentat momentele importante din viata lor si, ia te uita, ce ma stiu intr-un mod care sa ma atinga la nivel personal.

Cum este publicul tau?

E un public foarte educat, care e obisnuit sa citeasca mult – am o durata de citire de peste 4 minute per articol (iar media nationala e sub un minut) – care merge la spectacole (cateodata aflu ca si-au luat bilete si la spectacole de teatru sau de dans de afara la care am fost si eu: ) ), e un public cu bun simt. E un public pe care l–am triat in ani de zile. Spre exemplu, nu aprob comentarii pe blogul meu daca nu sunt un plus de continut, de informatie. Daca ele sunt din categoria “ce misto ai scris” sau, reversul, “ce tuta esti” nu mi se par relevante.

Ce compromis nu ai face pe blog?

Nu as face niciodata un selfie sau fotografii penibile in care ma simt peste noapte diva din fundul curtii.  Ii scot din minti pe toti clientii cu care lucrez pentru ca pun aceasta clauza in contract: ca nu fac selfie. Nu mi-am facut niciodata si chiar am vorbit la o conferinta pe tema asta, despre cat de mult a schimbat comportamentul oamenilor ideea de selfie si cat de mult le afecteaza ego-ul. Selfie-ul e despre ego, singuratate si control – vrei sa apari in versiunea care ti se pare tie cea mai frumoasa(control), te pui pe tine in centrul lucrurilor si nu mai interactionezi cu nimeni pentru a ruga sa te ajute sa faci o fotografie.

Cine este cel mai aspru critic al tau?

Imi place sa cred ca eu, desi am prieteni care imi editeaza textele mai lungi (ca o forma de control), prieteni cu care ma verific in luarea unor decizii de business in ceea ce priveste blogul meu si stiu ca sunt sinceri oricat de grave ar fi lucrurile pe care trebuie sa mi le spuna. Zilele trecute am facut un interviu cu Cristi Puiu care a zis ceva in care cred si eu foarte mult „toti suntem victimele propriilor minciuni sau iluzii” si e important sa incercam sa fim cat mai onesti si cu noi si cu altii. Poate de asta mi se pare o mizerie conceptul de „fake it till you make it” pentru ca e o promovare a formei fara fond foarte prezenta in Romania, cu focus intens pe online.

***

P.S. Interviul acesta l-am dat cu o saptamana inainte de a pleca la FITS (de unde am scris un text despre impostori, oportunism si lipsa decentei in alegerea subiectelor despre care scrii – cu pricepere, cu stiinta despre ce scrii –  care a suparat pe multa lume)  si semnalez si in paginile revistei impostura pe care o simt tot mai prezenta in online. Oamenii nu se intreaba daca ei au pricepere sa scrie despre ceea ce scriu. Cumva, in era libertatii de exprimare, fiecare poate sa faca ce vrea, dupa cat il tine bunul simt. Dar cand o institutie de cultura sau un sponsor valideaza asemenea impostori, platindu-i ca sa scrie despre ce stiu sigur ca nu se pricep, se trece la un nivel periculos de fake news/fake informations … fake in general.

Si da, oricat as supara lumea, am sa semnalez aceste abateri mereu. Pentru ca daca nu le semnaleaza cineva, ele par normale si duc pe mai departe intr-o si mai mare impostura.

P.P. S Toate textele mele din Unica vor aparea in curand intr-un ebook. Am incetat sa mai scriu pentru Unica la inceputul acestui an, dupa 2 ani de colaborare, pentru ca nu-mi mai permite programul; in toamna demarez un nou proiect editorial care sper ca o sa va placa.

foto de cover, dar si cele din articolul din UNica sunt semnate de Alex Galmeanu.

 

3832
atitudineIncepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Incepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Ieri eram intr-un hypermarket si vedeam o doamna care se uita fix la mine. M-am gandit ca e ceva in neregula cu mine (eram imbracata intr-o geaca groasa, in jeans, nemachiata, cu ochelarii care-mi lumineaza calea si parul prins intr-o coada) si-am trecut mai departe. Doamna a venit dupa mine printre rafturi si, recunosc, m-am cam speriat cand am vazut-o ca vine tintit la mine.

M-a intrebat daca sunt Cristina Bazavan si, pt o fractiune de secunda, gandindu-ma cum sunt imbracata si absolut deloc machiata – m-am gandit sa spun ca nu :) A continuat sa-mi spuna ca ma citeste in Unica si ca se bucura ca m-a intalnit.

Evident mi-a fost f f rusine, evident ca mi-am promis ca voi iesi din casa numai coafata si pe tocuri (no way:) ), dar m-am gandit inca o data de cate ori am vrut eu sa renunt la a scrie pentru Unica si mereu a aparut cineva care mi-a multumit pt text.

Iata mai jos, textul din Unica ianuarie la care facea referire doamna din hypermarket.

*

Hello, 2017!

Incepe un nou an, ce planuri aveti pentru el?!

 

Stiti ca analizele sociologie spun ca pentru  noi femeile de-a lungul unui an exista 3 inceputuri? Pare straniu, dar…

Mai intai exista inceputul cu promisiuni si analize pentru propria persoana – cel care se intampla la aniversarea zilei de nastere. Ne promitem ca o sa avem mai multa grija de noi, ca o sa ne urmarim mai atent obiectivele personale (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Mai apoi exista inceputul social – cel de dupa vacanta de vara  – cand ne intoarcem la munca si creierul e setat pentru un nou inceput. Desigur ne punem obiective  (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Si exista, desigur, inceputul calendaristic – inceputul de an – marcat cu o semi vacanta si cu alte setari de obiective (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Sunt foarte curioasa cat de multe dintre promisiunile pe care vi le-ati facut anul trecut le si respectati. Si daca ati reusit sa faceti macar o schimbare importanta in viata, sa existe un inceput dintre cele gandite de voi ca va fac bine.

Cand privim detasat vietile altora ne dam seama mai usor de ce nu isi repecta propriile promisiuni si, oricum ai lua-o, totul e o chestiune de vointa si de rigoare, disciplina.

Daca iti doresti cu adevarat sa te schimbi, te schimbi; pentru ca noi alegem – dincolo de orice teama, orice gand ca trebuie sa ne supunem sistemului – noi alegem cum vrem sa ne traim viata.

Stiu ca cititi aceste randuri si va ganditi: femeii asteia ii e usor sa vorbeasca despre schimbari pentru ca are o viata usoara, n-are problemele mele (oricare ar fi ele) si ce stie ea despre mine?!

Dar, de fapt, gandul asta e doar o scuza. Pentru ca eu pot sa ma apar si sa spun ca nu exista om fara probleme, nu exista persoana care sa nu se lupte cu ganduri, spaime, situatii in fiecare zi. Dar aleg sa vad partea pozitiva, sa nu pun presiune pe mine, sa nu ma judec, sa ma rasplatesc cand fac ceva frumos, sa fiu onesta cu mine cand fac vreo prostie, sa-mi scutur ego-ul cand vrea sa o ia in fata… Si tot asa.

Ce vreau sa spun cu textul asta? V-ati gandit cate promisiuni ne facem noua insine, v-ati gandit cat de mult v-ati pacalit pe voi amagindu-va cu gandul ca o sa incepeti sa faceti lucruri bune pentru voi pe care nu le-ati dus la bun sfarsit pentru ca v-ati gasit scuze?!

Ma gandesc tot timpul ca acolo unde este un inceput este prin apropiere si un sfarsit. Adica s-a incheiat ceva care fie ne-a facut placere, fie nu, dar s-a dus cu ajutorul nostru sau cu ajutorul… sortii.

Asa ca poate la inceputul lui 2017 faci o lista cu lucrurile pe care le inchiei, intamplarile si situatiile care isi vor gasi  un sfarsit. Si poate, daca vrei sa intri in jocul meu faci urmatoarele lucruri.

  1. Scrii trei scrisori de multumire pentru trei persoane care te-ai ajutat in 2016 si nu le-ai multumit suficient. Daca incepi anul cu multumiri, cu intelegere pentru ceilalti si cu recunoasterea eforturilor lor, iti asezi un fundament frumos pentru ce urmeaza sa construiesti in urmatoarele luni.
  2. Faci o lista cu 12 lucruri noi – noute pe care nu le-ai facut niciodata asezate pe anotimpuri pe care sa le incerci in 2017, cate unul pentru fiecare luna. Nu trebuie sa fie ceva spectaculos sau mare – poate sa fie sa inveti sa faci o anume prajitura au sa te tunzi cum iti doreai de foarte multa vreme. Dar e important sa faci ceva nou mereu, pentru ca asta te tine alerta si iti adduce bucurii pe care inca nu le stii.
  3. Iti iei timp sa te relaxezi si sa-ti multumesti tie pentru ce ai facut bun in acest an. Si iti faci un cadou dragut. Doar pentru tine. Pentru sufletul tau. Nu neaparat costisitor, dar care sa-ti aduca tie o bucurie adevarata.
  4. Invata sa-ti cureti mintea si sa traiesti in prezent sa te bucuri de ce ai si ce ti se intampla, nu sa analizezi ce ai fi putut avea.

Iti doresc ca 2017 sa fie unul dintre cele mai frumoase inceputuri din viata ta. Sa te pretuiesti si sa te rasplatesti pentru fiecare clipa pe care o vei dedica sa-i ajuti pe ceilalti.

 

2118
fashionDespre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

Despre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

opinie pentru Unica, septembrie 2016

Noi nu avem moda – o industrie a modei – si daca cineva care lucreaza in acest domeniu se amageste sa creada ca traieste intr-o industrie, e doar problema lui/ei. Nu avem nimic din actiunile “de suport” ale industriei – de la targuri ale buyer-ilor pana la saptamana modei. Nu avem magazine, mari, spatioase, elegante unde designerii romani sa-si expuna hainele. (Molecule F si alte cateva sunt doar parte din zicala “cu o floare nu se face primavara”…dar ne bucura simturile).

N-avem decat cateva mari branduri de haine – si acelea cu liniile casual – pentru ca toti cei care ar putea sa-si cumpere couture (si-ar avea nevoie de asa ceva ) se duc direct in atelierele brandurilor respective.

Avem cativa designeri care au reusit sa aiba prezentari minunate pe afara ( Stefan Pelger e unul), avem alti designeri care au stiut sa-si creeze o identitate si sa construiasca in afara sezoanelor clasice de prezentari (Murmur – Andreea Badala sau Maria Lucia Hohan), avem designeri care au inteles cat de greu e in Romania si ca ne lipseste educatia vestimentara, nu doar cea legata de moda ca industrie, si si-au dedicat o parte din timp ca sa-i invete si pe cei care vin din spate “cum se face”  (Lucian Broscatean, designer si profesor la Cluj sau Alin Galatescu cu galele lui pentru tinerii designeri).

Dar cu ei si inca alti cativa, noi nu putem sa spunem ca avem o industrie a modei.

Si, cu sinceritate si respect fata de cei care citesc (va rog sa nu va suparati), nu avem nici public – consumatori avizati, competenti, care sa fie trendsetter sau care, pur si simplu, sa aiba o identitate vestimentara, pentru ca nu avem o cultura in acest domeniu. Sa te imbraci frumusel cu hainele din vitrinele unui magazin, exact in aceeasi combinatie, nu e chiar ceea ce se cheama ca te pricepi la moda.

Un mare profesor de la o scoala de design de moda din Paris obisnuieste sa le spuna elevilor sai care vin din Estul Europei, oricat de talentati ar fi, ca ei mai au nevoie de inca 100 de ani ca sa inteleaga ce e luxul.

Studentii se enerveaza, se considera discriminati, dar profesorul explica – an de an, pentru fiecare generatie – despre cum o persoana care a trait toata viata in lux si-l asuma, il contine, il face parte din comportamentul sau la fel ca respiratul, pe cand cineva care abia acum se loveste de lux o sa aiba nevoie sa parcurga multi ani de “a copia” si de multe generatii pana la a sti sa-l foloseasca si pentru altceva decat pentru validarea propriului ego.

Cu tot respectul, in lumea modei de la noi – cea in care brandul conteaza – n-avem prea multe femei care sa stie ce inseamna cu adevarat luxul: doamna Mociornitza, Marina Sturza, Principesele si, mai catre ultimii ani, Camelia Sucu, Amalia Nastase, Andreea Esca, Mihaela Radulescu, Andreea Marin si probabil inca 10-15 doamne care nu apar in presa pentru ca nu le pasa de validarea publica.

Dar, cu acelasi respect,  plus multa sinceritate, daca le intrebati pe doamnele pe care le-am mentionat drept cunoscatoare ale luxului in ultimii ani va vor spune ca imediat dupa ce au avut bani au cumparat compulsiv, ostentativ. Si ca doar dupa ce au ajuns la o anumita saturatie a achizitiilor si o intelegere a faptului ca isi pot lua oricand orice fara probleme, au inceput sa achizitioneze relaxat si sa-si construiasca o garderoba pentru personalitatea lor, sa-si defineasca un stil.

Ce vreau sa spun cu toate aceste lucruri care marcheaza mai degraba intamplarile negative din partea noastra (la nivel national) de asezat haine care sa ne acopere goliciunea (sau nu neaparat, pentru ca sunt multe fete pentru care goliciunea e o forma de a te imbraca)?

Ca in orice domeniu, si in acesta e vorba despre a avea o educatie, despre a sti nu doar despre trenduri ci si despre geometria corpului si despre identitate de brand. De asta nu cred nici in industria modei de la noi, nici in extensiile ei precum bloggeritele sau targurile de profil. Pentru ca sunt “second hand” la capitolul originalitate.

In moda, ca si in viata, nu ar trebui sa fie despre cat de ostentativ esti, ci despre cat de armonizate sunt hainele tale cu mediul si contextul in care traiesti, precum si cu personalitatea ta. Dar pentru asta e nevoie sa te cunosti foarte bine, sa stii la fel de bine ce e nou si sa ai relaxarea mentala ca nu te mai valideaza o eticheta, ci armonia mesajului pe care-l spui despre tine cand te imbraci. Si sa fii sincer: sa nu-ti creezi o lume ambalaj care sa incerce sa acopere golurile (sau mizeriile) din viata ta.

Din perspectiva asta, pe langa doamnele mentionate mai sus, as vrea sa mai spun doua nume: Loredana Groza – o femeie care a stiut in oricare perioada sa fie cool si ale carei tinute (de scena sau de strada) stau si acum in actualitate, oricat de indepartate ar fi vremurile in care le-a purtat – si Irina Milenkovici – o doamna cu o educatie impecabila care se vede in fiecare secunda prin rafinamentul ei si care si-a creat propria oaza de frumusete (are un magazin in mijlocul Bucurestiului). Poate nu intamplator, cele doua doamne sunt prietene.

 

4075
Minimal-Social-Media-IconsCe ma enerveaza la Social Media?

Ce ma enerveaza la Social Media?

text aparut in Unica, iunie 2016

Intr-o lume in care toti isi fac selfie-uri, fac bani din Social Media fara sa-mi fi facut vreodata un selfie. Sau sa fi aparut in selfie-ul cuiva.

 

Da, fac bani din Social Media; din postarile de pe facebook, din blogul/site-ul meu, din audienta pe care o am pe Twitter sau pe Instagram. Sunt o norocoasa?! Probabil. Dar, credeti-ma, muncesc mult pentru asta.

Sigur ca backgroundul meu in coordonarea unei reviste sau in branding si PR ma ajuta in business-ul meu din online, dar fara munca sustinuta, zilnica, munca pe care nu o vede nimeni in nicio fotografie din social media, nu ai cum sa ai succes. Sau ai, dar pe termen foarte scurt pentru ca … “te arzi”, “te consumi” si lumea nu te mai tine minte.

Asa ca va rog sa cititi randurile de mai jos din perspectiva faptului ca sunt altfel conectata la ceea ce inseamna Social Media.

Mai intai sa lamuresc chestiunea “selfie”. Inteleg cultura generatiei care vrea sa transmita in orice secunda ceea ce face si asteapta validarea grupului din care face parte, inteleg de unde a aparut selfie-ul si nu ii judec in niciun fel pe cei care isi fac selfie-uri in fiecare moment care li se pare important.

Pentru mine insa, selfie-ul e o forma de egoism: esti atat de centrat pe ceea ce ti se intampla incat vrei sa detii controlul absolut a ceea ce se va reflecta mai departe si nu lasi pe nimeni altcineva sa surprinda in imagine intamplarea. Ceea ce ti se intampla devine doar o reflectare a proiectiei tale despre ce ar trebui sa stie lumea (de aici si multele softuri de prelucrare de fotografii), nicidecum o experienta comuna cu cei din jurul tau. In plus, selfie-ul mi se pare o forma suprema a singuratatii cultivate: n-ai nevoie nici macar de un prieten, un coleg sau un strain cu care sa imparti putin din amintirea ta.

Si da, imi enervez prietenii cand spun ferm “NU FACEM SELFIE” pentru ca si lor li se pare mai comod sa nu mai interactioneze cu cei din jur si sa pastreze controlul.

Cum ziceam, nu judec pe nimeni, dar data viitoare cand va faceti un selfie ganditi-va daca n-ati putea ruga pe cineva din jur sa va faca fotografia, fie si un necunoscut. Nu o sa fie o tragedie sa interactionati cu un necunoscut, ba din contra ar putea fi o bucurie.

Acum sa trecem la cateva lucruri care ma deranjeaza in social media (as vrea sa am ceva mai mult umor sa le pot descrie mai amuzant, dar…)

Ma deranjeaza oamenii care traiesc viata altora. Mi s-a intamplat sa gasesc parerile mele, mot a mot, pe blogurile unor domnisoare. Daca ar fi fost chestiuni filosofice despre viata, poate ca ar fi fost natural sa impartasim aceleasi valori, dar erau pareri despre spectacole de teatru sau dans vazute in alte colturi de lume, departe de tara noastra.

Ma deranjeaza oamenii care judeca viata altora. Nu stim niciodata de ce o persoana o ia pe un anume drum, nu cunoastem problemele prin care trece si nici backgroundul emotional, cultural pe care-l are. De ce sa ne dam noi cu parerea doar ca sa ne bagam in seama?!

Ma deranjeaza cei care comenteaza fara sa spuna nimic. Si nu vorbesc aici doar de troli, aia au de spus mizerii, de dragul de a spune mizerii. Vorbesc de cei care au pareri despre orice, stiu intotdeauna totul si pare ca au nesfarsit de mult timp liber.

Culmea, nu ma deranjeaza trolii. De fiecare data cand citesc cate o mizerie ma intreb ce ceva e gresit in viata acestui om de isi ocupa timpul ca sa scrie o rautate si sa arunce cu noroi in cineva? De ce simte nevoia sa se descarce folosind un limbaj extrem de violent cand vrea sa spuna o parere despre un subiect, oricare ar fi acel subiect?

Gandesc ca oamenii care au doar lucruri rele de spus despre alti oameni sau despre ce vad in jurul lor sunt niste persoane foarte nefericite, mi-e mila si, cumva, gasesc intelegere ca sa nu ma enervez pentru mizeriile lor. Sunt sigura ca daca ar fi echilibrati in vietile lor, daca ar fi fericiti, ar face cu totul altceva decat sa-si ocupe timpul cu mizerii.

Cu experienta, si uzura- as zice, a multor ani de administrat canale de social media (pentru personalitati sau companii), mi-as permite sa va fac cateva recomandari.

Nu puneti in spatiul public (social media e spatiu public, prin lege, chiar daca setati diverse lucruri pentru “privat”) informatiile care ati vrea sa ramana private.

Nu puneti fotografii cu voi in chiloti (costumul de baie intra tot la categoria chiloti) decat daca sunteti modele si vindeti lenjerie. Sau dame de companie si va vindeti pe voi. Nu stiti niciodata ce job veti avea peste cativa ani si fotografiile lasate in spatiul public va pot face foarte mult rau.

Si nu va vaitati ca lumea nu promoveaza cultura si valorile. Propriile voastre canale de Social Media se comporta ca mici canale de televiziune, asa ca promovati prin share lucrurile si intamplarile valoroase. Comunitatea voastra de prieteni va deveni o mini-lume mai buna.

3162
shutterstock_friendsPrietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare

Prietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare

Nu sunt dintre cei care își fac mulți prieteni. Pe la 5 ani când m-au întrebat părinții de ce nu mă joc cu copiii din vecini, am dat un răspuns care i-a făcut să aibă grijă să mă țină la distanță de îndemnurile cu ”hai la joacă” ale neamurilor. Am spus senină ”sunt proști!” și mi-am văzut de jocurile mele care păreau mai interesante.
Nu știu ce m-a făcut să spun asta, nu eram suparată pe niciunul dintre copii și nici nu eram genul de copil care să se certe cu cineva, dar cert este că, de-a lungul anilor, s-a dovedit că sunt genul de persoană care are prieteni mult mai în vârstă sau persoane mult mai mature decât vârsta din buletin, femei și bărbați de la care am avut mereu ceva de învățat.

Mai târziu am descoperit că există vorbe ale unor întelepți, dar și studii comportamentale care spun că ”suntem media aritmetică a celor mai apropiate cinci persoane care sunt în jurul nostru”. De unde și vorba cu ”cine se aseamănă se adună”.

Știu că pare un răspuns politically correct, dar nu am amintirea niciunui moment în care să mă fi simțit în competiție cu vreuna dintre prietenele mele. Și nici momente în care să fi fost invidioasă pe vreuna.

Pur și simplu, felul meu de a fi este unul care nu generează gânduri (g)rele catre alții și nici nu pune la suflet (nu păstrează în memorie) mici răutăți cotidiene. De ce am forma aceasta de liniște interioară?

Am înțeles că un om care vorbește de rău pe cineva, vorbește de fapt despre propria persoană și are o problemă, o luptă cu sine, neștiută de ceilalți.

Am știut din totdeauna că nu are rost să pui la suflet micile răutăți pe care le auzi și nici nu am simțit nevoia să vorbesc nimicuri despre alții. Cum am știut că e o pierdere de vreme să invidiezi pe cineva pentru ceva și că e mult mai util să găsești reurse în tine ca să progresezi către ceea ce îți dorești.

Când eram mică funcționa instinctul, mai târziu a lucrat rațiunea și experiența de viață, dar am știut mereu să-i înlătur din anturajul meu pe cei care mi-au arătat prin ceva că nu au caracter. Știți voi, genul de oameni pe care-i ajuți pentru că știi că poți ajuta și e păcat să nu o faci și care, după o vreme, nu doar că li se pare că li se cuvenea că i-ai ajutat, dar îți și fac vreo nefăcută. Știu că în asemenea cazuri cel mai adesea e vorba de orgolii și micimi umane și nu-mi bat capul nici să explic, nici să cer explicații, semnalez greșeala ca să nu las loc de alte interpretări (egoul ne face să ne căutăm explicații care mai de care mai în favoarea noastră) înlătur cu totul ”răul” și merg mai departe.

Asta pentru că viața m-a învățat că oamenii nu-și schimbă caracterul, ci doar nevoile. Cei care sunt dominați de orgolii și frustrări sunt mai buni cu unii și mai răi cu alții în funcție de nevoile momentului, dar în esența lor – într-o situație de viață și de moarte – caracterul o să-și facă simțită prezența și vor face rău fără să aibă nicio remușcare.

Când am primit tema prieteniei/rivalității dintre femei pentru această ediție, mi-am dat seama că textul meu va semăna cu o evanghelizare înspre curățenia interioară, un text care nu conține nici bârfe despre alte femei, nici situații dramatico amuzante despre cum reacționează femeile când li se pare că e una ceva mai în față așezată la linia de start către un trofeu pentru care luptă toate.

Cred cu sinceritate că, dacă nu suntem împăcați și liniștiți cu noi, nu avem cum să fim prieteni buni pentru alții. Și mai cred că prietenia se construiește plecând de la a fi prieten bun pentru cineva și abia apoi așteptând să fie alții buni cu tine. Sau, mai exact, să fie fair cu tine.

În contextul acesta, uitați-vă cu atenție la oamenii din jurul vostru. Câți sunt mai atenți la celălalt? La o conversație banală, câți sunt gata să vă asculte înainte de a se pune pe sine în prim plan?! Astăzi, în lipsa unui dialog constant și consistent, tot mai mulți oameni vorbesc fără să asculte. Dar într-un raționament logic și distant, dacă toți vorbim, ca să nu fie haos în lanțul trofic, cineva va trebui să și asculte. Abia de acolo începe prietenia.

Michael Ende are o poveste pentru copiii din fiecare dintre noi, Momo. Povestea unei fetițe care nu vorbește și la care vine tot satul să-și spună ofurile. În momentul în care fetița le ascultă problemele, oamenii găsesc răspunsurile singuri, așa că ajunge să fie considerată înțeleptul satului.

Ca să fim prieteni buni ar trebui să fim Momo mai mici sau mai mari și să învățăm să ascultăm.
Prietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare. Când știi că nu ascunde lucruri nerostite dar gândite, când are inocența unui copil care pune egal între gând și faptă, nealterat încă de competiții sau rivalități.

Prietenia adevărată e plasa de siguranță pe care o întinzi pentru celălalat știind că și pe tine, la o cădere, te asigură o altă plasă.
Unica, septembrie 2015

1501

Despre puterea lui ”mulțumesc”

Deși e un cuvânt care aduce liniște și bucurie, ”mulțumesc” e nedreptățit în lupta cu alte cuvinte

Dacă ar fi o persoană, ”multumesc” ar fi fata timidă dintr-un colț de cameră, fata pe care nu o bagă nimeni în seamă la petrecere până când, la concursul de Karaoke, ajunge în centrul atenției pentru că are voce de Adele. Sau ar fi băiatul liniștit pe care nu-l aude mai nimeni vorbind, dar care știe cum să-i încurajeze simplu pe ceilalți când sunt necăji. A fost mereu atent la nevoile lor și stie, din instinct, când trebuie ”sprijiniți”. Dacă ”mulțumesc” ar fi o floare, ar fi tot timpul înflorită și te-ar uimi prin simplitatea frumuseții sale, dacă ar fi un câine, ar fi dintre cei antrenați ca să salveze vieți. Dacă ar avea SUFLET ar fi unul foarte frumos.

Și cu toate astea e unul dintre cuvintele cele mai nedreptățite, unul dintre cuvintele pe care le folosim cel mai puțin.

Tu de câte ori ai spus astăzi ”mulțumesc”? Astăzi, adica fix în ziua în care citești aceste rânduri. De trei, de cinci ori? De mai multe ori?

E foarte posibil să nici nu-ți aduci aminte, cum la fel de posibil e să-ți găsești repede o scuză (te-ai prins, cred, din partea de început că ”mulțumesc” e un cuvânt care e bine să fie folosit des). Probabil că spui că e prea de dimineață, că încă nu ai vorbit cu multă lume, că e week end și, deci, nu ai relaționat decât cu cei ”ai casei”… Sau orice altă scuză ți-ar putea trece prin cap.

Ca să-ți explic de ce e o scuză și nu o explicație reală, am să-ți povestesc ceva din viața mea.
Mulți ani, prea mulți ani, am fost insomniacă. Am avut perioade în care am dormit doar două ore pe noapte, ba chiar zile în care nu am dormit deloc. Când dormi câteva ore pe zi în mod constant organismul nu mai are timp să se regenereze, așa că am început să am probleme de sănătate. Complicate.

Am ajuns la medic, am făcut tratamente care mi-au tratat alte părți ale corpului, nu mintea și, când m-am facut (mai) bine, mi-am pus problema că ar trebui să învăț să-mi protejez creierul și să-l relaxez ca să intre în starea de somn. Așa am ajuns la meditație și la yoga. Însă pentru o minte alertă, obișnuită să facă o mulțime de calcule, meditația nu a părut un drum ușor.

Revelația a venit odată cu o conversație despre complimentele pe care le primim și pe care le facem, versus ușurința cu care spunem lucruri rele, emitem judecăți. “Vorbele bune le primești pe același drum ca și pe cele proaste. Și sunt la fel de greu de primit”, mi-a spus doamna Rodica Mandache pe terasa la Cărturești într-o după amiază de primăvară. M-am gândit în următoarea clipă ce frumos este să spui vorbe frumoase când omul le primește mai ușor: nu e în fața ta. Nu neapărat când e la telefon sau îi scrii un mesaj, ci când nu știe că îi mulțumești. Mi-am imaginat că energia cuvântului își face treaba si m-am gândit că începi să capeți abilități frumoase, dar natural dezinteresate, de a aprecia ceva.

Așa că am început, în fiecare seară, înainte de culcare, să mulțumesc în gând celor cu care mă întâlnesc peste zi: tuturor, fără excepție. Sigur că sunt persoane care, peste zi, m-au scos din minți cu ceva, au făcut ceva care să mă deranjeze profund, dar în secundele în care mă gândesc pentru ce ar trebui să le mulțumesc – care e încercarea pe care am trecut-o, care e lecția pe care am învățat-o – se întâmplă ceva minunat în mintea mea: ritmul interior coboară, intervine o stare care e cât o plimbare printr-un peisaj superb nelocuit de oameni, iar mintea e pregătită de meditație. De liniștea și curățenia interioară.

Fac asta de câțiva ani și am ajuns la performanța de a dormi câte ore îmi propun și. mai ales, de a adormi imediat și a mă trezi fără nicio alarmă la ora la care mi-am propus. Cumva, pe drumul acesta pavat cu mulțumiri, am făcut pace cu mintea mea.

Doar că acum știu că valoarea lui ”mulțumesc” e depreciată. Nu mulțumim pentru ceea ce avem pentru că suntem prea grăbiți să dobândim altele, nu mulțumim pentru ceea ce ne dăruiesc ceilalți pentru ca râvnim la ceva ce nu ne-au dat. Nu ne mulțumim nouă pentru eforturile pe care le facem .
Prin urmare suntem mai tot timpul nemulțumiți.

Astăzi știu că nu primim laudele cu relaxare pentru că suntem încrâncenați să obținem alte lucruri, dacă am fi împăcați cu ceea ce avem și ne-am asuma că tot ceea ce am făcut e al nostru, am spune simplu ”mulțumesc” și-am merge mai departe cu inima plină.

Și mai știu că ”mulțumesc” are egală putere și când îl spui în fața persoanei care a făcut ceva frumos, dar și când îl gândești față de cineva care nu e lângă tine. Și că sunt zeci de lucruri pentru care putem să mulțumim în fiecare zi celor din jurul nostru, dar și nouă înșine.

Deci, de câte ori ați spus mulțumesc astăzi?!

Când mi-a povestit despre de ce nu știu oamenii să primească laude (poate pentru că nici nu știu să le facă), doamna Rodica Mandache mi-a mai spus ceva: “Păstrăm și vorbele bune și vorbele rele, acolo, în suflet, într-un sertăraș. Diferența e că la alea bune apelăm câteodată să ne vindece.”

Unica, octombrie 2015

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!