Tag : vogue

maison-bab-restaurant(interviu) Angus Buchanan, despre bun gust si educatie in arta cu set designerul care a lucrat pentru Vogue, Mario Testino sau Dior-

(interviu) Angus Buchanan, despre bun gust si educatie in arta cu set designerul care a lucrat pentru Vogue, Mario Testino sau Dior-

In cateva saptamani se lanseaza in Romania un restaurant al carui concept a facut super valuri la Londra. Le Bab.

Creat de doi tineri teribili ai segmentului horeca londonez – Stephen Tozer si Ed Brunet – LeBab propune kebab gourmet intr-o bucatarie deschisa, cu ingrediente proaspete pregatite integral in bucataria restaurantului, in fata clientilor.

In Londra au plecat de la un restaurant LeBab si – in 4 ani – au mai dezvoltat inca doua restaurante – Maison Bab si Kebab Queen, cel din urma fiind cea mai luxoasa si mai rafinata dintre creatiile lor – un concept de fine dining care te plimba prin aromele si gusturile din Orientul Mijlociu cu un extravangant meniu de degustare in 7 etape. Meniul e creat  Manu Canales care a fost sous chef la legendarul Le Gavroche (unde a mai lucrat de-a lungul timpului  si Gordon Ramsay, dar si colegul de la Le Bab- Ed Brunet), restaurant  care are doua stele Michelin.

kebabqueenmanu canales dish

( preparate din Le Bab Queen create de Manu Canales)

In Romania, Le Bab va fi operat de cei care au si FishHouse (Jan van Groningen, Vik Salic si Zoran Savic) un restaurant care si-a castigat deja un renume in Bucuresti. La Le Bab Bucuresti Executive Chef va fi Doug Faulkner, care a fost deja Chef la Le Bab in Londra.

Le Bab Bucuresti va fi deschis pe Calea Victoriei 12A.

Cum pregatirile se desfasoara in toata forta, zilele trecute s-a aflat la Bucuresti echipa britanica din spatele Le Bab, asa ca l-am putut intalni pe Angus Buchanan a carui munca de inceput e legata de reviste Vogue sau Harper’s Bazaar sau prezentari Dior si Galliano care au facut istorie in lumea modei. Angus este cel care a facut designul interior pentru cele trei restaurante din Londra si care lucreaza acum ca sa dea un chip frumos Le Bab-ului de la Bucuresti.

*

Cum Angus Buchanan vine dintr-o familie de artisti – mama a fost stilist la Vogue UK, tata a facut parte din echipele care au creat branduri importante de design interior, Fired Earth sau Oka – si a inceput sa munceasca in lumea modei de la 17 ani, am vrut sa vorbim despre educatie, despre cum poti sa reusesti in lumea creativa a modei si designului si – mai ales – cum poti sa-ti dezvolti bunul gust.

(Pentru ca noi avem in bagaj multi ani de comunism, iar burghezimea romana a fost anihilata si rareori a putut sa se exprime in zona artelor in ultimii ani, noua romanilor ne lipseste educatia pur sange despre arta si frumos, facuta odata cu cei 7 ani de acasa. Efectele sunt reflectate foarte aproape de noi: in felul in care ne imbracam, ne machiem si ne decoram casele. De aceea, am insistat sa vorbesc cu Angus despre educatia gustului bun si despre dezvoltarea unei culturi vizuale)

“Casa in care am crescut e un loc incredibil, eclectic, cu mobilier de peste tot din lume, tata e foarte indemanatic la reparat/ construit lucruri, mama e un colectionar rafinat, asa ca intotdeauna am vizitat anticariate, colectii private cu obiecte rare. Eram ca intr-un décor pentru un film. O casa magica… A fost un loc incredibil unde sa cresti cand esti copil si nu m-au obligat niciodata sa fac o alegere sau alta. Nu era o casa mare, doar ca e plina cu lucruri incredibil de frumoase… si inauntru si afara… nu existau delimitari intre gradina si terasa si casa, totul era in prelungire….

Nu mi-au spus niciodata asta e frumos, asta nu e… Pur si simplu, am trait acolo si am simtit cum erau… Dar nu cred ca poti sa inveti pe cineva ce e bunul gust…il ai sau nu, e unul dintre acele lucruri cu care te nasti…”

Ai inceput sa muncesti la 17 ani, la varsta aceea, tinerii vor sa se distreze nu sa munceasca…

Pai pentru mine era distractie. N-a fost niciodata sentimentul de “munca”. Chiar si astazi, tot ceea ce fac poate fi numit cu greu munca pentru ca fac ceea ce imi place.

La 17 ani m-am dus sa muncesc pentru Mario Testino. Sa calatoresti prin toata lumea dupa un fotograf care face pictoriale de moda pentru revista e cea mai mare distractie pe care poate sa o aiba un adolescent. Toti prietenii mei erau la universitate si isi faceau temele la literatura sau stiinte in timp ce eu calatoream. Si mi-am zis “stiu exact ce as vrea sa fac, sa lucrez in aceasta lume uimitoare care e industria modei. Sa construiesc lucruri, sa pun laolalta oameni…”

Copiii tai sunt foarte mici (n.mea. are un baietel de 8 luni si o fetita de 3 ani), dar daca atunci cand vor creste vor veni la tine si iti vor spune “vreau sa fac o munca creativa”, ce ai sa le spui?

Cred ca as fi putin ingrijorat… Eu am fost foarte norocos, sunt constient de asta si sunt foarte recunoscator. I-as incuraja pe copiii mei, sigur ca i-as incuraja. Asa cum au facut parintii mei cu mine, i-as incuraja sa faca orice le-ar placea sa faca.

Cred ca lumea creativa este acum mult mai mare decat inainte, datorita computerelor. Acum poti sa fii creativ in tehnologie, poti sa fii antreprenor si sa creezi website-uri, un job care nu exista cand eram eu tanar, sau poti sa creezi muzica, sunt posibilitati infinite.

Cand am inceput si mi-am propus sa fiu fotograf a aparut fotografia digitala si, brusc, toata lumea a devenit propriul fotograf. Dar ceea ce fac eu – si ii incurajez si pe cei care lucreaza cu mine sa faca – este sa nu se fixeze intr-un singura ramura de activitate, sa se dezvolte in mai multe directii. Eu fac decoruri cu mare drag, dar fac si design de interior si branding, sunt Creative Director – nu m-am oprit intr-o singura specializare. Asa ca le-as spune copiilor mei – incercati sa aveti cat mai multe optiuni si fiti deschisi la nou.

Ce i-ai spune unui tanar de 17 ani care vrea astazi sa faca un job ca al tau?

I-as recomanda sa invete sa lucreze cu computerul cat mai mult. Eu nu am facut asta si m-a ajuns tehnologia din urma. Am angajati care fac desene pe computer pentru mine, eu desenez in continuare cu creionul pe hartie. Asa ca le-as spune sa invete toate programele de desen si prelucrare foto, la cursuri private sau la universitate, oriunde, dar sa stapaneasca foarte bine aceste unelte. Pot sa fie entuziasti, foarte creativi si talentati, dar astazi daca nu stapanesti si uneltele de tehnologie e greu sa-ti gasesti un job.

Genialul set director Michael Howells a spus despre tine ca ai tipologia celui care stie sa rezolve oricand o problema. Cum ai ajuns sa ai acest mind set de “totul e posibil”? (n.mea. Howells a fost considerat un Fellini al scenografiei; pe langa mari prezentari de moda, a lucrat in cinematografie si pentru Peter Greenaway la scenografia filmului The Cook, the Thief, His Wife, and Her Lover – care a avut costume semnate de Jean Paul Gaultier, dar si pentru multi premiatul serial tv Victoria, despre tineretea reginei Victoria)

Cand esti scenograf cea mai mare problema e sa indeplinesti viziunea pe care ti-a propus-o directorul de creatie sau fotograful si trebuie sa faci asta cu cat mai putini bani. Uneori ca set designer ai situatii nebunesti – intr-o camera de hotel la etajul 20 trebuie sa construiesti o gradina exterioara. Si nu-ti pui problema ca nu se poate, pur si simplu trebuie sa o construiesti pentru ca asta vrea fotograful. Si mintea incepe sa lucreze – cum ajungi in camera aia, cum construiesti, cum protejezi totul de mizerie, cum faci curat… Totul vine cu experienta. L-am vazut pe Michael dand viata unor decoruri incredibile, locuri care pareau din lumi fantastice si, privind cu atentie, am inceput sa inteleg mecanismele din spatele unor asemenea proiecte: cum pui totul laolalta, cum obtii tot ce e mai bun de la oamenii cu care lucrezi.

Nu poti face nimic de unul singur in aceasta meserie, trebuie sa ai o echipa, trebuie sa ai abilitatea sa recunosti la ce e bun fiecare om din echipa ta si cine poate face mai repede dar bine un anume lucru.

Sunt foarte norocos ca Michael m-a ales sa fac parte din echipa lui si mi-a dat voie sa gresesc ca sa cresc – pentru ca e inevitabil, faci greseli, dar inveti din ele… Ajungi sa fii bun la a gasi solutii la problemele de pe un set dupa ce te confrunti cu multe si capeti incredere in tine.

US Vogue SET

(set creat pentru US Vogue)

CabbageAndRoses_Shot11 cabbages_09_127 copy

(Cabbage And Roses, set design Angus Buchanan)

Da-mi un exemplu de o situatie in care te adaptezi…

Chiar la Le Bab… Spatiul din camerele in care creezi proiectul e intotdeauna o problema: ai multe elemente de pus – de la bucatarie, toalete, spatii auziliare pentru depozite…

Ceea ce vom face in Bucuresti e diferit putin de ceea ce avem la Londra. Pentru ca aici avem o cladire mult mai interesanta… As spune chiar ca e o cladire uimitoare.

Cand am inceput lucrul, am scos toata dusumeaua, am daramat peretii si am ajuns o podea din mozaic venetian… Pentru mine a fost ca si cand am gasit aur! De la aceasta podea am construit totul. In Londra avem restaurante in cladiri noi, asa ca e putin altfel designul, construim in jurul lor.

le-bab-review-2 maison-bab-restaurant

imagini din Maison Bab, Londra.

Oricat de mult mi-ar placea sa lucrez cu computerele si oricat de perfomante ar fi programele de astazi, imi place sa lucrez cu o macheta la scala mica a locului si sa testez cum sa amplasez totul…

Sa rezolvi problemele care apar, sa gasesti solutii, e pentru mine doar o chestiune de a privi dintr-un unghi diferit, sa vezi altfel spatiu de lucru, ca si cum ai avea in fata o macheta pe care o rasucesti in toate directiile.

De fapt cred ca asta vine si din faptul ca sunt dislexic, iar scoala n-am fost bun la citit, la a lucra cu numere… A trebuit sa vad lucrurile altfel ca sa gasesc rezolvare…

Ti-a afectat increderea faptul ca ai fost diagnosticat cu dislexie?

Eram mic cand m-au diagnosticat, mi-au explicat si nu am avut probleme. M-am luptat mai mult la scoala la partea academica, dar imi placeau artele, tot ce tinea de visual, asa ca nu am fost afectat, nu am avut probleme cu increderea in mine…

Am avut noroc la scoala pentru ca imi placeau alte materii si m-am concentrat pe ele, si am avut prieteni minunati… Nu mi-am facut niciodata probleme ca nu sunt bun la matematica sau la fizica, parintii nu au pus niciodata presiune pe mine sa iau note foarte mari la scoala si m-au lasat sa-mi gasesc bucuria in alte materii. Imi placea sa fac teatru, dar nu ca sa fiu pe scena ci ca sa construiesc pentru spectacole diferite lucruri. Nici nu stiam ca se cheama scenografie sau décor, eu imi doream sa mesteresc obiectele care puteau fi folosite in piesele de teatru.

In epoca instagramului cand lumea face fotografii la orice, esti influentat de asta in ceea ce creezi cand faci designul unui loc?

N-ai incotro, trebuie sa iei in calcul asta! E o binecuvantare dar si un blestem (rade).

Inainte, inainte de a ma apuca eu de design, se mergea pe sistemul clasic de recenzii – erau invitati specialistii, vedeau, testau si scriau… Acum, absolut fiecare client pe care-l ai e un critic care-si face propria recenzie. Face fotografii care ajung pe google, pe Instagram… peste tot.

Si-atunci fiecare element din décor trebuie sa fie perfect, te face sa-ti ridici nivelul si sa incerci sa faci lucruri fara cusur. Pentru mine, in termeni visuali, e foarte important ca fiecare detaliu sa fie cat mai aproape de perfectiune pentru ca nu stii niciodata unde vor sta clientii si cum va fi unghiul fotografiei. Imi place sa ma asez pe fiecare scaun din restaurant si sa ma uit la fiecare detaliu din jur…

Dar lumea revistelor ca Vogue, Harper’s Bazaar, unde ai lucrat o vreme, cum crezi ca e afectata de social media?

Lumea revistelor e intr-o lupta pentru supravietuire, sper ca vor ramane cat mai multe pe piata… dar e o media diferita e un produs facut cu mai multi bani, cu retouching, cu set-uri sofisticate. Instagramul e ceva ce consuma foarte repede, pe cand o revista o pastrezi o colectionezi, o analizezi mai mult. Sunt medii atat de diferite…

Pentru mine instagramul e o cultura trecatoare, pasagera, ceva ce arunci imediat, de unica folosinta. Cum sunt story-urile pe care le folosesc des ca sa transmit ceva, dar ele dispar in 24 de ore.

Inainte pentru un shooting produceam fotografii si atat. Acum intotdeauna e vorba si de video, asa ca la conceptul creativ se discuta pe mai multe directii – nu doar despre décor, model si geometria cadrelor, acum vorbim si despre directia creative a video-ului care va rezulta, despre muzica pe care o folosim in video-ul respectiv…  Acum un shooting e multi dimensional iar spectatorul are mai multa informative, mai mult continut.

Sigur ca asta iti cere o alta atentie la detalii de la fotografii la video in partea de set up, dar cred ca e o evolutie, ii dai mai mult celui care e pasionat de moda.

Architecture, interiors, design, interior design

Angus_large jpg web
(rezidente private Londra, design interior semnat de Angus Buchanan)

Ai 33 de ani, ai in portofoliu proiecte foarte mari si n-ai ego-ul artistului care a facut multe. Care-I secretul?

Stiu ca meseria aceasta nu o faci singur. Nimic din ceea ce am facut nu a fost doar contributia mea, mereu am fost parte dintr-o echipa pe care am coordonat-o sau doar am facut parte din ea. In plus, cred ca ma ajuta si sotia mea sa raman cu picioarele pe pamant si sa construim ceva durabil si sustenabil pentru copiii nostri.

Puteti descoperi partea creativa in design interior a lui Angus Buchanan in noul restaurant Le Bab Bucuresti care se va deschide in doar cateva saptamani pe Calea Victoriei 12A.

1068
vogue halep nike(foto) Simona Halep e in Vogue intr-un pictorial pentru Nike –

(foto) Simona Halep e in Vogue intr-un pictorial pentru Nike –

Domnisoara Simona Halep creste si o face frumos. Se transforma intr-o femeie frumoasa, feminina, eleganta.

Si hotarata; stiu de la un celebru designer roman care a imbracat-o pentru cateva proiecte ca domnisoara Halep stie foarte clar ce vrea sa poarte sau sa incerce… totul trebuie sa ramana intr-o linie clasica, simpla, neostentativa.

Aseara domnisoara Simona Halep a postat pe instagram o fotografie care e parte dintr-un pictorial in Vogue SUA, realizat cu ocazia US Open care incepe luni, fotografie care face parte dintr-un pictorial pentru lansarea unei noi colectii de haine ready to wear a brandului Nike.

vogue halep nike

mesajul e simplu “I’m in Vogue for Nike”

In acelasi pictorial din Vogue mai apar Elena Svitolina

svitolina-5

si Sloane Stephens, actuala detinatoare a trofeului de la US Open

Nike-City-Ready-Sloane-Stephens

 

Toate promoveaza colectia de StreetWear – City Ready pe care Nike o lanseaza acum la US Open.

6294
inside-potd-kim-kardashian-interview-magazine-coverCele mai tari coperti de reviste din 2017

Cele mai tari coperti de reviste din 2017

Pana se termina vacanta mai avem timp sa ne uitam peste bilanturi si analize, peste topuri ale celor mai bune intamplari din anul trecut ca sa ne inspire si sa invatam din istoria care tocmai a trecut.

Iata un clasament american al celor mai bune copperti de reviste, realizat de o asociatie a art directorilor, graficienilor, designerilor.

(ar fi minunat sa existe si la noi asemenea clasamente pentru ca ele i-ar motiva pe cei care lucreaza in domeniu si le-ar da un scop sa fie mai creativi de la un an la altul. din pacate noi mai avem atat de putina presa scrisa si, in ce emai multe cazuri, se face cu bani f f putini si oameni si mai putini, incat reursele – inclusiv cele creative – sunt f limitate)

iata insa coperti care sper sa va inspire

Jay-Z

T Magazine , December 3, 2017

jayz-t-magazine-cover-2017

 

Hayley Williams

Fader, July/August 201

potd-paramore-hayley-williams-fader-cover-homepage

Frank Ocean

i-D, Winter 2017

frank-ocean-id-cover-split

Cardi B

New York Magazine, November 13, 2017

cardi-b-new-york-magazine-cover

Colin Kaepernick

GQ, Decemeber 2017

potd-inside-colin-kaepernick-gq-cover

 

Lady Gaga

Harper’s Bazaar, January 2017

inside-lady-gaga-covers-dec-2016jan-2017-issue-of-harpers-bazaar

 

Nicki Minaj

Paper Magazine, Winter 2017

nicki-minaj-paper-magazine-cover-winter-2017

Broad City

Nylon, August 2017

inside-photo-of-the-day-broad-city-nylon-cover

 

Harry Styles

Rolling Stone, May 4, 2017

inside-harry-styles-cover-rolling-stone-magazine-full-size

 

Emma Watson

Vanity Fair, April 2017

emma-watson-vanity-fair-magazine-cover-full-size

 

RuPaul

Paper Magazine, Summer 2017

inside-photo-of-the-day-rupaul-covers-paper-magazine

Selena Gomez

Billboard, December 9, 2017

potd-inside-selena-gomez-billboard-cover

Kim Kardashian & North West

Interview Magazine, September 2017

inside-potd-kim-kardashian-interview-magazine-cover

Kendrick Lamar

Variety, November 2017

potd-inside-kendrick-lamar-variety-cover

Paris Jackson

Rolling Stone, February 9, 2017

inside-paris-jackson-covers-rolling-stone-magazine-full-size

Rihanna

Vogue Arabia, November 2017

potd-inside-rihanna-vogue-cover

Miley Cyrus

Billboard

May 13-19, 2017

inside-miley-cyrus-covers-billboard-magazine-may-2017-full-size

Star Wars

Vanity Fair

Summer 2017

inside-1-star-wars-vanity-fair-covers-2017

The Silence Breakers

Time Magazine, December 18, 2017

time-person-of-the-year-2017-cover

 

2594
modeldogs6Mai nou maidanezii pozează pentru Vogue!

Mai nou maidanezii pozează pentru Vogue!

Text de Raluca Antuca

Indiferent dacă au stăpân sau nu, animalele trebuie iubite și îngrijite .

Aceasta a fost deviza unei asociații non-profit din Polonia care a vrut să arate tuturor cum câinii fără stăpân merită toată atenția noastră. Asociația se numește Po Psu Ta Moda și a început o campanie tare simpatică în luna august, iar rezultatele sunt incredibile.

Proiectul lor vizează maidanezii, care sunt îmbrăcați foarte fancy și pozează pentru cele mai cunoscute reviste de modă, precum Vogue și Harper’s Bazaar. Astfel ne oferă colaje comice în care sunt alăturate imagini cu fotomodele cunoscute și câini fără stăpân în aproape aceeași ipostază și vestimentație!

Această campanie jucăușă reprezintă o metodă creativă prin care aduce în atenția oamenilor această problemă a câinilor care au nevoie de un cămin și un suflet cald alături. Imaginile sunt comice, dar ascund un mesaj demn de luat în seamă. Intențiile din spatele proiectului fac ca această serie de imagini să fie aparte și benefică cauzei.

Verificați pagina lor de Facebook pentru imagini de culise și alte noutăți!

modeldogs1 modeldogs2 modeldogs3 modeldogs4 modeldogs5 modeldogs7 modeldogs8 modeldogs9 modeldogs11 modeldogs20

1297
bazCele mai vintage coperti Vogue

Cele mai vintage coperti Vogue

Text de Raluca Antuca

Deși coperțile Vogue moderne sunt diferite ca imagine și stil, în esență sunt cam la fel. Figurile regăsite în toate țările sunt fie din categoria modelelor, fie din cea a celebrităților. Dar să știti că înainte ca această cultură a vedetismului să ia amploare, aceste coperți erau adevărate opere de artă. Uneori fotografii, alteori ilustrații sau desene, acestea puteau fi mai abstracte sau portrete convenționale.

Ca să înțelegeți mai bine fenomenul, iată niște coperți din arhivele Vogue! Puteți face o diferență între anii ’50, ’60 sau chiar ’80. Imaginile ne arată ce reprezintă Vogue în toată lumea: o revistă modernă de fashion care vizează femeile înstărite din cercurile sociale intelectuale. Cred că aceste trăsături erau mai bine evidențiate în trecut când munca de acest gen nu se realiza la foc automat, dar ca orice lucru popular, trebuiau sa se adapteze la cerințele moderne.

Care este preferata voastră?

Noiembrie 1902

main.original.585x0

Februarie 1924

main.original.585x0 (1)

Decembrie 1930

main.original.585x0 (2)

Aprilie 1944

main.original.585x0 (3)

Ianuarie 1950

main.original.585x0 (4)

 Ianuarie 1950

main.original.585x0 (5)

Martie 1950

main.original.585x0 (6)

Iunie 1950

main.original.585x0 (7)

Decembrie 1951

main.original.585x0 (8)

August 1957

main.original.585x0 (9)

Martie 1960

main.original.585x0 (10)

Februarie 1961

main.original.585x0 (11)

Martie 1965

main.original.585x0 (12)

Martie 1967

main.original.585x0 (13)

Octombrie 1967

main.original.585x0 (14)

Martie 1970

main.original.585x0 (15)

Noiembrie 1971

main.original.585x0 (16)

 Ianuarie 1984

main.original.585x0 (17)

Aprilie 1984

main.original.585x0 (18)

Decembrie 1985

main.original.585x0 (19)

Iunie 1986

main.original.585x0 (20)

 

1905
tumblr_lv679nR5jX1r5kga3o1_500Primul model transgender care apare in Vogue

Primul model transgender care apare in Vogue

Text de Raluca Antuca

Andreja Pejic spune că sexul și sexualitatea sunt două lucruri complet diferite.

Fiind primul model transgender care apare vreodată pe paginile revistei Vogue, aceasta este mulțumită că industria modei abordează și modele care nu se încadrează în tiparele obișnuite. Inițial, ea și-a dorit să nu-și schimbe sexul, ci doar să trăiască în afara apartenențelor la un sex anume. Dar cum acest lucru este o utopie în zilele de azi, operația de schimbare a sexului a avut loc în 2014.

În februarie 2015, Andrej a devenit Andreja și a defilat pe podiumul Săptămânii de Modă de la Londra în calitate de manechină. Iar astăzi a mărturisit că va fi noua imagine a brandului de beauty Make Up For Ever. Anunțul vine după ce Clean & Clear a ales-o pe Jazz Jennings (un tânăr transgender) ca imagine pentru campania #SeeTheRealMe și după ce un sportiv american, care a participat la Olimpiadă, Bruce Jenner, a anunțat că se simte mai degrabă femeie decât bărbat și că a luat hormoni femini.

 

1165
colaj cpover vogue aprilie 201514 coperte Vogue din aprilie 2015

14 coperte Vogue din aprilie 2015

am inceput anul acesta o serie de articole in care pun fata in fata copertele Vogue din aceeasi luna dar din diverse colturi ale lumii.

e un exercitiu de stil din care sper sa va inspirati.

iata copertele din aprilie 2015

Germania

Spania

Italia

Australia

India

Japonia

Korea

Olanda

Ucraina

SUA

Paris

Portugal

Rusia

UK

 

 

 

1103
irina-shayk-sexy-photos-2015-03Harper’s Bazaar China- senzualitate si pasiune

Harper’s Bazaar China- senzualitate si pasiune

Text de Raluca Antuca

După ce a devenit faimoasă datorită reclamelor Intimissimi, în anul 2007, Irina Shayk, fotomodelul de origine rusă, s-a lansat în lumea modelling-ului. În ultimul deceniu, a colaborat cu reviste mari, precum Vogue, Marie Claire, Elle, iar numărul din aprilie al revistei Harper’s Bazaar China o are pe copertă.

Fotograful Koray Birand a realizat un pictorial fashion spectaculos, în care modelul pozează provocator în ipostaza semi-nud. Țesăturile de lux, trandafirii de dimensiuni mai mari, nuanțele îndrăznețe de roșu și formele voluptoase ale Irinei sunt un deliciu pentru iubitorii de frumos! Mai jos fotografiile.

1345
coperte vogue martie15 coperte Vogue din martie 2015

15 coperte Vogue din martie 2015

pastrez traditia de a pune in fiecare luna copertele vogue din cit mai multe tari.
cum am mai spus, scopul este unul de educatie visuala, in speranta ca daca vom compara, fie si prin privit succesiv, declinarile valorilor aceluiasi brand in functie de specificul unei tari, vom adauga ceva la cultura noastra visuala.

martie e luna copertelor multiple – germania are 3 coperte vogue cu aceeasi tinara; franta are 3 coperte vogue cu tinere diferite dar asezate in aceeasi postura.

mai intii germania

 

vogue paris

 

australia

Ucraina

 

 

SUA

 

Spania

 

China

Japonia

 

Vogue Olanda

 

Rusia

UK

 

 

 

1257
colaj coperte vogue feb 2015Copertele Vogue – februarie, din toata lumea

Copertele Vogue – februarie, din toata lumea

am inceput anul acesta sa fac postari despre copertele Vogue din toata lumea, in aceeasi luna. aici copertele din ianuarie 2015.
scopul acestor postari e educatia visuala.

ma gindesc ca prin repetitie, vazind cum sunt declinate niste valori in specificul national al unei tari, fiecare dntre noi invata ceva mai mult despre stil si despre ce imbraci si de ce imbraci.

iata copertele de februarie

Ucraina

Spania

Germania

Paris (ati remarcat ca nu exista Vogue Franta, ci Vogue Paris?! ce inseamna puterea de brand a unui oras)

SUA (au pus-o cum altfel pe Dakota Jonhson distinsa domnisoara din Fifty Shades of Grey)

Rusia

UK

Olanda

1119
coperte vogue ian 201515 coperte Vogue din 2015

15 coperte Vogue din 2015

e un exercitiu frumos sa te uiti la versiunile nationale ale aceluiasi brand international cind e vorba de reviste pentru femei.

simti diferenta dintre piete si vezi ingeniozitatea art directorilor care – desi au acelasi book brand – reusesc sa faca lucruri diferite si ca stare, si ca directie artistica.

iata 15 coperte Vogue din 2015

Australia, ianuarie 2015

Germania, ianuarie 2015 – cu Andreea Diaconu pe una dintre coperte

Italia ian 2015

Mexic, ian 2015

 

Rusia ian 2015

Spania ian 2015

Thailanda , ian 2015

Ucraina, ian 2015

Statele Unite, ian 2015

Japonia, ian 2015

 

Uk, ian 2015

India, ian 2015

 

Turcia , ian 2015

Franta, dec 2014 – ian 2015

 

Japonia, februarie 2015

 

 

 

1411
madonna mIn the mood for Madonna

In the mood for Madonna

in spiritul rubricii s!mpa “in the mood for” iata o serie de fotografii care arata evolutia unui personaj – fie fotograf, fie artist.

de data aceasta, timeline-ul cu fotografii in ordine cronologica spune si povestea unei femei care nu stie cum sa imbatrineasca. care nu stie cum sa se opreasca din lupta ei cu restul lumii, ca sa arate ca ea e cea mai buna.

o femeie care nu accepta trecerea timpului.

si efrumos cum din fotografii vezi perioada in care se simtea bine cu sine, era impacata cu ceea ce facuse pina la acel moment al carierei si cu ce facea in acel moment. e perioada in care a fost casatorita cu Guy Ritchie

nu stiu daca e bine sau rau, dar asta e povestea.

ideea acestui personaj pentru astazi la “in the mood for” mi-a venit dupa ce am vazut fotografii dintr-un pictorial pentru interview magazine din acest an.

sunt fotografiile care deschid si inchid seria.

*

anii 80

Anii 90

 pentru Vogue Italia, Steven Meisel, 1992

 

anii 2000

 

anii 2010

***

 

 

1568
coco chanel Horst P. Horst micIn the mood for Horst P. Horst

In the mood for Horst P. Horst

Horst P. Horst a fost un fotograf american de origine germana care, prin anii 40 – secolul trecut, a inceput sa faca fotografii pentru Vogue.

a inceput sa fie interesat de arta cind , in copilarie, in casa matusii sale l-a intilnit pe un mare dansator al vremurilor,  Evan Weidemann , si-a fost uimit de gratia si eleganta lui. a studiat arhitectura la paris, si-a inceput sa expuna fotografii inca din primii ani de facultate.

la sfirsitul anilor 30 a intilnit-o pe Coco Chanel la New York si a ramas fotograful colectiilor ei timp de 40 de ani.

[caption id="attachment_30258" align="alignnone" width="366"] Coco Chanel in 1939[/caption]

Madonna s-a inspirat pentru clipul piesei Vogue din fotografiile  lui Horst.

 

 

 

si o coperta vogue din 1940 realizata de el.

1247
vogue coverVogue, din nou modele “plinutze”

Vogue, din nou modele “plinutze”

Normcore – trendul care promoveaza normalitatea – incepe sa fie impus cu perseverenta.

Vogue publica pe site un articol despre lenjerie in care modelele sunt “plus size” ca sa vorbim n termeni tehnici; altfel descrise, plinute, naturale, cu ceva burtica si fara ca pielea sa le fie plastifiata prin photoshop.

e inca un pas (dupa campaniile publicitare internationale in care au fost folosite modele care nu erau chiar masura zero) in promovarea trendului al carui nume vine de la “mormal”si “hardcore”

cind insa va aparea primul desen animat Disney in care o eroina e desenata in tipologia normcore, vom vorbi despre acest trend ca avind sanse sa se impuna. (despre influenta disney in viata tinerilor voi scrie zilele viitoare)

 

mai multe fotografii din proiect aici

 

1358
dungi 3In Dungi, un pictorial f f simpatic din Vogue SUA

In Dungi, un pictorial f f simpatic din Vogue SUA

in zilele astea in care multi ajung in Ro la puscarie, e foarte simpatic sa ne gindim ca hainele in dungi se pot purta cu stil.
ma rog, la puscarie in ro nu mai e tinuta obligatorie in zeghe de multa vreme, dar… oricind putem sa facem haz de necaz.

e in vogue sua un pictorial absolut minunat (simplu, rafinat, care are un echilibru frumos intre haina si manechinul care o poarta).

The lines of beauty se numeste. Model este Vanessa Axente, iar fotograful Karim Sadli.

Iata doar 4 dintre cadre, in revista sunt mult mai multe:)

1074
baryshnikovIn the mood for Baryshnikov

In the mood for Baryshnikov

sau despre cum batrinetea nu e o povara. ci infrumusetare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sura, fata maestrului- profesoara de dans. Intr-o fotografie de mai sus, din Life, era mica alaturi de mama ei, Jessica Lange.

1892
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

3280
gewn stefani l'orealPhotos: In the mood for Gwen Stefani

Photos: In the mood for Gwen Stefani

Gwen Stefani a intrat in juriul la The Voice SUA inlocuind-o pe Shakira si cum sezonul 7 tocmai a inceput la ei, ma tot lovesc de fotografii cu Gwen. (ma rog, si cu domnul Levine, dar asta e bonus track)

 

acesta este noul ei look, intr-o fotografie pe care a postat-o din cabina de backstage.

cum tocmai am comandat una bucata rochie din colectia ei noua, lamb – adica fix aceasta…

 

m-am gindit ca e un moment bun sa va arat citeva dintre fotografiile cu Stefani pe care le am in folderul cu “inspiratii haine”

 

si un bonus, din vogue de acum citiva ani, ca sa ne aducem aminte de unde s-a inspirat madonna pentru aparitia de la Grammy’s de anul asta:)

1279
vogue_logoputerea stylingului – noua coperta vogue

puterea stylingului – noua coperta vogue

acum niste ani, Brindusa Niro – o romanica desteapta care a fost consiliera pentru Vanity fair si New Yorker – mi-a spus uitindu-se pe revista pe care o conduceam: “o sa mai treaca 20 de ani pina o sa ai fotografii ca de vanity fair sau vogue. nu pentru ca fotografii nu ar fi talentati, dar nu au inca scoala shootingurilor, cum nu aveti inca make-up si coafura la nivelul de afara. sansa ta e pe fotografie de reportaj si-a aratat spre fografiile din dosar, care erau cu real people, oameni care nu apar la tv sau in ziare de obicei.

m-am incruntat, mi s-a parut nedrept pentru ca erau citeva shootinguri bune acolo, dar viata m-a invatat ca un shooting de studio, pt fashion, cu un fotograf de afara si unul de la noi, cu aceleasi haine si aceleasi dotari tehnice, ba chiar si cu acelasi model, nu vor arata la fel. cel “strain” va fi intotdeauna mai dinamic, mai vesel, iar hainele vor fi mai bine puse in valoare.

iar cind vine vorba de styling, de cite ori vad cite o coperta cu o fata care pe strada n-ar trece nici macarde frumusica, iar ea arata senzational pe coperta, respir adinc si … astept sa mai treaca dintre anii de care vorbea Brindusa. primul sfert s-a dus:)

*

iata coperta vogue de luna viitoare care e cu interpreta principala din serialul Girls, Lena Dunham

 

iar fata arata cam asa

1400
milesInterviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

 

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

1794
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!