Îţi aminteşti primul Crăciun în care le-am cumpărat noi lor cadouri? Cum pusesem pachetele dincolo de uşa de la camera în care ne stăteam şi ei au ieşit de trei ori afară, au văzut cadourile în prag, s-au speriat, au întors privirea miraţi şi au făcut pasul mare peste ele. Au intrat înapoi ruşinaţi şi fără să pomenească o vorbă. Cred că dacă nu le-aş fi zis până la urmă că sunt pentru ei, aşa cum credeau, nu ar fi îndrăznit să le atingă. Şi acum mă mai gândesc la tine, în curte, în Crăciunul ăla în care eu n-am fost, iar tata şi bunicul s-au certat atât de tare că parcă nu veniseră să omoare un porc, ci să se omoare între ei… Eu n-am fost acolo. Mai bine, nu? Da, o fi mai bine, dar am senzaţia că timpul ăsta pierdut ne costă pe toţi.
Mihaela Iancu pe Liternet.ro intr-o Scrisoare catre acasa, replica la filmul Felicia, inainte de toate.
absolut minunat textul. am plins de la prima pina la ultima litera.
si chiar asa “Din ce Dumnezeu o fi făcut neamul ăla al Feliciei că parcă nu se mai termină, parcă suntem toţi în el.”
Multumesc frumos.
M-am gandit mult daca asta e cea mai buna cale sa scriu despre “Felicia, inaite de toate”. Dar pur simplu nu puteam sa gandesc decat la cat de personal m-a atins filmul asta. Stii cum e, ai intrat intr-o sala de cinema si, chiar daca toti iti spun inainte, “e un film absolut grozav”, te relaxezi in scaun, confortabil, cumva protejat de ecranul ala din fata. E fictiune, imi spun. Nu e despre mine, e despre ei. Si apoi, ai senzatia aia atat de minunata si de infricosatoate in acelasi timp, ca cineva te-a spionat toata viata sau ca a ascultat lucruri pe care numai tie ti le-ai spun sau, mai bine, ca cineva a gasit in sfarsit o cale sa faca lucrurile limpezi, sa le numeasca cumva, cand la tine nu erau decat ghem.
Ma gandesc ca e un film care ne uneste si ne lasa in acelasi timp singuri, sa ne gandim fiecare cum stam.
Mihaela