zilele trecute, la Barmaniada, cind am fost la concursul pentru cei mai rapizi barmani din Ro, am primit aceasta sticlutza magica.
daca sunteti oamenii muntilor , din aia care va cocotati in virf de munte doar pentru bucuria unei victorii personale, cred ca vi s-ar potrivi sticlutza asta: poate sa tina cald ceaiul, sau rece taria.
asa ca spuneti-mi o amintire frumoasa de pe munte ca sa va inscrieti in concurs, cistigatorul il desemnam prin tragere la sorti oricum. dar vreau povesti pentru ca e o sansa mica sa ma convingeti si pe mine (sau altii ca mine) sa incerc drumetiile:)
concursul se incheie duminica la ora 12.00. succes:)
Intr-o vară am ajuns atât de târziu în Padina încât nu am găsit cazare şi a trebuit să dormim la Salvamont (9 persoane într-o singură cameră), în următoarea vară ne-am întâlnit cu un urs şi a trebuit să renunţăm la mâncarea din ghiozdan, vara asta a fost bine – sac gros de dormit, cort, traseu fără probleme 🙂
Acum multi ani, sa tot fie 27, tatal meu m-a dus pentru prima oara pe munte. El era ghid montan. Am urcat din Busteni, din gara pana la Babele. Am ajuns sus pe platou cu basici la picioare, si din ce imi povestesc ai mei, insistam sa joc fotbal cu cei mari. Aveam 5 ani… Am ajuns sa nu mai imi placa fotbalul, dar sa iubesc muntele.
de curând am avut parte de cea mai frumoasă noapte pe munte. deşi merg pe creste destul de des, n-am avut niciodată ocazia să prind o noapte cu cer senin şi înstelat, aşa cum văzusem eu pe pozele alea frumoase de pe Internet. până luna asta când am nimerit în munţii Suhardului, cu cortul în curtea unei cabane, pe la vreo 1700m. norii s-au dat la o parte şi uimirea celorlalţi m-a scos din cort. cerul era plin de stele iar Calea Lactee era mai vizibilă ca oricând. de fapt, atunci o vedeam pentru prima dată. n-am scos niciun cuvânt vreo jumătate de oră ci doar am stat culcată pe spate şi m-am mişcat doar când mai cădea câte o perseidă. n-am să uit nicicând noaptea aia şi ăsta e motivul pentru care îmi place la nebunie cazarea de mii de stele, la cort.
Pentru a fi sigur ca voi castiga sticlutza magica, postez 3 textuletze. :))
1. Când l-am văzut prăbuşindu-se am împietrit. Am întins mâna, dar în acelaşi timp m-am retras cu groază. Nu-mi venea să cred, eram năuc. Întunericul l-a înghiţit aproape instantaneu. Până ce am realizat ce s-a întâmplat, lanterna mea a rămas în urma gestului.
– Îţi mulţumesc pentru tot – mi-a zis ( este ceea ce am reconstituit mai târziu, este condamnarea mea la suferinţă). A dispărut în întuneric şi nici măcar nu a urlat de teamă sau durere. Doar un zgomot surd, repetat, îndepărtându-se rapid, în urma căruia am paralizat. Într-un târziu, instinctiv, am îndreptat lanterna în prăpastie dar nu am mai văzut nimic. Doar câteva pietre se mai rostogoleau spărgând şuieratul vântului şi întunericul hidos al nopţii. O frică teribilă a pus stăpânire pe fiecare fibră a corpului meu. Un tremur necontrolabil m-a cuprins. Îmi clănţăneau dinţii, îmi tremura abdomenul şi am pornit în fugă la vale. M-am împiedicat în ierburi, m-am ridicat, repetând mecanic, îngheţat de frică: tâmpitule, idiotule, tâmpitule…îngrozit că mă urmareşte ceva sau cineva.
2. Urcam pe Valea Anieşului, odihniţi, încrezători, cu sufletele uşoare şi senine. Era o zi promiţătoare, însorită, ce anunţa o ascensiune fără probleme. Am atacat versantul cu răbdarea dată de bucuria celor îndrăgostiţi de munte şi cu suficientă experienţă pentru a nu da greş. Toţi ne gândeam doar la momentele ce ne vor răsplăti eforturile, când vom aşeza tabăra în Tarniţa la Cruce, lângă lac. Dupa trei ore de mers, când am ajuns pe culme am simţit o adiere rece venind din spate. Se vedea o mişcare ascendentă din vale către creastă. Drumul până în Tarniţa la Cruce trebuia să ne ia, în mod normal, o jumătate de oră. Cunoscând poteca, ne-am înţeles din priviri, şi niciunul nu am avut intenţia de a aştepta trecerea furtunii. Speram să nu fie nici prea puternică şi să nu vină nici aşa repede. Dacă ajungeam în Tarniţa la Cruce şi ne instalam tabăra, era în regulă. Furtuna s-a apropiat incredibil de repede. În zece minute de marş forţat, am parcurs jumătate din drum, dar poteca fiind pe versantul nordic, nu vedeam vijelia ce se ridica din vale. În două minute frontul a luat în stăpânire creasta şi au început cele mai dramatice clipe din viaţa noastră de oameni ai muntelui. Când am auzit primele tunete apropiindu-se am sperat să fie mai sus şi nicio clipă n-am bănuit ce ne aştepta. Vijelia aluneca pe munte, lipindu-se de versantul sudic, apoi a ajuns pe creastă şi a început să alunece spre nord, Trăznetele ne îngrozeau mai întâi prin lumină şi apoi aşteptam cu toţii, uşuraţi, tunetele. În scurt timp săgeţile ne orbeau şi suflul lor ne mişca picioarele din loc. Chiar şi atunci nu am procedat cum trebuia şi ne-am continuat drumul, răsfiraţi pe potecă, fiecare cu Dumnezeul lui în suflet. Parcă nu se mai termina şi nu mai aveam rugăciuni. Cu rucsacii pe cadru de aluminiu în spate eram ca nişte paratrăznete mişcătoare.
– Dacă scap de aici mă călugaresc – mi-a strigat Irinel, când, la un moment dat,
l-am ajuns pe potecă.
– Să nu uiţi asta! Doamne ajută!
3. N-am putut să mai spun nimic. Îi ştiam în linii mari povestea, dar numai din
auzite, şi era deprimant cum a murit o pasiune ca a lui din motive financiare. De treizeci de ani, de când a descoperit muntele, omul acesta, acest copil de cincizeci de ani, nu avea alte vise decât ascensiunea montană. Vreo douăzeci de ani şi-a hrănit patima cu ieşiri la munte, mai rare decât ar fi vrut, dar, de zece ani încoace, din cauza sărăciei, nu a mai putut urca niciodată. Nu putea să existe pedeapsă mai mare pentru un om ca el. Nu putea să existe un om ca el fără munte. Dacă ar fi existat un serviciu Salvamont plătit şi nu voluntar el era cel mai potrivit, dar până la un anumit moment când altă patimă i-a anihilat voinţa. Oricum pasiunea lui devoratoare l-a însoţit toţi cei treizeci de ani. Avea o lume a lui, bogată şi agitată, altfel decât cea reală din jur, în care nu-şi putea găsi locul. Deşi subjugat de nevoile zilnice, spiritul lui era în permanenţă liber. Mai citea doar reviste şi cărţi legate de munte, şi chiar mi-a spus cândva despre un film în care personajul principal, un om al muntelui, desăvârşit, şi-a găsit moartea din altruism într-o crăpătură în stâncă, salvând alte vieţi. Mai târziu am văzut şi eu filmul şi mi-am dat seama câtă hrană şi-a luat sufletul lui din acea poveste. Era foarte curajos si îndemânatic. Cobora sau urca prin locuri pe unde doar caprele se încumetau. Totdeauna am invidiat curajul lui, socotindu-l nebunesc, iresponsabil. Când am traversat câteva locuri periculoase din peştera Izvorul Tăuşoarelor, pentru mine a fost un adevărat exerciţiu de autocontrol al spaimei, în vreme ce el zburda ca o căprioară. Muntele nu l-a învins niciodată. Doar viaţa.
Fragmente – amintiri – din “Caietul cu proza”
Anul trecut, coborand pe jos de la cota 2000 din Sinaia, eu si prietena mea ne-am intalnit cu un israelian si o englezoaica, speriati tare ca dintr-o masina care urca, cineva i-a avertizat ca mai jos vor da nas in nas cu un urs. Bineinteles ca noi i-am linistit si i-am asigurat ca nu e posibil asa ceva, doar eram la “drumul mare”. Ei, tare ne-a stat inima in loc atunci cand la vreo 100 de metri in fata noastra, dupa o curba, am vazut “animalutul”, un cersetor brun, la fel de mirat ca noi. Am “supravietuit” datorita unei dube care a oprit si ne-a trecut de Ursache!
Studentia e o perioada frumoasa! Cu totii stim asta. Cine nu are povesti frumoase de atunci, cand plecai cu cortul in spate. 1 mai. urcam sa gasim un loc in care sa ne asezam corturile. Suntem in jur de 10 oameni cu vreo 3 corturi printre care unul mai rezistent pentru 6 persoane. Ne asezam, priponim corturile si incepe ploaia. Cum crezi ca am fost 10 oameni intr-un cort de 6 persoane. Exact! precum piesele de domino! am dormit cu totii pe o parte si cand se intorcea primul dintr-un capat era clar ca ne intorcaem cu totii. A fost frumos.
Intamplarea mea e mai mult funny;eram la un mic trekk pe munte undeva in Alpi,zona fiind o necunoscuta pentru mine.La un moment dat,eu si un amic am zarit in departare o felina mergand tacticos in fata noastra.Pisica nu e,am zis noi in cor(era relativ mai corpolenta),cu print ciudat pe blanita,iar miscarile nu corespundeau cu ale unei mate obisnuite(vorbesc in cunostinta de cauza:)…asa ca mai pe dupa tufisuri,mai pe drum,am inceput sa urmarim “rasul” nostru ca niste adevarati huntsmen-si:)….
Dupa cateva zeci de minute de intrebari retorice,de relativa frica si mare curiozitate,mitul nostru a fost spulberat odata cu “miorlau-ul”pe care l-am luat drept “salut,ca vaaa?”si tranta in iarba + sedinta de scarpinat bonus,plus privirea curioasa a “rasului” .
:)A fost totusi o pisica mare…am ras noi amuzati.
Acum 3 ani pornisem cu EL sa cucerim Moldoveanu, sa (ne) depasim limite si inaltimi, noi 2, cu rucsacurile si cortul in spate, cu cerul de vara deasupra si cu verde voluptos in priviri si in jur. Am facut traseul dinspre Valea Rea, un loc superb, cu cascade in valuri si culori nephotoshopate, paradoxal numelui. Si ne-a cam prins ploaia, rapida si racoroasa de munte, pana sa ajungem in gol alpin si ne-am adapostit intr-o cabana de lemn parasita, dar in limitele functionalitatii. A fost cel mai sublim moment de impreunare personala cu natura, a caldurii sufletesti cu umezeala padurii, a micsorimii umane in fata furtunii, a norilor gri cu seninul privirilor noastre de copii indragostiti.
Anul trecut am vizitat pentru prima data Sinaia si Busteni. Ideea era sa ajung sa vad Sfinxul si Babele, monumente naturale pe care le stiam de cand eram mica, dar pe care nu le vazusem niciodata IRL. Era august, cald si cu un timp mediu de asteptare la cabina de 4 ore (one way).Insa am perseverat si, dupa 4 ore, am ajuns de la soarele din Busteni la ceata din Busteni. Ne ghidam dupa strigatele oamenilor care, si ei, mergeau sa vada acelasi lucru. Si dupa 10 minute de mers prin ceata, am reusit sa ajungem, intai la Babele si apoi la Sfix. Absolut superb, recomand oricui sa le viziteze.
Tot din studentie..era prin 90..cu trei colegi am plecat de la Plaiu Foii la Curmatura sa traversam Piatra Craiului. Prima zi a fost doar urcus..ne-a prins noaptea, cred ca la refugiul Varful Ascutit..Acolo aglomeratie mare..am prins un loc de dormit sub acele “paturi” de lemn..eram asa de inghesuiti de nu te puteai intoarce de pe o parte pe alta. Desi era racoare afara..undeva in noapte m-am trezit lac de sudoare…”curgeau apele pe mine” la propriu, refugiul devenise cuptor. Cu chiu si vai am reusit sa ies si sa ma “usuc” la focul celor care au fost inspirati sa-si ia un cort, la ei.
Si tot din studentie..Dupa cateva zile “petrecute” la statia meteo de la Vf Omu..am plecat catre Babele, pe la pranz. Era prin decembrie, inainte de Craciun..zapada avea peste un metru. Pe traseu ne-a prins o “frumusete” de viscol si s-a facut si noapte..Binenteles am pierdut traseul si umblam ca bezmeticii in noapte si viscol..nu credeam ca mai scapam.Norocul nostru a fost ca am trecut pe sub linia de teleferic si astfel am putut sa ne orientam
Anul trecut, in drum spre varful Omu, am avut parte de un traseu destul de greu pentru puterile mele. Ardea soarele, eram obosita si rucsacul atarna de parca as fi avut inauntru un urs mai mic. Imi taram picioarele si ma gandeam ca ce frumos ar fi sa vad macar o floare de colt, asa, sa-mi mai dea niste puteri 🙂 Am mai mers cateva ore, nici urma de flori, evident, doar drum abrupt si picioare de guma.
Am ajuns la Omu, am mancat si am pornit-o inapoi. Deja uitasem de “sursa de puteri”. La un moment dat, aproape de destinatie, m-am asezat pe o piatra care iesea din iarba, sa ma mai odihnesc; am stat ce-am stat acolo si cand sa ma ridic, dau sa ma sprijin in palma. Cand colo, la un centimetru de mana mea, statea mititica o floare de colt, singura, ascunsa acolo in iarba, de era sa o si strivesc, daca n-as fi vazut-o. Statusem langa ea vreo 10 minute fara s-o vad, dar nici ea n-a zis nimic pana atunci. 🙂 A fost asa…ca un semn, nu stiu. 🙂
Dupa ce am coborat mai departe, am dat si peste multe capre negre cu iezi, vreo 10, cred, oricum, mai multe la un loc decat am vazut in total pana acum, pe munte. In concluzie, asteptarea merita, muntele stie cel mai bine asta. 🙂
stop joc. f frumoase povestile. cum ziceam cistigatorul va fi desemnat prin tragere la sorti; nu evaluam experientele, nu desemnam cistigatorul dupa talentul literar.
narcisa e fericita posesoare a sticlutei. banuiesc ca o sa o umple cu ceai. sau cine stie:)
multumesc frumos ca ne-ati povestit intimplarile voastre. ma gindesc sa ma duc sa stau si eu citeva zile la statia meteo din virf de munte:)
mulțumesc, Cristina. sticluța asta va vedea câteva creste frumoase. 😉
Si mie mi-au placut povestile…toate. Si sa stii ca e foarte frumos la statia meteo.Cand am fost eu acolo..era inainte de revolutie. Nu stiu cum e acum, dar atunci oamenii lucrau in ture de doua saptamani, parca..si aveau stocuri de conserve cu carne..si multe povesti :))
Stiu ca s-a incheiat concursul…dar nu pot sa ma abtin :)) vreau doar sa va fac invidiosi:))..In armata la Lipova..tragere la Dud..undeva in muntii Zarandului..Tanc T64..tagadam tagadam…pana la Dud..pe munte se poate merge si cu tancul..nu doar cu cortul.