am vazut aseara in Festivalul International de Teatru de la Sibiu o trupa de dansatori belgieni cu un spectacol care se numeste Lacrimi limpezi, ape tulburi.

eu si vecinul meu de scaun (nu-i zic numele ca -l stie toata lumea si nu-l ajuta ce urmeaza sa scriu) am fost singurii spectatori din sala care n-au aplaudat la sfirsit.

am recunoscut in dansul lor cel putin 4 “de 8” miscari consecutive imprumutate dintr-un dans al lui Akram Khan (Vertical Road, ca sa fiu si mai precisa) si mi-am adus aminte – gratie altor miscari – de un moment din spectacolul D’ale in regia si coregrafia lui Gigi Caciuleanu.

***

in spectacolul dans de la Nationalul Bucurestean in care sunt reinterpretate momentele lui Caragiale, pe muzici care mai de care mai surprinzatoare, e o secventa minunata cu cetateanul turmentat.

merge inapoi indoindu-si spatele catre ceea ce gimnastii ar numi “pod” si, cind echilibrul ii e la limita, se sprijina de un baston. are miscarile unui om beat, dar si ale unuia deznadajduit. traverseaza asa scena , de la stinga la dreapta, pe muzica lui Beethoven, Sonata lunii. e atit de multa fragilitate sie o extrema a echilibrului in minutele dedicate acestui moment, incit nici nu-ti vine sa respiri.

mie nu-mi place Sonata lunii a lui Beethoven (imi cer scuze, mi se pare o peltea de cintecel) si o asociez, cind vreau sa -i vad partea buna, cu doua secvente din filmul Immortal beloved in care Gary Oldman e Beethoven. dar  ascultind-o ca decor sonor pentru dansul cetateanului turmentat din spectacolul D’ale am iubit bucata asta a lui Beethoven. si pe dansator. l-as fi luat acasa.

***

m-am gindit la toate astea si la multe altele in timp ce vedeam Lacrimi limpezi, ape tulburi.