un text pe care l-am gasit intr-o nota pe facebook la doamna Silvia Ghiata si am rugat-o sa-l postez aici.
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI:
I.”Materialul didactic”
Constantin Brâncuşi a fost o personalitate a cărui consistenţă umană a fost înghiţită pur şi simplu de legendă. Omul Brâncuşi a fost, practic, strivit de cioburile propriei statui, precum Zamolxe din piesa cu acelaşi titlu a lui Lucian Blaga. Este inexplicabil cum de s-a putut întâmpla acest lucru într-un interval de timp atât de scurt, dar în orice caz e bine că s-a întâmplat, chiar dacă pentru asta a trebuit să sacrifice oameni apropiaţi, prieteni, femei. Să-i sacrifice sau pur şi simplu să se folosească de ei pentru a-şi atinge ţelul.
Preţul acestui comportament a fost, pe de o parte, magnitudinea operei, care mai produce şi astăzi seisme, iar pe de altă parte singurătatea tristă a omului, în ultimii ani de viaţă. Spuneam într-un articol anterior despre Brâncuşi că aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturii de lampă, au trecut în mod fatal și prin patul lui primitiv din locuința-șantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le chipul și esența, pe care le-a transformat în statui. Nu s-a fălit niciodată cu „cuceririle” lui, tot ceea ce ştim s-a aflat de la „victime” sau de la martori indirecţi. Voi face, pentru început, o trecere în revistă a câtorva nume de femei mai mult sau mai puţin celebre, care au avut curiozitatea fatală de a-l cunoaşte de aproape…
Margit Pogany
Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică Margit Pogany prin 1909 şi i-a cerut să-i pozeze pentru un bust. „Am pozat pentru el de mai multe ori, îşi amintea Margit Pogany. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust (in lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“. Margit Pogany a consemnat şi impresia pe care i-a produs-o contemplarea unui cap de marmură aflat în atelier: „Am realizat că eram chiar eu, deşi capul nu avea niciuna din trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind înspre Brâncuşi, am observat că mă privea pe furiş, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reuşit să mă recunosc“. 19 lucrări intitulate „Domnişoara Pogany” a realizat Brâncuşi, într-un interval de 20 de ani. În 1913 a expus-o în Statele Unite, unde a trezit un interes uriaş. Cât priveşte prototipul, Margit Pogany, după primul război mondial aceasta s-a stabilit în Australia. Până în 1937 cei doi au întreţinut o corespondenţă intensă.
Margit Pogany
Prințesa Marie Bonaparte
A fost fiica Prințului Roland Bonaparte (1858-1924) și a Mariei Félix Blanc. Bunicul patern a fost Pierre Napoleon Bonaparte, fiu al lui Lucien Bonaparte, care era unul dintre frații mai mici ai lui Napoleon I. Bunicul matern a fost François Blanc, principalul dezvoltator imobiliar din Monte Carlo. De la această parte a familiei sale, Marie a moștenit o marea avere. În 1907 s-a căsătorit cu Prințul George al Greciei și Danemarcei, al doilea fiu al regelui George I al Greciei. I-a pozat lui Brâncuşi pentru controversata „Prinţesă X”, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. A fost considerată o lucrare pornografică pentru asemănarea ei cu un falus, Brâncuşi fiind obligat să o retragă din expoziţie. Este adevărat că prinţesa Maria Bonaparte a fost obsedată toată viaţa de penis şi de obţinerea orgasmului (ea fiind frigidă), dar sensul lucrării e cu totul altul. Iată ce-i declara, în ianuarie 1920, Constantin Brâncuşi ziaristului Roger Devigne de la revista „L’ère nouvelle”: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii, eternul feminin al lui Goethe redus la esenţă (…) Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia. De fapt e chiar păcat să strici frumuseţea unei materii sfredelind mici găuri pentru ochi, (sculptând) părul, urechile. Şi materia mea e atât de frumoasă prin liniile acestea sinuoase, strălucind ca aurul curat şi care rezumă într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pământ“.
Prinţesa Marie Bonaparte a Greciei
Eileen Lane
O relaţie „interzisă” a avut Brâncuşi cu o frumoasă americancă de origine irlandeză, pe nume Eileen Lane, venită ân Europa pentru a-şi vindeca rănile provocate de o logodnă eşuată. Era fascinată de Brâncuşi dar, în acelaşi timp, rigidă în gândire şi plină de prejudecăţi, ceea ce l-a determinat pe Brâncuşi să-i spună: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”. Eileen a acceptat invitaţia şi, împreună cu Brâncuşi, a vizitat România, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922. Diferenţa de vârstă dintre cei doi (peste 20 de ani) a făcut imposibilă finalizare relaţiei printr-o căsătorie, lucru la care, oricum, Brâncuşi nici nu se gândea. Eileen, care era foarte îndrăgostită de Brâncuşi, a rupt în cele din urmă relaţia şi s-a întors în America unde s-a căsătorit. “Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună – îi scria ea mai târziu. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”. Eileen Lane i-a inspirat lui Brâncuşi lucrarea cu numele său (“Eileen Lane”).
II.
Dacă facem imprudenţa să-l scoatem pe Brâncuşi din legendă, s-ar putea să avem surpriza unor dezamăgiri. Omul nu este întotdeauna la înălţimea faptelor sale cele mai înalte, faptele fiind, în acest caz, opera artistică. Poate că, în numele imaginii pe care el ne-a indus-o iar noi am construit-o, raportată la morala comună, unele dintre relaţiile lui Brâncuşi cu femeile sunt imorale sau chiar incalificabile. Dar, pe lângă faptul că un «monstru» de talia lui Brâncuşi are circumstanţa genialităţii, e bine să luăm în considerare şi cuvintele lui Alfred de Musset, care spunea că “cele mai frumoase ciuperci cresc în bălegar. Dar noi mâncăm ciupercile, nu bălegarul”. «Ciupercile» sunt, evident, inegalabilele sale statui. Majoritatea dintre acestea au fost, însă, mai întâi femei.
Léonie Ricou
L-a cunoscut pe Brancuşi în salonul ei opulent din Grand Hôtel Particulier, aflat pe boulevard Raspail la nr. 270, în perioada 1914-1915. Leonie Ricou era o femeie bogată din înalta societate pariziană, o cunoscută protectoare a artelor şi a artiştilor. Nu există dovezi certe asupra caracterului intim al relaţiei lor, în orice caz Leonie i-a inspirat lui Brâncuşi lucrarea „Madame L.R.” (vândută, în urmă cu doi ani, la Londra, la o licitaţie Christie’s, cu 20 de milioane de euro). Sculptura n-a aparţinut niciodată „inspiratoarei”. Ea a stat în atelierul din cartierul Montparnasse până spre anul 1920, când Brâncuşi a dat-o, în schimbul unei picturi, lui Fernand Léger. Acesta a fost primul proprietar al lucrării, până la moartea sa, în 1955. A fost lăsată moştenitre văduvei sale, Nadia, pentru ca, ulterior şi în final să intre în colecţia Yves Saint-Laurent, care a vândut-o la licitaţia Christie’s. Lucrarea nu fusese nicodată expusă.
Baronesa Renée Irana Frachon
În perioada 1909-1910, i-a pozat lui Brâncuşi, în celebrul lui atelier-şantier-sanctuar din cartierul Montparnasse, misterioasa baroană Renée Irana Frachon, al cărei portret, conform interpretărilor, a devenit, prin distilări succesive, „Muza adormită”. Ca şi în cazul lucrărilor „Domnişoara Pogany” sau „Prinţesa X”, Brâncuşi a insistat obsendant în exprimarea totală a trăirii declanşate de modelele sale feminine. De aceea a încercat să „extragă” ideea din mai multe materiale (bronz, marmură, lemn). Discreţia cu care sunt învăluite anumite relaţii ne împiedică să ştim până la ce grad de intimitate au ajuns. Este şi cazul acestei baronese cu nostalgii (sau, poate, cu ascendenţe) persane. Ea chiar a vizitat Iranul şi i-a trimis, din Teheran, o carte poştală lui Brâncuşi, în 1923. Iar ceva mai târziu a publicat şi o carte despre călătoria ei prin lumea islamică: „Quand j’etais au Kurdistan”.
Agnes Ernst Meyer şi “La Reine Pas Dédaigneuse”
Mamă şi fiică: Agnes şi Florence Meyer
Jurnalista Agnes Ernst Meyer l-a cunoscut pe Brâncuşi, în 1910, prin intermediul soţului ei, Eugene Isaac Meyer, director al Ziarului “The Washington Post”. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse”, sculptată în marmură neagră. Agnes Meyer e aceea care îi asigura lui Brâncuşi, in 1914, transportul la New York al lucrarilor pentru expozitia acestuia la Photo-Secession Gallery a lui Stieglitz şi Steichen, după cum tot ea acoperea cheltuielile procesului câştigat de sculptor în 1929, contra vămii americane. În acelaşi an, Florence, una dintre cele trei fiice ale lui Agnes, a venit la Paris pentru a încerca să-şi construiască o carieră de dansatoare. A ajuns, evident, şi în atelierul lui Brâncuşi, adusă acolo chiar de mama ei. În mod fatal, între artist şi fiica jurnalistei a început o relaţie care s-a prelungit, prin corespondenţă, până în 1947. Se pare că lucrarea„Miracle” a fost inspirată de Florence Meyer. Iată câteva fragmente din scrisorile trimise de Brâncuşi, din care reiese destul de clar natura relaţiilor dintre ei (Unele dintre scrisori sunt semnate cu numele „conspirative” Morice I, Morice II şi Morice III):
„Nu demult am dejunat cu Favorita. M-a întrebat daca am ştiri de la dumneavoastră şi i-am spus că v-am scris o scrisoare aproape de dragoste şi că n-am primit răspuns, la care ea a afirmat că aţi fi fost indignată dacă v-aş fi scris altfel…“ (23 februarie 1933)
„Îţi mulţumesc mult pentru fotografii, nu sunt rele deloc. Ai perfectă dreptate să spui că dansatorii sunt fenomene şi nu rezultatul unei evoluţii, în toate artele este exact la fel. Şcoala nu ne învaţă decât ceea ce ştim. Drumul înainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, împinşi de o nevoie inerentă tuturor lucrurilor: iată la ce mă gândeam când spuneam că facem ceea ce trebuie să facem şi nu ceea ce bunul plac ne poate conduce să vrem să facem. Şi această nevoie profundă, care ne macină în permanenţă, e ca o piatră preţioasă, brută, pe care trebuie s-o lucrăm cu răbdare şi metodă. Nu te omorî cu dansul… Caută să nu te oboseşti, căci oboseala excesivă descurajează iar descurajarea repetată ucide încrederea în noi înşine. Or n-avem decât credinţa spre a ne ghida, draga mea Florence“ (31 iulie 1933)
„În seara premierei voi fi printre aceste flori, pentru a sărbători triumful tău. Floarea pe care ţi-o trimit e miraculoasă. Priveşte-o când eşti în dificultate şi ea te va salva“ (21 decembrie 1936)
„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)
„Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)
„Foarte, foarte dragă Florence, mă gândesc mult la tine şi aş vrea să fiu acolo, să te alint. Te îmbrăţişez de aici, cu spiritul şi inima, şi-ţi trimit multă dragoste“. (21 decembrie 1938).
Relaţia lor epistolară continua chiar şi în 1947. De data asta, Florence, care era măritată, îl iubea mai mult ca o fiică, trimiţându-i de la distanţă, iubitului ei de 69 de ani, pachete cu haine şi bunătăţi. Şi iată răspunsul lui Brâncuşi:
„Multumesc, Darling, acestea sunt lucrurile care-mi lipsesc cel mai mult. Morice III începe să te coste destul de scump. Ai să te ruinezi pentru un ingrat“. (1947)
III.
Aproape niciuna dintre femeile care s-au apropiat, mai mult sau mai puţin, de Brâncuşi, nu s-a situat la distanţa corectă de el, pentru a înţelege ceva din această apropiere. Unele l-au părăsit repede, după ce şi-au astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit mai mult, pe altele le-a gonit el. În orice caz au fost multe. Noi trecem în revistă doar câteva, cele mai importante…
„Fetişcana sofisticată”
Nancy Cunnard a fost o femeie şi o scriitoare nonconformistă, care a militat împotriva rasismului şi fascismului. Deşi s-a născut într-o familie britanică aristocratică, ea a respins ferm valorile clasei din care provenea. Afost muza inspiratoare a multor scriitori şi artişti ai secolului XX: Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi , Langston Hughes, Man Ray, şi William Carlos Williams. Cu cel puţin jumătate dintre ei a împărţit şi patul, unul dintre ei fiind, evident, Brâncuşi. În perioada în care frecventa atelierul acestuia din Montparnasse, Nancy Cunnard umbla însoţită de un pianist negru cu care, de fapt, trăia, aceasta neîmpiedicând-o să aibă multiple relaţii paralele. Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” („O fetişcană sofisticată”) şi „Negresa blondă”. Viaţa promiscuă şi dezordonată i-a ruinat sănătatea fizică şi psihică, ceea ce a dus la internări repetate în spitale şi centre de boli mintale. Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris.
„Vrăjitoarea”
În ultimii ani de viaţa ai lui Brâncuşi, una din cele mai apropiate persoane (de fapt, singura) i-a fost pictoriţa Sonia Terk-Delaunay, cea care l-a convins să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Deşi ţinuse unele jurnale şi caiete de notiţe, Sonia şi le-a distrus înainte de a muri. Totuşi, în hârtiile rătăcite printre acte şi fotografii, s-a găsit o însemnare ciudată, care se referea la o întâlnire de câteva ore a lui Brâncuşi, în atelierul său, cu o femeie pe care el o numea „Vrăjitoarea”: pianista Vera Moore. Brâncuşi îi spunea Soniei că puterea Verei asupra lui a fost atât de mare încât, după încetarea legăturii lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi nici psihic: “La o întâlnire de câteva ore din studioul lui Brâncuşi, el mi-a povestit că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Această transformare a fost remarcată de toţi, însă nimeni nu a pus-o în legătură cu Vera”. Se pare însă că, dacă Sonia spune adevărul, Brâncuşi o minţise. Aşa cum se ştie, după Vera Moore au mai existat cel puţin două femei în viaţa artistului: Maria Tănase (în 1938) şi Peggy Guggenheim (1939). Brâncuşi o cunoscuse pe Vera Moore în 1930, au avut o relaţie care a durat până în 1935, din care ar fi rezultat un copil. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acest rod al iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, ar fi John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse. Acesta are astăzi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. John Moore ( pe care-l cheamă, de fapt, John Constantin Brâncuşi Moore) nu a fost recunoscut de tatăl său.
