Monthly Archives : September 2014

sounds work transylvania orchestra(exclusiv) Povestea romanului din spatele coverului Coldplay care a facut ocolul lumii

(exclusiv) Povestea romanului din spatele coverului Coldplay care a facut ocolul lumii

Miercuri 24 septembrie pe pagina Coldplay a fost postat un video cu urmatorul mesaj “This Romanian orchestra’s reworking of A Sky Full Of Stars is a lovely thing.” O saptamina mai tirziu postarea are aproape 13.000 de share-uri si aproape 1500 de comentarii.

Raul Tamas (25 de ani) si Herman Von Derveen au decis in iunie anul acesta sa-si faca o companie specializata in sound design, productie si inregistrari muzica pentru filme, reclame si jocuri si pentru ca voiau ca startul sa fie altfel si sa se pozitioneze corect, sa faca inca de la inceput dovada aptitudinilor lor, au decis ca vor face un film pentru youtube cu speranta ca va deveni viral.

Si-au numit compania Sounds Work Transylvania  si- au creat-o bazindu-se pe competentele dobindite de Raul la School of Audio Engineering in Amsterdam si pe munca in studiouri precum Redbull din Amsterdam, dar si pe networking-ul lui Herman care are o firma de web design.

Au ales ca filmul cu care sa se promoveze sa fie un cover dupa Coldplay, bazindu-se pe notorietatea trupei, dar si pe ideea lor de a promova muzica clasica printre tineri si l-au contactat pe Zeno Apostolache (Teatrul Ariel din Tg Mures) pentru a realiza reorchestrarea piesei A Sky Full Of Stars.

Zeno este printre altele autorul “coloanelor sonore” pentru spectacolul “Amalia respira adinc” al Adinei Nelega sau pentru spectacolul  “Maestrul si Margareta” de la Teatrul National Radu Stanca din Sibiu,  dar si orchestratorul pieselor tenorului Costel Busuioc si creatorul unor muzici minunate pentru spectacolele pentru copii de la teatrul Ariel din Tg Mures.

La 2 saptamini de la idee, au ajuns in studiourile de la Radio Tirgu Mures cu ceea ce Raul Tamas numeste SoundsWork Transylvania Orchestra – o orchestra formata  in special din muzicieni din Tirgu Mures, Cluj, dar si din alte orase  transilvanene. O orchestra care a functionat in aceasta formula doar pentru acest proiect.

Inregistrarea s-a facut pe 2 iunie 2014 avindu-l drept dirijor pe Remus Grama, un tinar violonist (vioara I)  care a condus pentru prima data filarmonica din Tirgu Mures anul trecut in martie.

Pe 11 iulie Raul a urcat filmul pe canalul de youtube al companiei lor SWT si l-au promovat pe pagina lor de facebook si pe retelele sociale ale prietenilor; au fost fericiti ca a adunat in mod constant audienta… pina miercuri 24 septembrie.

“Nu ne-am imaginat ca o sa ajungem pe pagina Coldplay, nici nu stim cum au aflat de proiectul Sounds Work Transylvania Orchestra, dar efectul a fost foarte spectaculos. Am facut cu puterile noastre aproape 100.000 de vizualizari si eram bucurosi, acum – dupa ce ne-au promovat Coldplay – avem peste 250.000 de vizualizari pe you tube”, spune Raul Tamas care are ceva din calmul ardelenilor: se bucura pentru succesul international al clipului lor, dar pastreaza si o anume retinere.

“Dincolo de proiectele la care lucram in studio, vrem sa aratam tinerilor de la noi ca muzica clasica e frumoasa, vrem sa le deschidem ochii si spre alte lucruri decit sunt ei obisnuiti,” continua Raul care a lucrat pentru multe festivaluri internationale si este si un foarte bun baterist.

La o saptamina de la postarea coverului Coldplay pe pagina trupei  au peste 80.000 de like-uri pe pagina de facebook a companiei lor si citeva propuneri de noi colaborari.

Si sunt la 4 luni de la debutul companiei Sounds Work Transylvania Orchestra pe care o puteti descoperi pe larg aici.

*30 septembrie 2014. bazavan.ro

2758
Liya KebedeLiya Kebede (36) de ani sau cum sa cresti/sa te maturizezi cu super eleganta

Liya Kebede (36) de ani sau cum sa cresti/sa te maturizezi cu super eleganta

Liya Kebede e din Etiopia, e un super super model si la 36 de ani lucreaza la fel de mult (ba chiar mai mult) ca la 20 de ani.

In plus are un rafinament si o eleganta princiara, cum nu prea mai vezi astazi la modele.

Tom Ford a semnat un contract exclusiv cu ea pe vremea cind lucra la Gucci ca sa faca doar pentru el prezentarile unui sezon, in 2007. Vogue Paris i-a dedicat un intreg numar in 2002.

Dar si acum apare pe copertele marilor reviste din intreaga lume.

E casatorita cu un domn finantis etiopian, are 2 copii.

Iar eu sunt o foarte foarte foarte mare fana a ei. Puteti sa intelegeti de ce din fotografiile de mai jos.

 

 

 

 

 

 

 

2900
redFASHION: putin…rosu

FASHION: putin…rosu

pentru ca tot am povestit astazi ceva special din copilaria mea (din lectiile de stil pe care le-am primit direct sau indirect), sa mai fac o marturisire;

sotia unchiului compozitor fusese balerina. avea eleganta si disciplina data de multi ani de balet, venea dintr-o familie cu staif si m-a socat cind mi-a spus ca femeia trebuie sa aiba baia separat de barbat. ei locuiau pe Fainari intr-un apartament cu 4 camere si 2 bai, una a e – cea mare; cealalta a unchiului.

(noi aveam o baie mica, in conformitate cu apartamentul cu doua camere pe care tata il primise de la fabrica, iar la tara, la bunic, WC-ul era in curte.)

matusa aceasta, Elena, spunea ca doar curvele si femeile care sunt disperate dupa atentie se imbraca in rochii rosii sau in deux pieces roshu (sau in tinuta all red) si ca sunt extrem de putine femei care stiu sa poarte rosu ca o contesa (“n-ai sa vezi o regina in rosu niciodata, intreaba-te de ce”, zicea ea si zimbea cu subinteles).

ce-i drept peste ani am vazut foarte putine femei in romania care sa stie sa poarte o rochie rosie, iar cele mai multe care se imbraca asa arata ca o nanasa disperata dupa atentie.

exista insa si exceptii, dar pentru asta e nevoie de stilist(ism) si de un anume gen de trup si piele. citeva exemple de la ei, ca de la noi n-am:)

 

 

 

 

1763
shutterstock_toamnamagia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

magia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

Aveam 12-13 ani cind am fost cu parintii intr-o vacanta pe Valea Oltului. N-am mari amintiri despre peisaje, locuri pe care le-am vizitat, dar pastrez cu exactitate in minte o intilnire cu o verisoara prin alianta a parintilor mei.

Locuia (cred ca mai locuieste) la Ramincu Vilcea, era profesoara si era foarte eleganta. Sotul lucra in constructii si-avea contracte peste hotare, asa ca ea se putea imbraca altfel decit oricare femeie pe care o vazusem.

Imi aduc aminte ca ne-am intilnit pe o terasa de circiuma de munte, ca era pe seara, deci racoare si doamna aceasta si-a pus un blazer din casmir, in culori de toamna de la maro la bej, cu un modele serpuitoare in care riurile de culori diferite erau marcate cu o cusatura fina cu ata maro, aceeasi care era la mansete.

Si ceea ce imi aduc aminte la fel de bine e gestul cu care si-a rasucit manseta blazerului si cum, din gest si atitudine, in doar citeva secunde haina devenise una casual dintr-una eleganta.

Cind am ajuns acasa, mi-am cumparat mohair si mi-am tricotat un pulovar care semana cu blazerul respectiv. Semana e un eufemism, era ca diferenta dintre revista Vogue si o revista de liceu, dar pentru mine era minunat. Pentru ca purta in el gestul ala de simplitate si eleganta pe care-l facuse matusa pe care o cunoscusem recent.

Eram obisnuita sa-mi fac singura hainele (toata copilaria m-am imbracat cu pulovere pe care mi le tricotam, pentru ca asa erau vremurile si posibilitatile familiei mele erau modeste) si nu mi s-a parut ceva special ca mi-am mai facut un pulovar.

Dar ce a atras atentia la scoala a fost combinatia de culori, pentru ca respectasem intocmai combinatiile din blazerul matusii. Era acolo un poem de toamna, erau toate culorile pe care le gasiti prin octombrie cind mergeti pe Valea Oltului – de la maro la ocru, de la bej la grej. Riuri fine, serpuitoare care fusesera complicat de tricotat.

Astazi pot sa-mi permit orice haina imi doresc, dar de fiecare data cind vine toamna imi aduc aminte de pulovarul ala. Si pentru ca am muncit mult la el, dar si pentru ca a fost primul meu salt de la a ma imbraca in negru, bleumarin, albastru (maxim rosu) la culori pastel, la combinatii rafinate parca facute de pictori pe pinza.

Si-am vazut efectul nu doar asupra dispozitiei mele, ci si asupra celor din jur; am inteles cit de mult inseamna sa pui culori frumoase pe tine ca sa fie frumos si in jurul tau.

*
Toamna suntem cel mai tentate sa ne intoarcem la culori terne, dupa explozia de culori puternice din vara, dar… uitati-va in jurul vostru la ce va spune natura. Uitati-va care sunt culorile cu care natura ni se adreseaza in perioada asta, Dove crede in a-ti pune in valoare frumusetea naturala in compania culorilor preferate si uneori e nevoie de un sprijin ca sa iesi putin din zona de confort.

Pentru multe femei, zona de confort in zilele friguroase de toamna e in haine inchise la culoare, dar stiti ceva? Dincolo de zona de confort incepe magia.

Acum ai ajutorul perfect pentru a avea curajul de a te bucura prin culori si ai bucura si pe ceilalti pentru ca Dove s-a gindit sa ne faca viata mai usoara si a creat Dove Invisible Dry (singurul deodorant antiperspirant dovedit ca nu lasa urme pe 100 de culori) care ne da confortul de a ne bucura de culori in haine pufoase si calduroase care au o aroma de toamna.
Zic sa incercati, o sa vedeti ca am dreptate si ca va veti simti mai frumoase si veti primi mai multe zimbete. Pentru ca sunteti frumoase si meritati toate zimbetele din lume.

foto cover shutterstock

2276
shutterstock_daciaDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

text de Doru Iftime.

prima parte a povestirii Dusmanul poate fi citita aici

Copil fiind, așteptam cu nerăbdare vizitele unchiului și ale mătușii. Fiindcă locuiau în București, ei erau legătura noastră cu lumea, cu ce era nou și la modă în orice domeniu, inclusiv în tuningul auto, o industrie practic inexistentă pe vremea lui Ceaușescu. Unchiul avea tot soiul de idei și, fiind foarte priceput la mecanică și electronică, le punea singur în practică.

De exemplu, schimbase măciulia anostă a schimbătorului de viteze de la Dacia lui cu una semi-transparentă în care se putea monta un bec, bec care se aprindea odată cu semnalizarea. Fascinant! Nu doar pentru mine, un țînc de 5-6 ani, ci și pentru adulții în fața cărora unchiul se mîndrea cu mica lui găselniță. Mă așezam pe bancheta din spate în timp ce unchiul își invita musafirul în mașină și punea contactul, apoi pornea semnalizarea. Ta-daaam! Omul rămînea cu gura căscată sub privirile noastre mîndre – la urma-urmei, mă puteam umfla și eu în pene, inventatorul becului din măciulia schimbătorului era unchiul meu. Știu, astăzi pare o prostioară oarecare, dar cînd ești mic toate lucrurile par mari, iar cînd n-ai voie să faci nimic, cei care fac ceva sunt niște zei.

În anii aceia n-aveai voie să ieși cu nimic în evidență. De pildă, nu puteai face îmbunătățiri vizibile mașinii – să-i schimbi, de exemplu, jantele, cu altele decît cele care se găseau în comerțul de stat; nu mai vorbesc de umblat la caroserie, suspensii, motor sau cutie de viteze. Și totuși, imaginației nu îi trebuie mult ca să fie provocată, îi e suficientă și o anostă Dacie 1100 sau 1300, o Lada sau un Trabant. Mii de români și-au pus pe hîrtie ideile despre felul în care putea fi îmbunătățită Dacia – schițele unora le-am văzut mai tîrziu în revista Autoturism; prea puțini au reușit să le transpună și în practică.

Pentru unchiul Nic, mașina era o bijuterie. Era comoara lui cea mai de preț, ca pentru mai toți bărbații de pînă atunci și de atunci încoace. Și dacă bijuteriile le ții într-o casetă cochetă, mașinii îi trebuie garaj. Cum unchiul stătea la bloc, a trebuit să închirieze un garaj. A găsit unul nu foarte aproape de casă – locuia lîngă podul Basarab, iar garajul era pe la Piața Matache. Își ducea mașina la garaj în fiecare seară și apoi venea acasă cu troleul sau pe jos, astfel că uneori mă întrebam cine pe cine servește: mașina pe om sau omul pe mașină?

Am crezut multă vreme că anii aceia trebuie să fi fost dificili pentru un om cu imaginația tumultuoasă a unchiului: să ai atîtea idei și să nu le poți pune în practică nu pentru că ești lipsit de mijloace, ci pentru că nu e voie. Astăzi îmi dau seama că lucrurile nu stăteau deloc așa: imaginația unchiului, ca a tuturor contemporanilor lui, era provocată într-o primă etapă de ideea în sine, apoi de punerea ei în aplicare. Dacă voiai să bați un cui, nu era suficient să pui mîna pe ciocan. Trebuia să o faci cu discreție. Ideile, inovațiile trebuiau camuflate cu măiestrie; trebuia să fii creativ ca să ascunzi creativitatea.

Dacă îl ascultai pe unchiul, Dacia lui era cea mai grozavă dintre toate. Și așa, cînd te uitai la ea, părea un pic diferită de celelalte: avea becuri galbene, de ceață, montate în faruri, și două proiectoare sub bara față. Jantele erau comune, dar capacele aveau spițe, un detaliu care dădea mașinii un aer elegant, asortat de minune cu banda subțire de cauciuc în ramă metalică ce decora automobilul pe laterale. Adăugați la interior husele mițoase, mirosul plăcut de țigară (da, plăcut, nu m-a deranjat niciodată mirosul de țigară din mașina unchiului – poate se făceau altfel țigările pe atunci), cățelul de pluș de sub lunetă, al cărui cap pe arc se clătina a nemulțumire ori de cîte ori mașina se încăiera cu vreo denivelare, și pune-ți-l la volan pe unchiul, cu sacou grena de catifea, cămașă albă și eșarfă la gît, cu ochelarii cu ramă aurită pe nas, părul bogat și grizonant, cu țigara în țigaretul de chihlimbar dintre degetele mîinii stîngi care ține volanul, în timp ce cu dreapta gesticulează povestind cîte-n lună și-n stele copilului care-l ascultă fermecat de pe bancheta din spate…

Povestea mult unchiul. Și avea ce povesti. Călătorea mult, în special în țările arabe cu care România era „pretenă” – Libia, Iran, Siria. Le trimitea alor mei vederi din locurile în care ajungea, iar mama le păstra într-un sertar în comoda din sufragerie. Din cînd în cînd mă uitam la ele – îmi plăceau în special cele din China, erau cîteva cu trenuri și pe atunci îmi doream să mă fac mecanic de locomotivă… Era pasionat de geografie, de istorie, de animale, păsări și insecte, de mecanică, electronică, de lumea în care trăia. M-a făcut să citesc „Sfidarea mondială” a lui Jean-Jacques Servain Schreiber cînd aveam 11-12 ani. Evident, n-am înțeles nimic, dar am citit-o pînă la capăt și am recitit-o de 2-3 ori. Cu același rezultat.

De multe ori, poveștile lui păreau neverosimile și cred că îmi citea scepticismul în ochi. Atunci își dădea scaunul mai aproape, mă privea pe deasupra ochelarilor și, după ce ridica un deget ca să-mi atragă atenția că urma ceva și mai și, continua să-și înflorească povestea: aducea argumente noi, din ce în ce mai gogonate și mai greu de crezut și le înșira atît de entuziast și de convingător încît nu mai conta unde se termina realitatea și unde începea ficțiunea.

În nenumărate situații, vorbele nu sunt de ajuns. Sigur, uneori e nevoie de gesturi, dar alteori capitulăm prea ușor, ne declarăm dezarmați, „fără cuvinte”, în fața unei situații care nu e chiar atît de impresionantă. Însă ne e mai comod s-o vedem așa, e cumva reconfortant, poate fi și o scuză a ignoranței noastre, a vocabularului precar. O fotografie face cît o mie de cuvinte. Dar cine mai poate rosti azi o mie de cuvinte (fără să repete vreunul) care să descrie acea fotografie? E prea dificil ca să merite măcar să încercăm. Nu mai construim imagini din vorbe, nu mai e nevoie fiindcă avem imaginile. Unchiul n-avea imagini, avea în schimb vorbe. Era făcut din vorbe. Cînd îi vedeam pe cei din preajmă cum îi mănîncă necondiționat din palmă, intram în opoziție din principiu. Puneam întrebări, îl contraziceam chiar și cînd știam că are dreptate; adulții mă priveau nedumeriți: cum îndrăzneam să-l întrerup pe patriarh? Uite, Băbuța, Zgăiboaia și Omulețul – verii mei, porecliți astfel de unchiul Nic – ascultă în liniște. Nevoit să care necontenit cu sine conul abundenței verbale, aruncat zilnic de colo-colo de uraganul imaginației, e evident că unchiul Nic nu se putea împiedica de niște banale nume de botez. El și mătușa n-aveau copii și cred că, botezîndu-ne în felul lui ușchit, avea sentimentul că-i aparțineam, că ne adoptase: Alex, și Maria și Nicoleta erau copiii părinților lor, ai lui erau Băbuța, Zgăiboaia, Omulețul. Mie, scepticului de serviciu, îmi zicea Dușmanul. (va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: Radu Bercan / Shutterstock.com“>Radu Bercan / Shutterstock.com

1965
shutterstock_golden fishFifi & The City: Pestisorul de aur poate sa apara oricand. Ce-i ceri?

Fifi & The City: Pestisorul de aur poate sa apara oricand. Ce-i ceri?

text de Cristina Popa

Cred ca povestea cu pestisorul de aur o stie toata lumea. Si o iubeste toata lumea. Ideea ca undeva in  lumea asta e un peste mic pe care o sa il intilnesti intr-o buna zi parca te face sa te gandesti mai atent la dorintele tale. Sa nu cumva marea intilnire sa te ia pe nepregatite. La fel si cu castigul la loto. Stim ce facem cu banii, cum ii impartim. Si exact cum o sa arate vietile noastre dupa marele premiu. Bine, ar fi o treaba daca am si juca la loto. J

Ce spun prietenii mei? Ce vor ei? Bani si tinerete fara batranete

O galerie de arta pe malul Senei intr o cladire cu geamuri mari in loc de ziduri, O zi la Disneyland care sa fie deschis doar pt mine si o zi la Balchick la curtea Reginei Maria.

Sa fiu sfidator de bogata, sa nu mai sufere nicio fiintza pe lumea asta (om sau animal) si sa dispara oamenii care au caracter de rahat. Sa ajunga praf si sa calcam toti pe ei.

Sa traiesc in iubire si daruind iubire, sa aiba grija de univers pentru ca avem nevoie de el sa supravietuim si  sa nu cada el, pestisorul de aur la orice momeala. Altfel, omenirea ramane fara speranta.

Viata lunga si fara griji pt mine si ai mei, ca sa faca fiecare dintre ai mei ce vrea in viata asta, unde vrea,cu cine vrea. O singura dorinta mai lunga

Energie, success, sanatate 🙂

Un apartament cu 2 camere in Bucuresti …o data, un apartament cu 2 camere de doua ori si un apartament de 2 camere de trei ori.Adjudecat.Ce zici ? Nu e mult , nu? 3 dorinte acelasi lucru ca sa fie convingator…

Sa pot calatori oricand vreau, oriunde vreau, sa am orice carte imi doresc., just like that,  cana de cafea fierbinte, in fiecare dimineata, pe noptiera :))
*

E si raspunsul meu despre cele 3 dorinte, dar nu se afla printre cele postate aici, il gasiti la Fifistie pe blog. sunt curioasa daca va prindeti care e raspunsul meu:) (cb)

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

foto cover shutterstock

1665

MINUNAT: Sia “Chandelier” cu Maddie Ziegler si Allsion Holker la Dancing With The Stars

sunt momente in care imi doresc ca dansul in romania sa fie la un nivel pe care nu-l cunoaste inca. cum imi mai doresc ca acei copii talentati care se  ridica din multime si incep sa ia premii la competitiile de dans, acesti copii sa ramina in tara; sa isi doreasca sa lupte – precum actorii tineri care s-au facut mici antreprenori si au ridicat teatre independente – sa lupte, deci, acasa.

nu sa plece pe vase de croaziera ca sa-si intretina parintii sau, daca au noroc, in companii celebre de afara.

acesta e unul dintre acele momente.

nu avem in romania NICIO fata/femeie care sa danseze la ritmul, intensitatea si rigoarea stretching-ului pe care le cere ceea ce vedeti in filmulet.

1592
baryshnikovIn the mood for Baryshnikov

In the mood for Baryshnikov

sau despre cum batrinetea nu e o povara. ci infrumusetare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sura, fata maestrului- profesoara de dans. Intr-o fotografie de mai sus, din Life, era mica alaturi de mama ei, Jessica Lange.

2671
sincerprezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

 

Cristi Manafu m-a rugat sa fac o prezentare care sa dea citeva puncte de urmat pentru ca o companie/ un brand sa aiba mai multe povesti in presa, sa se vorbeasca mai mult despre ea/el.

Evident m-am gindit ca pentru asta calea cea mai simpla si mai directa este: Sa raspunzi la intrebarile celor care sunt interesati de compania ta/brandul tau. Si sa o faci mereu cautind o anecdota, o intimplare memorabila.

La inceputul anului am tinut un seminar despre cum companiile din industria textila pot avea o relatie mai buna cu presa si acoperire mai mare in ziare. Si-am facut un exercitiu; am cautat cel mai mic stand, care parea cu investitia cea mai mica, cel mai simplu si-am rugat pe cineva de acolo sa vina sa imi rapsunda la citeva intrebari. I-am spus ca nu vreau sa aranjam nimic, nu vreau sa cercetez nimic despre compania domniei sale inainte, trebuie sa fie acolo si atit.

Si-a urmat un moment de magie…

Le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei in care activeaza (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. Vorbeam despre Stofe Buhusi! si-am inceput sa intreb:

Citi ani are compania dvs

s-a format in 1885, prima companie de stofe din Romania, unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu

exportati mult?

6 milioane pe vremea comunistilor, 1 milion acum, singura companie cu productie integrate

iata primul subiect pt publicatiile de business –  compania creata de Kogalniceanu, Stofe Buhusi, exporta si astazi de 1 mil de euro

 In timpul razboiului ce ati produs?

Uniforme  militare in timpul celui de-al doilea razboi mondial; si in razboiul din Irak am produs uniforme militare.

istorie, schite pentru costume insemna un story f bun pentru esquire

Din intrebare in intrebare am gasit povesti pentru reviste ca avantaje si desigur pentru publicatiile lor de profil pentru ca aveau o tehnologie speciala unica in ro.

Care e lectia din aceasta intimplare?

Orice lucru din compania ta are o poveste, trebuie doar sa fie puse intrebarile corecte pentru raspunsurile potrivite.

 

Unele companii au descoperit acest lucru si stiu puterea povestilor. Am avut placerea sa lucrez pentru Mc Donald’s in 2 ani diferiti la brosura Eu sunt M in care angajatii isi spun povestile in fata clientilor. Am descoperit povesti demne de filme, niste minunate lectii despre perseverenta, ambitie si determinare.

Ce a fost cu adevarat interesant pentru mine, dincolo de povestile oamenilor, a fost increderea. Alexandra Olaru, director de comunicare McDonald’s Ro, mi-a dat acces deplin la orice am vrut eu. I-am spus ca vreau sa vad inainte de a ne apuca de lucru cum functioneaza un restaurant McDo si ea mi-a dat full acces 2 zile in restaurantul de la UNIRII . Si mi-a mai dat mina libera sa fac povesti jurnalistice adevarate, nu mi-a cerut sa intreb ceva corporatist, nu m-a cenzurat in nicio intrebare in dialogul meu cu angajatii McDonald’s.

O parte dintre povesti le gasiti pe site-ul Mc Donald’s . Marea mea bucurie a fost cind, la un an distanta de la prima brosura, ma intilneam cu oameni din compania McDonald’s care imi spuneau – m-am regasit in povestile acelea, iar prietenii mei apropiati, citind povestile, au fost super impresionati de intimplarile de viata minunate.

Oriunde e o poveste, trebuie doar sa fii atent la ce e in jurul tau, sa raspunzi la curiozitatile oamenilor si eventual sa aduci un om din afara companiei sa se uite cu ochi proaspeti ca sa vada totul din alta perspectiva si sa descopere noi povesti.

*

Ce faci insa cind brandul comunica poveste cu fiecare dintre produsele sale?

Cum mai poti sa atragi atentia si  sa obtii mai multa acoperire decit esti deja obisnuit?

Ei bine, acum ajungem la tema acestui panel – inovatia in comunicarea online.

Anul acesta am muncit pentru unul dintre cele mai spectaculoase proiecte de comunicare din Romania, crearea unui oras virtual care sa reuneasca o comunitate noua, sa largeasca publicul tinta al unui brand.

E vorba de proiectul VUNK in Orasul Minunilor; in fiecare an, trupa VUNK are un concert cu o productie unica, cu o scenotehnica uriasa, comparabil cu al oricarei mari trupe rock de afara. E deja al 4-lea concert de acest fel, deci provocarea era foarte mare.

Pentru ca vorbim de entertainment, aparitii in presa sunt mult mai usor de obtinut pentru VUNK decit daca am vorbi de … napolitane, de exemplu, deci trupa era obisnuita cu o frecventa mediu spre mare de aparitii din anii precedenti.

Ideea de a crea in real “un oras al minunilor” a fost a lui Cornel Ilie, liderul trupei. Si intial a fost luat in calcul un site care sa functioneze ca o lume virtuala. Apoi am calculat resursele, am vazut ce e cost effective, si ca productie, si ca bani investiti, si am ales un blog si o pagina de facebook.

VUNK – ca orice trupa care are  traditie in Romania si mult succes – are o baza de fani foarte mare, numai ca voiam sa “ne jucam” cu alt public si-am decis ca nu o vom folosi deloc. Asa a venit ideea sa facem Orasul Minunilor sub anonimat. Si-am instaurat o regula interna: spunem, daca ne intreaba cineva, ca e proiectul unor prieteni. Nu minteam – era al unor prieteni , eu am inceput sa lucrez la comunicare in echipa lor tocmai pentru ca eram prieteni.

Am tintit de la inceput un public educat, rafinat, interesat de arta, daca vreti hipsteri, un public format din lideri informali in grupurile lor de prieteni.

Am inceput prin a posta pe facebook fotografii si texte cu care oamenii din acest public tinta ar fi putut avea un racord emotional: replici din filme celebre, din carti celebre, din mari ginditori.

Toate cu cuvinte cheie comune: vis, tehnologie, aspirational, suprarealist. Toate cu super potential de viral.

 

Intre timp am creat o miscare sociala pe care am numit-o Orasul Minunilor cu niste valori foarte  clare:

– sa ne uitam la lucrurile frumoase din jurul nostru si incepem sa le redescoperim magia
– sa facem fapte bune in anonimat, din credinta de a ajuta pe cineva, fara niciun alt interes
– sa reinstauram bunul simt si spiritul civic prin puterea exemplului

si-am comunicat toate acestea prin mesaje visuale foarte simple ca structura dar care defineau Orasul Minunilor, pe care le-am postat pe pagina de facebook creata.

Am continuat marcind cele mai frumoase locuri din bucuresti cu carti de joc uriase care infatisau As de pica: peste 100 de locuri. Fiecare loc care avea un As de pica a fost fotografiat si pus pe blog si pe facebook.

Cartile de joc au fost trimise si la multi dintre prezentatorii tv, ai canalelor de stiri sau nu, insotite de o scrisoare care spunea despre miscarea sociala Orasul Minunilor

Si-a aparut prima stire, prima preluare in presa si la tv. Observatorul de la ora 19.00 a avut o stire ampla despre miscarea sociala Orasul Minunilor.

Apoi, pentru ca targetam lumea artistica, educata, managerul trupei, Cristian Stan, care stia forte clar care sunt nevoile si problemele din aceasta zona profesionala, a propus sa facem o campanie de educare pentru ca publicul sa-si cumpere bilete din timp la spectacole, ceea ce ajuta industria divertismentului sa se dezvolte mai corect.

13 mari artisti ai RO au participat la crearea unui spot care compara mersul la spectacol cu o vacanta a sufletului. Printre ei Cornel Ilie si Marian Ralea, ambii cu care stiam ca urmeaza sa construim mai departe povesti. Niciunul dintre cei din spot nu a stiut despre ce e vorba, dar a participat pentru ca i-a placut ideea.

Evident au fost alte stiri in ziare, alte share-uri pe facebook, au pus pe wall-urile lor nu doar artistii implicati, ci si companii independente de teatru sau muzicieni care s-au regasit in povestea clipului.

Apoi, fideli cu ideea de a crea o  miscare sociala in care oamenii sa se recunoasca, am cautat sa facem “fapte bune”, sa ajutam fara niciun interes special, sub anonimat total: asa a aparut donatia anonima pentru un tinar boxeur care voia sa se lase de sport pentru ca nu-si permite financiar echipamentul. Antrenorul lui de la Dinamo ne-a spus ca are potentialul sa fie un mare campion dar ca e pe cale sa se lase. Copilul nu stie nici acum cine l-a ajutat, insa zilele acestea ii vom duce bilete la concert si dupa show  va face cunostinta cu Cornel Ilie si colegii lui.

Si, din nou, am avut stiri in ziare. Deja jurnalistii ne intrebau despre ce e vorba si se crease un val mare de curiozitate.

La 2 luni de la lansarea Orasului Minunilor in online pe pagina de facebook erau peste 10.000 de oameni, toti veniti organic.

E mult? E putin?

Pagina de facebook a festivalului Anonimul are aproape acelasi numar de fani, pagina Festivalului International de teatru de la Sibiu are putin sub 9.000. Tinteam publicul acesta si am ajuns in 2 luni la o audienta comparabila, desi vorbim de pagini cu vechime de minim 3 ani.

La momentul revealului absolut toate ziarele au scris despre concert, proiect, ideea nastrusnica, Cornel a fost invitat la televiziuni si toata lumea intreba “o sa continue Orasul Minunilor si dincolo de show?”

Ei bine, in paralel cu comunicarea pentru spectacol – care are toate elementele sa supuna spectatorul la o experienta cu adevarat inedita, suprarealista (VUNK se va juca cu toate simturile lor, cu mirosul, cu simtul tactil, le vor crea momente de magie la propriu) – a continuat, din august si pina acum, si comunicarea pentru Orasul Minunilor.

Alte citeva fapte bune – o donatie speciala de lapte praf pentru un copil cu o boala rara, un lapte pe care, cu ajutorul Nestle si Graffiti PR,  a fost adus special; o campanie pentru a dona singe – alte campanii de educare si dovezi concrete ca trupa VUNK face ceea ce spune, crede in valorile pe care le-a promovat.

Parte din sustinerea ideilor a fost ca au militat pentru un oras curat, asa ca nu au folosit deloc afisaj stradal ci doar outdoor , tv si radio pentru promovarea concertelor.

Evident cu costuri mai mari, dar au ramas fideli cu ideile pe care le promoveaza.

 

Orasul Minunilor a continuat cu o poveste scrisa de Cornel Ilie, cu un scurt metraj cu Marian Ralea in care e prezentat primul capitol al povestii, baietii din trupa au devenit super eroi care militeaza fiecare pentru ceva in Orasul Minunilor, va fi curind un serial cu benzi desenate, o carte care se lanseaza la concert cu o poveste scrisa de Cornel Ilie.

Rezultatul?

20 de mesaje/stiri/comunicari legate de Orasul Minunilor in presa in ultimele 3 luni intr-un total aproximativ de peste 300 de aparitii in ziare/site-uri/tv. ( aproape dublu fata de concertul de anul trecut)

O comunitate online in care sunt prezenti unii dintre cei mai importanti si influenti oameni din ro – de la oameni de publicitate, vedete media sau producatori regizori . o comunitate foarte rivnita acum de sponsorii concertului.

Si o lume speciala in care oamenii si-au gasit o oaza de bine. O lume care va continua sa existe si dupa 3 octombrie cind e concertul.

Care a fost cheia?

Tot timpul s-a mers pe nevoile grupului tinta, tot timpul am comunicat lucruri in care trupa crede cu adevarat si-am FACUT inainte de a COMUNICA; a fost mai intii  fapta si-apoi stirea. Am creat intimplarile, evenimentele, povestile despre care jurnalistii au scris.

Am schimbat putin sensul comunicarii din entertainment: am ales lucrurile in care liderul trupei crede (Cornel e unul dintre cei mai implicati social si umanitar artisti pe care-i cunosc), am creat evenimente care sa provoace un efect real, o schimbare (nu doar sa fie ceva PRistic) si , cu povestea reala in fata, jurnalistii au preluat foarte usor, iar comunitatea a raspuns prompt.

Dar absolut tot a fost facut cu SINCERITATE.

 

Acesta este un detaliu din decorul care va fi pe scena pe 3 Octombrie. El pastreaza conceptul tuturor fotografiilor pe care le-am folosit in campania de teasing, in ilustratiile ulterioare. Nimic din ceea ce s-a comunicat nu este intimplator, totul se va regasi – ca bucatile unui puzzle – in imaginea finala a show-ului;

De la comunicarea pentru Orasul Minunilor, pina la transformarea visuala in super eroi a baietilor din trupa (culorile folosite pentru hainele si machiajul lor) , faptele bune si campaniile educationale, toate isi au locul lor pe care spectatorii il vor descoperi in show-ul VUNK in Orasul Minunilor.

***

in loc de concluzie – ca sa raspund la provocarea lui Cristi Manafu despre ce sa faci ca sa ai mai multe povesti despre compania ta – spun doar 4 lucruri:

•Sa te uiti cu o curiozitate reala la ce e in jurul tau
•Sa raspunzi la intrebari cu povesti din companie
•Sa aduci pe cineva din afara companiei care sa scrie despre tine
•Sa provoci tu povestile, daca te tin friiele, care sa intereseze si sa miste oamenii
Dar orice ai face, TREBUIE SA FII SINCER.
Va multumesc.
Webstock, septembrie 2014
***
precizare pentru online; intreaga integrare VUNK in Orasul Minunilor ( cu imnul Ne Facem Auziti, cu campania electorala a membrilor trupei si comunicarea directa despre concert, cu refacerea unor cladiri simbol ale Romaniei care au luat un nou chip pentru Orasul Minunilor si care se regasesc si in videoclipul piesei Ne facem auziti) va fi subiectul unei prezentari ample la o conferinta viitoare cind vom avea cifrele finale ale proiectului.
cat_prisoner_by_david_zinn_800wcum poti sa faci un Oras Minunat – David Zinn

cum poti sa faci un Oras Minunat – David Zinn

vi s-a intimplat sa mergeti pe strada si sa va imaginati ca in diverse locuri ar fi ceva amuzant? sa desenati in minte lucruri care se potrivesc cu locul respectiv si, pus intr-o alta lumina, ii poate face pe oameni sa zimbeasca?

eu am citeva locuri pe linga care trec si le tot redesenez in minte, amuzindu-ma de posibilele reactii ale trecatorilor.

iata ca nu sunt singura, e un domn american, David Zinn care si stie sa deseneze, nu doar isi imagineaza lucruri si care ii face pe trecatori sa se amuze.

iata:)

il puteti gasi aici, pentru mai multe zimbete

 

1939
samsungun aparat foto cu mesaj – PR cu bun simt

un aparat foto cu mesaj – PR cu bun simt

zilele trecute am pus un status pe FB ca sa ma ghideze comunitatea legat de un aparat foto pentru un proiect pe care vreau sa-l incep.

voiam o investitie eficienta – nu ma transform peste noapte in fotograf, vreau doar sa fotografiez niste oameni care nu ar sta relaxati daca le-as aduce un fotograf profesionist alaturi.

am primit recomandari foarte eficiente si foarte targentate cu nevoile mele si eram pregatita sa-mi cumpar aparatul.

numai ca fetele de la The Practice mi-au trimis un mail si mi-au zis ca impreuna cu Samsung doresc sa ma ajute sa-mi fac proiectul. si ca imi trimit pentru 2 luni unul dintre aparatele lor performante.

*
cum ii ziceam si Adinei de la The Practice, inteleg mecanismele marketingului direct, inteleg beneficiile ambelor parti implicate in acest nou parteneriat, dar… tot ma impresioneaza reactia lor prompta.

pentru ca in spatele mailului cu propunerea e un drum lung: cineva a vazut nevoia mea, a comunicat-o catre altcineva, s-a luat o decizie, s-a trimis un curier. si la sfirsit e un om putin mai fericit – nu pentru ca am primit ceva gratis pentru doua luni, nu despre asta e vorba, ci pentru ca PR-ul nu mai e despre “sa-ti livrez informatiile pe care le vreau”, ci e despre “sa te ajut cind ai nevoie pentru ca, indirect, ma ajut si pe mine”.

o sa va arat ceva mai incolo fotografiile din proiectul meu. deocamdata, aparatul e inca in cutia lui, pe birou, si-asteapta sa ajunga pe miini pricepute care sa ma invete lucruri practice prin care sa-l folosesc la cit mai mult din capacitatea lui.

multumesc frumos The Practice & Samsung .

2380

2Cellos la Bucuresti!

a fost vestea zilei si o las aici cu link-urile de rigoare.

cei doi violoncelisti care unesc lumile muzicii clasice cu muzica pop rock – Stjepan Hauser si Luka Sulic – vin pe 8 decembrie la bucuresti.

n-are sens sa va povestesc istorii despre ei, un simplu clip e mai mult decit suficient.
in rest, bilete puteti sa va luati de aici.

ma rog, hai inca un clip, ca nu ma pot abtine

1989
portocalaDuceti-va copiii la Festivalul Stiintei. Se va intimpla o magie.

Duceti-va copiii la Festivalul Stiintei. Se va intimpla o magie.

simbata si duminica ar trebui sa va duceti copiii la Promenada. ca sa va explic de ce, trebuie sa va spun citeva lucruri despre voi.

nu v-a placut matematica in scoala (cel putin 80% dintre voi sunt in situatia asta) pentru ca n-a fost nimeni care sa va explice lucrurile altfel. inca ma mai gindesc cum ar fi fost sa li se predea geometrie fetitelor, explicindu-le ce haine li se potrivesc in functie de inaltimea si forma corpului lor.

– nu v-a placut chimia in scoala (peste 90% dintre voi sunt in situatia asta, si eu printre voi) pentru ca n-a fost nimeni care sa umanizeze lanturile alea de C si O legate cu plus-uri sau egal-uri.  

Mi-a explicat odata Marius Matache – doctor in chimie, cu diploma, nu metaforic – citeva formule chimice cu aplicatii directe in lucrurile din jurul meu si brusc chimia mi s-a parut cea mai fascinanta materie.

v-a placut geografia? ati invatat sa calatoriti cu mintea prin tara sau prin lume? dar istoria? (eu invat istorie acum, la multi ani de la scoala, calatorind la propriu prin palate si locuri in care s-a schimbat lumea)

toti cei care au invatat cu pasiune ceva e pentru ca ALTCINEVA a stiut sa le arate pe limba lor, pentru o clipa, cum functioneaza mecanismele din interiorul lumii pe care voiau sa o descopere. si-odata descifrata lumea “invatatului”, bucuria de a descoperi ceva nou mereu, ei au continuat sa invete toata viata.

stiu ca stiti toate astea, stiu ca vreti ca fiul/fiica voastra sa descopere pasiunea de a invata. si tocmai de asta zic ca in acest week end trebuie sa va duceti copiii la Promenada, la festivalul stiintei.

  ii cunosc bine pe cei care sunt parteneri la acest festival – FUN Science Romania – si am fost la citeva dintre lectiile lor din cadrul proiectului Tara lui Andrei. i-am iubit (si-i mai iubesc) pentru atentia pe care o aveau pentru fiecare copil, pentru cum identificau intr-o secunda copiii timizi si cum le dadeau aripi luindu-i parteneri de experimente, pentru energia si bucuria cu care traduceau lucrurile stiintifice pe limba copiilor.

au facut electricitate cu o roata de bicicleta si-au invatat despre apa lucruri pe care nici eu nu le stiam, totul intr-o forma atit de amuzanta, incit m-as fi bagat si eu in joc.

in week endul asta la Promenada fac Festivalul Stiintei si o sa fie multe experimente, multe “lectii” prin joaca, dar si un experiement care va fi super memorabil: se va produce electricitate cu ajutorul a 4000 de portocale!!!

o sa vreti si voi sa participati la asta nu doar copiii vostri.:)

*

Andreea Stoica, mama Fun Science Romania, mi-a zis intr-un mail;

De cand am descoperit Fun Science (2005) am descoperit si faptul ca pot intelege notiuni stiintifice, o chestie impresionanta pentru mine.

Aveam 25 de ani si era cam tarziu sa mai apuc vreun drum la care nici nu ma gandisem vreodata pt ca, recunosc, fugeam de materiile stiintifice ca “impielitatul” de tamaie. Doar matematica, fusese singura materie de gen care imi captase atentia…

Si mi-a parut rau ca ani de zile traisem in ignoranta si intuneric, cu aroganta chiar:(
Adica mi se parea cool sa fiu artista doar pt ca nu am avut sansa si nici capacitatea sa descopar frumusetea si insemnatatea stiintei…

Eu abia la Fun Science am inteles perfect ce sunt culorile, care-i treaba cu lumina, densitatea, greutatea; chiar starile materiei le-am inteles cu adevarat.
Simteam cum mi se trage o draperie din fata ochiilor, la 25 de ani.
Sa ne intelegem: definitii stiam, eu la scoala eram genul care invata, doar ca trebuia, nu ca as fi simtit vreodata lucrurile.
La Fun Science am inceput sa simt, sa percep lumea mai profund, sa inteleg…

Si apoi am zis Evrika 🙂 eu nu am avut capacitatea sa percep singura lucrurile astea ( unii o au nativ) si nici sansa sa mi le arate cineva.

Copiii din prezentul meu o au. Prin Profesorii Trasniti, prin Fun Science. Mai exact prin felul in care noi ne jucam cu stiinta, pt ca noi ne jucam nu suntem educatie alternativa, nici academie ci oameni care se joaca altfel.

Ne jucam de-a atomii si electronii, de-a astronomia, ne jucam si copiii adora sa se joace…orice.
Ei se pot juca de-a Bianca Dragusanu, asistenta tv sau se pot juca de-a stiinta….depinde de optiuni.

Ei nu au prejudecati. Sunt parinti care se sperie cand le vorbim de atomi si electroni pt ca lor nu le-au placut aceste lucruri, cum nici mie nu mi-au placut dar copiilor le place. Pentru ca le descopera in joaca…

Si asa s-a nascut ideea unui Festival de Stiinta altfel decat cele riguroase cu conferinte academice in care publicul larg este doar tolerat….cu mese rotunde in care se comunica tot felul de lucruri cu siguranta interesante dar greu de patruns pentru oamenii obisnuiti.

Festivalul de Stiinta pe care-l propunem noi este un fel de spectacol la teatrul de revista, scopul sau este sa trezeasca interesul pentru stiinta in oamenii obisnuiti dar mai ales sa ii atragem pe copii in aceasta lume :)
Si mai apoi, cu motivatia castigata, cu siguranta isi vor gasi resursele sa treaca peste momentele frustrante ale temelor greoaie si testelor complicate pt ca ei deja vor fi descoperit ceva ce unii dintre noi nu au reusit.

Si trag eu nadejde ca acest lucru poate schimba niste sorti, niste zaruri. Poate vor alege altfel.
Daca pornim de la cel mai jos nivel, in care tot ce straluceste este captivant si aspirant, si faci stiinta sa straluceasca atragand atentia in acest fel, castigandu-le interesul, apoi, de-acolo le oferi ocazia sa-si deschida mintea si inima si catre ce se afla dincolo de glamour.

*

Simbata si Duminica la Nivelul 1 in Promenada.  O sa fie magie, credeti-ma. Si-o sa va para rau ca nu ati avut parte de asa ceva in scoala, dar o sa va bucurati din inima ca traiti vremuri in care copiii vostri pot beneficia de jocuri si de oameni buni care le arata ca stiinta e frumoasa, accesibila si iti aduce mari bucurii.

N-am copii, dar am sa fiu acolo. La urma urmei, toti suntem copii.

1943
telekomCiteva observatii la o saptamina de la lansarea Telekom in RO

Citeva observatii la o saptamina de la lansarea Telekom in RO

N-am fost niciodata atit de aproape de un rebranding la nivel national cum – prin natura evenimentelor – am fost la lansarea Telekom in Ro.
Cosmote si Romtelecom sunt astazi impreuna Telekom si ce mi s-a parut mie a fi magie tine de desfasurarea de forte din spatele lansarii.

Am avut prieteni (echipa Sublime Romania care manageriaza si trupa VUNK) care au lucrat pentru lansare in toate cele patru orase in care au fost superconcertele Aprinde Magenta: Iasi, Cluj, Bucuresti si Berlin. Si stiu cita munca a fost in spate, dar si cum au reusit sa se sincronizeze ca luminitele magenta sa se aprinda peste tot in acelasi timp.

Mi-a placut ca a venit Inna la concertul de la Bucuresti. Una dintre piesele ei a fost intr-o campanie T din Italia si mi se pare un semn frumos de integrare in globalizare.

Dar cel mai tare mi-a placut cum au continuat actiunile post lansare: a doua zi la Universitate, la metrou, intrarea era magenta. Cum peste noapte magazinele partenerilor – dealerilor parteneri – din centru au fost branduite in magenta.

Imi imaginez ca peste noapte au fost multi oameni care au muncit in zona, pentru ca in seara precedenta nu era niciun semn de magenta in cartier.

Au fost apoi marturiile personalizate ale multor vedete tv, dar si super miscarea de forta cu 150.000 de exemplare ale Ziarului Financiar care au ajuns la tot atitia manageri (va imaginati cum e sa distribui 150.000 de ziare intr-o noapte?!)

Stiu ca foarte multi dintre cei care au vazut ca vine Telekom in ro sunt mai pasionati de ofertele pentru abonamentele de telefonie sau de transfer date ( mi se pare normal, caci sunt utilizatori/beneficiari ai serviciilor ), pentru mine insa a fost o lectie despre rigoarea germana. Si despre munca, planificare, disciplina.

Toate facute cu echipe de romani.

Ceea ce arata ca sunt multe sanse de mai bine in tara asta.

2330
shutterstock_violoncelfinala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

finala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

Zilele trecute am fost la citeva dintre etapele concursului George Enescu. Nu sunt cel mai rafinat, cel mai cunoscator dintre posibilii spectatori ai unui asemenea concurs, dar imi place sa ma uit la competitii si, mai ales, imi place sa ma uit la oamenii in formare.

Oamenii care lupta cu sine ca sa -si depaseasca limitele.

Sunt doua secvente pe care le pastrez cu drag in minte.

la citeva semifinale am avut acces in culise si pe culoarele Conservatorului (locul unde s-au desfasurat o parte din etapele preliminare, restul fiind la Ateneu in salile mici de concert/ repetitii). Cam in toate salile cu pian, folosite de obicei pentru studiul studentilor, erau concurenti cu corepetorii lor.

Am vazut-o pe culoar pe Sarah Rommel , cea care in cele din urma a terminat concursul de violoncel pe locul 3. Parea fragila si cu o smerenie aparte, un fel de sfiala amestecata cu bun simt: stia ca facuse bine in etapa preliminara, vedeai in ochii ei ca e bucuroasa, dar nu se bucura la vedere.
Nu era niciun gest evident de bucurie. Era multumita si linistita.
Am vazut-o in finala si a fost cea mai emotionala dintre interpretrile din concurs, dar si acolo pe scena Ateneului, cind lupta pentru 15.000 de euro si pentru trofeul George Enescu, cinta asa cum o vazusem pe hol: multumita.

Curgea muzica pe linga ea, stia ca ea face magia, era fericita ca poate face asta, dar in toata atitudinea ei (de la rochia grena care se pierdea printre instrumentele orchestrei si pina la gratia gesturilor ei) era finete, rafinament si discretie, adica nimic din ceea ce ar fi facut-o vedeta, ce ar fi scos-o in evidenta in fata celorlalti concurenti.

A pierdut locul 1 in fata unei concurente din Coreea a carei virtuozitate te facea sa te gindesti ca e un robot. O tinara care venise la sala de concert cu doar 10 minute inainte de inceperea concursului si care intrase relaxat intrebind “unde e garderoba?”. O tinara care parea ca depune un mare efort (era cursa de 100 obstacole pe coarda de violoncel) cu fiecare bucata cintata (la micile ei pauze isi stergea transpiratia cu o batista). O tinara imbracata de parca ar fi spus “priviti-ma. uite ce brate albe am, uite ce rochie rosie am”

Uitindu-ma la cele doua concurente, au fost in finala in programe consecutive, m-am gindit ca daca translatam felul lor de a fi in alte meserii (in management, de exemplu) e cel mai bun model ca e nevoie de un echilibru bun intre tehnica si emotie ca sa ai succes si pentru public/ angajati si pentru specialisti/ ceilalti manageri.

Si ca asta e foarte foarte greu de obtinut.

Cea de-a doua secventa e legata de un domn aflat in juriul competitiei de vioara: Augustin Leon Ara – violonist si dirijor

Dincolo de spectacolul de pe scena, domnia sa era un spectacol introvert, un spectacol al detaliilor: ii tresaltau degetele pe mapa unde facea insemnari despre concurenti ( o miscare usoara semn ca stia ce trebuie marcat pe corzi in clipa aia la vioara), i se schimba ritmul respiratiei in functie de dramatismul melodiei sau dificultatea interpretarii, isi misca usor capul cu citeva fractiuni de secunda inainte ca ritmul sa se schimbe ca si cum i-ar da un ajutor, un imbold concurentului de pe scena.

N-am mai vazut niciodata asa ceva. Am stat cu 2 rinduri in spatele dumnealui, in fata mea nu era nimeni tocmai pentru ca juratii sa aiba liniste deplina, si privindu-l de la distanta simteam muzica prin corpul si respiratia sa si mai ales, simteam ca intelege muzica la un nivel …departe de muritori.

M-am gindit ca trebuie sa fie un profesor foarte exigent, dar foarte, foarte special.( Scria marunt in mapa de jurizare si erau doar cuvinte separate; de unde eram, vedeam textul ca o matrice, spatii egale intre cuvinte, siruri verticale, semn de mare rigoare.)

M-am uitat atit de mult si de fix la domnul acesta incit, la pauza dintre concurenti, s-a intors catre mine si mi-a zimbit.

*
Altfel, Concursul Enescu inseamna Bucurestiul care arata minunat cu un ecran urias in fata Ateneului pe care poate vedea oricine competitia (si ce oameni frumosi erau duminica seara in curtea Ateneului); inseamna prietenii intre concurenti (erau pe scarile Ateneului si priveau la concurentii aflati in scena, cu relaxarea si glumele unor liceeni sofisticati, iar eu – care i-am privit pret de citeva minute – ma gindeam citi dintre ei vor ajunge in marile orchestre ale lumii, sau vor fi mari solisti ai lumii si vor fi pastrat cu ei prieteniile formate la Bucuresti); inseamna o energie speciala in Conservator (zilele trecute erau la intrarea in Conservator si studenti romani care nu aveau legatura cu competitia, dar venisera sa-i vada pe tinerii din concurs. discutau toti relaxati despre muzicile pe care le asculta, si nu era vorba de muzica clasica:) ); inseamna Cismigiul cu tineri care si-au limbat instrumentele muzicale in spate.

– ce-ati vazut din Bucuresti zilele astea? ati avut timp sa vizitati ceva?
– da, strada mare de peste doua blocuri (in traducere _ Bdul Magheru), parcul de linga noi, old city…

Si uite asa, cu participarea concurentilor, dar si a oamenilor care isi fac bine treaba aici la Concursul Enescu e usor sa zici, si in tara,si peste hotare, ca Romania conteaza.

Si in cel mai direct mod, ca Romania sa conteze – in muzica si nu numai – e nevoie de controlul elegant si rafinat al emotiei si de un foarte bun management. (lectia din finala de violoncel)

*
Daca as avea copii i-as duce pentru o zi sa vada competitia. E o lectie despre munca si perseverenta, dar dincolo de asta, e magie. E despre cum – fara prea mare educatie muzicala, doar cu suflet curat, inima deschisa si atentie – poti sa simti cine transmite emotie prin muzica si cine nu.

Si inveti, indirect, ca in viata trebuie sa muncesti pentru amindoua: si pentru tehnica si ca sa stii sa transmiti emotie.

1862
margelatuConstantin Brancusi si Margelatu

Constantin Brancusi si Margelatu

text de Noemi Meilman

Cu totii am vazut filmele cu Florin Piersic, in care acesta il interpreteaza pe Margelatu. Acum cateva saptamani, la o cafea cu prietena Diana Cosmin de la Forbes Life, dintr-una intr-alta, Diana imi povesteste ca bunicul matern al iubitului ei, colectionar de arta si colaborator al Studiourilor Buftea, intr-o discutie cu Soby Czech si personaje implicate in lumea filmului, le-a povestit ca pe ginerele lui (tatal iubitului Dianei) il cheama Margelatu. Ei bine, cand a venit vremea brainstormingului de nume al cowboy-ului cu accent ardelenesc, si-au adus aminte de numele cel sonor si asa s-a nascut Margelatu. Cristina, daca vrei mai multe detalii, te pun in legatura direct cu nepotul, Edi Margelatu. E o poveste minunata.

Igor Mocanu ne asteapta miercuri, 24 septembrie si sambata, 27 septembrie, incepand cu orele 20:00, la Cinemateca Eforie (Sala “Jean Georgescu”, Str. Eforie 2, Bucuresti), la proiectiile a 5 reportaje inedite care au in centru figura sculptorului Constantin Brancusi. Sunt jurnale sonore de actualitati realizate intre anii 1964 si 1970. Mai multe detalii gasiti aici si aici.

Va doresc numai zile cu soare, sa va bucurati de dansul frunzelor si de aromele de toamna.

***

Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe

2064
inelFIFI & THE CITY: despre batrinete, cu zimbet

FIFI & THE CITY: despre batrinete, cu zimbet

text de Cristina Popa

Batranetea nu e un subiect de discutie la intilnirile cu prietenele mele. Rareori pomenim in gluma cum ne vom plimba noi prin tari exotice si vom gusta toate cocktailurile din lume in timp ce ne vom bucura de compania unor barbate evident mai tineri. Asta pe la 80 de ani caci noi, femei super active nu ne vom pensionala la 60, nici macar la 65.

La 15 ani in mintea mea ziceam ca dupa 30 e cam gata treaba. Iar acum am 40. Si ma simt mai tanara ca niciodata. Senilatatea varstei, probabil. 

Cred ca tineretea nu tine de varsta. Desigur ca ma doare spatele, desigur ca nu mai pot pierde nopti la rand prin cluburi fara sa ma resimt. Dar, am mai multe idei ca niciodata, am capul plin de planuri si sunt pregatita zi de zi pentru noi inceputuri. Daca nici asta nu e tinerete…:)

Dupa ce saptamana trecuta mi-am intrebat prietenii despre schimbarile majore si am ramas impresionata de raspunsurile lor, unele foarte emotionante, acum i-am chestionat despre batranete. Si am ras. Foarte tare la majoritatea raspunsurilor. Pe unii însă întrebările i-au pus pe gânduri și asta se vede din răspunsurile lor.

Cum incepi sa vezi ca imbatranesti? Ce anume te face sa te gandesti ca nu mai esti tanar desi tu asa te simti? Cand te gandesti la batranete de ce iti e cel mai tare frica?

Nu cred ca vezi. Te vezi in poze, niciodată însă în oglindă. Acolo, în poze, te strânge-n spate. Depinde insa și cum se întâmplă alunecarea în și prin timp. Oricum, de simtit nu cred ca simti. Te mai trezesti din cand in cand… Apoi uiti iar si te trezesti din nou peste niste ani… Si tot asa. Pana la final. Mie datele de nastere de dupa 1990 imi creeaza fiori pe sira spinarii. Mi se pare ca anii ’90 au fost acum zece ani si… cum sa fie cineva nascut atunci si totodata major?! Pe cale de consecinta, inseamna ca eu sunt mai “in etate” decat cred! In tot cazul, nu sunt tocmai anxioasa pe acest subiect. Inca sunt intr-o zona sigura. Am 31 de ani. Altminteri, cred ca odata ce ai copii, timpul curge altfel. Si anii tai ar curge mai lent, daca nu i-ai traduce in anii lor. Parca mai ieri era bebelus, azi merge la gradinita, hop maine prima sedinta cu parintii la scoala, tac pac suntem in liceu! Cand s-au dus anii? Mi-e frică de neputinta. Si cel mai frica mi-e de mintea lucida, prinsa intr-un corp neascultator.

Cateodata am cate un soc cand ma uit la vestimentatia pustoaicelor de liceu… si imi spun asa “fuck, i`m getting old!” Despre batranete… mi-e frica sa depind! De doctori, de pastile, de un carucior… mi-e frica si de moarte, inca nu sunt destul de inteleapta sa o constientizez doar ca pe un prag! Dar cred ca cel mai si cel mai frica imi e de singuratate… nu cred ca e nimic mai trist pe lume decat sa fii batran si singur…

Pentru mine, imbatranirea nu prea exista in vocabular. O simt si o vad insa prin cei din jurul meu. Unul cate unul, vad in jurul meu apropiati sau cunoscuti care incep sa faca odrasle si se iau. Si ma gandesc ca asta e un semn ca ceasul biologic a avansat. Doar ca eu nu prea accept. Da, si vreo 5-6 fire de par albe in cap pe luna. Dar le pun pe seama stresului, nu a imbatranirii. Ma simt tanara, nu face nimic sa ma gandesc ca nu as mai fi. Doar cand imi mai amintesc de ce prag ma aproprii, ma mai ia cate un frison. Dar sunt bine cu mine. Cand ma gandesc la batranete? Nu prea ma gandesc. Dar cand o fac, cel mai frica e ca imi dispar cei dragi. Si sa nu-mi pierd mintile.

Pana acum o vreme imi era frica ca o sa raman singura. Acum mi-e frica sa nu arat prea batrana cand o sa inceapa copilul liceul.

Durerea de spate de la prima ora cand te trezesti dupa o noapte de amor ca la tinerete e ca un dus rece la batranete

*
restul raspunsurilor care mai de care mai haioase si mai pline de intelepciune ascunsa sub autoironie le puteti citi aici

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

1859
fericitaFIFI & THE CITY: Schimbarea – de ce ne e frica?

FIFI & THE CITY: Schimbarea – de ce ne e frica?

text de Cristina Popa

Cea mai mare schimbare in viata mea am facut-o acum un an. Cineva m-a tras de maneca si m-a intrebat: Tu, unde esti tu in viata ta? Ok…grijile, problemele tuturor, te ocupi de toate. Dar tu, unde esti tu in viata ta? In ce rand…hmm, stateam cam in spate, mi-am dat seama. Eu in viata mea. Si am schimbat asta. De tot. M-am mutat in fata. In primul rand. Cu tupeu. M-am urcat chiar pe scena vietii. Cu egoism, ar spune unii. Cu dragoste pentru mine, as spune eu. A fost cea mai mare schimbare. Si nu, nu pentru ca imi propusesem ci pentru ca cineva mi-a aratat unde imi e locul.

Mi-am intrebat prietenii: “ Care e cea mai radicala schimbare pe care ai facut-o si cum ti-ai invins teama? Te-a ajutat cineva?”

Este sondajul cu cele mai emotionante raspunsuri pe care le-am primit pina acum aici pe blog.

Cea mai mare schimbare a fost sa las totul in urma la Cluj, un job si o relatie de patru ani care scartaia, si sa vin in Bucuresti desi nu aveam pe nimeni aici care sa ma sprijine. Mi-a fost greu dar am intalnit oameni minunati si am ajuns la concluzia ca am facut foarte bine. Nu apreciez oamenii care stau in zona de confort. Lasitatea are un pret enorm de mare pe care il platesti doar la finalul vietii. Atunci cand te uiti in urma si realizezi ca n-ai trait. Stii cum face vitelul care nu vrea sa paraseasca grajdul cand a crescut? Asa e si cu teama de schimbare. E alimentata de prostie.

Cum adica schimbare? La ce te referi? Ca eu nu am curaj nici sa ma tund :))

O schimbare radicala inseamna o schimbare care iti reseteaza ceva legat de tine, de modul de viata, de cum gândești, de cum te comporti. Uneori spunem ca: o sa imi schimb radical gândirea! De ce, cine ti-a impus? Cine te ajuta? De ce o faci? Pai e simplu: gândești big, esti big , devii big. In comportament, in felul cum Iubești, cum spui buna dimineata, cum iti lasi copilul la scoala si cum ceri restul la pachetul de țigări de la vanzatorul care se face ca a uitat. Daca devii mai îngăduitor cu tine , ti-ai schimbat radical gândirea fata de ceilalți. Altfel te înțeleg, te privesc, te agreează in cercul lor sau pur si simplu iti spun: stii, imi place cum gândești. Te-ai schimbat mult, radical as spune. Si vine întrebarea: Cine te-a ajutat? Eu. Eu pentru ca de astăzi am vrut sa fiu doar eu si nu acel pentru ceilalți. Cea mai radicala schimbare a mea? A fost cand am vrut sa trăiesc din nou. După infarct. Sa mănânc pentru ca imi place mâncarea si nu ca trebuie sa mănânc. Sa ma trezesc dimineata devreme sa vad soarele rasarind si nu sa ma trezesc ca trebuie sa ma scol. Pe scurt : sa fiu eu! De cine am avut nevoie ? De o clipa de eternitate . Ca sa vad cat de scurta e viata…

Moartea tatalui meu m-a determinat sa merg la terapeut, iar asta mi-a schimbat viata. Evenimentul respectiv m-a determinat sa merg. Pentru ca nu mai putea nimeni sa imi explice coerent de ce…

Mai mult raspunsuri foarte emotionante puteti citi la Fifi pe blog.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

1697
transformationLIFE STYLE TREND: “Transformare” – cuvintul care ne va obseda anul urmator

LIFE STYLE TREND: “Transformare” – cuvintul care ne va obseda anul urmator

in ultimii ani, in marketing s-a vorbit mult despre experienta pe care o oferi consumatorului.

in curind trecem la nivelul urmator si-ar fi bine sa fim pregatiti pentru asta.

ce-si doreste consumatorul de la o experienta? sa traiasca ceva care sa lase urme, sa-l imbogateasca (material sau spiritual), sa-l faca mai tinar/ mai vesel/ mai frumos/ mai destept. sa-l TRANSFORME.

vine curind peste noi marketingul transformarii.

transformarea inseamna efectul experientei, inseamna ceva nou (si toti vrem lucruri noi in fiecare clipa, desi primim in fiecare secunda informatii despre alte lucruri noi); transformarea inseamna surpriza si o emotie a asteptarii (care va fi rezultatul)

in lunile urmatoare transformarile vor intra tot mai des in casele noastre – via reviste, emisiuni tv, opinii sau experiemente/ happeninguri publicitare.

showbiz-ul a inceput deja si sper ca trendul sa fie inteles repede si de oamenii de la noi, in nuantele lui, ca sa fie folosit eficient. (mi-e dor de momentele in care faceam transformari in pictoriale la tabu:) )

iata citeva transformari din showbiz aparute in ultimele zile:

Lena Dunham transformata in bust de statuie pentru NEW York Times magazine

 

Rihanna pentru revista germana TUSH

 

cocalara americii Niki Minaj transformata intr-o lady in  minunata revista avangardista Dazed and Confused

din aceeasi serie, pitzipoanca porno suprema a Americii, Pamela Anderson, aspiratia a jumatate de romance in materie de look si stil de viata, transformata in super lady  pentru revista No Tofu. pentru ca desigur, dupa ce le-am spalat pe creier si le-am spus femeilor ca e frumusetea e cu sinii cit pepenii si cu buzele cit castravetii, trebuie sa le aratam iluzia ca pot fi si “spalate” si sa arate ca niste lady ca sa le mai luam ceva bani. (sunt publicul tinta cel mai bun, doar au fost suficient de inteligente sa se lase mutilate pentru iluzia unui standard de frumusete impus prin niste fotografii si fetiscane plimbate la tv, ba chiar – putin mai subtil – prin citeva desene animate)

pentru conformitate, ca sa intelegeti unde sunt ale noastre Pamele Anderson Rurale, o fotografie cu duduia din vremurile ei de tinerete, inainte de a fi promotoarea stilului Barbie si imediat dupa seria generoasa de ajustari chirurgicale.

*

evident ca e cel mai usor sa faci transformari cu vedete ca sa aduci aceasta dorinta in stilul de viata al consumatorului, sa-i creezi nevoia (pe care o sa o acoperi cu produse la tema, desigur), dar cel mai aspirational, mai relevant, pt cei care vor consuma produsele sunt transformarile cu real people. se practica de multi ani, ceea ce revistele glossy numesc makeover – dar ele vor fi din ce in ce mai prezente in emisiuni tv si in publicatii/site-uri.

aceasta este o transformare de saptamina asta de la emisiunea matinala Today, a televiziunii americane NBC. doamna in cauza are 75 de ani, iar fotografiile cu transformarea au devenit, cum altfel, viral.

 

din toamna asta numarati de cite ori veti auzi cuvintul transformare. uitati-va de cite ori conceptul transformarii va fi declinat in evenimente care sa aduca o satisfactie si sa fie validat.

trecem la marketingul transformarii. pentru ca dupa atitea experiente, vrem rezultate.

2091
masina printataPrima masina functionala (!!!) creata cu o imprimanta 3D !!!!!!!!!!

Prima masina functionala (!!!) creata cu o imprimanta 3D !!!!!!!!!!

stiu ca suna a nebunie: sa faci o masina cu o imprimanta 3D si ea sa mai si mearga, sa poti sa o folosesti ca pe oricare alta masina.

dar e adevarul adevarat. s-a intimplat acum 2 zile.

Masina a fost numita The Strati – dupa cuvintul italian care inseamna strat (layer) – , iar caroseria ei a fost printata in putin peste 44 de ore folosindu-se un procedeu numit “manufactura digitala directa”. Este pentru prima data cind aceasta medtoda a fost folosita pentru a fi fabricata o masina.

The strati este o masina electrica, iar toate componentele mecanice – baterie, motor si suspensii – au fost obtinute din alte surse, cele mai multe de la Renault , fiind asemanatoare cu cele pe care le foloseste compania franceza pentru masina electrica Twizy.

Ieri, 12 sept, o echipa de tehnicieni a montat in timp record toate componentele masinii, iar astazi va fi test drive-ul istoric.

Daca masina va raspunde corect la toate testele vom fi martori la istorie: s-a descoperit un nou mod – incredibil – prin care poate fi fabricata o masina.

Producatorul – Local Motors, companie din Arizona – spune ca va vinde aceste masini cu pret intre 18 si 30.000 de dolari.

*

va mai amintiti de inelul Arabelei din serialul copilariei noastre, inelul magic care producea rapid tot felul de obiecte in fata protagonistei ?

viata bate orice film.

*

detalii despre The Strati in Scientific american

 

1996

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!