gata si anul asta. nu stiu pentru voi cum a fost, dar pentru mine a fost… intens.
ca in fiecare an, urarea mea preferata are legatura cu “a simti”. sa fiti mai preocupati de simtire decit de gindire si sa va bucurati de ceea ce aveti inainte de a suferi pentru ce credeti ca va lipseste.
e urarea in care cred cel mai mult si pe care o repet, in forme diferite, in fiecare an ( in 2011, in 2012, in 2013) 🙂 . e urarea pe care o putem transforma in realitate doar prin exercitii cu noi insine si printr-o curatire interioara, e o urare ca un razboi pe care il vom duce in fiecare zi, dar cu fiecare victorie mai mica sau mai mare o sa crestem frumos. si o sa ne fie bine.
*
anul trecut adaugam un speech minunat al unei mari sportive “never give up” , iar in 2012 insoteam urarea de un cintec al lui Robbie Williams pe care-l iubesc mult, Feel. pe Robbie o sa-l avem la Bucuresti in 2015 si e ca si rezolvata jumatate din urare, pe principiul “daca nu renunti niciodata sa crezi si sa lupti si sa speri la ceea ce-ti doresti, se indeplineste in cele din urma” 🙂
in urarea de anul acesta va rog sa va uitati la inca un speech, ii apartine unei alte sportive – Janine Shepherd – care, dupa ce a ramas paralizata ca urmare a unui accident, a invatat sa zboare. nu e o metafora: a devenit pilot.
e un fragment in acest speech care suna asa:
They moved me from intensive care to acute spinal. I was lying on a thin, hard spinal bed. I had no movement in my legs. I had tight stockings on to protect from blood clots. I had one arm in plaster, one arm tied down by drips. I had a neck brace and sandbags on either side of my head and I saw my world through a mirror that was suspended above my head. I shared the ward with five other people, and the amazing thing is that because we were all lying paralyzed in a spinal ward, we didn’t know what each other looked like. How amazing is that? How often in life do you get to make friendships, judgment-free,purely based on spirit? And there were no superficial conversations as we shared our innermost thoughts, our fears, and our hopes for life after the spinal ward.
I remember one night, one of the nurses came in, Jonathan, with a whole lot of plastic straws. He put a pile on top of each of us, and he said, “Start threading them together.” Well, there wasn’t much else to do in the spinal ward, so we did. And when we’d finished, he went around silently and he joined all of the straws up till it looped around the whole ward, and then he said, “Okay, everybody, hold on to your straws.” And we did. And he said, “Right. Now we’re all connected.” And as we held on, and we breathed as one, we knew we weren’t on this journey alone. And even lying paralyzed in the spinal ward, there were moments of incredible depth and richness, of authenticity and connection that I had never experienced before. And each of us knew that when we left the spinal ward we would never be the same.
intr-o lume tot mai dominata de vizual si material, va doresc sa va faceti prietenii dupa spiritul si sufletul celor cu care simtiti ca va puteti insoti pe drumul care se poate transforma intr-un zbor lin.
La multi ani. Sa aveti un An Nou bun.
Pentru ca articolul si poza de deschidere m-a inspirat: Ieri Natasha Baker a implinit 25 de ani. Este o domnisoara cu care soarta nu a fost generoasa la inceput (o boala teribila la coloana a lasat-o fara posibilitatea de a-si simti picioarele). Astazi aceeasi domnisoara a castigat mai multe medalii de aur la dresaj si a fost decorata de maiestatea sa pentru servicii aduse sportului ecvestru. Calul ei a invatat ca daca nu poate primi indicii de la picioarele amazoanei, poate intelege ce-i spune si ce simte. Asa ca da, ne putem spune in 2015: “I believe in it bad enough and I will work with what I have”.
feeling grateful pentru mesajul impartasit! Si m-a inspirat sa gasesc pe ted mesajul care sa rezoneze cel mai mult cu momentul asta, cum e cel al tipei cu A broken body ain’t a broken person… Mai am cateva ore sa il gasesc. La multi ani! 🙂
La mulţi ani! 😉