(text scris pentru rubrica de opinie a revistei Unica, in 2016)

Fericirea nu e nicio afacere.

Am citit la inceput de an o carte care tocmai a fost lansata in America si care a fost foarte bine primita in lumea oamenilor de comunicare: TIM WU – ” The Attention Merchants- the epic scramble to get inside your head”, o istorie a evolutiei campaniilor de comunicare – convingere- manipulare de-a lungul anilor.

O carte despre cum au inceput produsele de igiena sa aiba reclame in ziare – cu texte care faceau referire la nevoi – pe la 1880 si cum doar cativa ani mai tarziu s-a trecut la nivelul urmator: sa cream nevoi pe care oamenii nu stiu ca le au, ca sa le ”acoperim” cu produsele noastre.

O carte despre cum britanicii au facut primele reclame pentru a creste numarul celor care se inrolau in armata si – desi ii trimiteau la razboi – barbatii se simteau mandri ca semneaza pentru a fi soldati.

Cartea m-a facut sa ma gandesc la doua mari directii din vietile noastre.

Alergam zeci de ani – unii toata viata – dupa ”fericire”, asa cum ne-o imaginam sau cum ne-a fost descrisa de altii prin reclame, filme sau carti, si nu realizam ca fericirea nu e o afacere, nimeni nu-si doreste sa fim cu adevarat fericiti.

Daca am fi fericiti, n-am cauta luxul ostentativ prin care sa atragem atentia, pentru ca ne-ar fi suficient ceea ce avem. Daca n-am cauta luxul, n-am cheltui bani, n-ar fi niste locuri de munca si alti oameni ar fi nefericiti.

Daca am fi fericiti cu adevarat nu ne-am lauda cu asta – n-ar mai exista ego si industriile care ii aseaza pe oameni pe piedestale, tot mai sus si mai sus.

Ne asteptam ca fericirea sa fie ceva mare, important, sa ni se aeze covorul rosu pe drumul catre ea si cand ne apare in fata sa se auda trompetele cantand.

Poate ca fericirea e drumul nostru mic si linistit prin viata.  Poate.

*

Respectul de sine e o aptitudine pe care o capatam cu antrenament zilnic.

E ca la sport: in fiecare zi intri pe teren pregatit cu gandul ca o sa castigi si vin altii si-ti pun piedica, te darama – pentru moment, uneori te accidentezi. Dar daca esti bine antrenat, daca te-ai pregatit mental si etic (fizic) mult timp, ai resurse sa te ridici si sa termini meciul ca sa castigi: sa te respecti pe tine. Uneori castigi chiar meciul in care te-au accidentat, alteori castigi un meci viitor, dar stii ca e un campionat lung si trebuie sa te pregatesti mereu.

Din ce e format antrenamentul zilnic pentru a avea respect de sine?! Tot ca la sport, ma gandesc ca e diferit de la om la om, e personalizat pe nevoile lui. Si asa ma ajung la ce scriam mai sus – nevoile lui reale sau cele create de altii? Si cam ce nevoi ne trebuie sa fie satisfacute ca sa fim fericiti si , indirect, sa avem respect pentru noi?

Nu cred ca respectul de sine e ceva ce poti sa ”fake it till you make it” cred ca daca esti onest cu tine si stii de ce nu te respecti ca om, care sunt lucrurile, intamplarile care ti-au lasat rani atat de tari incat nu te mai respecti, inveti sa le vindeci ca sa poti reintra in teren sa castigi.

*

”Forma fara fond” – eticheta falsa de dragul de a arata ca esti cel mai bun e doar un ”tun” 

In Romania mai ales, dar si in alte parti, e un trend al oamenilor care isi cumpara artificial un statut ca sa sara niste etape si sa para cei mai cei in grupul in care activeaza, fie ca asta inseamna diplome de absolvire la scoli pe care nici nu le-au frecventat, laude si premii cumparate pentru chestiuni care nu exista. Voturi false si promisiuni ale polticienilor care stii de la inceput ca nu au cum sa fie adevarate, dar comoditatea, lenea si orice altceva care ti-ar face tie viata mai usoara te fac sa te intrebi: ”si daca totusi poate sa-mi dea asta GRATIS?!”. Sau, mai soft, artisti care isi cumpara vizionari pe youtube ca sa se poata duce la radiouri si sa spuna – uite, am succes, difuzeaza-ma.

Doar ca toate aceste etichete cumparate sunt ca un tun, ca o lovitura data in fuga pentru beneficiile imediate fara sa te intereseze ce lasi in urma. Si nici ce construiesti pe termen lung.

Ati vazut vreodata urmele pe care le lasau tunurile folosite in primele doua razboiaie mondiale? Craterele pe care le lasau in urma, dar si arsurile pe mainile si fetele celor care manipulau acele tunuri? Daca nu, cautati prin colectiile fotografilor de razboi. Sunt impresionante si sunt o metafora buna despre ceea ce incercam noi sa facem in vremurile astea – forma fara fond – fara sa ne uitam in oglinda sau in jurul nostru pentru urmele pe care le lasam.

Pe parcurs ce invatam ce au descoperit altii in urma noastra in materie de a maipula mintile oamenilor – de la un gest sau un zambet pana la strategii sofisticate pe care le platim cu bani multi, lumea noastra  incepe sa fie construita de la etaj, fara fundatie, si e nevoie doar de un vant usor care sa o spulbere. Uneori cat un stranut sau o adiere.

Si-apoi ne gandim de ce suntem noi victimele.

La urma urmei, in viata, cam totul e o chestiune de mici reguli de disciplina interioara.