Monthly Archives : October 2019

pavel webstock1Webstock Interviu Pavel Bartos: “In primii doi ani am dat 37 de castinguri. N-am luat niciunul”

Webstock Interviu Pavel Bartos: “In primii doi ani am dat 37 de castinguri. N-am luat niciunul”

transcrierea interviului live din cadrul Webstock 2019

Cristina: Invitatul urmator are si copii, nu prea ii tine la calculator, fetitele lui citesc mult, o sa va povestesc. Dar este dintre cei care este foarte prezent in vietile noastre aproape in fiecare vineri seara cu mici exceptii, cand sunt pauze fie de Vocea Romaniei, fie de Romanii au talent. Noua ni se pare ca este de-al nostru, ca incepem weekendurile cu el si ca stim foarte multe lucruri despre el, stim ca este actor, sper ca l-ati vazut macar o data la teatrul Odeon. Mai nou e si regizor de film, o sa povestim si despre asta, dar sunt absolut sigura ca stiti mult mai putine lucruri decat ceea ce este el in viata reala si puterea pe care o are si de munca si caracterul pe care il are. Tare, tare mult ma bucur ca a acceptat sa vina, sa-l cunoasteti astazi altfel pe Pavel Bartos.

Cristina: As vrea sa incep cu o situatie  care e departe de oamenii care se uita la televizor la Vocea Romaniei sau la Romanii au talent. Acum doi, trei ani, in semifinala de la Vocea Romaniei, se aflau si copii de 15-16 ani. La live este absolut o nebunie, toata lumea isi vede de treaba, isi face lucrurile, se intampla lucruri contra cronometru, vine pauza publicitara si toata lumea se relaxeaza si intra pe modulul odihna. Domnul Pavel Bartos, aici de fata, intr-o semifinala oblojea pe cap si ingrijea o fetita care fusese in live si mai avea niste alte lucruri, nu i se intamplase nimic rau fetitei, dar era singura dintre toti cei care erau semifinalisti care nu era cineva in jurul ei, nu era nimeni din echipa. Banuiesc ca nici nu-ti aduci aminte pentru ca era atat de natural. Mi se pare ca descrie foarte foarte mult din caracterul tau. Sigur, ei vad la televizor si cand ii oblojesti cand sunt eliminati si asa mai departe, dar aia este in fata camerelor de luat vederi, poate sa faca parte si dintr-un rol, ce povestesc eu tu nu-ti aduci aminte, cred. De unde vine resursa asta a ta de a te duce cu foarte mare empatie sa ajuti pe cineva. Mai am multe exemple dar nu vreau sa vi-l urc asa pe piedestal din prima chiar daca suntem de aceeasi inaltime.

Pavel Bartos: Eee, multe. Si n-o sa reusesti sa ma pui nici pe scaun. Nu stiu, tot timpul ma pun in situatia celuilalt, adica cum mi-as dori mie sa mi se fi intamplat, daca as fi fost in acea ipostaza. Si stiu ce bine mi-ar fi facut un sfat, o strangere de mana, doar sa stea cineva sa-mi spuna „O sa fie bine”. Nu stiu, habar n-am, dar am tipul asta de empatie, mi se intampla destul de des, mi se intampla si pe strada, e cate o doamna mai trista si zice „Pavele ma iei in brate ca sunt, nu stiu, am avut asa o zi proasta”. Si zic, bine doamna, daca nu ne bate sotul, bun, si o iau in brate. Sau mi se intampla sa merg pe strada si ma saluta lumea si spune „Ma iertati, ma iertati, mi s-a parut ca sunteti ca din familie, asa.” Si atunci stii cum e, acum e un dat, asa si ma bucur ca se bucura oamenii cand ma vad. Ma bucur ca mai ales stiu ca mi se intampla la sustinatori, mai ales cand vin la Vocea Romaniei sau Romanii au talent, zice „am venit doar sa te vad si sa ma iei in brate”, atat. Cu drag, daca asta o face fericita..

Cristina: La sfarsit o sa fie un sir indian de tinere doamne si domnisoare care doresc sa le iei in brate, te anunt de pe acum.

Pavel Bartos: Genul programului: Romance.

bartos 2

Cristina: Dar revenind la a avea grija de copii, n-o sa ma duc in faptul ca esti tata, ci in faptul ca esti fratele mai mare, (Pavel Bartos: Aoleu.) cu alti trei frati in dotare. Si stiu povesti despre tine cand eram amandoi mici, ca impartim aproape aceeasi varsta, s-o impartim ca sa iasa mai mica, (Pavel Bartos: suntem tineri). Da, suntem tineri, da. (Pavel Bartos: avem o viata inainte) Pe vremea noastra, ca am prins epoca Ceausescu, era greu sa fii fratele mai mare pentru ca aveai mult mai multe responsabilitati decat restul echipei. Hai sa vorbim putin cum era sa fii fratele mai mare pe la 12-14 ani.

Pavel Bartos: Oo, cred ca as zice de pe la 9 ani, nu, de fapt cred ca de pe la 7-8 ani, pentru ca din clipa aia mi s-a spus Ok, dupa ce vii de la scoala, trebuie sa ai grija de aia mica. Atunci nu exista notiunea de bona, nici de bon, nici de orice, nu exista, si atunci cumva parintii mei se imparteau in doua schimburi ca sa aiba grija de noi.

Bineinteles ca se intampla, la nu stiu cate doua, trei saptamani sa aiba amandoi acelasi schimb. Si atunci eu trebuia sa am grija, dar am facut-o pentru ca, nu stiu, cred ca nu aveam alta posibilitate si nici nu gandeam ca poate fi si altfel. Adica fratele mai mare trebuie sa aiba grija de cei mici.

Bineinteles ca singura chestie pe care o uram din tot sufletul si de atunci si acum am chestia asta.. de stat la coada. Toata copilaria mea am stat la coada. La paine, la un moment dat stiu ca una dintre meseriile pe care mi le doream, eram incantat, cand o sa fiu mare o sa lucrez la alimentara. Pentru ca nu mai suporatm sa stau la cozi. Sau dimineata la butelie. Se intampla o data la o luna sa se termine butelia si atunci de la 3 dimineata te puneai la butelie.

Dar, pe de alta parte, statul acela la cozi, cum sa zic eu, ma definea prin citit mult. Luam Jules Verne si stateam si uitam de orele alea, pentru ca de la 3 pana pe la vreo 6 dimineata cand venea butelia si trebuia sa-ti anunti parintii, te duceai sus si ziceai „Uite, a venit de la butelie, hai sa cumparam butelia.” Sau paine.

Stiu ca una dintre cele mai groaznice chestii era pe cartela de masa, adica era pe bonuri painea. Si fiecare persoana avea jumatate si una dintre cele mai dramatice zile a fost 3 martie. Am pierdut cartelele. Si m-am gandit, noi primim 3 paini, ca eram 6 persoane, si am zis Mama, o sa murim de foame. Deci in capul meu, la varsta aia era gata, murim de foame, eu plec de acasa, ai mei ma abandoneaza.

Si in disperarea mea, plangand, ma intorc sa vad traseul, du-te inapoi, pe unde ai pierdut, si am ajuns inapoi la casa si m-a vazut un domn  plangand si imi zice „Ai pierdut niste bonuri de masa?” Da! Si mi le-a dat pentru ca le-a gasit. A fost cea mai fericita zi din viata mea, adica putea sa-mi dea atunci orice, si bicicleta, ziceam nu, nu, faptul ca mi-ati dat bonurile sunt cel mai fericit.

Cristina: Pe vremea aia bonurile nu aveau chiar aceeasi semnificatie pe care o au bonurile pe care le primesc parintii vostri. Era cartela singura sansa de acces la alimente, rationalizat, de asta era miza atat de mare. Dar astazi, fratii tai care te vad la televizor, care au copii, deci esti unchi,(Pavel Bartos: Da, si nasul lor.) cum este? Biologic esti fratele mai mare ca n-ai incotro.

Pavel Bartos: N-am cum sa nu fiu protector, de aia cumva i-am si adus in jurul meu. Stii cum e, e o chestie dupa o anumita varsta, ne avem doar noi fratii intre noi si atunci incerci sa fii cat mai apropiat, mai avem nevoie de un sfat, si eu de un sfat si ei de un sfat, ei de un ajutor si eu de un ajutor. E ceva normal, dar cred ca e un reflex venit din copilarie.

Cristina: Dar aia micii, nepotii, te vad cu Andrei Smiley, te vad cu toate vedetele de la televizor, cer si ei ca si copiii din preajma noastra autografe?

Pavel Bartos: Da, sunt normali. Ma duc la Vocea Romaniei si zic „Tudor, uite, te rog frumos, da-mi 3 autografe pentru copilele din clasa..”, ma rog, fetitele din clasa copilului meu sau chiar copilul meu vreau autografe si Tudor „Ba, tu esti nebun?”. Te rog eu frumos, stii cum sunt copiii, da-mi te rog frumos niste autografe. Bine, cel mai tare mi se pare ca toti copiii din jurul copiilor mei au chestia asta de a zice „Si eu sunt prieten cu Smiley.” Da, si eu sunt prieten.. dar e ceva normal.

Cristina: Spectatorii au deja putin background si au inteles ca nu vii dintr-o familie foarte avuta. Ai locuit la Miercurea Ciuc, e chiar o poveste amuzanta despre faptul ca nu-ti prea mergea telefonul acasa. Era un televizor pe lampi, ca asa era pe vremea aia, si marea realizare era cand de Revelion mergea televizorul ca sa aiba si ei sa se uite la un program, care era evident cu divertisment si care cred ca a fost inspiratie.

Pavel Bartos: Da, intr-adevar, Revelionul il tineam in fata televizorului pentru ca atunci se repara televizorul. Atunci era noaptea magica. Plus ca eu mai aveam un exercitiu, pentru ca nu mergea televizorul, mergea radioul, si stiu ca in fiecare duminica era la radio Unda vesela, si auzeam vocile actorilor si dupa-aia era un exercitiu extraordinar sa vad la televizor daca, e aproape ca la Vocea Romaniei, cand ma intorceam cu spatele, ia sa vedem, ce fata are acea voce. Era senzational. Si, bineinteles, ca dupa-aia, cand i-am cunoscut si pe cei in carne si oase a fost si mai emotionant.

 

La toti venisera mama, tata, sa-i vada in primul examen. La mine mama sa vina de la Ciuc pana la Cluj, oho! Si atunci a venit la mine, m-a strans in brate si mi-a zis „Sa stii ca au fost cei mai bine 5000 lei investiti din viata mea.”

Cristina: Dar am pregatit acest teren pentru ca exista o poveste foarte frumoasa din viata ta demna de un film, sper, candva, sa faci un film din ea, ca tot te-ai apucat de regie de film, si este vorba despre admiterea ta la facultate. Sa asezam in context: s-a gandit sa dea la Actorie fara ca mama lui sa stie ca da la actorie, a plecat de la Miercurea Ciuc la Cluj (Pavel Bartos: Ea stia ca dau la facultate, dar nu la Actorie.) Da, la Drept. Am ajuns la Cluj, la inscriere. De aici te rog sa povestesti tu.

Pavel Bartos: Da, era ultima zi, stiu ca la 2 se inchidea inscrierea si eu am ajuns la vreo 11 la facultate dupa ce am venit cu trenul, care, bineinteles, a avut doua ore intarziere, o noapte intreaga. Si am constatat ca nu aveam banii de inscriere. In Cluj nu stiam pe absolut nimeni si atunci a intervenit un soi de disperare, ca m-am dus la doamna de la inscrieri si i-am zis „Pot sa ma inscriu si va aduc poimaine banii sau cand imi trimitea..”

Pentru ca pe vremea aia nu era in 15 minute sa-ti aduca cineva banii, cum e acum, iti trimite sau ma rog prin tot felul de aplicatii.

Si am zis, uitati, in 3 zile imi trimite mama prin mandat telegrafic banii, pe care ii pusesem sus pe bucatarie ca sa nu se atinga aia micii de plic, si s-a uitat la mine ca la un nebun si mi-a zis „Nu, imi pare rau, nu aveti bani nu va inscrieti.” Si am zis, bine, ce sa fac, era 12 si daca ma duc prin oras, sperai la un moment dat sa dai de un cunoscut, ce cunoscut, si bineinteles ca am abandonat imediat ideea asta si m-am reintors in facultate.

Si am zis „Cine poate sa aiba bani intr-o facultate?” Ma rog, bani mai multi decat un elev. Si am zis profesorii. Si m-am dus catre cancelarie, norocul meu ca nu era vreo secretara in fata ca sigur ma sutuia si ma dadea la o parte, asa ca am intrat, si stiu ca era o cancelarie d-asta mare si erau niste profesori care stateau la mese. Pe atunci se si fuma, si era asa fum de tigara si zic Buna ziua! S-au uitat toti asa la mine „Inscrierile sunt in cealalta camera, 200 nu stiu cat, va rog acolo sa mergeti.”.

„Nu, nu, eu n-am venit.. adica am venit pentru inscriere, dar am uitat banii acasa. Si daca puteti sa ma imprumutati cu 5000 de lei.” Oamenii s-au uitat asa ca la un „asta e din tara de la noi?” ceva de genul asta, nu stiu. Si citeam asa, unii hai dom’le fa pasi, hai nu stiu ce, si stiu ca s-a ridicat de undeva din spate un domn care fuma tacticos, era foarte inalt, s-a ridicat si a zis „A, vrei sa te inscrii? Da, uite, poftim.” Si am zis Multumesc.

Nu-mi venea sa cred, mi-au dat lacrimile, a fost o descarcarea emotionala fantastica si am zis “Da’ in 3 zile vi-i aduc”. „Doar atat sa-mi aduci, biletelul ca te-ai inscris. Asta vreau.” Da, cum sa nu. M-am dus, era 2 fara un sfert, eram fericit, m-am inscris, am venit cu biletelul, poftim, si am plecat fericit, nu stiu, a fost cea mai, iarasi o alta.. cum sa zic.. lumea te intreaba care sunt momentele importante din viata ta, crede ca sunt cele de acum. Nu, sunt momentele alea, cred ca alea ne definesc si alea care ne-au dus mai departe si au fost cruciale in viata noastra.

Si stiu ca am venit dupa 3 zile, i-am dat banii, si el a zis Ah, da? Dar nu trebuia, bine. Si la mine a zis mama I-ai dat banii? Ca daca nu, sa nu cumva sa creada despre tine ca esti nu stiu ce.. I-am dat banii. Si stiu ca a venit la primul examen, de actorie, si eu mi-am pierdut tatal la 16 ani si aveam o lipsa de figura paterna in viata mea. Si a venit la mine, eu nu aveam niciun sustinator. La toti venisera mama, tata, sa-i vada in primul examen. La mine mama sa vina de la Ciuc pana la Cluj, oho! Si atunci a venit la mine, m-a strans in brate si mi-a zis „Sa stii ca au fost cei mai bine 5000 lei investiti din viata mea.”

Cristina: Lumea stie foarte putin despre tine, cat de perfectionist esti. Exista pe net, va rog sa cautati, un filmulet despre cand a mers el la Andreea Esca la emisiune la Europa FM. Si el inainte sa intre a inceput sa faca un exercitiu de dictie, super complicat, noi ne-am distrat cu acel exercitiu de dictie mult si am pus o multime de alte vedete sa-l faca. Bartos, oriunde este, cand are el ceva de facut, repeta, isi gaseste el un locusor, poate sa fie, sa cada cladirea pe langa, el sta intr-un scaun si repeta pana ii iese lui cea mai buna varianta din ce trebuie sa faca. De unde aceasta dorinta de perfectionism?

Pavel Bartos: Cred ca imi vine din teatru. Din teatru pentru ca acolo, la noi, este o vorba – Repetitia este mama invataturii – si de acolo imi vine tipul asta de repetitie. Stiu ca dimineata, uite si acum, inainte sa vin mi-am facut acest exercitiu de dictie pentru ca abia dupa 2-3 pot sa zic ca la mine e buna dimineata. Si atunci am un soi de inclestare a gurii si ca sa pot vorbi normal, sa pot sa nu mananc cuvintele, sa nu ma balbaii, imi fac aceste exercitii care ma ajuta si imi dau mie o relaxare ca nu voi fi atat de penibil. Cel putin. E si un fel al meu.

 Dar te chinuie daca gresesti? Adica prin perfectionismul asta te invinovatesti?

Pavel Bartos: Nu. Nu, pentru ca nu e o greseala colosala. Ar fi o greseala daca, de exemplu, am spectacol si sa nu ma duc la spectacol. O greseala majora ar fi sa promit ceva si sa nu fac. Nu, greseli de genul asta ca dupa-aia trag o balba asta sunt normale. Numai ca am si abilitatea necesara, cred, si istoria mi-a confirmat, ca pot sa trec si sa fac din asta un lucru normal.

Am vazut si din televiziune, pot sa fiu asa cum vreau sa fiu, pot sa gresesc pentru ca fac din greseala aia sa fie o greseala nevinovata si care chiar la un moment dat poate sa fie haioasa sau nu stiu ce, adica nu ar fi „Vai, am gresit, ce am facut, iertati-ma, scuzati-ma, sunt un bou, nu.”. Asta e, da, sunt un bou, iertati-ma, dar si boii isi au locul lor, nu-i asa? Si au cateodata farmec, si atunci ori dam publicitate cu seninatate sau mergem mai departe. Dar nu fac din asta o chestie capitala pentru ca mi se intampla si pe scena la teatru sa uit replici si atunci… dar trec peste, stiu cum sa imbrac toata treaba si publicul nici nu-si da seama.

 Tu esti dintre vedetele care .. (Pavel Bartos: Aoleu, suna asa aiurea asta cu vedetele) lasa-ma sa zic, ca se potriveste cu vedeta, care are o expunere foarte mare aproape in fiecare zi la televizor sau la teatru sau in cinema acum. Esti de 10 ani, cred, daca luam in calcul si

Pavel Bartos: Da, acum se intampla sa fie al zecelea sezon de Romanii au talent.

 Si daca luam in calcul si perioada de telenovele si seriale, esti de foarte multi ani, foarte expus, la a exploata imaginea ta in spatiul public. Sunt in sala foarte multi tineri care aspira la asa ceva, de asta am folosit cuvantul vedeta, astazi se foloseste mai mult influencer, dar e un fel de vedeta care face niste lucruri

Pavel Bartos: Persoana publica eu ii spun.  Vedeta este Simona Halep, este Gheorghe Hagi, Ilie Nastase, astia care sunt cunoscuti si care pot si trai la un anumit nivel. Noi astia cu credite la banca…

Dar sa stii ca eu stiu o intamplare despre cand tu erai in aeroport si era si domnul Hagi. Stii intamplarea aia? Ti-aduci aminte? Si lumea voia sa se pozeze cu tine si tu le ziceai „Dar pozati-va cu domnul Hagi, va rog, pozati-va cu domnul Hagi” . Dar, revenind, intrebarea mea este cum faci sa nu te consumi? Sa nu te arzi si sa captezi atentia publicului pe o asa durata de timp. Pentru ca tu traiesti la capatul liniei, intr-o forma foarte tehnica din exploatarea propriei imagini, a propriului talent. Produci un continut pe care..

Pavel Bartos: Da, probabil de aia nu sunt bun pe vlogger. Am incercat si asta. Ideea este ca eu cred in lucrurile constante, in lucrurile facute treapta cu treapta, adica n-am crezut niciodata in hei rupiste, ca in muzica, ai un hit si dupa-aia dispari. Nu cred in tipul asta de munca, de aia, nu stiu cati dintre voi stiti, dar eu dupa ce am terminat la Cluj, dupa-aia m-am dus actor la Satu Mare. Ca toata lumea zice Ba, tu vorbeste Pavele? Da, eu vorbesc, pot sa vorbesc pentru ca eu am inceput ca si actor la Satu Mare.

Eu cred foarte mult in scoala provinciei, enorm de mult, pentru ca pentru un tanar actor acolo ai sansa sa ti se ofere roluri mari. Sa gresesti pe roluri mari, sa fii prost, sa fii tampit, fara sa existe presiunea rezultatului imediat. Daca in Bucuresti ai gresit, de exemplu pe un rol mare, nu stiu daca anul viitor ti s-ar mai oferi un rol. Acolo am putut sa invat niste lucruri extraordinare, sa gresesc. Am jucat Romeo si Julieta, am fost ca dracu’. Atunci nu mi-am dat seama, mi-am dat seama dupa vreo doi, trei ani.

 Erai Romeo?

Pavel Bartos: Eram Romeo. Bine, eram varianta slim fit.

 Imi pare rau ca nu avem aici fotografia cu tine cu plete, dar am sa pun pe facebook la mine sau la tine pui o fotografie pentru ca avea potential foarte mare de Romeo, trebuie sa-l credeti.

Pavel Bartos: Am inteles. Nu stiu daca cautati pe internet Pavel Bartos tanar o sa vedeti. E o fotografie alb-negru. Ideea este ca eram slim fit, si era o perioada cand credeai ca poti sa faci oricand, orice. Nu este asa.

bartos tanar

Pentru fiecare exista un timp, dar cred in chestia asta de a incerca orice. Asa cum a spus un antevorbitor de-al meu, si Selly si Andreea, au zis ca e bine sa gresesti, e foarte bine sa gresesti. Credeti-ma ca din greseli se invata. Bine, acum sa nu fii dobitoc sa persisti in greseala, ci sa inveti ceva din greseala aia. Este foarte important. Dar e bine sa va lasati copiii sa greseasca, e bine sa ne lasam noi sa.. adica eu acum gata, ma duc sa fac o greseala, normal ca nimeni nu are intentia asta. Dar daca ai gresit, nu fa un caz din ea; nu, invata ceva din ea si mergi mai departe. Cel putin asta a functionat la mine si va sfatuiesc si pe voi. Nu faceti o drama din greseala, nu, cred ca e bine sa gresesti.

 Pentru ca eu mai stiu din deciziile tale profesionale, in partea de sa nu ma consum. Tu ai avut de foarte multe ori puterea si relaxarea sa spui „nu ma bag in proiectul x”.

Pavel Bartos: Da. Marele meu noroc a fost, va spun si sincer, nu m-am nascut destept de mic. Nu ca acum as fi, dar sunt un pic mai destept. Norocul meu ca toate aceste lucruri mi-au venit la o varsta la care puteam sa gestionez aceste lucruri. Adica lucrurile majore din viata mea au venit undeva dupa 30 de ani.

Dar uite il admir pe un om ca Selly care gandeste asa la cei 18 ani ai lui. Mi-as fi dorit sa fiu asa, nu era asa. Cum sa zic eu, mi-au venit la o varsta cand stiam sa gestionez, nu m-a luat valul, ca probabil daca imi veneau si mie la 20 de ani, probabil ca primul lucru imi luam si eu o masina de nu stiu care si voiam sa ma arat sau nu stiu ce. Habar n-am. Poate nu ar fi fost asa. Dar mi-au venit la o varsta la care stiam sa gestionez pentru ca deja aveam familie, aveam responsabilitati.

Deja la contentul pe care il livrezi, eu ma gandesc, cum sa zic eu, eu am tipul asta de responsabilitate, pentru ca ma gandesc si ce livrez pe sticla. De ce? Pentru ca stiu ca a doua zi poate sa vina colegii fetitelor mele sa zica uite, l-am vazut pe tatal tau facand asa. Adica exista un soi de responsabilitate in chestia asta. Asta nu inseamna ca la Romanii au talent nu pot sa copilaresc si eu impreuna cu Smiley si sa fim ca niste copii de 7-8 ani cateodata sau de 3 ani de multe ori.

Teatru te si provoaca, in teatru ti se cere sa fii si altfel decat cel simpatic care esti pe televizor. In teatru ti se cere sa ai si un rol de drama, sa cauti alte lucruri in tine, lucruri care te provoaca sa citesti, sa te educi in continuare si asa am tinut foarte mult la teatru si tin enorm de mult pentru ca cred ca evolutia mea de acolo imi vine

Cristina: Am ajuns la fetite, cuvantul magic fetite, esti posesorul a trei fetite. (Pavel Bartos: Da.) Si o sotie in dotare, patru fete acasa, viata grea. (Pavel Bartos: Asa e.) Dar noi am mai discutat, sunt foarte fascinata, acum inteleg ca si fetita mijlocie e in aceeasi directie, dar fetita cea mare care acum are 15 ani, acum vreo 2 ani citea Jurnalul lui Anne Frank. Stiu ca si atunci te-am intrebat dar mi-ar placea sa-mi spui cum le-ai convins sa citeasca pentru ca ea citeste de placere, nu era la obligatie ce facea, era foarte fascinata, descoperise si era foarte fericita cu ce descoperise si citea.

Pavel Bartos: As vrea sa zic ca eu am convins-o, dar de fapt e marea calitate a sotiei. De fapt una dintre marile mele calitati este sotia mea. E un mare noroc. Avand-o pe ea acasa, eu am relaxarea necesara sa fac ceea ce fac. Ea a avut grija pentru ca fiind foarte apropiata de copii, fiind aproape tot timpul cu copiii, i-a putut indruma si, intr-adevar, cum zicea si Selly, cat de important a fost pentru el ca parintii au petrecut foarte mult timp cu el.

Intr-adevar, e foarte important sa petreci timp, de aceea eu imi fac in disperare timp ca sa petrec cat mai mult cu familia mea. E foarte important. Avem o regula si incerc sa ma tin de ea: cand intram in casa niciunul nu se mai uita pe telefon. Incerc, pentru ca am invatat in viata sa am foarte multa rabdare de cand ai fete si sa asculti. Daca pe mine ma vedeti asa expansiv, nu stiu acum, acasa sunt un ascultator perfect. De la aia mica pana la sotie „Da, draga mea, asa este.” Stii cum e? Sunt pentru ca acolo imi dau seama ca si copiii vor sa fiu atent, sa-i ascult, dar sa-i ascult in sensul bun al cuvantului. Adica nu printre doua telefoane si dupa-aia de fapt nici nu stii ce ti-a spus copilul ala. Nu le fac toate perfect, nu, dar macar sunt constient de acest lucru si incerc sa ma apropii de taticul pe care si-l doresc ele.

Cristina: Pentru ca ai zis de timp, pentru mine e o uimire cum reusesti sa-ti faci timp sa mergi la spectacolele altor colegi si la premierele de film ale altor colegi, sa-i sustii, face parte cumva tot din empatia si caracterul tau cu care am inceput, dar nu despre asta vreau sa vorbim, asta doar voiam sa te laud eu ca muncesti foarte foarte mult si iti faci timp si pentru astea. Dar in toata avalansa aceasta de lucruri, trei copii acasa, multe filmari, multe spectacole la teatru, tu te-ai decis sa devii si regizor de film. Sigur, stiu, mi-ai povestit zilele trecute si imi aduceam aminte doar acum 3 ani cand mi-ai zis „O sa fac un scurt metraj”, care a devenit mediu metraj. De ce te-ai gandit, e un exercitiu foarte bun sa le explicam celor din sala, de ce ti-ai provocat singur aceasta intamplare, pentru ca este un exercitiu foarte bun pentru ceea ce vor sa faca ei in viata, cu lucrurile pe care vor sa le faca ei in viata.

Pavel Bartos: Cred in challenge-uri. Cum zicea Andreea, e bine sa te reinventezi, sa mergi mai departe. Eu am tinut foarte mult la teatru, indiferent, pentru ca era o chestie in televiziune desi televiziunea imi ocupa aproape tot timpul, incearcam sa am macar o premiera sau doua pe an pentru ca eu cred ca evolutia mea artistica vine din teatru.

Teatru te si provoaca, in teatru ti se cere sa fii si altfel decat cel simpatic care esti pe televizor. In teatru ti se cere sa ai si un rol de drama, sa cauti alte lucruri in tine, lucruri care te provoaca sa citesti, sa te educi in continuare si asa am tinut foarte mult la teatru si tin enorm de mult pentru ca cred ca evolutia mea de acolo imi vine. Si, bineinteles, ca am tot asteptat sa vina filmul la mine.

Si pentru ca n-a venit, am zis sa ma duc eu la el. Dar am zis sa ma duc eu la el cand sunt pregatit cumva pentru el. Adica nu ca acum fac un scenariu si maine l-am filmat si l-am pus, pentru ca eu cred ca daca vreau sa-l fac, sa-l fac bine. Sa nu-l fac doar ca sa bifez. Daca am ceva de spus, spun. Ca si asta imi ziceau colegii „Ba, ti-ai facut un canal de Youtube, dar de ce nu faci o regularitate din asta?”

Pentru ca am sa pun cand am ceva sa spun. Pentru ca oricum fac destul content in fiecare vineri seara sau nu stiu ce, lucru care imi ocupa enorm de mult timp, incat sa ma ocup, sa fac in fiecare zi, pentru ca intr-adevar, cum zicea si Selly, ii ocupa foarte mult timp sa livreze content si sa mentii acea plaja de abonati pe care-i are.

bartor regizor

Cristina: Si ai fost regizor de film, a fost greu?

Pavel Bartos: Da, n-am stiut la ce m-am inhamat, va spun sincer. Dar am avut o echipa minunata pentru ca eu sunt adeptul echipei. V-am spus, am avut o perioada cand credeam ca pot sa le fac eu pe toate, singur si oricand, orice. Nu-i asa. Daca n-ai o echipa buna in jurul tau, tu nu poti sa fii cel care esti.

E valabil si-n teatru, si-n televiziune. Mi s-au demonstrat astea de-a lungul timpului. Daca n-am echipa in care stiu ca daca eu dau acum ca intra nu stiu ce, chiar intra, ca eu sa am relaxarea sa ma duc in partea cealalta, sa pot face altceva. Dar toata lumea stie acolo foarte bine mersul, si asta imi da mie relaxarea ca sa fiu si sa livrez lucruri bune. La fel si in teatru. Daca as sti ca nu-mi intra, cum sa zic, partenerul nu poate sa-mi dea replica cum trebuie, cel de la decor, masinistul sau recuziterul sa-mi aduca.. stii cum e, lucrurile s-ar complica si in loc sa fie o bucurie sa fii pe scena sau in fata televizorului, ar fi un chin, mama cum ma descurc.

Dar ai fost autoritar? Ai fost dictatorial ca regizor? La perfectionismul tau ai potential.

Pavel Bartos: Nu pot sa spun, stii cum e, m-am lovit exact de ce livram eu regizorilor. Cand esti actor ai tipul asta de gluma hahaha si ala zice, ba, va rog eu frumos, hai sa ne concentram, pica lumina, nu stiu ce, si ma gandeam cat de suparator eram eu poate cateodata pentru regizor. Si nu puteam sa fiu dur cu ei pentru ca erau prietenii mei, erau colegii mei din teatru, dar a trebuit sa ma impun pentru ca altfel riscam sa nu putem sa filmam tot ce aveam de filmat. Mi-a fost foarte grea schimbarea asta, de la colegul care eram actorul, in regizorul in care sa fiu pertinent si sa le spun sa ma creada.

Pentru ca e foarte important. Daca actorii nu cred in regizor, imediat in incaleca si chiar sa adere la toate stangaciile mele si asta pentru ca aveau incredere in mine, iar produsul a demonstrat ca suntem pe drumul cel bun.

 Asa este, o sa fie in curand filmul. Pentru ca ai vorbit putin de teatru, nu te rog pe tine sa spui nimic, vreau doar eu sa le recomand celor din sala sa mearga sa vada doua spectacole: unul se numeste Fugarii, sunt texte din Cehov, si o sa vedeti un Bartos cel mai badaran si mai nesimtit pe care vi-l puteti inchipui, un contre emploi total,te gandesti ”Doamne, cum de l-a vazut regizorul in acest rol”, el fiind acest politicos, cuminte, linisiti;

Si sa vedeti Sluga la doi stapani, unde toate celelalte roluri sunt femei, el se joaca si cu publicul din sala foarte mult. Amadoua spectacolele sunt la Odeon. Si este din nou un spectacol care arata cu totul o alta fata decat cea pe care o vedem acum sau pe care o vedem la televizor.

Si acum ultima mea intrebare si ai scapat de mine, dar o sa-i mai rog si pe ei sa mai puna o intrebare sau doua. Cum povesteai tu putin mai devreme, la 16 ani ti-a fost greu ca ti-ai pierdut tatal si cred ca atunci lumea ta era putin asa zguduita si grea.

Pavel Bartos: Nu, n-am avut timp sa-mi dau seama pentru ca dintr-odata a trebuit sa devin capul familiei si n-ai timp, adica, mama, Pavele, ai o luna la dispozitie sa te gandesti devii capul familiei sau nu?

 Daca astazi te-ai intalni cu tu, Pavel Bartos de astazi, pe care lumea cand te-ai suit pe scena au spus sexy Pavel Bartos pentru ca asta e imaginea, (Pavel Bartos: am si eu nisa..) da, ai si tu nisa ta. Dar daca Sexy Pavel Bartos cu notorietatea de astazi, cu aceasta simpatie la public dar cu realul Pavel Bartos care munceste super perfectionist cum am incercat sa aratam acum, sa va arat prin ceea ce a vrut el sa va povesteasca, s-ar intalnit cu Pavel Bartos de la 16 ani cand lumea lui era absolut bulversata, ce i-ai spune?

Pavel Bartos: Foarte greu. Normal ca i-as spune Stai linistit, o sa fie bine. Dar mi-e si teama sa-i spun acest lucru pentru ca daca-i spun, tare mi-e ca se culca pe o ureche, si atunci nu i-as spune nimic pentru ca eu sunt ceea ce sunt astazi datorita acelui Pavel Bartos de la 16 ani, acela care avea toate grijile lumii asupra lui. Credea atunci ca toata lumea lui este data peste cap. Ca intrebarea lui era Dar de ce mie mi se intampla si nu altora? Nu, nu i-as zice nimic. L-as lasa pentru ca eu sunt suma tuturor greselilor, tuturor lucrurilor bune pe care le-a facut acel om la 16 ani. Asa ca nu i-as zice nimic.

 

Intrebari de la spectatori.

 O intrebare, te rog: pe langa raspunsul de mai devreme, sunt curios, ce a facut ca Pavel Bartos sa devina ce este acum. Sunt multi care in tinerete au fost la facultate sa devina doctori sau avocati si au ales muzica sau teatru. Sunt multi care au lucrat in radio sau teatru sau TV, dar nu au trecut de pasul ala. Ce a fost acel in plus, si nu doar munca si perseverenta, mi-as dori un raspuns mai fin, nu doar autenticitatea.

Pavel Bartos: Pfuu, raspuns fin. Nu stiu, nu cred ca sunt atat de finut. La un moment dat, acum ma gandeam si la chestia asta, cand zicea Andreea ca eu imi dau masurile, eu nu am nicio problema, numai ca iarasi ii pune in dificultate pe stilisti, da, am o greutate fluctuanta asa ca descurcati-va. Finut, stii cum e?

Este vorba de foarte multa sansa. Enorm de multa sansa in meseria asta. Ca de fapt, crede-ma, am avut colegi mult mai talentati ca mine in facultate si ziceam „Doamne, cum pot fi eu coleg cu ei sau cat de prost sunt eu in comparatie cu ei.” Dar suntem suma alegerilor. Se pare ca la un moment dat am facut niste alegeri mai bune.

De exemplu, imi era foarte usor sa raman la Satu Mare, intervenise un soi de comoditate, devenisem o mica vedeta a teatrului si as fi putut sa raman asa. Dar am zis, mai, vreau sa joc cu actori mai importanti, vreau sa joc cu regizori mai importanti, vreau sa, acum stii cum e, daca ti-ar zice vreun actor ca nu vrea sa fie si iubit de catre public si popular, poti sa-i spui in fata ca e ipocrit. Toti vrem sa fim iubiti de public, toti vrem sa fim cunoscuti. De aia te si apuci de meseria asta, nu te apuci pentru ca nu stiu. Si atunci mi-am dorit sa joc cu actori mai buni.

Normal ca nu mi-a venit din prima. Mi-am  facut un one man show, a trebuit sa recitesc tot Shakespeare, tot ce citisem in facultate. Mi-am dat seama ca citisem aiurea sau superficial. Si m-am dus la Gala tanarului actor si am castigat-o. Wow. A fost iarasi un alt moment extraordinar. Pentru ca dupa aceea, culmea, am trait una dintre cele mai nasoale seri ale mele. Cand trebuia sa ma bucur, eu am avut 5 oferte.

Era Teatrul National Craiova, era Teatrul National Timisoara, era Teatrul Tineretului Piatra Neamt, Teatrul Mundi si cred Clujul. Si in loc sa ma bucur enorm ca mi s-au oferit atat de multe, eram, bai, dar de ce n-a venit doar una singura ca sa am alegerea clara.

Atunci a trebuit sa iau sa ma gandesc asa Craiova – acolo cum e? Acolo e Purcarete, un mare regizor care face spectacole mari, cu multa lume. Ce risc acolo? Risc sa ma duc acolo si sa devin unul din multime dar joc intr-un spectacol mare a lui Purcarete. Dupa aceea Teatrul Tineretului Piatra Neamt, nu era perioada lor cea mai buna. Si la Teatrul National Timisoara veneau regizori din Uniunea Teatrala Europeana, tineri, care nu stiu actori romani, si au zis ca ei dau auditii, casting. In Romania era pentru prima data cand in teatru se dadea casting. Si am zis, uite, acolo vreau. Pentru ca acolo nu se punea problema ca te stie, nu te stie. Acolo vedeau esti bun sau nu.

Si m-am dus si am luat doua roluri principale. Si m-am angajat la Timisoara, dar asta pentru ca iarasi a fost o alegere. Ceilalati actori, unul care era foarte bun a ramas la Satu Mare. E si acum la Satu Mare. Nu ca nu mai e la fel de bun, dar dupa un anumit timp intervine asa o plafonare, adica cand nu mai ai challenge-uri mari in viata intervin niste probleme. Nu stiu mai fin decat atat, ca sunt fericit ca am facut alegerile bune pentru mine, nu inseamna ca si pentru ceilalti, dar pentru mine au fost alegerile alea bune in momente importante. Si nu m-am dat batut.

Nici televiziunea nu mi-a venit peste noapte. Ca sa intelegeti, cand am venit, in primii doi ani am dat 37 de castinguri. N-am luat niciunul. Abia la 38-ulea, a fost o reclama pentru Israel. Si puteam sa zic, mama, gata, da’ nu sunt bun. Nu, ziceam ca nu-s omul potrivit la momentul potrivit, dar ma inversunam. E foarte important sa crezi in tine, sa ai incredere in tine.

Daca tot am vorbit astazi despre omul Pavel Bartos, multi poate nu stiu despre faptul ca sustii foarte mult evenimentele caritabile si vii la noi la Iasi la Balul de la Castel si iti multumim pentru asta, dar as vrea sa revenim putin la regizorul Pavel Bartos pentru ca este ceva nou, as vrea sa facem un exercitiu si sa ne gandim daca ti-ai regiza propriul film, cum s-ar numi, cine ar juca rolul tau si de ce.

Pavel Bartos: Ca sa-i fac o placere sotiei mele, cred ca daca as face un film despre viata mea, ar fi Brad Pitt actorul care ar juca. Dar nu stiu daca ar avea calitatile necesare, nu stiu. Cred ca inaltimea il dezavantajeaza total. De Niro a imbatranit, ai, ai, ai. Nu stiu, n-am aceasta sa fac un film despre viata mea, nu, eu vreau sa-mi traiesc viata. Fiecare zi eu consider ca e un film, sunt intr-un film.

Eu sunt multumit cu viata mea, va spun sincer. Eu sunt fericit, sunt sanatos, familia mea e sanatoasa. Normal ca tocmai de aia vreau sa ma fac si regizor, sa incerc lucruri noi, adica sa-ti mai dai un reset vietii, creierului. Dar important e sa fii multumit si cu ce ai. Ca noi de obicei suntem multumiti sau realizam ce am avut abia dupa ce ni se intampla ceva dramatic. Nu, bucurati-va un pic de ce aveti, credeti-ma. De faptul ca va puteti ridica, merge pe doua picioare, de soare, de ploaie, ca zicea cineva, vai, a venit ploaia, mama ce nasol, ce ma fac, si am zis mama, dar ce probleme ai. E si asta, na. Dar eu zic ploaia aduce belsug pentru unii asa ca…

Cristina: Pe belsug si pe bucurati-va de ce aveti, incheiem. Iti multumesc din tot sufletul meu ca ai venit astazi.

Pavel Bartos: Eu va multumesc ca m-ati suportat.

(dupa interviul live, Pavel Bartos a infruntat o coada f f lunga si a imbratisat spectatori aproape o jumatate de ora)

4037
selly 1Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Transcriere interviuri live, webstock

E unul dintre noii idoli ai copiilor, e vedeta de Youtube, o categorie de vedeta care in urma cu 15 ani nici macar nu exista. Noutatea domeniului si impactul lui e atat de puternic incat generatia mea ii cauta nod in papura. Natural. Ridicam cate o spranceana si ne gandim „Dar cum a ajuns baiatul asta ca la doar 18 ani sa aiba atat de multa notorietate si atat de mult succes, si poate sa castige mai multi bani decat noi.”. Cred ca multi adulti nu-i dau credit pentru munca pe care o face si, recunosc, ca in special pentru ei e aceasta intalnire si pentru asta l-am rugat pe Selly sa vina astazi la noi. Andrei Selaru.

Selly: Buna dimineata! Ma bucur sa va vad! Buna Cristina!

 Trebuie sa le spunem ca te-ai trezit la 4 ca vii de la Craiova.

Da. Nimic neobisnuit.

 In urma cu doar cateva zile ai fost la prietenii mei de la Europa FM, ei aveau o situatie, o campanie umanitara, intalnisera o doamna care avea niste probleme. Doamna avea o fetita de 12 sau 14 ani (Selly: 14 ani) care voia sa se faca vloggerita si atunci ei s-au gandit „Hai sa-l invitam pe Selly, s-o cunoasca, sa fie o surpriza, sa fie un moment frumos la radio.”Numai ca tu ai facut ceva foarte surprinzator pentru mine. Ti-ai dat din casa unul dintre obiectele cele mai speciale.

Am verificat la Europa FM daca ei te-au rugat sa faci asta si mi-au spus Nu, nu era vorba despre asta. Era vorba doar sa te duci sa te intalnesti cu ei. As vrea sa povestesti putin de ce ai rugat un prieten sa-ti aduca de acasa ceva, foarte personal si de ce ai renuntat la ceva din casa ta pentru o fetita de 14 ani.

Eu cred foarte mult in puterea unui om cu un vis. Stii, adica sunt extraordinar de multi oameni care isi doresc cu atata ardoare sa faca un lucru, sa se realizeaze, sa-si duca o pasiune sau un vis la bun sfarsit sau s-o inceapa. Si cand am vazut acest caz la Europa FM, dincolo de toate problemele de tot cazul social care a fost acolo, eu am vazut o fetita care avea un vis si se afla in imposibilitatea de a-l realiza si atunci mi-am dat seama ca pot s-o ajut mai mult decat cu venirea mea care ar fi fost o bucurie de moment, sa spun asa.

Si mi-am dat seama ca ar fi cumva un impuls foarte mare pentru ea si cumva ar impinge-o sa se dedice pe zona asta de vlogging daca i-as darui prima mea camera pe care am cumparat-o cu banii mei.

E o alta poveste legata de camera aia, eu am cumparat-o in 2014 cand faceam Youtube de cam 1 an si aia au fost primii bani pe care eu i-am facut din Youtube. Au fost in jur de vreo 2500 lei, a fost prima incasare pe care am avut-o si din toti banii aia mi-am luat un DSRL Entry level si cu ala am facut milioane si milioane de vizualizari. A fost camera pe care am folosit-o foarte foarte mult.

 Cand ai zis milioane si milioane speram ca zici de euro.

Nu, Nu.

Asa, dar totusi era un obiect cu o valoare sentimentala foarte mare. Acasa, tinut la tine, intr-un loc special, are tot felul de stickere camera aia si tu ai renuntat. Daca te-ar fi intrebat cineva acum 3 ani „Selly, renunti la prima ta camera?” Ai fi dat-o?

Nu stiu, pana la urma e tot un obiect. E doar un obiect. Adica, avea intr-adevar o valoare sentimentala, dar daca obiectul in mainile altcuiva poate sa fie mult mai de folos decat la mine pe un raft adunand praf, de ce sa nu faci un gest dragut? Mai ales ca n-a presupus niciun efort extraordinar chestia asta.

Si sa stii ca eu am ascultat in live la Europa FM, de asta stiu povestea, si am urmarit sa vad daca tu o sa pui pe canalul tau, ca sa promovezi fetita si dincolo de mediul in care fusesei invitat. Si am vazut ca ai postat un film unde i-ai lasat inclusiv linkul copilei ca sa-i faci vizualizari si ca sa-i faci subscriberi. Mi s-a parut foarte generos din partea ta. Te-ai uitat pe ce face?

Da, da, m-am uitat. E o vloggerita la inceput, are doua videoclipuri pe canal. Eu tot ce vad in ochii ei este dorinta de a face asta un pic mai bine si cred ca daca intr-o zi o sa scape de problemele materiale si limitarile pe care le are acum din punctul asta de vedere material, eu cred ca poate realiza chestii foarte misto. Am vazut-o ca stia foarte bine despre filmat, despre editat, ca o interesa zona asta, deci eu ii doresc tot binele. Are sanse.

E normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta de vloggeri si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic

Ai ajuns in atentia opiniei publice dincolo de comunitatea ta foarte mare de pe Youtube, dupa ce revista Decat o revista, Irina Tacu, care a fost colega cu mine la Tabu, s-a gandit sa faca un profil al tau. La momentul respectiv s-a inflamat toata lumea nu pentru ce declarasei tu, ci pentru ca Decat o revista s-a gandit sa scrie despre un pusti de aproape 18 ani la momentul acela. In valtoarea lucrurilor, spuse si nespuse in momentul ala, in care era tinta Decat o revista si tu erai un adolescent care iti faceai treaba si ai dat un interviu. Au fost lucruri care te-au marcat din ce s-a zis?

In ce sens sa ma marcheze? Ma asteptam oarecum la o reactie negativa din partea unei parti ale opiniei publice. Eu am invatat cu timpul sa ma detasez de ce se spune, de jigniri, de lucrurile care mi se aduc, sa le vad pur si simplu ca „uite, atatia oameni apreciaza, atatia oameni nu apreciaza, asta e un calcul, asta e un grafic.” O parte dintre romani au mentalitatea asta „sa moara capra vecinului”, daca mie nu mi-e bine sa nu-i fie nici altuia bine, si mai au si chestia asta ca „Ce domle, aia e munca? Hai, pe bune, aia e munca? Asta munceste aici? Adica..”

E o mentalitate cu care e normal sa ne confruntam pentru ca apar atat de multe joburi noi, apar atat de multe posibilitati, atat de multe revelatii in tehnologie, incat, nah, ce faceam eu in urma cu 15 ani n-ar fi fost posibil. N-ar fi fost posibil nici in urma cu 10 ani, e normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic. (Cristina: Sau o joaca.) Sau o joaca, da.

Dar in valul ala, ca nu mai era doar comunitatea ta care se certa pe un subiect, se certau niste oameni din afara comunitatii tale, pe subiectul Selly. Cu cine te-ai sfatuit despre cum sa reactionezi? Ai vorbit cu parintii tai, ti-au zis ceva? Cu cine vorbesti in asemenea situatii. Sigur ca la scara mare este un vartej intr-un pahar cu apa, dupa aceea. Dar in momentul ala, cand esti in timpul actiunii si toti navalesc pe tine, a fost un mega iures atunci, sa ne aducem aminte.

Da, intr-adevar, a fost un iures, dar ca numere efectiv, ca oameni care au fost deranjati, daca iei pur si simplu un numar de oameni, n-a fost un numar atat de mare. Desigur, m-am sfatuit si cu parintii, m-am sfatuit si cu echipa de PR de la Fabrica de PR. Dar n-am avut nicio reactie. Cred ca am iesit la radio Guerilla, ca m-au intrebat si m-au rugat sa am o interventie si sa zic cateva vorbe despre scandalul ala…

Dar te deranja in vreun fel?

Pe mine ma bucura ca au ajuns alti oameni sa ma cunoasca, ca am ajuns in atentia altor oameni si ca s-a creat un subiect de discutie in jurul meu. Acum fiecare isi face ce parere vrea, eu am fost impacat cu mine pentru ca articolul mi s-a parut foarte bine scris, l-am citit de vreo doua ori, mi-a placut ce am zis acolo, sunt de acord in continuare cu ce am zis acolo, deci eu am fost real si oamenii pot sa-si faca ce parere vor, eu doar ma bucur c-a ajuns la multi oameni si ca din tot iuresul ala cumva a iesit pozitiva situatia. Adica lumea pana la urma, majoritatea oamenilor a avut o intelegere mai buna despre ce fac eu decat aveau inainte. Inainte poate nici nu ma stiau.

Absolut. Dar esti constient ca nu li se intampla copiilor de 18 ani, imi cer scuze ca ma adresez cu copilul, stiu ca esti un adolescent, gandesti foarte matur, dar nu li se intampla, colegilor tai din scoala nu li se intampla sa se intalneasca cu un scandal la nivel national si sa trebuiasca sa faca fata acelei intamplari. Ai simtit in momentele alea ca vrei sa arati cuiva, sa demonstrezi in mod special cuiva cum esti tu de fapt?

Da si nu. E adevarat ca majoritatea copiilor, adolescentilor de varsta mea nu trece printr-un nivel de presiune si de stres, de nopti nedormite, cum o fac eu, dar asta e un sacrificiu care vine cu multe recompense. Si principala recompensa este ocazia de a face ceea ce iubesti, ceea ce-ti place. Cand poti sa faci ceea ce-ti place si poti sa faci si bani din asta, chestia asta te elibereaza, iti ofera oportunitati, iti ofera ocazia de a face un film de cinema, spre exemplu, ceea ce noi facem, va iesi de Craciunul asta.

Iti ofera toate ocaziile astea de a face astea la nivel mai profesionist. Pentru mine se merita din plin chestia asta. Eu cred ca arat cum sunt de fapt in toate videoclipurile mele. Cred ca daca lumea vrea sa ma cunoasca mai bine poate sa intre la mine pe Youtube sa se uite la ceea ce facem. Vor vedea ca unele chestii sunt pentru un public mai mare, vor vedea ca multe chestii sunt pentru un public mult mai mic. Dar poate cu ceva de acolo se vor identifica.

selly webstock

Cand era mic, parintii au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari.

 

Recunosc ca am cercetat inainte de articolul din Dor cu ce se ocupa parintii tai, pentru ca eram curioasa ce te-au invatat acasa de vorbesti atat de coerent, atat de ritmat, atat de dracos, daca e voie exprimarea asta, si totusi ai 18 ani.

 Te-am descoperit pe la 16 ani cand cautam sa inteleg si am vazut ca mama ta e profesoara de matematica, deci ai invatat ceva rigoare de acolo, si am mai citit ceva, cred ca este si in articolul din Dor ca tatal tau iti dadea sa asculti Parazitii si Bug Mafia. As vrea foarte tare sa stiu daca erau versuri cenzurate sau nu.

Nu, hai sa va povestesc cum a fost intamplarea asta. Nu erau versuri cenzurate ca sa-ti raspund la intrebare.

Eu am primit un MP3 player cadou cand eram foarte mic. Erau la moda pe atunci si tata mi-a pus pe el de la mai multe trupe, de la mai multi artisti diverse melodii, erau doua, trei de la Parazitii si Mafia, care pe mine m-au atras in mod deosebit, dupa care am invatat sa pun singur melodii pe stick si am descarcat doua albume full, unul de la Parazitii, unul de la Mafia si uite ca n-am ajuns atat de rau, adica puteam sa… dupa blocuri.

Dar in acelasi timp stiu ca parintii tai in copilarie au avut sa-ti ghideze coordonarea, atentia, si au facut o multime de lucruri, exercitii sau intamplari, s-au jucat cu tine.. Ce iti mai aduci aminte din perioada aia? Pentru ca garantez ca daca rog parintii sa ridice mana cati si-ar dori dintre copiii lor sa vorbeasca si sa fie asa ca tine, scoram bine. Ce faceau parintii cu tine de ti-au format asa o personalitate?

In toata perioada de early childhood, sa zic asa, de la 0 la 5 ani, parintii mei au avut foarte mare grija sa nu ma abandoneze in fata televizorului, sa nu ma abandoneze la desene. Nu, ca sa fie clar, ei n-au fost niste oameni cu niste posibilitati financiare deosebite, din contra, au fost si sunt in continuare niste oameni obisnuiti, dar sunt niste persoane foarte dedicate si foarte inteligente. Ei, in copilaria mea, au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si asta e cheie sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari, sa pot sa intreb cum functioneaza asta? De ce e asta asa? De ce se intampla asta?

La unele intrebari stiau raspunsul, la alte intrebari nu stiau raspunsul dar ei mi-au stimulat aceasta curiozitate. M-au facut sa fiu captivat de ce se intampla in jurul meu si automat, atunci mi-am dorit si eu sa fac lucruri. Adica n-am vrut sa fiu pasiv la tot ce se intampla in jurul meu, mi s-a parut ca e o lume extraordinara, o lume in miscare, e fabulos, vreau si eu sa fac ceva, vreau sa fac un lucru. Si cand eram mic am avut o gramada de pasiuni pentru diferite meserii. Am vrut sa fac roboti, am vrut sa fiu electrician, la 10 ani mi-am facut un site de programare in care aveam niste aplicatii, pe care inca le puteti descarca, o sa va dau siteul.

Si multe medalii la matematica si la romana la scoala. Ai fost si pe sistemul tocilar un pic.

Un pic. Da, era fun, am fost intr-o scoala generala din Craiova in care foarte multi colegi mergeau la concursuri si la olimpiade si atunci nu era ceva considerat, stii, de tocilar, era super ok.

Nu e ceva rau, este chiar o lauda. Cred ca toti parintii si-ar dori sa le fie copiii tocilari si sa ia medalii. Astazi cum arata o zi a ta? Pentru ca nu mai e cu atat de multa joaca. Doar astazi te-ai trezit la 4 dimineata ca sa ajungi aici, trebuia sa fii la scoala, vine bacalaureatul peste tine in curand. Adica e veselie?

Da, viata mea in mare parte e veselie, dar este si partea aia de stres, partea aia de griji. Cred ca este veselie atunci cand reusesc ce-mi propun sa realizez intr-o zi. Ca m-ai intrebat cum arata o zi din viata mea, depinde daca sunt la Craiova sau la Bucuresti. Ca a mea e 50-50 viata, jumatate sunt la Craiova, jumatate sunt la Bucuresti. La Craiova am liceu de dimineata, ma duc la liceu, dupa care mai am diverse meditatii la biologie, lucrez cu mama la matematica si dupa-aia e ce fac eu, activitatea mea, care e destul de greu de facut in timpul scolii.

Adica sunt toate barierele astea cu scoala, mai ales ca e un an cu bacalaureat, dar desigur ca nu, cum sa zic, din zona asta de vlogging sacrific cel mai putin, adica sacrific din invatat, sacrific din scoala, sacrific din toate lucrurile astea, sacrific uneori si din sport, din pacate, si lucrurile astea ca sa pot sa-mi fac treaba. Eu sunt foarte foarte concentrat pe ce fac si nu imi place sa raman in urma. Daca mi-am propus sa fac ceva intr-o zi si nu o duc la capat, o sa fiu deprimat.

Dar timp liber mai ai vreun pic?

Pai depinde cum definesti timp liber. Da, pot spune ca am si timp liber, dar putin si bine dozat si atat cat trebuie. Ma intrebau multi prieteni de-ai mei vechi din Craiova „ba, dar foarte misto, cum esti tu, mereu pe fuga” ca ei ma vad ca mereu dau sa plec undeva. „Foarte misto ca esti asa dar nu ti-e dor asa sa iesim si noi asa ca baietii”.

Un pic, dar eu de la 13 ani fac asta, de la 13 ani am si iesit cu baietii, am si stat prin cluburi, am facut toate lucrurile astea incat simt c-am trait toate lucrurile astea. Adica nu mi-e dor sa petrec sau sa..

Doamne, dar stii cat mai ai din viata inainte? Ai doar 18 ani. O sa ne povesteasca invitatul care urmeaza, domnul Bartos care este aici, cat mai ai in fata.

Uite, spre exemplu inainte imi placea sa merg in cluburi si de 2 ani, nu stiu, am imbatranit cred ca. Fara misto. Nu ma mai atrage atat de mult.

selly

 Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta.

(sala a inceput sa rada) Nu vreau sa ne oprim pe acest ras, chiar nu vreau. La un moment dat, in activitatea ta, s-a facut un switch, ne-am distrat, ne-am distrat, a fost frumos, am castigat audienta in online, si de la un anumit moment, discursul tau a inceput sa fie mai responsabil. Te-ai implicat in activitati sociale, ai avut atitudine publica, ai avut suficient curaj sa te certi cu Digi 24 pe o situatie, deci cumva ai inceput sa ai super atitudine si responsabilitate. Unde s-a facut acest switch, cand ai zis „Nu mai sunt Selly care ma joc.”

Eu super atitudine cred ca am avut dintotdeauna. Daca va uitati la vlogurile mele vechi, nu recomand, dar o sa vedeti ca eu acolo injuram, adica eram…

Cu responsabilitatea, asta a venit cu timpul. Nu s-a intamplat asa, snap, a venit pur si simplu cu timpul cand mi-am dat seama „Bai, se uita cineva la mine, nu pot sa zic ce vreau eu.”. Nu ca nu pot sa zic ce vreau eu, dar nu pot sa o transmit asa ca si cum e primul gand care imi vine-n cap ca s-ar putea sa fie inteles gresit, s-ar putea sa aiba niste repercursiuni. Deci nu s-a intamplat asa ca un fingersnap, pe masura ce publicul a crescut mi-am dat seama ca intr-adevar ce spun are o greutate, poate influenta, am devenit mai atent.

In atitudine, spre exemplu, cand a fost cazul cu Digi 24, cand au fost vloggerii atacati sau cand a fost cazul cu Ministrul Educatiei de anul asta, toata interventia mea de acolo, genul asta de atitudine as fi luat si in urma cu trei, patru ani, daca as fi avut ocazia sa o iau. Si asta cu responsabilitatea, eu nici n-o numeam responsabilitate, pur si simplu aveam grija la ce spuneam si imi pasa de contentul pe care il fac, dar in momentul in care am inceput sa dau interviuri si veneau oamenii si ma intrebau „Si acum ca ai 1 milion de abonati care este responsabilitatea ta? Este adevarat ca ai o mare responsabilitate?”

Te enerva asta?

Nu neaparat. Eu nici nu stiam ce sa raspund, adica eu fac divertisment, eu asta fac, desigur in niste limite ale bunului simt, dar nu e ca si cum la fiecare fraza pe care o scot pe gura ma gandesc „responsabilitate”. Se intampla de la sine.

Am inceput povestind despre faptul ca ai ajutat o tanara sa-si urmeze visurile si as vrea sa incheiem nu recomandandu-le ceva tinerilor care vor sa faca business in online, desi sunt foarte foarte multi care te urmeaza, ci dandu-le, atentie!, tocmai ce am vorbit despre atitudinea ta, dandu-le un sfat adultilor din sala sau cei care ne urmaresc. Pregateste-te ce zici.

Mi-e foarte greu sa dau un sfat atator adulti, atat de eminenti, de aici din sala. Ce pot sa spun, cred ca in Romania in momentul de fata se lupta mult cu…, si nu doar in Romania, in general lumea se lupta cu superficialitatea, cu prima impresie. Te uiti la ceva doua secunde si iti faci o impresie despre lucrul ala. Eu cred ca cu asta noi ne luptam. Si incerc mereu sa fiu cat mai putin superficial.

Spre exemplu, stiati ca in Romania exista o fata care facea slime pe Youtube si are un canal de 7 milioane de abonati, este mai mare decat orice alt canal independent care nu este o companie, de pe Youtube romanesc? Ea are un public international urias. Ai fi tentat sa fii superficial sa spui „Bai, femeia aia se joaca cu o mazga, nu face nimic. E simplu, nu?”

Da’ te gandesti de ce din toti oamenii din lumea asta, credeti-ma sunt mii de creatori pe Youtube care fac slime, tone de creatori. De ce din toti oamenii astia, fata asta Izabela din Romania a strans 7,5 milioane de abonati pe un canal, alte 2,5 milioane pe alt canal, are un videoclip cu aproape 1 miliard de vizualizari. Pai, cred ca ai un talent, mai ai probabil ca daca ai intreba-o pe ea ti-ai dat seama ca sa te joci cu mazga aia acolo, ceva ce pare foarte simplu pentru noi. Dar sa ai un miliard de vizualizari? Inseamna ca ai un talent, inseamna ca stii sa faci bine ceea ce faci. Deci e mereu mai mult decat se vede la suprafata.

De asta cred ca ar fi cat mai bine ca toti oamenii sa nu mai judece la prima vedere, sa fie mai putini superficiali, sa fie mai atenti.

Si sa se joace mai mult cu copiii cand sunt mici, ca sa le creeze curiozitatea.

Da, absolut. Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta. Trebuie lasati sa se joace pe internet dar nu trebuie abandonati acolo. Traim intr-o lume in care toata lumea se bate pentru atentia ta. Eu ma bat pentru atentia publicului meu, gigantii tech se bat pentru atentia noastra. Nici macar nu se mai bat niste oameni, se bat niste algoritmi cu acces la baze de date imense, pe atentia noastra, si pe atentia copiilor vostri implicit. Hai sa dozam un pic chestia asta. De asta acum pe iphone aveti screen time, aveti toate uneltele astea pentru ca lumea incepe sa-si dea seama Ba, stai un pic, poate se duce un pic prea asa situatia.

 Peste ani, 10, 15, 20, mi-ar placea sa ne reintalnim aici cu tine tatic, sa aud acest discurs.

Da, si o sa zic atunci, „Da, nu mi-a iesit nici mie copilul meu si copilul meu o sa fie asa. Da, nu mi-a iesit, aveti dreptate.”

Iti multumesc foarte, foarte mult.

Si eu va multumesc.

4009

Salata marocana (calda) cu portocale

De cand cu urban.ro (care are o luna de viata in formatul nou) am tot mai putin timp sa gatesc si, si mai putin timp sa scriu aici, dar recuperez in cateva zile.

Pentru ca, de oboseala simt foarte tare nevoia sa mananc dulce, dar am ramas fidela – no milk, no sugar, deci nema prajituri – incerc sa compensez cu mancaruri care aduc o cantitate mare de dulce in corpul meu.

Ca aceasta salata marocana dumnezeiasca si f f usor de facut.

o jumatate de telina

o tulpina de pastarnac

4 morcov mari

o ceapa rosie medie

se curata toate si se toaca marunt – eu n-am nervi si nici timp, asa ca le pun intr-un blender si le marunteste el perfect.

pasta rezultata se pune pe foc cu 2 linguri de ulei de masline. dupa 5 minute, se adauga 2 portocale taiate felii, putina apa, o lingurita de scortioara, putin anason si se mai lasa 5 min. (daca aveti mirodenii cu scortisoara si anason din cele care se gasesc la magazinul cu mirodenii de pe Cuza 49 e perfect).

la sfarsit, se adauga o lingura de aceto balsamico, sare si piper.

se servete calda si este ceva absolut divin.

a fost insotita si de ficatei la gratar la masa, dar este foarte foarte buna si singura

salata marocana

2841
andreea badala webstockWebstock Interviu Live (transcriere ): Andreea Badala “cel mai important este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata” –

Webstock Interviu Live (transcriere ): Andreea Badala “cel mai important este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata” –

Mai jos transcrierea dialogului cu Andreea Badala, fondatorul si designerul Murmur. la editia 2019 Webstock.

In primele minute din sesiunea aceasta o sa povestim alaturi de o doamna care este pe buzele multor doamne si domnisoare cand e vorba de a-si crea tinute pentru un eveniment, un look care sa fie foarte feminin si foarte senzual. A creat brandul Murmur, un cuvant care se pronunta la fel in foarte multe limbi, tocmai de aceea l-am propuntat asa atat de romanesc, brand care este cunoscut in foarte multe tari. Hainele create de ea au imbracat-o pe Madonna la premiile Grammy sau intr-unul dintre turneele ei mondiale, pe Beyonce, pe Dua Lipa, pe Katy Perry sau Nicki Minaj, Gigi Hadid sau Britney Spears si am spus doar cateva nume. O vedeti rareori in spatiul public, la ceremonii mondene si acorda si mai rar interviuri. Asa ca va invit sa va bucurati din plin de prezenta ei si ii multumesc foarte foarte mult c-a venit astazi dupa ce tocmai s-a intors de la Paris. Doamnelor si domnilor, Andreea Badala.

Intr-o vreme in care foarte multa lumea se expune, mai ales in zona modei, tu esti poate cea mai discreta dintre personalitatile – stiu c-o sa te deranjeze un pic acest cuvant de personalitate – care lucreaza in moda. De ce tii sa fii atat de discreta si sa nu te lauzi cu numele pentru care ai lucrat sau cu proiectele in care esti implicata.

Andreea Badala: Cred ca sunt doua puncte de vedere aici. Unu la mana, desi pare un domeniu superficial, comparativ cu altele, adica cred ca asta e perceptia generalista despre domeniu in sine, e un domeniu care necesita foarte mult efort, foarte multa munca, si atunci faci o decizie destul de simpla: ce fac astazi? Pai am de facut ce am eu de facut in fiecare zi sau as putea sa merg acolo, si prioritizez. Prioritatea mea nu este sa ma expun, prioritatea mea este sa fac un produs foarte bun si sa creez o lume a produsului meu, o cultura de brand.

 In acelasi timp, e o mandrie ca imbraci o persoana ca Madonna sau ca Beyonce. Si stiu o poveste despre cand Madonna s-a imbracat la premiile Grammy cu un corset de-al tau. Voi ati facut mai multe produse pentru ea, nu stiai daca o sa aleaga sau nu, si pentru ca te-ai uitat pe covorul rosu si ai vazut ca nu si-a deschis sacoul, prin urmare nu se vedea tot corsetul, ai decis „N-o sa promovam”. Pana la urma ea s-a dezbracat si .. dar de ce ai luat aceasta decizie care este pe o granita foarte fina. Astazi toata lumea se lauda cu toate micile lucruri care sunt pozitive si li se intampla in viata. Altcineva ar fi fost pe toti peretii de internet, laudandu-se ca Madonna a purtat corsetul respectiv.

Andreea Badala: Cred ca sunt si niste lucruri pe care nu trebuie sa le faci tu ca si creator. Eu sunt fondator si designer. Da, mi-am format o echipa, da, am creat ceva de la zero, si pentru asta chiar sunt recunoscatoare si sunt foarte mandra ca am facut lucrul asta. Noi venim dintr-o cultura in schimb, si eu sunt educata intr-un mod in care tin foarte mult la a-ti sti locul, la a avea un pic de modestie, e o cultura a estului Europei. Cred ca asta m-a influentat atunci si nu cred ca e cazul, adica vorbim de 2014, in cinci ani de zile cred ca am invatat foarte multe lucruri si am invatat sa fiu mult mai clara si sa gandesc mai business.

Da, era nevoie sa comunic mai mult despre momentul acela. Si da, ar fi fost ideal sa comunice altcineva, nu eu. O sa-ti spun foarte sincer ca motivul principal pentru care am ales ca ceea ce fac eu sa nu aiba numele meu este ca mi-e mult mai simplu sa vorbesc despre altceva. Sa nu fiu eu. Pentru ca venind din cultura asta de modestie, sa zicem, ar fi fost ciudat sa zic hainele „Andreea Badala” sunt absolut exceptionale. Adica sa aduc niste calificative pentru ca as fi asociat imediat cu ceea ce am invatat eu in copilarie ‚Nu e bine sa te lauzi atat de mult.” Si chiar am luat decizia asta stiind c-o sa-mi fie mult mai usor sa vorbesc despre altceva. Plus, ca sa fim seriosi, cat de bine suna Murmur versus Badala? Adica oriunde m-am dus in lumea asta mi-au stalcit numele in toate felurile, in functie de tara in care am mers.

Dar care e protocolul? Cum ajunge o persoana ca Madonna sa aiba haine facute de un designer, tu neintalnindu-te cu Madonna probabil – eu mai stiu un pic – primesti dimensiunile la un moment dat, dar pana primesti dimensiunile intri intr-un tabel foarte sofisticat cu foarte foarte multe lucruri. E un parcurs foarte lung. Ce se intampla? Nu neaparat pentru Madonna, pentru oricare alt artist care ti-a imbracat hainele.

Andreea Badala: Ma intrebi cum functioneaza in general un proiect cu o vedeta?

 Da.

Andreea Badala: In general, lucrez cu echipa vedetei respective. Am avut timp de peste 3 ani, am avut contact direct cu echipele vedetelor sau daca era vorba de o vedeta mai la inceput, chiar cu ea direct. Avem si relatii la nivel personal, avem si relatii intermediate. SI timp de 3 ani am functionat asa. Dupa care am observat ca e nevoie sa avem un intermediar si lucram cu o agentie din LA in momentul de fata. Prin agentie, ajung la noi toate aceste requesturi. Cum functioneaza?

E ca de foarte multe ori ei isi doresc ceva din colectie sau alte ori isi doresc ceva conceput pentru ei, si primesc o poveste, un brief, sa spunem, ca va e familiar. Un brief pe care eu trebuie sa-l urmez, am un deadline strans, trebuie sa raspund la el si am grija intotdeauna sa pozitionez foarte bine imaginea brandului, povestea brandului pe brief-ul respectiv.

Momentele mele preferate sunt acelea in care trebuie sa creez ceva special pentru o vedeta. De dimensiuni, da, e foarte amuzant subiectul pentru ca sunt vedete care efectiv nu-si dau dimensiunile si atunci aproximam din imagini, thank you Google images. Da, aproximam destul de bine din ochi. Sunt vedete care isi dau fisele de masuri de acum 4-5 ani si nu mai sunt valabile si atunci decidem sa avem un pic de lejeritate in masuri pentru ca stim ca intotdeauna exista o echipa de retus in spate si totul va fi retusat in timp util.

Oamenii isi imagineaza la nivelul la care ai ajuns tu in industria modei, ca vii dintr-o familie care te-a ajutat foarte mult si c-ai avut asa – stii ca asta e cultura noastra despre moda in Romania – primesti niste bani si te apuci sa faci un business. Numai ca eu stiu destul de multe din povestea ta personala, si stiu c-ai luat-o de la zero si c-a existat la un moment dat un „angajat” in echipa ta care se numea „Marina”. As vrea sa ne spui povestea Marinei si cine era ea.

Andreea Badala: Te-a amuzat mult povestea..  O sa incep prin a confirma ce crede lumea. Da, parintii mei m-au ajutat foarte mult, extraordinar de mult si sunt mentorii mei. Sunt niste oameni extraordinari din Arges, respectiv Campulung Muscel si comuna Berevoiesti. Sunt niste oameni, primii din generatia lor, care au facut facultate, care au venit singuri in Bucuresti, care au invatat limbi straine, care, nu stiu, au inceput sa se intereseze de arta. Si au zis „Ok, noi n-am avut ocazia sa studiem, nu stiu, muzica, desen, pictura, dar ne place si vedem ca fata noastra e foarte pasionata si toata ziua ori deseneaza, ori canta, ori face..” Asa eram ca eram copil si au fost tot timpul alaturi de mine.

Cred ca e cel mai important lucru si sunt persoanele care mi-au dat cea mai mare incredere, si m-au sustinut indiferent de decizie. Si pentru asta sunt foarte norocoasa. Revenind la povestea Marinei, Marina este una dintre prietenele mele cele mai vechi, am folosit acest nume pentru ca-mi era familiar si foarte la indemana si cand aveam emotii si imi schimbam vocea.

La inceput, in primii doi ani, nu am avut angajati, am avut un singur angajat part time, care era in masina de cusut. Am luat primele comenzi in afara, niste magazine foarte frumoase si mi-am dat seama atunci comunicand pentru prima data cu echipe mari, cu business-uri dezvoltate, mi-am dat seama ca nu pot sa ma prezint eu singura si sa vorbesc cu o gramada de alti oameni.

Adica vorbeam cu Head Buyer care ma intreba despre selectie, facea repartitia pe masuri. Vorbeam cu cineva care ma sfatuia cum sa fac livrarea, ce acte vamale sa fac, ce declaratii sa fac, vorbeam cu inca cineva care imi cerea imagini ca sa le foloseasca sa popularizeze brandul acolo, deci pe partea de PR, si eram doar eu.

Atunci a fost momentul in care a aparut Marina, cu o adresa de email, care eram tot eu, si o singura data, va recunosc, am facut un sol de „role play” la telefon si mi-am folosit un alt fel de voce. Nu stiu daca mi-a iesit pentru ca tonalitatea mea e foarte joasa oricum, nu stiu daca s-au prins, dar eu am incercat.

Deci Marina a prins si viata la un moment dat

Andreea Badala: Marina a vorbit si la telefon, la acelasi numar, aici mi-a scapat un aspect, mda.

badala

 Putina lume stie ca tu si fratele tau in copilarie ati mers impreuna cu parintii vostri in Siria pentru ca tatal tau incepuse un business acolo. Dansul, asa cum povestesti de la Berevoiesti, este un domn care a fost foarte autodidact, eu mai stiu povesti, a invatat foarte mult, foarte multe limbi straine, a ajuns sa faca un business in Siria si iata-te pe tine pe la 7-8 ani, cred ca aveai, nu? Gresesc? Ajunsa in Siria, alta cultura, alta treaba, facand home schooling. Asta mi se pare un lucru foarte greu pentru ca mama ta a trebuit sa-ti dezvolte o disciplina, simti ca a contat home schooling-ul de atunci? Astazi sunt o multime de probleme in sistemul de invatamant si sunt foarte multi parinti care opteaza pentru home schooling. Ce-ti amintesti din perioada aia?

Andreea Badala: Mie mi-a placut foarte mult perioada. M-a influentat foarte mult in sensul in care cred ca m-a disciplinat sa invat singura niste lucruri si sa-mi fac un program singura. Adica tin minte ca mama a avut foarte multa rabdare si nu stiu daca eu as fi in stare de asa ceva in momentul in care voi avea un copil. Sa reia fiecare materie si efectiv sa-mi explice.

Dar am fost si un copil care si-a facut singura programul, care si-a dorit sa invete. Tin minte ca parintii mei erau „Ok, opreste-te un pic si du-te si socializeaza, fa altceva.” Sunt convinsa ca asta m-a disciplinat foarte mult, sunt convinsa ca si cultura araba m-a influentat intr-un sens in care mi-am dezvoltat in perioada respectiva foarte mult fantezia, intr-o perioada in care vedeam toate femeile acoperite si in care relatia intre barbat si femeie era rupta, fix la varsta la care eu incercam sa inteleg ce poate fi ca definitie a relatiei intre femeie si barbat, cred ca cumva m-a influentat foarte mult lucrul acesta sa imi dezvolt eu imaginatia despre ce ar putea sa fie.

De curand m-am gandit ca a fost baza, probabil, a ceea ce creez acum. Deci, da, disciplina a contat foarte mult, faptul ca imi setam eu orele cand sa fac, ce sa lucrez. Iarasi, faptul ca am studiat pianul,  m-a ajutat foarte mult pentru ca numai in domenii de genul asta inveti cat de mult trebuie sa exersezi ca sa reusesti sa faci ceva la un nivel tehnic ok. Iti cultivi rabdarea.

 Si pentru cine te cunoaste astazi stie ca nu exista intamplare profesionala la care sa nu te pregatesti foarte mult inainte. E cumva in radacina ta, in esenta ta, tocmai de aia ma gandeam ca e de undeva din copilarie si din ce te-au invatat parintii. Numai ca la 12 ani ai venit frumos in tara noastra, alta cultura, alta distractie, ai mers la scoala de stat cred, nu? Si cum a fost sa te intalnesti cu colegii romani crescuti in cultura romaneasca? Ce-ti amintesti? Cum a fost adaptarea?

Andreea Balada: Eu tot timpul am fost o persoana timida, acum nu am emotii, dar nu stiu de ce.. Cristina e de vina. Dar tot timpul a fost de timida, tot timpul am fost un copil care mai mult a gandit decat sa exprime. Cand m-am intors m-a socat agresivitatea cred, agresivitatea copiilor mai dezghetati fata de cei care erau mai cuminti si mai tocilari asa ca sa zic.

 O forma de bullying, sa zicem?

Andreea Badala: Da,da,da. Clar.

Si te-a marcat? Ai simtit-o? Te-a lovit? Te-ai intalnit cu ea? Sau observai la ceilalti?

Andreea Badala: Sa stii ca nu, cu mici exceptii, nu mi s-a intamplat. In sensul ca nu stiu de ce, dar cumva am avut asa respect din partea colegilor. Ne-a ajutat foarte mult, dar am simtit in schimb tot asa o ruptura in relatia baieti-fete. Adica o lipsa de prietenie, un trac, tin minte foarte clar ca eu eram educata sa salut pe toata lumea. Si chiar si-n scoala generala si mai incolo in liceu, cum intram undeva salutam pe toata lumea. Ca ok, te-am vazut si ieri, daca te-am vazut si ieri te salut si azi, „Buna dimineata!” si nu primeam inapoi salutul si nu intelegeam de ce. Asta era o chestie de relatie culturala.

 Mai stiu o poveste de la tine despre cum ai mers sa faci un stagiu la Alexander McQueen, si nu stiu daca-ti mai amintesti tu cand mi-ai povestit, mi-ai spus „voiam sa-mi rezolv un lucru. Nu aveam rabdare, eram creativa, dar nu aveam rabdare pe executie.”Si eu am fost uimita atunci pentru ca de obicei oamenii merg sa faca un stagiu ca sa si-l treaca in CV. Evident, ca sa ajungi sa faci un stagiu acolo, dai un examen, ti se intampla niste lucruri, o proba, o treaba. Dar tu din nou erai foarte analitica cu tine si un pic cam critica cu tine ”voiam sa-mi rezolv un lucru”. Ne povestesti cum a fost experienta din stagiu de la Alexander McQueen?

Andreea Badala: Sunt 10 ani de atunci. E o experienta foarte valoroasa. Ce am invatat din ea? Ok.. am invatat multe lucruri de la colegii mei asiatici, apropo de rabdare si apropo de disciplina. Cred ca aveam o frica pe care mi-o exprimam de nou. In sensul ca aveam ceva de facut, ma gandeam la subiectul respectiv si primul impuls era sa cer ajutor. Si prietenul meu cel mai bun pe care l-am cunoscut la stagiu la Alexander McQueen mi-a zis un singur lucru „Gandeste-te tu si daca dupa ce te-ai gandit pe toate partile n-ai aflat raspunsul, atunci intreaba.” Si atat mi-a fost. Mi-a fost suficient.

Momentul ala mi-am trecut granita si mi-am depasit frica asta de a zice „nu stiu, n-am mai facut asa ceva pana acum.” Ok? Si? Faci lucruri noi in fiecare zi. Am vazut cat de mult se munceste, am vazut ce inseamna sa ai o echipa si fiecare om din echipa sa fie extrem de important si sa fie o piesa din domino si am avut sansa extraordinara sa-l cunosc pe marele Alexander McQueen, sa schimb niste vorbe cu el care pentru mine au ramas, m-au inspirat foarte mult, sa vad cum functioneaza, cum lucreaza, cum directioneaza echipa, a fost o experienta absolut valoroasa.

Acum zambesc pentru ca-mi aduc aminte ca mi-ai povestit ca te-ai suit cu el in lift si ca tu l-ai salutat si ca nimeni nu vorbea cu el. Era atat de artist.

Andreea Badala: Aaa, da. Am facut niste gafe mari. Da, m-am urcat cu el in lift, n-am stiu ca nu poti sa urci cu el in lift. E foarte simplu, dupa aceea am inteles. Atunci nu am inteles si am crezut ca e asa o barfa, stiti ca toata lumea retine partea asta de barfe si mi-am dat seama ca sunt super importante pentru ca sunt funny, te dezgheata, nu ti-ai baut cafeaua, vrei sa razi de ceva, e ok.

Bun, doua chestii m-au socat atunci apropo de barfa: asta cu liftul n-am inteles-o. Ok, am apasat pe buton, ce mai era sa fac? Am facut-o deja. Am zis si Hello! ceea ce iar nu trebuia sa zic si va explic dupa aceea de ce nu trebuia sa zic. Si a doua chestie care mi s-a parut incredibila: eram la Milano, in timpul Fashion Week-ului si urma show-ul de menswear. Si el a cerut sa i se aduca cu DHL-ul din Londra post-it-uri roz. Ok, adica nu se gasesc in Milano? Ok, e weekend, nu se gasesc, ma rog.

Bun, e foarte simplu. Normal ca exista aceste reguli simple de genul – nu te urci cu el in lift – pentru ca nu vorbim despre un om normal, vorbim despre un om care trebuie sa faca atat de multe lucruri, care nu e un om normal ca noi, restul. E un om care trebuie sa creeze, e un om care trebuie sa stie tot ce se intampla, e un om care trebuie sa integreze un feedback de la echipa si el sa creeze in continuare, e un geniu practic. E un geniu care e suprasolicitat, pentru ca trebuie sa faca nu stiu cate colectii pe an, si atunci e normal sa-si impuna aceste reguli pentru ca momentul in care el merge cu liftul de la parter la etajul 3 e momentaul ala in care, nu stiu, se trezeste, e singur, nu-l bate nimeni la cap efectiv. Deci, da, am facut o gafa.

La fel, ca vrea post-it-uri roz? Inteleg perfect si chestia asta acum. Ma enerveaza sa pun o idee intr-un layout care nu e pe placul meu, nu e in proportia potrivita, nu e in armonia pe care o gandesc eu. El asta decidea. Acele pe care le foloseam cu perluta aceea trebuiau vopsite in negru. Deci daca aveam o pauza, oricine avea o pauza acolo, vopsea biluta aceea in negru. De ce? Nu vrei sa-ti distraga atentia alta culoare, nu? Tu lucrezi cu anumite culori si vrei ca elementele ajutatoare sa nu-ti distraga atentia, sa nu-ti influenteze proportia si ceea ce faci tu acolo. Deci, da, pare absurd dar nu e.

E la categoria cancan dar de fapt are o justificare foarte profunda in spate. Noi am vorbit de multe ori despre cat de mult ai lucrat tu si ti-ai rafinat brandul Murmur si cat de atenta ai fost sa creezi o identitate a colectiilor tale, care sa se regaseasca de la sezon la sezon. Avem in sala o multime de oameni care lucreaza cu brandul personal sau pentru alte branduri. Din experienta ta de a-ti rafina brandul si a ajunge la inima lui, ce i-ai sfatui pe oameni ca exercitiu sa faca pentru ce ei sa mearga de la un nivel la altul cat mai sus in brand.

Andreea Badala: Pfu, dificil. Dificil pentru ca in doi ani vom face 10 ani de la lansare. Deci avem 8 ani. Opt ani nu inseamna mare lucru in a dezvolta un brand. De la 10 ani in sus poti sa zici ca da, am pus bazele, stiu unde functioneaza, ce am facut bine, ce n-am facut bine. Nu stiu, probabil ca parerea mea ar putea sa fie relevanta si o s-o spun, dar in acelasi timp cred ca mai am atat de mult de invatat incat daca vorbim peste doi ani, voi sti cu totul altceva. Cred ca cel mai importat este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata. Si cred ca acea identitate trebuie adaptata si trebuie studiata in relatie cu piata pe care vrei sa functionezi. Nu stiu, ajuta in vreun fel ce-am spus?

Da, da, ajuta. Sigur ca ajuta. Eu recunosc in orice moment orice produs de-al tau dintr-o colectie noua pentru ca are un feeling, are niste linii care sunt ale tale si imi imaginez ca este un efort destul de mare sa declini aceeasi identitate si pe alte produse, nu doar pe corset. Sa fie si in pantaloni, sa fie in orice alt item. Ceea ce mi se pare foarte puternic si foarte greu in acelasi timp.

Andreea Badala: Da, cred ca e principiul de baza cand dezvolti un produs, este sa poti sa-l recunosti si intr-un alt context si sa aiba o legatura dintr-un sezon in altul. Nu cred in altceva. Cred ca pur si simplu e o chestie de baza corecta, pe care o fac. Iarasi, e nevoie de foarte mult timp ca sa popularizezi ceva nou. Deci e un al doilea motiv pentru care vrei sa continui ceea ce ai inceput si trei, ia foarte mult timp sa faci un produs bun.

Adica, nu stiu, ce port acum, dau un exemplu care mi-e la indemana. Port un body din denim. Aceasta forma am facut-o din 2011. Am facut-o prin toate testarile, prin toate materialele. In 2018, am incercat pentru prima oara aceasta forma pe denim. Am lucrat cu cei mai buni producatori in denim care lucreaza pentru Diesel. Sunt din Romania, da. Am dezvoltat cu totul o alta proiectare, numai partea de material, fitting si partea de cum se uzeaza acest denim, deci partea de testare, ne-a luat in jur de 6 luni.

Si atunci cum ar fi logic sa incepi ceva, sa abandonezi ce ai inceput si s-o iei de la zero, cand tu de fapt in jumatate de an, un an, abia reusesti sa faci un produs bun. Dupa care mai ai nevoie de.. in functie de care e viteza ta de promovare si care e expunerea ta, mai ai nevoie de atat de mult timp ca sa va fac pe voi toate femeile,  sa probati acest body. Pentru ca primul lucru la care va ganditi poate fi „Dar de ce sa port eu asa ceva? Unde o sa port asta?” Sunt convinsa ca e una dintre intrebari. Si atunci da, ai nevoie de foarte mult timp, si da, ai nevoie sa creezi identitatea si sa duci mai departe ceea ce ai reusit deja.

Si luand in calcul tot mecanismul pe care l-ai spus, la care noi de obicei nu avem acces, pentru ca alegem un produs din magazin, il luat de-a gata, il probam, poate avem o zi proasta, poate in ziua aia ne simtim mai cu silueta si atunci cumparam. E o decizie super emotionala. Luand in calcul toate aceste lucruri si partea de data la care avem acces astazi, pentru ca stim comportamentul consumatorului pe tari, pe zone, pe generatii, cum faci tu sa te pozitionezi, pentru ca avem si oameni de business in sala, pe piata luxury, pentru ca-ti doresti sa activezi acolo, in zone in care sunt in crestere, citeam ca in America de Nord e crestere. Tu de aici din Romania pe dreapta, sigur, stai mult la Paris, maine pleci intr-o alta parte a globului, dar cum faci? Care e strategia ta ca sa te pozitionezi eficient avand in vedere efortul pe care il ai in spate pentru fiecare dintre produse.

Andreea Badala: Cred ca pot sa dau un exemplu, de care prima interactiune cu un cumparator, sa zicem, cand zic cumparator ma refer la cineva care reprezinta un magazin din orice alt colt al lumii, cu care interactionezi direct intr-un showroom, adica intr-un punct de expunere, indiferent care e acel punct de expunere.

Si, da, e o intrebare foarte relevanta pentru ca la inceput, in momentul in care auzeau de Romania, tara noastra nu reprezenta incredere, nu reprezenta niciun fel de garantie pentru ca efectiv nu este pe harta domeniului in sine. Si trebuie sa recunosc ca timp de cel putin 3 ani, peste tot unde am mers, in momentul in care auzeau originea brandului ziceau „Da, ok, poate revin.” In orice caz, dadeau abort mission.

Cu timpul am invatat si cum sa prezint brandul si am invatat si ce trebuie sa spun in prima faza. Pentru ca daca in prima faza spui ceva legat de calitatea si povestea brandului, si abia dupa aceea spui care e originea si le explici de ce originea aceea poate fi un avantaj, nu au cum sa nu aprecieze lucrurile. Deci introducerea pe care o fac in momentul de fata este in primul rand despre brand, o fraza care explica brandul, dupa aceea o fraza care spune unde a fost pozitionat brandul si cine sunt celelalte persoane care ofera incredere pentru brand, pentru ca acest lucru se transmite foarte usor. Dupa care spun care este originea brandului si de ce poate fi un avantaj pentru ei.

Avantajele pot fi din zona… eu daca as fi cumparator mi s-ar parea avantajos sa am un brand care in momentul de fata nu e peste tot in lume. Toata lumea poarta Louis Vuitton, Balenciaga, toata lumea poarta. Daca vreau sa fiu deosebita si vreau sa spun o poveste eu ca purtator, reiau povestea de brand si mai departe pot sa zic „e din Romania, ai auzit de tara asta? E in estul Europei. Stii de fata aia? Stii de echipa? Stii cat de mica e echipa? Stii ce fac oamenii astia? Stii unde produc? Stii ca produc unde produc si toti astia mari, dar ei fac piese putine si eu sunt una dintre persoanele acelea care poarta unul dintre produsele putine pe care brandul acela le face.  ”

 Si acum, prin explicatia ta, mi-ai intins putin la fileu mingea. In sala aveam o multime de oameni care traiesc din brandul personal, din exploatarea ca persoana publica, in mediile din online, in brandul personal. Tu ai lucrat foarte mult pentru brandul tau si ai si invatat sa-l vinzi altfel decat ne invata scoala de aici pentru ca viata te-a invatat. Ce i-ai sfatui pe cei care se afla in sala sa depaseasca din educatia noastra, ca sa se vanda mai bine si mai ales eficient pe termen lung. In sensul sa nu se consume, sa nu se arda astazi. Sa reziste 10 ani, 12 ani, 15 ani.. greu.

Andreea Badala: Eu sper sa fie mai mult decat sa reziste. Dar da, bine spus, pentru ca, clar, in primii ani trebuie sa rezisti. Cred ca cel mai bun sfat pe care as putea sa-l dau este sa gaseasca echilibru intre ce simt ei autentic si ce ceea se cere pe piata, am reluat ideea asta pentru ca mi se pare foarte relevanta.

De ce? Pentru ca nu poti sa muncesti atat de mult cat iti cere piata in momentul de fata, daca nu-ti si place ceea ce faci. N-ai cum sa dedici atatea ore, nu ai cum, efectiv. Nu ai cum sa te gandesti in continuu la acelasi lucru, atatia ani. Zi de zi, noapte de noapte, nu ai cum. Deci trebuie sa ai foarte multa pasiune, trebuie sa-ti placa foarte mult ca sa poti sa te dedici atat de mult.

Sunt foarte multe branduri in momentul asta pe piata, foarte multe branduri, mult mai multe branduri decat avem noi nevoie in momentul de fata. Singurul lucru pe care poti sa-l faci este sa creezi inca o nevoie prin ceva care sa porneasca din tine, autentic. Nu cred ca din zona asta de branduri care sa fie create din nevoie, cred ca mergem deja intr-o alta zona, mai tehnica, ok, de ce ar fi nevoie? Lumea calatoareste foarte mult acum, mie mi-ar placea sa am haine pe care le am comprimate asa, stiti ca exista tricourile acelea atat, le deschizi, le bagi in apa si se fac mari, genul asta, da, e un brand de care ai nevoie dar poate in 15 ani nu mai e wow. Dar daca vine cineva cu o poveste, autenticitate, poate rezista putin mai mult, zic eu.

N-as zice ca in sine e atat de greu sa creezi un brand, pentru ca e un act de creatie, as zice ca in mod special acum e greu pentru ca e piata suprasaturata, pentru ca totul e foarte efemer, in sensul ca poate oricine sa faca haine, de exemplu, si sa le fotografieze frumos, sa le puna pe Instagram, si sa vanda extraordinar de mult pentru o perioada de timp. Totul porneste de la intrebarea „Ce-ti doresti?” Iti doresti sa vinzi timp un an si sa inchizi sau iti doresti sa creezi ceva relevant?

Si ultima mea intrebare, dupa care luam 3 intrebari de la public, aproape ca imi vine mie sa zambesc sa-ti pun intrebarea pentru ca te cunosc. Traim intr-o epoca a Instagramului, stiu discretia, modestia ta si dorinta de a fi foarte departe de ochii publici, dar daca astazi ai avea un cont personal de Instagram, cu scopul de a face business din exploatarea imaginii tale, stiu, nu se va intampla niciodata, dar daca ai face asta, care ar fi strategia ta? Pentru ca avem in sala oameni, avem fete, cred ca si baieti, care au conturi importante pe Instagram, din care ori fac bani ori intentioneaza sa faca bani. Si in exploatarea imaginii personale, ce ai face tu, daca te-as lasa in locul lor?

Andreea Badala:  In primul rand sa nu zicem niciodata. Cine stie ce se va intampla in 4 ani, cum o sa am nevoie de un refresh. Mi se pare ca sunt foarte multe conturi de instagram foarte cosmetizate, nu mi se pare, asa e. Si exista si trendul asta in care in partea opusa, nu stiu, urmaresc cateva fete frumoase, nu pot sa nu ma uit la fete frumoase, adica n-ai cum sa nu te uiti la fete frumoase pe Instagram, si ma uit la cateva fete frumoase pe Instagram care sunt si destepte si stiu sa arate un pic de autenticitate, dar tot foarte marketate, in sensul ca „Hei, imi arat vergeturile, hei, va arat cum arat dimineata fara sa-mi pun fond de ten.”

Cred ca daca as face asta, n-as merge nici in prima zona, nici in a doua pentru ca niciuna nu consider ca sunt autentice. As merge in zona de mijloc, de real, in care foarte multe persoane sunt acum, in care iti arata efectiv, e un soi de reality show, in zona asta as merge daca mi-as asuma vreodata asa ceva, prin absurd.

 

Daca a fost ceva in cariera care, nu stiu, un brand sau un produs, v-a cerut ceva si ati spus NU, daca a fost ceva ce v-a incalcat principiile sau identitatea sau ceva nu ati vrut sa faceti ca va incalca si poate refuzati o suma mai mare de bani sau imaginea.

Andreea Badala: Foarte relevanta intrebarea. Si da, imi place sa spun NU. Tot timpul cand incep un proiect am in vedere daca asocierea cu alt brand este potrivita pentru brandul meu, daca avem valori comune. E ca intr-o prietenie daca vrei, nu poti sa fii prieten cu cineva care n-are macar baza de valori comuna cu a ta pentru ca n-o sa aveti ce sa va spuneti, n-o s-aveti unde sa mergeti impreuna si n-o sa aveti nimic in comun. Acelasi principiu il aplic si pentru brandul propriu si da, au fost foarte foarte multe momente in care am refuzat, au fost momente in care as fi avut nevoie de proiecte din punct de vedere financiar, dar le-am refuzat pentru ca pe termen lung ar fi facut mult mai mult rau decat binele pe care il puteau face pe termen scurt doar la nivel financiar. Am incercat tot timpul sa gandesc lucrurile pe termen lung si sa proiectez acest brand pe o viata sanatoasa si o evolutie sanatoasa.

Ai spus la un moment dat, facand referire la episodul Madonna, ca in timp ai invatat sa te promovezi mai bine si sa eviti anumite etape, sa le spunem, pe care nu le-ai exploatat la maxim. Care ar fi, sa spunem, cateva greseli pe care le-ai facut si lucruri pe care ai fi vrut sa le faci diferit, daca privesti acum retrospectiv.

Andreea Badala: Oh, multe. Dumnezeule! Cristina, trebuie sa fac o lista? Am gresit enorm si ma bucur foarte tare c-am gresit enorm. N-ai cum sa le stii. In pozitia in care creezi ceva, gresesti in continuu. E o pozitie care favorizeaza greselile una dupa alta. Dar – si o sa sune asa, adorm efectiv cand zic asta – dar asta e adevarat – dar inveti din greseli, n-ai cum altfel. Cred ca o sa pot sa enumar doua sau trei greseli, ca sa nu va plictisesc, ca altfel nu m-as opri.

O prima greseala a fost sa asociez comportamentul meu personal cu comportamentul de brand, apropo de momentul Madonna. Ok, ca eu personal nu m-as duce intr-un bar sa ma vad cu tine la bar si sa nu te lasi sa vorbesti si sa vorbesc doar despre brand si de cat de minunat e ce fac eu, da, n-as face asta. Dar asta sunt eu la nivel personal, pe de alta parte la nivel de brand, business, a aparut o vedeta, vedeta aceea nu te crediteaza. Nu te crediteaza, adica e alt subiect.

Sunt vedete care crediteaza tot ceea ce poarta, sunt vedete care nu crediteaza, apropo, pentru ca asta e un business. Sunt vedete care iau 200k pe post, deci de ce m-ar credita pe mine? Bun, si atunci este fix ceea ce trebuie eu sa fac sa ma promovez si sa transform acea imagine in vanzare si faptul ca nu am facut-o si faptul ca am aplicat varianta personala este cea mai mare greseala. Eu sunt eu, business-ul e business and that’s it. E buna greseala asta sau mai zic?

Pare ca te concentrezi foarte mult pe promovarea in afara, de ce faci asta si de ce nu ai inceput mai mult in Romania, parefoarte mult din ceea ce faci de la inceput ai dus in afara, e corect sau e doar o perceptie?

Andreea Badala: E o perceptie corecta a intentiei mele. Nu am un brand care sa aiba o o inspiratie locala, unu la mana, adica in tot ceea ce fac leg de manifesto de brand. Daca eu, de exemplu, as fi facut un brand inspirat de ia romaneasca ar fi avut tot sensul din lume sa ma concentrez pe asta si dupa aceea sa duc in afara. Asta e un motiv. Si al doilea e o strategie sa zicem.

Consider ca toti, inclusiv eu, toti apreciem mult mai mult ceea ce vine din afara pentru ca avem un pic de feeling de inferioritate, de natie, si atunci da, e o strategie sa vreau sa fiu pozitionata in afara, ca apoi voi de aici sa credeti in ceea ce fac. Pentru ca doar daca ma vedeati, nu stiu ca nu ma uit la televizor,  ma vedeati la emisiuni la televizor, ma asociati cu niste persoane in care nu ati fi crezut neaparat. Si trei, da, e si o dorinta a mea personala pe care am oglindit-o in brand.

Adica mi-am dorit sa vad cum interactioneaza brandul cu diverse culturi. Nu e ca nu ma intereseaza piata de aici, evidenta ca ma intereseaza, de asta sunt aici. Imi face o deosebita placere sa fiu aici, nu aveam timp pentru asta, am venit, apreciez invitatia, adica nu e dintr-o zona de genul asta, dar pur si simplu mi s-a parut mult mai logic si sincer va captez atentia pentru ca lumea ma apreciaza in afara. Si de ce o faceti oare? Nu din motivul pe care tocmai l-am spus? Pentru ca-i consideram pe ceilalti un pic mai sus decat noi? Si da, au mai multa experienta, au mai multa traditie in domeniu, adica au o istorie fata de noi, in domeniul asta cel putin.

Mi se pare un final foarte frumos care ne ajuta sa reflectam si la felul in care ne apreciem noi valorile daca vrei. Pana nu vii cu o validare de afara, ne gandim, oare e suficient de bun? Poate a fost o intamplare c-a avut acest succes la acest eveniment, e cumva din cultura noastra care e mai axata pe critici, decat pe a pune omul in valoare. Stiind cum esti tu, iti multumesc din tot sufletul c-ai venit astazi.

Andreea Badala: Multumesc si eu.

Cristina: Pentru ca apari foarte, foarte rar si acum ati inteles de ce apare foarte foarte rar. Iti multumesc si iti doresc mult succes si cred ca toti cei de aici se bucura astazi ca te-au descoperit asa cum esti.

Andreea Badala: Multumesc. Mai vreau sa spun un singur lucru, tot sunt aici, chiar voiam foarte mult sa comunic ideea asta: mi-as dori foarte mult pe plan local  sa fim mult mai deschisi, in sensul sa comunicam mult mai mult. Stiu ca eu personal si brandul nu a facut-o foarte mult, dar si cu ocazia asta in care ne-am vazut aici, mi-as dori sa va simtiti foarte deschisi sa vedeti produsul, sa-l probati, sa ne vizitati in aterlier. Pentru ca suntem in acelasi spatiu, dar mi se pare ca nu interactionam suficient de mult. Dar tu ce faci? Dar tu cum faci? Nu comunicam suficient de mult. Si las o invitatie deschisa la comunicare, la parerile voastre despre produsul meu, las o invitatie deschisa in showroom si in atelier, unde daca intrati nu va obliga nimeni sa cumparati, veniti sa probati si orice spuneti voi, pe mine ma va ajuta in continuare sa fac produsul mai bine cu parerea voastra. Asta voiam sa spun.

Cristina: Multumim mult.

 

3047
jurnalOpinie – despre bun simt, etica, pragul decentei in divertismentul romanesc –

Opinie – despre bun simt, etica, pragul decentei in divertismentul romanesc –

Uneori ma apuca disperarea cand vad ce e in jurul nostru si imi vine sa ma duc in padure si sa traiesc acolo pentru ca mi se pare ca nu e locul meu aici.

Stiu, sunt oameni care au probleme mai presante decat ale mele – care n-au ce manca, copii care n-au parintii langa ei – dar in lumea mea, care a devenit mai relaxata si mai usoara decat a multora pentru ca am muncit si muncesc f f mult, sunt si alte probleme.

Zilele trecute am aflat ca un om foarte talentat si un profesionist in domeniul lui a ales sa se duca la o emisiune mizerie, gen reality show, unde se va “porcai” cu alti colegi de filmare.

De ce sa vrei sa faci asa ceva? Omul despre care vorbesc are o cariera profesionala minunata, munca lui e recunoscuta international, e departe de orice problema financiara.

Si el alege sa dea ca exemplu pentru comunitatea lui profesionala si pentru oamenii cu care lucreaza ca o cale in viata e prin emisiuni reality show in care se injura mult, sunt caractere indoielnice si oameni care n-au facut mare lucru in viata, dar trebuie sa traiasca si ei cumva asa ca se duc sa se mascareasca la tv.

O prietena mi-a zis ca e nevoia de adrenalina. Ca poate isi doreste aventura.

Doar ca are banii sa-si asigure singur orice fel de activitate producatoare de adrenalina in orice colt de glob.

De ce sa fii educat, rafinat, sa te fi plimbat prin toata lumea, sa fi intalnit familii regale si tu sa vrei sa transmit ca mesaj pentru cei din jur ca e cool si e bine sa te mascaresti cu prostii intr-un reality show?

Pur si simplu mintea mea nu poate sa inteleaga de ce ai accepta asa ceva. Nu vad decat consecintele foarte grave, pe termen lung la nivelul mesajului pe care-l transmiti comunitatii tale, dar si oamenilor din afara ei, oameni care natural vor zice “ daca si X face asa ceva, e ok”.

Asa se creeaza obisnuita prostului gust. Asa devin normal si “divertisment” superficialitatea,  mascareala fara sens, cuvintele vulgare.

Si, pe termen si mai lung, copiii care se uita la televizor copiaza acest comportament.

Pur si simplu, mintea mea nu intelege de ce sa vrei sa faci asa ceva, de ce sa vrei sa rostogolesti un bulgare de prost gust peste oameni, ajutandu-i sa se prabuseasca etic.

Cum m-am inteles, si am fost teribil de mahnita, de ce Tudor Chirila s-a dezbracat in prime time la televizor in chiloti.

Inteleg tehnicile de show tv, le inteleg foarte bine, stiu ce s-a urmarit cu aceasta “miscare”, inclusiv cu rapida replica postata dupa ce s-a terminat show-ul.

Dar, de ce sa faci asta din primul moment? Nu merge explicatia cu “m-a luat valul”, pentru ca acolo a fost – in tot contextul – ceva f trivial care tinea un anume public, iar Tudor e un profesionist, stie exact ce face in show, uneori are gandite de acasa  – scriptate chiar de el – lucruri pe care sa le spuna/faca.

Nu e o problema ca un actor se dezbraca pe o scena, intr-un spectacol de teatru sau un film in care naratiunea sustine aceasta actiune, problema e cand alegi (sau accepti) sa faci asta cand iesi din acest cadru doar pentru o audienta facila la tv, doar pentru un mic scandal care sa atraga atentia asupra ta/show-ului intr-o mare de alte stiri.

De ce sa vrei sa cobori nivelul atat de jos? De ce sa vrei sa arati ca asta e divertisment?

De ce tu, care stii ca ai devenit un model pentru tineri prin munca ta sustinuta, prin crezurile tale, alegi sa faci ceva care e departe de limita bunului simt?

*

Cele doua exemple pe care le-am dat ar trebui sa fie pentru etica de viata a fiecaruia dintre noi un prag de asa nu. Asta cred eu, dupa reperele si ceea ce-mi doresc sa las in viata ca exemplu, ca forma de exprimare in spatiu public – forma care stiu ca ii poate inspira pe altii. Din cand in cand trebuie sa facem un pas in spate si sa incercam sa ne uitam obiectiv la decenta actiunilor noastre, la reperele de bun simt pe care le transmitem.

Stiu ca sunt din ce in ce mai putine repere de decenta si bun simt in tara noastra, in spatiu public – pentru ca oamenii de bun simt nu-si doresc nicio asociere triviala – dar cred, si sper, ca va aparea curand un punct de cotitura sa ne intoarcem la reperele bune. Sa-i luam pe cei educati si rafinati, care au trecut prin multe in viata, drept reper si sa ne intrebam cand ne ia valul vietii cu cate o prostie; “ei ar face asta?”

Doar sa nu-i distrugem intre timp pe toti cei care ne-ar putea fi repere. Zilele astea incercam sa demitizam un om care e istorie vie: dl Mihai Sora.

2459
bazavan1Impreuna acasa, o rugaminte foarte foarte speciala.

Impreuna acasa, o rugaminte foarte foarte speciala.

Peste vara am fost implicata intr-o actiune dedicata copiilor ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate, parte a campaniei „Impreuna Acasa”,  derulata de Salvati Copiii cu sprijinul Delikat. I-am cunoscut pe o parte din copiii din program, m-am jucat cu ei, le-am daruit carti si mi-am promis ca o sa-i urmaresc indeaproape ca sa incerc sa le ofer activitati specifice varstei lor la care poate n-ar avea acces daca nu ar fi in grija Salvati Copiii (mers la teatru, la concerte, la muzee).

Astazi scriu despre aceasta activitate nu pentru ca vreau sa ma laud cu ce am facut peste vara (nu e niciun motiv de lauda, sincer) ci pentru ca vreau sa va arat niste cifre, cateva situatii si sa va rog sa ma ajutati cu ceva.

Conform Ministerului Educatiei peste 160.000 de copii au parintii plecati la munca in strainatate, in acest moment, in Romania. Unii cresc cu bunicii, altii cu fratii mai mari si problemele care apar – cu toata buna intentie a familiei – sunt uriase, cu urme definitive, pe viata. De la abandonul scolar pana la autoizolare, tulburari emotionale si comportamentale – agresivitate, automutilare etc.

Salvati Copiii a remarcat problema si a initiat in 2010 un program complex destinat protectiei si educatiei copiilor ramasi singuri acasa, program in cadrul caruia asigura servicii de interventie directa pentru copii si familii in 17 centre locale din intreaga tara.

Aici copiii beneficiaza de pregatire scolara suplimentara, consiliere psihologica si activitati de socializare si timp liber. De la initierea programului, peste 7.500 de copii si 5.200 de persoane in grija carora au ramas (rude, parinti) au beneficiat de suportul echipei Salvati Copiii. Mai multe despre acest program complex puteti afla la www.copiisinguriacasa.ro.

Sunt doua scoli si in Bucuresti in care Salvati Copiii deruleaza acest program, sa nu va imaginati ca e o realitate indepartata de capitala. Cand am fost intr-una dintre aceste scoli era in vizita mama unui copil care era in programul Salvati Copiii, mama care nu mai fusese in tara de 3 ani si care intelegea foarte putin din situatia scolara a celui mic.

Intre acesti 160.000 de copii sunt povesti extrem de emotionante care duc la un alt nivel definitia cuvantului intraductibil “dor”.

Campania “Impreuna acasa” din care sunt onorata ca fac parte si-a propus sa arate o parte din povestile acestor copii. Sunt mai multe persoane cu notoritate care au scris povestile unor astfel de copii, tocmai pentru a va arata ce inseamna nevoia de a avea parintele langa tine si cat de mult ii poate ajuta pe acesti copii consilierea de specialitate si incadrarea intr-un program in care sa se dezvolte educational sub supraveghere.

Ei sunt Amalia Enache, Ana Barton, dr. Mihail Pautov, Paul Ipate, Catalina Grama, Ela Craciun, Otilia Mantelers si Calin Goia.

Le gasiti povestile despre copii pe site-ul impreunaacasa.ro , dedicat acestei campanii.

Tot acolo gasiti si posibilitatile de donatii daca vreti sa ajutati acest proiect special.

Va rog mult luati-va o jumatate de ora si plimbati-va putin prin povestile din site, o sa va emotionati foarte tare si o sa priviti din alta perspectiva spoturile pe care le vedeti in online sau la tv care vorbesc despre miile de copii care nu au parintii alaturi la masa.

Va rog mult sa vizitati platforma impreunaacasa.ro si sa faceti o donatie cat de mica. De fapt e inestimabila pentru ca arata ca, intr-o vreme tot mai individualista, avem puterea sa ne adunam intr-o comunitate care sa-i ajute pe cei in nevoie.

Si, daca vreti, va anunt cand mai merg la copiii din Bucuresti care se afla in acest program si mergem impreuna. Au mare nevoie de dragoste.

2672
DreamLabDreamLab – telefonul tau face un bine, in timp ce dormi, dar cum functioneaza aplicatia? –

DreamLab – telefonul tau face un bine, in timp ce dormi, dar cum functioneaza aplicatia? –

Sunt dintre cei care beneficiaza din plin de tehnologie: o mare parte din veniturile mele sunt generate pe platforme online, iar eu utilizez telefon smart sau laptop performant pentru a produce continutul pe care-l prezint public.

Si cu toate astea, spun adesea ca m-as muta in padure, langa un rau ca sa am sursa de apa, intr-o casuta cu panouri solare ca sa am sursa de energie si sa fiu cat mai autonoma, fara sa ma invadeze tehnologia.

Ma fascineaza in schimb modalitatile de utilizare a tehnologiei prin care se creeaza comunitati care aduc un plus valoare in cercetarea din orice domeniu.

Am mai scris acum cativa ani despre o aplicatie pe care daca o aveai in telefon si te jucai putin, astfel incat softul sa inteleaga cum te raportezi tu la echilibru, participai activ la un studiu despre Alzheimer.

 Zilele trecute au aparut in spatiu public informatii despre DreamLab, aplicatia care iti foloseste procesorul telefonului smart ca sa analizeze date de cercetare despre cancer, totul petrecandu-se pe timpul noptii, cat avem oricum telefonul la incarcat.

 Am cercetat putin despre Dream Lab ca sa inteleg, pe limba mea, cum functioneaza.

Cercetatori din domeniul oncologic au realizat un algoritm sofisticat care se bazeaza pe inteligenta artificiala pentru a analiza date complexe, acesta necesitand o putere foarte mare de procesare.

Pentru ca telefonul tau sa contribuie la acest sistem de analiza a datelor e nevoie de trei lucruri:

– sa ai aplicatia DreamLab,

– sa ai telefonul in priza la incarcat

si sa fie conectat la o retea WiFi. Daca nu este setat pe WiFi, aplicatia consumand date de pe reteaua mobila la care esti abonat.

In Romania, pentru ca e o initiativa a fundatiei Vodafone din Australia in colaborare cu un prestigios centru de cercetare (Garvan Institute of Medical Research), volumul de date consumat de aplicatie este gratuit.

Pe parcursul noptii aplicatia DreamLab foloseste puterea de procesare a acestuia pentru a rezolva calcule care ajuta unui proiect de cercetare a cancerului, apoi trimite rezultatele inapoi institutului de cercetare prin tehnologie cloud.

 IMPORTANT: aplicatia nu iti foloseste si nici nu preia din informatiile personale din telefon.

 Ea poate fi descarcata din App Store sau Google Play Store, fiind compatibilă cu sistemele de operare iOS 10 sau mai noi, si cu dispozitivele Android cu „KitKat” v4.4 si ulterioare.

Tu poti sa alegi pentru care dintre temele de cercetare vrei sa fie folosit procesorul telefonului tau, in acest moment aplicatia e folosita pentru urmatoarele proiecte:

tumori maligne – descifrarea corelațiilor genotip-fenotip (Garvan Institute of Medical Research – Australia),

medicamente personalizate genetic pentru tratamentul anti-cancer (Imperial College London – Marea Britanie),

folosirea arhitecturii genomului în elaborarea medicamentelor personalizate pentru pacientii cu cancer (Istituto Firc di Oncologia Molecolare – Italia).

Mai multe informații sunt disponibile pe https://fundatia-vodafone.ro/dreamlab/.

 

Din 2015 cand a fost lansata si pana in acest moment,  aplicatia a fost descarcata de peste 320.000 de ori si a contribuit la rezolvarea a doua teme de cercetare pentru lupta impotriva cancerului: un proiect care face legatura intre profilul genetic al pacientuui si tipul e cancer de care sufera, si un alt proiect care a identificat sute de molecule anti cancer prezente in alimentele de zi cu zi, escoperire care – evidet – ajuta in tratarea bolnavilor de cancer.

Stiu ca e o postare tehnica, destul de greu de urmarit pentru multimea de informatii tehnologice. Dar daca vreti a ajutati la cercetarea pentru vindecarea cancerului, a contribuiti cu cat puteti voi de putin, si DreamLab e o optiune.

Sa va uitati va rog la acest film, e despre oameni simpli ca noi care pot schimba lumea cu un milimetru in mai bine, doar pentru ca le pasa de cei din jur.

5701

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!