Stiu ca mintea noastra are nevoie de hrana la fel ca trupul. Doar ca, spre deosebire de foamea fizica, pe cea a mintii nu o simtim imediat. Ea se instaleaza incet, pe nesimtite, ca o oboseala surda care ne face tot mai neatenti la frumos.

Tot ceea ce citim, ascultam, privim — toate intra in noi, se amesteca, ne modeleaza felul de a gandi si de a simti. Suntem suma cuvintelor care ne ating, chiar si atunci cand credem ca nu ne-au lasat nicio urma. Cum suntem media aritmetica a inteligentei si spiritului prietenilor nostri… Chiar daca nu facem aceleasi lucruri ca ei, ceea ce traiesc ei ne influenteaza foarte mult.

Eu am oroare, mi se face rau fizic, cand ajung la mine stiri despre cine cu cine se iubeste/cearta/ inseala… Imi vine sa vomit doar la gandul ca ma pune cineva sa ma uit in intimitatea altei persoane (cu voia ei, sau fara). Nu ma intereseaza nimic despre intimitatea altora, nu e treaba mea. 

De ce sa-mi ocup timpul (si-asa scurt) cu ceva ce nu-mi aduce niciun plus emotional sau intelectual?

Cand ne hranim zilnic cu scandaluri, barfe, titluri stridente si povesti despre oameni care se urasc, mintea incepe sa se micsoreze. Devine un spatiu ingust, in care totul se reduce la judecata si comparatie. Incepem, fara sa vrem, sa ne raportam la ceilalti prin suspiciune. Ni se schimba reflexele: radem cand cineva cade, ne pasioneaza ruina altora, ne linisteste gandul ca „si altii sunt mai rau”.
Barfa nu e doar un zgomot trecator; e o muzica falsa care, ascultata zilnic, ne strica urechea interioara. Dupa o vreme, nu mai stim sa recunoastem linistea. Nu mai putem fi impresionati de ceva simplu, pentru ca totul ni se pare „prea serios”, „prea lent”, „prea plictisitor”. Ne-am obisnuit cu gustul amar si il confundam cu normalul.

Dar atunci cand citim despre teatru, despre film, despre muzica, ni se schimba respiratia. Mintea se ridica, parca iese dintr-o ceata.

Un articol despre o piesa de Cehov ne invata mai mult despre singuratate decat o mie de postari pline de lamentari. O cronica de film ne face sa privim lumea ca pe o scena in care fiecare gest are sens. Un interviu cu un dirijor sau un actor devine o lectie despre rabdare, despre disciplina, despre emotia controlata.
Cultura — in sensul ei viu, nu solemn — ne face mai atenti la nuante. Ne invata sa ascultam fara sa intrerupem, sa privim fara sa judecam imediat.

Cand citim despre arta, se intampla ceva subtil: ne intoarcem catre noi insine, dar intr-un mod curat. Incepem sa ne intrebam, nu doar sa reactionam. Iar mintea, obisnuita cu haosul informational, incepe sa se aseze.
Nu mai simtim nevoia sa fim mereu de acord sau in dezacord. Putem doar sa ne miram. Si in acea mirare sta sanatatea interioara.

Am mai povestit ca am abonament la The New Yorker ca sa citesc saptamanal reportaje si stiri documentate si frumos scrise, ca sa am mereu in minte un standard inalt si sa nu mi se para normalitate multele mizerii din presa de la noi.

Mediul in care traim ne da impresia ca trebuie sa fim mereu „la curent” — dar cu ce, mai exact? Cu ultimele drame, ultimele certuri, ultimele mizerii?

Ceea ce citim ne rescrie din interior. Textele usoare, pline de venin si zgomot, ne invata sa gandim pe scurt, sa ne inflamam usor, sa uitam repede. In schimb, literatura, arta, muzica ne reeduca simturile. Ne rotunjeste colturile.
Dupa o carte buna, lumea pare mai coerenta. Dupa o barfa, pare doar mai murdara.

Pe de alta parte, e important sa citim/intalnim si opinii cu care nu suntem de acord, sa ne documentam si despre “cealalta parte” a ideilor, sa le tratam cu respect. Fac un exercitiu macar o data pe luna, aleg sa citesc o ora ceva dintr-o directive care nu-mi place – ingeneral social, sau politic. E important pentru mine sa stiu si sa inteleg -cat poate mintea mea sa priceapa si analizeze – si alte opinii. Si ma stradui sa nu-i judec sau etichetez.

Cred ca fiecare dintre noi e responsabil pentru curatenia propriilor ganduri. Asa cum ne spalam pe maini, ar trebui sa ne spalam si mintea — de toxicitate, de trivial, de prea multa informatie fara sens. Sa alegem cu grija ce citim, nu din snobism, ci din respect pentru noi insine.
Nu putem trai frumos daca ne hranim doar cu urat.

Ceea ce lasam sa intre in mintea noastra se reflecta in chip, in voce, in gesturi. Intr-o lume in care zgomotul e peste tot, tacerea devine un act de rezistenta. Si alegerea unei carti bune, a unei piese de teatru, a unui cantec care spune ceva adevarat — devine un gest de curaj. Un mod de a spune: „Nu vreau sa ma pierd printre gunoaie.”
Pentru ca, la final, nu suntem ceea ce ni se intampla. Suntem ceea ce lasam sa ramana in noi.

Cam de asta am ales sa ma ocup de stiri care vorbesc despre frumos, care pot deschide minti si suflete. De asta am ca motto “fiecare zi in care invatam ceva e o zi buna”

Ceea ce va doresc si dvs.