Cand esti tanar, tacerea pare uneori un gol. E ceea ce trebuie umplut repede — cu rasete, cu povesti, cu zgomot, cu oameni. Iti e teama ca, daca taci prea mult, ceilalti vor crede ca esti distant, plictisitor sau trist. Asa ca vorbesti. Poate mai mult decat simti, mai mult decat ai nevoie.
Dar odata cu anii, tacerea incepe sa se schimbe. Devine o casa, nu o absenta. Iti dai seama ca in ea nu e lipsa, ci prezenta. Incepi sa o asculti. Descoperi ca tacerea e o forma de pace, o forma de respect fata de propriile ganduri.
Eu am fost mereu o persoana care vorbeste putin, in ciuda meseriei care implica mult dialog. (ma rog, contrazice asta conversatiile telefonice cu prietenii, in care am multe de povestit 😊 )
Cand eram mai tanara, ma simteam uneori in dezavantaj. Nu vorbeam mult nici la scoala, raspundeam la intrebarie profesorilor fara multe dantele in exprimare, fara panglici cu care sa infrumusetez raspunsul.
Intr-o lume care premiaza volumul, eu veneam cu linistea mea. Cu timpul insa, am inteles ca tacerea poate fi o forta. Ea nu fuge de dialog, doar alege cand si cui sa se deschida.
Cu varsta, tacerea mea s-a rafinat. A devenit mai clara, mai blanda. Nu mai e defensive sau ostentativa, nu mai e armura, nici o forma de superioritate.
E un spatiu de respiratie intre mine si lume. In tacere imi adun gandurile, ma reasez, ma ascult. In ea se coace rabdarea, empatia, intelegerea.
In continuare forma mea suprema de rasfat este sa nu rostesc niciun cuvant, dar sa fie liniste si in mintea mea (sa nu port discutii interioare eu cu mine in care sa caut rezolvari la problemele zilnice). Sa fie liniste si calm, si lucrurile asezate.
Tacerea de acum nu mai e despre a evita, ci despre a intelege. Despre a nu mai simti nevoia sa explic totul. Despre a sti ca unele lucruri nu cer cuvinte. Dar si despre “daca dezvolt si ma duc pe o cale care nu duce nicaieri, pentru ca opiniile si convingerile sunt fundamental diferite”. Tacerea de acum nu mai e compromis, e intelegerea celuilalt si acceptarea lui, cu tot ce gandeste.
Poate ca, pe masura ce imbatranim, invatam sa ne imprietenim cu linistea. Nu pentru ca nu mai avem nimic de spus, ci pentru ca invatam sa spunem doar ceea ce merita rostit.
Si atunci, tacerea devine un limbaj in sine. Unul care nu are nevoie de traducere.
P.S. Acum ceva ani am invatat limbajul semnelor si, mai intainte, am invatat ce spune corpul celui din fata mea cand el tace. Ma ajuta in job, e o parte importanta din viata noastra cand tacerea vorbeste.