Cand esti tanar, compromisurile sunt ca painea prajita arsa: nu le vrei, nu le accepti si nu intelegi de ce altii se incapataneaza sa ti le puna in fata. In tinerete, avem aceasta convingere aproape eroica — si complet nerealista — ca putem trai o viata fara sa cedam nimanui nimic. Suntem absolut hotarati: nu facem favoruri, nu ajustam planuri, nu negociem. Nici macar nu vrem sa auzim cuvantul „compromis”, de parca ar fi un virus.

Apoi, undeva pe parcurs — poate pe la treizeci de ani, poate pe la patruzeci, poate chiar la cincizeci — se intampla ceva ciudat: descoperim ca lumea nu se va alinia niciodata perfect la nevoile noastre. Si mai descoperim ceva si mai surprinzator: nici noi nu mai suntem atat de fermi pe cat eram odinioara.

E ca momentul acela cand iti dai seama ca s-ar putea sa-ti placa, totusi, maslinele sau mazarea in salata de boeuf. Nu stii cum s-a intamplat, nu stii cand — dar intr-o zi constati ca viata e plina de lucruri pe care altadata le respingeai cu pasiune, iar acum le accepti cu un calm suspect.

Compromisul apare astfel, treptat si discret, ca un personaj secundar dintr-un film romantic bun: nu e acolo pentru drama, ci pentru stabilitate. Inveti ca oamenii nu cedeaza pentru ca sunt slabi, ci pentru ca vor sa ajunga undeva, nu doar sa aiba dreptate. Inveti ca discutiile nu sunt competitii, ci conversatii. Si, mai ales, inveti ca nu mori daca nu ai ultimul cuvant — desi, la douazeci de ani, asta parea absolut imposibil.

Ceea ce intelegi in timp, dupa cateva prietenii pierdute, cateva iubiri epuizate si cateva intalniri de lucru unde ai fi vrut sa arunci cu agenda, este ca a nu face compromisuri te face impenetrabil, dar nu neaparat in sensul bun. Inchizi usi, nu deschizi drumuri.

Si totusi — si aici vine partea importanta — compromisul adevarat nu este o capitulare. Nu este momentul in care spui, obosit: „Bine, fie cum vrei tu”. Asta e doar o strategie de supravietuire. Compromisul — cel bun, cel matur, cel pe care ti-l permite varsta si un strop de intelepciune — e atunci cand alegi constient sa lasi loc pentru altcineva, fara sa te anulezi. Compromisul nu e despre a incalca etica si doar despre intelepciunea de a gandi pe termen lung si pentru binelui celuilalt.

E ca atunci cand imparti patul cu cineva: nu e vorba ca nu mai ai loc, ci ca faci loc. Si asta, surprinzator sau nu, se simte bine.

Pe masura ce anii trec, intelegi ceva ce tinerii hotarati ca niste sabii uita frecvent: ca fericirea nu se gaseste in rigiditate, ci in flexibilitate. Nu in „niciodata”, ci in „hai sa vedem cum putem face sa fie bine”.

Si ca arta compromisului nu este, de fapt, arta sacrificiului, ci arta convietuirii — cu ceilalti, dar si cu tine. Cu dorintele tale, cu limitele tale, cu realitatea care nu se cere neaparat sclipitoare, dar poate deveni suportabila. Uneori chiar frumoasa.

 In tinerete ne juram ca nu vom face compromisuri. Iar mai tarziu, ne dam seama ca viata insasi e o colectie de compromisuri reusite. Unele mici, altele monumentale, toate purtand semnatura eleganta a unei persoane care a invatat — in timp — ca flexibilitatea este un act de curaj, nu de renuntare.

Compromisul nu este finalul povestii. E doar felul in care povestea poate continua.

*

In ultimele zile am facut mici compromisuri profesionale iar asta m-a dus catre aceasta analiza a evolutiei dispozitiei catre compromis 😊

Sa avem o zi buna.