NI se spune ca perfectiunea nu exista. E plictisitoare, pretentioasa, imposibil de suportat. Dar noi romanii avemm povestea unei fetite de 14 ani, cu codite si o privire de piatra, care face o miscare la paralele inegale si lumea intreaga tace. Apoi, pe tabloul scorurilor, apare un „1.00”. Tabloul nu stie cum sa scrie „10.00”. Nici el, nici omenirea nu erau pregatite pentru perfectiune, la Jocurile Olimpice de la Montreal, in 1976, pe 18 iulie 1976.

Nadia Comaneci s-a nascut intr-un 12 noiembrie intr-o Romanie cenusie, unde miracolul era rationalizat ca painea si uleiul. Si totusi, a crescut intr-un mic oras de provincie si a invatat sa sfideze gravitatia si limitele. O copila care voia sa iasa afara sa se joace, dar care trebuia sa repete un salt pana ii tremurau genunchii. O fata care a inteles devreme ca, pentru a fi libera, trebuie mai intai sa fie impecabila.

Perfectiunea Nadiei a fost o revolutie tacuta. Intr-o lume condusa de barbati care decideau cine castiga si cine tace, ea a vorbit prin miscare. A aratat ca o fetita dintr-un orasel comunist poate rasturna regulile universului. A fost prima gimnasta din istorie care a primit nota 10. Si nu o data, ci de sapte ori. De atunci, „10” nu mai e doar un numar; e un mit, o aspiratie, un mod de a spune „da, se poate”.

Nadia e femeia care a avut curajul si a fugit din tara, noaptea, prin zapada, cu un vis in buzunar. Femeia care a invatat, in America, ca perfectiunea e un cadou otravit — ca, dupa ce o atingi, nu mai stii cine esti fara ea. Nadia a reinventat-o: dintr-o gimnasta muta, intr-o femeie care vorbeste despre curaj, disciplina si echilibru. Nu pe barna, ci in viata.

Acum, cand implineste o varsta pe care nici nu are rost s-o mentionam (pentru ca, sincer, timpul a fost dintotdeauna spectatorul ei), Nadia e mai mult decat o legenda sportiva. E un capitol dintr-o carte despre vis, munca si fragilitatea gloriei. E dovada ca uneori perfectiunea poate fi umana, ba chiar tandra — atunci cand o fetita o atinge fara sa stie ca nu are voie.

Sper ca filmul despre Nadia pe care-l fac Tudor Giurgiu si Cosmin Hodor (aceeasi echipa care a facut si Nasty), sa incepa cu acea nota 1.00 care nu stia sa devina 10. Filmul e un documentar, dar viata mi se pare ironica si avem o poveste despre imposibilul care devine realitate, despre o tara care a invatat sa viseze pentru cateva minute de aur, despre o femeie care a crescut din propriul miracol.

La multi ani, Nadia Comaneci. In vremea comunismului ai fost raza noastra de lumina, iar tacerea si discretia ta pe teme grele au fost cat o lectie de educatie civica pe care nu ne-o preda nimeni si nici nu stiam sa o numim.

Perfectiunea ta inca ne face sa ridicam privirea — nu ca spre un idol, ci ca spre o stea care, in ciuda tuturor lucrurilor, a decis sa ramana umana. Si sa se intoarca acasa, sa ajute gimnastica de aici si sa ramana un model de viata si disciplina pentru noi.