Zilele trecute, la Curtea de Apel Bucuresti, Raluca Morosanu a facut un gest mult mai rar si mai costisitor intr-o societate obisnuita cu tacerea si resemnarea – a ales sa spuna adevarul intr-un spatiu al puterii, asumandu-si consecintele.
Seamana cu ce a fost in decembrie 89 si nu vreau sa pun presiune speciala si in plus, pe doamna aceasta minunata in jurul careia acum aerul vibreaza cu o incarcatura foarte puternica…
De ce conteaza un astfel de gest dincolo de persoana care il face? Pentru ca, asa cum arata numeroase studii din psihologie si sociologie, curajul nu ramane niciodata izolat. El se propaga, tulbura, deschide usi interioare si obliga o comunitate intreaga sa se priveasca in oglinda. Am vazut asta in decembrie 89, mai aproape de noi la Ordonanta 13 in 2017 si vedem acum cum creste bulgarul pe care a inceput sa-l rostogoleasca doamna Morosanu cu curajul dansei.
Sunt cateva carti pe tema asta si, pentru ca e un subiect care m-a interesat, pun mai jos cateva explicatii stiintifice citand specialistii, desigur.
Psihiatrul Judith Herman, una dintre cele mai importante voci in studiul traumei, spune ca reactia „normala” a societatii in fata abuzului sau nedreptatii este sa le impinga in afara constiintei: sunt prea incomode, prea dureroase, prea periculoase pentru ordinea existenta. De aceea, victimele sunt adesea incurajate sa taca, sa „mearga mai departe”, sa nu tulbure apele. Cand cineva rupe aceasta tacere in mod public, nu face doar o confesiune personala. Creeaza un moment de adevar colectiv.
Raluca Morosanu a facut exact acest lucru. A refuzat ca experienta ei – si, prin extensie, experienta multor altora – sa ramana nespusa. In acel moment, pentru multi oameni care au trait situatii similare, s-a produs o validare profunda: nu sunt singur, nu am exagerat, ceea ce am trait conteaza. Vindecarea, spune Herman, nu poate avea loc in izolare. Ea are nevoie de martori. Iar comunitatea, vrand-nevrand, a devenit martor.
Curajul, insa, nu arata asa cum ni-l imaginam de obicei. Nu e zgomotos, nu e lipsit de frica.
Cercetatoarea Brené Brown explica faptul ca adevaratul curaj este vulnerabilitatea: expunerea deliberata la risc emotional. Sa vorbesti stiind ca vei fi judecat, contestat, poate atacat, nu este slabiciune. Este una dintre cele mai pure forme de forta.
Mai mult, atunci cand cineva indrazneste sa se expuna astfel, se intampla ceva esential: ceilalti primesc permisiunea interioara de a face la fel. Poate nu imediat. Poate nu public. Dar harta posibilului se schimba. Se poate vorbi. Cineva a mers primul.
Psihologul Albert Bandura a aratat ca oamenii invata comportamentele nu doar din reguli, ci observandu-i pe ceilalti.
Curajul este, in acest sens, contagios. Nu pentru ca toti devin brusc curajosi, ci pentru ca frica isi pierde din putere atunci cand nu mai e traita in singuratate.
Acest proces nu este confortabil. Sociologul Kai Erikson explica faptul ca momentele care scot la suprafata adevaruri dureroase produc o zguduire a tesutului comunitar. De aceea, aproape inevitabil, apar reactii de respingere, minimalizare sau furie. Nu pentru ca adevarul ar fi gresit, ci pentru ca el ameninta o ordine veche, bazata pe tacere si conformism.
Si totusi, aceste reactii sunt semnul ca ceva s-a miscat. Ca o norma a fost fisurata. Ca nu mai putem spune, cu aceeasi usurinta, „nu se poate”, „nu are rost”, „mai bine taci”.
Gestul Ralucai Morosanu nu rezolva de unul singur problemele sistemice ale justitiei sau ale violentei institutionale, dar creeaza un precedent emotional si moral.
Deschide un spatiu in care adevarul poate circula. Si, poate cel mai important, schimba respiratia unei comunitati: dintr-una tinuta, fricoasa, intr-una care incepe, timid, sa traga aer in piept.
Istoria nu se schimba doar prin legi sau decizii oficiale. Uneori, se schimba atunci cand cineva spune, cu voce clara si corpul tremurand: ajunge.
Iata alte cateva exemple de alte femei curajoase.
Istoria Romaniei nu a fost schimbata doar de domnitori, revolutii sau tratate. Ea a fost modificata, adesea discret, de femei care au avut curajul sa spuna „nu”, „ajunge” sau „se poate altfel”. Ana Ipatescu, in timpul Revolutiei de la 1848, a iesit in strada intr-o epoca in care femeilor li se cerea sa stea in umbra. A riscat nu doar reputatia, ci viata, pentru o idee de libertate. Curajul ei a fost unul fizic, vizibil, aproape brutal prin expunere.
Elena Cuza a schimbat istoria fara discursuri publice, dar cu o forta morala rara. A ales sa creasca si sa recunoasca drept fii proprii copiii nelegitimi ai sotului ei, intr-o societate rigida si profund patriarhala. Gestul ei a fost un act de curaj intim, care a redefinit ideea de demnitate si responsabilitate feminina.
In secolul XX, Elisabeta Rizea a demonstrat ca rezistenta nu are nevoie de arme sofisticate, ci de o coloana vertebrala imposibil de frant. A indurat tortura, umilinta si ani de detentie fara a-si trada convingerile. Curajul ei a fost unul al supravietuirii, al refuzului de a ceda chiar si atunci cand statul insusi devenise opresor.
Mai aproape de noi, femei precum Doina Cornea au aratat ca vocea poate fi o arma. Intr-un regim care pedepsea orice forma de opozitie, ea a ales sa vorbeasca, sa scrie, sa protesteze. Curajul ei intelectual si moral a contribuit la fisurarea unui sistem bazat pe frica.