Am fost atat de obosita la sfarsitul anului care s-a incheiat incat doua zile am mancat si am dormit, am mancat iar si apoi am dormit din nou.
Culmea e ca la inceputul saptamanii scrisesem (in avans ca sa am putin timp liber) pentru Cotidianul despre Rezolutii si oboseala. O sa cititi maine pe platforma publicatiei (am vrut sa scriu ziarului, pentru ca pentru mine e in continuare un ziar).
Intre timp s-au mai umplut din baterii si am reinceput sa simt nevoia sa scriu, caci scrisul e lucrul care ma bucura pe mine cel mai mult si imi da un confort mental (desigur, cand e in cantitati decente sa ma si bucur de ce scriu)
Altfel, anul incepe mereu cu aceeasi farsa colectiva: credem, cu o sinceritate induiosatoare, ca daca scriem ceva intr-un carnetel dragut, cu un pix scump, Universul va exclama: „In sfarsit, cineva cu un plan!” si va coopera imediat.
Dar traim in lumea lui „poti”, nu „nu ai voie”, exact cum spune Filosoful Byung-Chul Han in cartea sa Societatea oboselii (despre care o sa cititi maine in Cotidianul)— ceea ce suna minunat pana cand „poti” devine „trebuie”, iar „trebuie” devine „de ce nu am facut deja?”. Si uite asa, pe 2 ianuarie, in loc de zen, ajungem la o usoara hiperventilatie.
E un program atat de dens, incat nici apocalipsa nu si-ar gasi loc in el. Poate doar ca reminder intre pilates si hidratare.
Ne dorim sa fim mai buni, dar fara sa trecem prin inconvenientul de a fi, temporar, mai slabi; vrem transformare, dar nu vrem haos; vrem progres, dar nu vrem sa arate ca o lista interminabila de bifat — desi exact asta ajunge sa fie.
Si totusi, intentia noastra nu e rea. E chiar adorabila. E ca atunci cand iti cumperi un jurnal cu 365 de pagini albe si iti spui: „Aici va locui noua mea viata organizata.” Ceea ce se intampla, in realitate, e ca jurnalul ajunge sa tina bonuri, parole uitate si un citat notat frumos, pe care nu-l mai gasesti niciodata cand chiar ai nevoie de el.
Odihna nu e o recompensa, e o conditie, iar „nu” e un muschi moral care merita antrenat la fel ca oricare alta parte a corpului.
La final, nu oboseala in sine e problema — ci faptul ca nu mai stim sa ne odihnim frumos, inteligent, cu umor, asa cum iti savurezi desertul preferat sau un text bine scris.
Asa ca, in 2026, va propun sa renegociem:
mai putine “trebuie”, mai multe “ar fi dragut”,
mai putina presiune, mai mult unt pe clatite,
mai putina auto-critica, mai multa auto-compasiune… si prajituri cu ciocolata
Sa lasam aer intre asteptari, sa lasam greselile sa fie fermecatoare, sa lasam lucrurile bune sa ne surprinda.
Iar lunile viitoare sa va prinda odihniti, indragostiti de lucruri mici si eliberati de propria lista de cerinte. Restul… e doar decor.
La multi ani!