Diminetile mele nu sunt spectaculoase. Nu exista fanfara, nici revelatii existentiale la prima ora. Exista insa cafeaua. Cafeaua mea, bauta incet, intr-o cana care imi place, intr-o liniste care nu mai cere nimic de la mine. Uneori exista si un mic desert — ceva neimportant la scara istorica, dar esential la scara personala. Un patratel de ciocolata, o prajitura mica, ceva dulce cat sa spuna: „Buna dimineata, viata, sunt aici si pot sa te iau usor.”
Am ajuns sa cred ca bucuria zilnica incepe exact aici: in permisiunea de a nu dramatiza inceputul zilei.

Una dintre cele mai mari bucurii ale mele este ca timpul nu ma mai alearga. Sau, mai exact, ca am invatat sa nu mai alerg eu dupa el. Imi pot face programul cum imi doresc. Pot muta lucruri. Pot spune „mai tarziu” fara vina si „nu” fara explicatii kilometrice. Libertatea aceasta nu arata ca in filme — nu e cu valize deschise si orase straine — ci arata ca o zi in care pot decide cand muncesc, cand ma opresc, cand ies la o plimbare fara scop. Este o bucurie discreta, dar constanta, genul care nu tipa, ci sta langa tine. Si stiu ca nu e o ucurie continua, ca vor fi multe zile in care deadline-urile vor  fi complicate, dar le iau usor pe toate, cum vin…

Am prieteni de la care invat. Si asta, descopar, este una dintre cele mai subestimate forme de noroc. Oameni care ma fac mai atenta, mai curioasa, uneori mai modesta. Oameni care nu ma lasa sa ma plafonez confortabil in propriile convingeri. Am invatat, nu fara efort, cat de important este sa te inconjori de oameni care te motiveaza sa fii mai bun — nu prin comparatie sau competitie, ci prin exemplu. Oameni care traiesc interesant, care pun intrebari bune, care nu se tem sa se schimbe. Bucuria apare des dupa conversatii cu ei, cand plec cu un gand nou sau cu o neliniste fertila.

Mai sunt si alte bucurii mici, dar incapatanate. Lumina de dupa-amiaza care cade bine intr-o camera. Un mesaj neasteptat. Faptul ca pot merge pe jos si ca genunchii mei coopereaza (nu intotdeauna, dar suficient). O melodie care ma prinde exact cand aveam nevoie. Ordinea intr-un sertar. Dezordinea creativa de pe birou.

Am inceput sa caut aceste bucurii intentionat. Nu ca pe un exercitiu de optimism fortat, ci ca pe o forma de atentie. Viata nu devine brusc usoara cand o faci, dar devine mai locuibila. Si poate asta e tot ce ne dorim, de fapt: o viata in care sa putem sta confortabil, cu cafeaua in mana, cu un desert mic, cu oameni buni in jur si cu sentimentul ca, pentru moment, este suficient.

Si daca maine nu va fi la fel, e in regula. Pentru ca bucuriile zilnice au prostul obicei sa revina. De cele mai multe ori, chiar dimineata.