Imi fac dimineata o lista mentala cu lucrurile pentru care sunt recunoscatoare, ca un fel de ritual discret care imi aseaza ziua pe un fagas mai bland. Nu e nimic spectaculos in ea, si poate tocmai de aceea functioneaza: prieteniile care ma tin ancorata, mancarea care imi da un confort aproape copilaresc, job-ul care, dincolo de oboseala, vine cu o energie aparte. Interviurile, mai ales. E greu de explicat ce se intampla acolo — un amestec de curiozitate, emotie si conexiune — dar la finalul lor simt ca topai pe dinauntru, ca si cum ceva s-ar fi aprins si nu se mai stinge.

Apoi e scrisul, cu joaca lui serioasa: exercitii, incercari, reveniri, cautari de ton si ritm. Ma intorc mereu la scriitori care imi plac, ca la niste repere afective, nu doar stilistice. Cititul vine ca o prelungire fireasca, un spatiu in care ma pierd si ma regasesc in acelasi timp. Iar muzica — mai ales in perioada asta — imi tine companie intr-un mod aproape fizic; corurile si vocile suprapuse creeaza un fel de ordine interioara pe care nu stiam ca o caut.

In ultima vreme, am inceput sa scriu lista asta, nu doar sa o gandesc. Pentru ca, pe parcursul zilei, apar fisuri: o angoasa care se strecoara fara sa anunte, o frica difuza ca nu fac lucrurile „cum trebuie”, senzatia ca incurc sau sunt incurcata. Ganduri care se agata de mine si nu mai pleaca usor. Si atunci ma intorc la lista.

Cand o recitesc, nu dispar toate nelinistile, dar se micsoreaza. Isi pierd din volum, din dramatism. E ca si cum as face un pas inapoi si as vedea din nou intregul, nu doar fisura. Lista devine un fel de dovada scrisa ca viata mea nu e doar suma grijilor mele. Ca exista, in paralel, o tesatura de lucruri bune, simple si consistente, care ma sustin chiar si atunci cand nu le acord atentie.

Poate ca asta e, de fapt, esenta exercitiului: nu sa alung frica, ci sa nu o las sa fie singura poveste pe care o spun despre mine.

Si poate experienta mea v-ar puea ajuta, inspira si pe dumneavoastra.