Pe mine ma deranjeaza mult barfa. Mi se pare foarte toxic un comportament in care barfesti ce fac altii, si de fiecare data cand am construit branduri media (print sau online) in “caietul de sarcini” a fost scris si respectat ca nu vom acoperi jurnalistic barfe – cine cu cine, unde s-au petrecut vacante, ce cumparaturi s-au facut …si alte subiecte inutile. Mereu spun: are ceva profesional important de comunicat, scriem; nu are, nu ne intereseaza viata privata.
Acum fac literalmente urticarie din cauza nivelului la care a coborat comunicarea publica si, zilele astea, cea politica in contextul electoral… totul e o barfa, nicidecum subiecte profesionale, planuri de dezvoltare. Totul e un limbaj oribil cu zvonuri vulgare… inclusiv de la premier!!!!!!!!
De asta vreau sa va arat “barfa” dintr-o alta perspectiva si decideti dvs ce faceti in vietile dvs private si in conversatiile pe care le aveti.
Termenul de „barfa” ca practica sociala este vechi de cand lumea, dar documentarea sa in istorie depinde de cultura, limba si context.
In Grecia Antica, filozofi ca Platon si Aristotel discutau despre importanta si pericolele vorbirii (logos), inclusiv despre raspandirea zvonurilor si vorbele goale.
In Roma Antica, barfa era o unealta de influenta politica. Suetonius, in „Vietile Cezarilor”, mentioneaza multe zvonuri si anecdote scandaloase – o forma timpurie de barfa scrisa.
Mai tarziu, istoria mentioneaa ca barfa era adesea sanctionata in comunitati mici, mai ales in randul femeilor. In Anglia, de exemplu, exista pedeapsa numita „scold’s bridle” – o masca de fier pusa femeilor considerate certarete sau barfitoare.
Odata cu aparitia tiparului si a gazetelor, barfa a capatat o platforma mai ampla. Jurnalele de secol 18-19, cum ar fi cele din Franta si Anglia, publicau rubrici de cancan despre curtea regala si elitele vremii.
Cuvantul „gossip” in limba engleza apare in sensul actual in jurul secolului 16-17. In limba romana, „barfa” provine probabil din onomatopee si este atestata relativ tarziu, dar practica in sine exista din vremuri imemoriale.
Exista studii si statistici despre ce barfeste lumea cel mai des. Sociologii si psihologii au cercetat acest subiect pentru a intelege functiile sociale ale barfei, iar concluzia generala e ca barfa nu e doar negativa, ci si un mod prin care oamenii creeaza relatii, stabilesc norme sociale si gestioneaza informatii. Bine, in epoca noastra intelegerea profunda a mecanismelor barfei ajuta comunicatorii sa capteze atentia si, de multe ori, sa manipuleze.
Ce barfeste lumea cel mai des (pe baza studiilor psihosociale)?
Viata personala a altora este cel mai frecvent subiect de barfa, indiferent de cultura.
Relatii amoroase (cine cu cine e, divorturi, aventuri). Probleme de familie. Prietenii destramate sau toxice
Comportamentul la locul de munca unde barfa functioneaza adesea ca „moneda sociala” in birou.
Cine a fost promovat sau concediat. Cine nu-si face treaba / e preferat de sef. Zvonuri despre schimbari in firma
Stilul de viata / imaginea personala. Ce si-a cumparat cineva (masini, haine, gadgeturi), cum arata cineva – greutate, operatii estetice etc, postari controversatepe retele sociale.
Surprinzator, dar abia pe locul 4 (in ordinea frecventei), avem barfele despre oameni faimosi / celebritati / influenceri. Viata lor personala (divorturi, scandaluri, schimbari de look). Cine a spus ce, cine a dat unfollow cui. Multi oameni barfeau in trecut in piata satului, azi o fac pe Instagram sau TikTok.
Motivul 5, statistic, de barfa tine de conflicte si tradari. Cine „a zis ceva urat” despre altcineva, cine a tradat increderea cuiva, certuri si neintelegeri.
Asta e o categorie cu care, din pacate, noi ne intalnim acum foarte des in campania electorala, in loc ca discutiile sa fie pe fapte si idei de constructie a unui viitor mai bun.
Un studiu din 2019, publicat in Social Psychological and Personality Science, a aratat ca 65% din conversatiile informale includ elemente de barfa; doar 15-20% din barfe sunt cu adevarat negative; restul sunt neutre sau chiar pozitive. Acelasi studiu arata ca femeile si barbatii barfesc la fel de mult, dar despre lucruri diferite. Femeile- mai mult despre relatii, emotii; Barbatii – mai mult despre statut, competitie.
Barfele au fost o sursa uriasa de inspiratie pentru literatura — de la clasici pana la romanele moderne, multe povesti s-au nascut din zvonuri, scandaluri sau mici „soapte” sociale. Unele barfe chiar au devenit literatura de succes, cu un exemplu care are multa notorietate, dar si parte glam – Truman Capote – (care a ajuns si mini serie tv si a fost analizata in multe alte carti, am scris aici de una dintre ele).
Dar mai sunt carti foarte cunoscute care au la baza zvonuri si barfe ale epocii. Cred ca daca elevilor li s-ar prezenta intregul context al epocii, inclusiv barfele, li s-ar parea mai atractive unele lecturi din programa scolara.
De exemplu, “Madame Bovary” de Gustave Flaubert este un roman inspirat de o poveste reala: o femeie din Franta rurala care ducea o viata dubla si a fost judecata pentru adulter. La vremea respectiva, romanul a starnit un uragan de barfe si scandaluri morale. Flaubert a fost chiar judecat pentru obscenitate — ceea ce a dus la si mai multa faima.
“Anna Karenina” de Lev Tolstoi are o poveste inspirata partial de cazuri reale de femei nobile din Rusia care au fost barfite intens pentru relatiile lor extraconjugale. Tolstoi a transformat barfele despre “femei cazute” in psihologie profunda si tragedie universala.
Romanul “La rascruce de vanturi” de Emily Brontë este inspirat partial de zvonuri despre familii izolate in Yorkshire si povesti de dragoste intunecate auzite de autoare in copilarie. Mult din tensiunea romanului vine din barfa, scandaluri si ura dintre familii.
“The Great Gatsby” de F. Scott Fitzgerald este plin de barfele epocii. Practic, intreaga actiune e alimentata de speculatii sociale si curiozitatea toxica a oamenilor bogati.
Romanul e literalmente construit pe zvonuri despre identitatea lui Gatsby, zventurile din trecut ale lui Daisy si Tom si intrigile mondene din New Yorkul anilor ’20.
Cumva asemanator, Truman Capote si-a construit cariera punand in articole si carti barfele pe care le afla in societate, certandu-se rau cu femeile mondene ale anilor 30 pentru ca le-a expus cele mai grave secrete.
Mai aproape de noi avem categoria literaturii usoare, pentru adolescenti, “Gossip Girl” de Cecily von Ziegesar, literalmente barfa devenita literatura. Seria de romane YA (si ulterior serialul) e construita in jurul unui blog anonim care face publice toate secretele elitei newyorkeze. E un exemplu clar de barfa transformata in produs cultural de succes.
Si pentru un zambet special, un bonus romanesc: “Enigma Otiliei” – George Calinescu, un roman plin de mici barfe sociale despre mosteniri, relatii, intentii ascunse, personajele se analizeaza si comenteaza intre ele exact cum ar face-o niste vecini de bloc sau rude la o masa festiva. Am inceput cu acest exemplu, cand vorbim de literatura romana, pentru ca el – ca si constructie e bazat pe barfele personajelor, din ce barfesc sau invidiaza personajele se construieste actiunea.
De altfel, literatura romana e plina de romane care s-au inspirat, intr-un fel sau altul, din barfe, zvonuri sau scandaluri reale – fie din lumea mondena a vremii, fie din cercuri politice sau chiar din viata scriitorilor insisi.
Uneori barfa a fost scanteia initiala, alteori a fost prelucrata artistic intr-o critica sociala cu subintelesuri.
Tot domnul Camil Petrescu e in fruntea listei cu „Patul lui Procust” care e inspirat partial din zvonuri si povesti reale despre elitele intelectuale ale Bucurestiului interbelic. Personajul doamnei T. e bazat (se pare) pe o femeie reala care a circulat prin cercurile scriitorului – iar romanul a fost considerat „transparent” de cunoscuti.
„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” – tot Camil Petrescu – se zvonea ca e inspirat din propriile trairi ale autorului si dintr-o poveste de dragoste care l-a marcat. Cititorii contemporani au barfit ca romanul este prea personal si ca Stefan Gheorghidiu = Camil Petrescu. Practic, barfa a fost atat in roman, cat si in jurul romanului.
In literatura noastra mai avem „Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, un roman care a pornit din lumea boierimii si parvenitilor din Bucurestiul secolului XIX, unde barfa era arma sociala. Personajul Dinu Paturica este inspirat din personaje reale – un soi de colaj de arivisti ai vremii, iar unii boieri s-au simtit vizati si l-au exclus pe Filimon din cercurile lor.
In aceeasi categorie e si Craii de Curte Veche de Mateiu Caragiale si cam tot ce a scris Ion Luca Caragiale, cu De-ale Carnavalului, O scrisoare pierduta, cele mai reprezentative pentru barfele epocii. La fel si . „Chirita in provincie” de Vasile Alecsandri, o comedie savuroasa care ironizeaza burghezia parvenita din Moldova. Personajele sunt inspirate din realitate, iar la vremea aparitiei piesa a fost un deliciu monden – lumea incerca sa ghiceasca: „Cine e Chirita in viata reala?”
Daca vreti sa cititi ceva serios despre psihologia barfei – adica de ce barfim, ce functii are, cum influenteaza grupurile si de ce uneori e chiar esentiala in societate, puteti citi “Grooming, Gossip, and the Evolution of Language” – Robin Dunbar, o carte fundamentala din antropologie si psihologie evolutionista (Dunbar zice ca barfa a inlocuit „grooming-ul” social la oameni (adica spalatul reciproc la maimute) ca metoda de a mentine legaturile sociale), dar putem citit si superba carte a dlui H.-R. Patapievici “Omul recent” (are pasaje despre lumea „care se uita la ce face vecinul” – adica barfa ca simptom cultural.)
E un eseu filozofic si cultural despre transformarile omului modern in societatea de consum, cu accente critice asupra culturii occidentale, valorilor contemporane si mentalitatilor romanesti.
Dl Patapievici vorbeste despre barfa ca simptom al unui vid interior si critica omul contemporan care nu mai are idealuri mari, ci se ocupa de „viata altora”. Barfa apare ca un semn al vidului personal: cand nu ai constructie interioara, te hranesti cu zvonuri despre ceilalti. „Privirea romanului se lipeste de altul, ca un parazit de trupul cald al unei alte fiinte.”
Dl Patapievici mai mentioneaza si omul „de bloc” si cultura micii invidii descriind o cultura urbana sufocanta: vecinii stau la geam, spioneaza, barfesc, comenteaza. Dansul spune ca barfa devine o forma de control social, dar si o expresie a fricii fata de diferenta sau succes. (eu imi permit sa completez ca ar putea fi si o consecinta a comunismului si a turnatoriei securistice pentru avantaje personale in sistem cand barfa nu a mai fost „socializare”, ci un instrument de supraveghere reciproca).
Insa domnul Patapievici vorbeste super analitic (si elegant) despre mediocritatea agresiva, pe care eu o simt foarte mult acum in campania electorala, dar si in social media. Aici barfa apare ca forma de agresiune pasiva: oamenii care nu realizeaza nimic devin vigilenti la greselile altora, iar barfa devine un mod de a-i trage in jos pe cei care ies din rand: „Cine se crede ala?”