stiu ca e controversat ceea ce urmeaza sa scriu, dar va rog sa va luati spatiu si sa va ganditi cu atentie. si sa nu puneti la colt pe nimeni
O femeie medic care, cand alesese aceasta profesie, isi dedicase viata salvarii altora ajunge in situatia in care afla ca are cancer. Daca stiau altii ca ea e bolnava, cu siguranta – fiind medic – stia si ea. (a scris Lucian Mandruta despre asta aici)
Imi imaginez ca diagnosticul nu i-a adus doar suferinta fizica, ci si o furie muta impotriva nedreptatii vietii, impotriva fragilitatii umane, impotriva propriei iluzii ca stiinta poate controla totul. Intr-un gest paradoxal, femeia care crezuse in dovezi si rigoare incepe sa vorbeasca despre conspiratii, tradari ascunse si minciuni planetare. Lumea o priveste uluita, dar adevarul ei devine un strigat disperat impotriva mortii.
Si brusc, daca ne dam timp si ne gandim mai profund, aceasta poveste nu este doar despre o femeie bolnava. Este despre fiecare dintre noi, despre ce lasam in urma atunci cand timpul se subtiaza. In clipa in care moartea devine o prezenta concreta, ne intrebam: ce a avut cu adevarat sens? Munca? Adevarul? Puterea? Credinta? Sau urmele pe care le lasam in sufletul altora?
La scara istoriei, ceea ce ramane dintr-un om nu este neaparat ceea ce a spus, ci ceea ce a trezit in ceilalti. Uneori, o ratacire, o greseala, un moment de slabiciune devin mai graitoare decat o viata de perfectiune. Femeia medic, in incercarea ei de a da un sens durerii, a deschis, fara sa vrea, o discutie despre incredere, despre limitele cunoasterii, despre cat de usor se poate destrama ordinea unei lumi construite pe certitudini. Era, probabil prea incrancenata si noi – impratiti intre “ai dreptate” si “esti o conspirationista”- n-am avut ragazul sa ne gandim cat de siguri suntem pe propriile adevaruri? Nu pe ce spunea/credea femeia, pe cee ace gandim, simtim, actionam, reactionam noi.
Istoria, in fond, nu pastreaza doar faptele mari, ci si tremurul uman din spatele lor. Nu retine doar eroii, ci si ezitarile, rusinea, intrebarile. Ce conteaza cu adevarat nu este daca am avut dreptate, ci daca am incercat sa intelegem, sa fim prezenti, sa iubim in ciuda absurdului.
Poate ca la scara istoriei nu ramanem prin ceea ce am spus, ci prin felul in care am privit lumea, prin compasiunea cu care am atins-o, chiar si atunci cand eram pierduti.
Moartea nu sterge, ci clarifica: ne aminteste ca tot ce e construit pe ura, frica sau orgoliu se destrama, iar singurul lucru care da sens existentei este legatura — cu ceilalti, cu viata, cu un adevar mai mare decat noi.
Astfel, femeia medic, ratacita intre ratiune si disperare, ne lasa o mostenire neasteptata: intrebarea. Poate ca nu o teorie, nu o cariera, nu un nume scris intr-o carte — ci o clipa de luciditate, un gest de tandrete, o lumina care, macar pentru o secunda, a invins intunericul.