Exista un moment in viata — de obicei dupa ce ai explicat foarte clar, cu exemple, analogii si un ton rezonabil, de ce ai dreptate — in care realitatea se uita la tine si spune: „Nu.”

Nu spune „poate”. Nu spune „depinde”. Spune „nu”, simplu, politicos, definitiv.

Sa recunosti ca nu ai dreptate este una dintre cele mai subevaluate forme de maturitate emotionala. Pentru ca nimeni nu ne-a crescut spunandu-ne: „O sa fii fericit cand vei accepta ca ai gresit.” Ni s-a spus sa fim puternici, siguri, sa ne sustinem punctul de vedere, sa nu cedam. Ceea ce suna minunat pana cand iti dai seama ca „a nu ceda” poate deveni un sport extrem practicat impotriva propriei linisti.

A avea dreptate este supraevaluat. Are o satisfactie scurta si zgomotoasa, ca un desert prea dulce. Acceptarea faptului ca nu ai dreptate, in schimb, e o placere subtila, care se instaleaza lent si nu cere aplauze. Cere doar echilibru interior. Si un pic de curaj.

Pentru ca e nevoie de curaj sa spui: am gresit. Sau, si mai greu: nu stiu.
E nevoie de liniste in tine ca sa nu simti ca identitatea ta se prabuseste odata cu argumentul.

Am observat ca oamenii care pot admite ca nu au dreptate nu sunt mai slabi. Sunt mai odihniti. Nu duc in spate conversatii neterminate, replici imaginare, victorii care trebuiau demonstrate. Ei stiu ca valoarea lor nu sta intr-un verdict.

Echilibrul interior nu inseamna sa fii neutru sau sa nu ai opinii. Inseamna sa stii cand sa le lasi jos, ca pe o geanta prea grea, si sa spui: „Nu merita.”

Uneori ai dreptate. Alteori ai pace.
Si, cu timpul, inveti ca pacea doarme mai bine noaptea.