la 11.50 o exclusivitate pentru blog:)
live streaming 11.50
in aproximativ o ora si jumatate pe blogul meu veti putea participa la o premiera.
primul live streaming de pe blogul meu, cu un interviu surpriza.
si cu raspunsul la intrebarea:
“cum poti sa faci fapte bune cu un card bancar fara sa donezi tu niciun leu.”
pare imposibil?
ne vedem curind
am adoptat o fetita si va propun un deal:)
In fiecare an organizez un sales caritabil cu toate obiectele pe care le primesc de Craciun de la diverse companii (de la cosmetice pina la bauturi scumpe si accesorii sofisticate), iar banii strinsi se duc catre un copil care are nevoie de ajutor.
In felul asta, cititorii blogului meu isi pot cumpara cadourile de Craciun pentru cei dragi la un prêt care sa le salveze bugetul, fac si o fapta buna, iar destinatarii cadourilor se bucura dublu pentru ca isi primesc darul impreuna cu un card pe care scrie “suma cu care a fost achizitionat acest cadou a fost donata catre….”.
*
Anul acesta licitatia ii este dedicata Dianei Petcu, care are 10 ani, o voce incredibila (o puteti asculta aici ) si face parte dintre copiii proiectului BCR Sperante.
Diana locuieste in Iasi impreuna cu mama ei, intr-o camera de camin si amindoua se intretin din leafa de 6 milioane a mamei. Din acesti bani, 2 milioane merg pentru cursurile de canto ale Dianei.
*
Sigur ca BCR o va ajuta sa –si continue studiile muzicale, dar uite ce mi-am propus eu prin adoptia pe care tocmai o anunt aici:
– sa o ajut cu hainute elegante pentru concerte, dar si ceva hainute de iarna, cochete, ca pentru o fetita asa dragutza ca ea.
– Sa-i intermediez citeva intilniri din care sa aiba de invatat in meseria pe care doreste sa o urmeze.
– Sa-i facem un Craciun frumos. (toti banii pe care-i vom obtine la sales-ul caritabil vor merge catre ea)
Stiu ca mai e mult pina la Craciun, dar de astazi declar deschisa stringerea de obiecte pentru sales-ul caritabil. El se va desfasura incepind cu 29 noiembrie pina pe 10 decembrie, dar pe pagina mea de facebook, voi posta zilnic obiectele pe care le primesc (doar pentru informare, preturile vor fi anuntate la debutul sale-ului)
Asa ca, daca vreti sa facem o fetita fericita reveniti pe blog. Nu va cer nimik special pentru aceasta fetita, va ofer o oportunitate pentru cadourile voastre de sarbatori.
Voi aveti ocazia sa cumparati cadouri la un pret mai mic, companiile pot sa-si faca reclama oferindu-mi produsele pentru sales si, cu totii, facem o fetita fericita.
Deal?
*
Astazi au mai adoptat copii minunati, in acelasi proiect BCR Sperante Florin Grozea (HIQ), Cristi China (Chinezu), Tiberiu Lovin (reporter virtual), Adrian Ciubotaru, Simona Tache.
Teoretic suntem 10 parinti adoptivi, trebuie deci sa mai fie inca 4 pe undeva, dar nu i-am gasit inca. Revin.
Detalii despre toti copiii din proiectul BCR sperante puteti gasi pe pagina de Facebook a proiectului.
LATER EDIT: SALES CARITABIL INCEPE PE 6 DECEMBRIE
Jurnal de intern – sezon 2: Irina Tacu- episod 1
saptamina trecuta am inceput sezonul 2 de internship… cu o intilnire intr-o circiuma.
ma rog, ne-am intilnit in fata TNB (unde fusesem la o conf de presa) si cum urma sa merg la teatru in 2 ore, asa a fost cel mai eficient.
mai jos, opiniile internei despre aceasta prima saptamina pentru ca, la fel ca la primul internship, irina are de tinut un jurnal saptaminal, public, despre ce i se intimpla… la job, desigur.
Dragă jurnal,
Prima săptămână de intern a început, de fapt, marți. E de înțeles dacă intersectezi un program încărcat al „șefei” cu un orar cam anapoda al asistentului. Si s-a desfășurat, după cum a spus și Cristina, un pic… diferit.
În prima zi ne-am întâlnit pentru un intro detaliat la cum va decurge perioada de internship. Cu excepția faptului că o mai văzusem până atunci pe Cristina la zilele ușilor deschise în redacția Tabu, trebuie să recunosc că mă simțeam ca înaintea unui first date – habar nu aveam ce urma să se întâmple și mă tot întrebam ce impresie o să las, deși știam că îmi doresc acest lucru de foarte mult timp. Tot din cauza emoțiilor am făcut de vreo cinci ori drumul dus-întors de la Universitate la TNB pentru că nu eram sigură că înțelesesem corect locul întâlnirii. Imediat ce am ajuns (la TNB, până la urmă), Cristina a început să-mi vorbească despre conferința de presă ținută de un regizor. Era ok. Emoțiile se evaporaseră.
Am ajuns, în ziua următoare, la o ședință foto pentru pagina din revistă dedicată fashionistei. Mi-a făcut plăcere să asist la „ritualul” de make-up și chiar am în plan ca pe viitor să fur un pic de meserie și din acest domeniu. Am fost apoi martora unei lungi serii de fotografii și am văzut cât de mult contează orice detaliu pentru o poză reușită în final – de la poziția mâinii mutată mai la dreapta cu un milimetru la felul în care chipul își schimbă instantaneu expresia în funcție de zâmbet. A urmat și un interviu – tare interesant – cu persoana respectivă pentru bucata de informație necesară paginii. Nu dezvălui identitatea subiectului, dar pot să spun că o să fie o pagină foaarte reușită.
Săptămâna s-a încheiat cu o „temă” care m-a făcut să vreau să fiu pusă mai des la treabă în acest fel. Am avut de confruntat story-ul despre cuplul Lestat & Perry din numărul de noiembrie (așa cum a fost publicat) cu toate drafturile și corecturile suferite până să ajungă în forma finală. M-am obișnuit astfel cu regulile esențiale de structurare a informației, cu tehnicile folosite pentru (re)crearea atmosferei în text și am observat și câteva greșeli frecvente care afectează coerența scrierii.
Pe scurt, mai vreau. Aștept o săptămână cu numărul doi și mai încărcată, aștept să ajung și în redacție și să continui lista cu lucruri pe care le învăț la Tabu. Căci de abia a început.
Irina Tacu.
saptamina aceasta desfacem si mai mult articolul pe care l-a analizat Irina, ne uitam indeaproape si la ce se afla in paginile revistelor (tuturor revistelor ca sa stabilim format & target & alte acareturi tehnice:) ) si… muncim la ce avem de predat pentru numarul viitor.
va rog, dati-o afara pe doamna directoare de mrkt
La aceasta ora, 23. 50, duminica seara, daca am fi trait intr-o tara normala, acum m-as fi pregatit sa ma duc la un teatru sa vad cum niste muncitori monteaza tablourile unei expozitii care se verniseaza miine.
Aveam aprobare de la directorul teatrului caruia i se paruse interesanta idéea mea de a scrie despre un minunat eveniment cultural avind drept rama (inceput & sfirsit de text) cum se monteaza expozitia vedeta a evenimentului.
Imi si imaginasem cum textul va fi aratat ca o nuvela; muncitorii carind fotografiile ca sa le inrameze/expuna in timp ce comentau lucruri cotidiene (atit de aproape de semnatarul fotografiilor), tot asa cum imi imaginasem ca ei – fata in fata cu arta ironica si sexy din fotografii – vor fi avut remarci pline de umor.
Aveam trimiteri din biografia autorului pentru toate situatiile pe care mi le imaginasem posibile, ba chiar si pentru altele, neimaginate, pentru ca imi place mult fotograful in cauza si-am scris despre el de multe ori.
Numai ca o doamna directoare de marketing a decis (duminica la prinz, desi vineri nu obiectase nici ea) ca e total neinteresant sa ma uit la asa ceva. Si ca “eu decid, imi asum, nu e important”, asa ca nu mi-a permis accesul. Nu era un secret de stat, nu era ceva care afecta strategia teatrului (de miine expozitia e deschisa publicului); era vorba de niste oameni care plimbau niste rame cu fotografii intr-un hol de teatru. Atit.
Nu s-a intrebat nicio clipa de ce un jurnalist s-ar duce in miez de noapte intr-o duminica, sa munceasca, daca nu din credinta ca rezultatul muncii sale va fi unul bun/memorabil/diferit. Si din pasiune pentru munca sa.
Doamna directoare de marketing a purtat cu mine o discutie halucinanta in care mi-a spus ca si regizorii pastreaza secret unele lucruri si nu permit accesul la repetitii. Desi aici era vorba de asezat rame pe pereti.
Cind i-am spus ca unii dintre cei mai mari regizori din Romania m-au primit la repetitiile lor a raspus ofuscat isteric “ei, sunt oameni si oameni”.
Doamna asta e platita din banii publici ca sa faca promovare unei institutii de stat, iar ea ingradeste accesul la o informatie pentru ca “nu mi se pare interesant, nu ai ce sa vezi acolo”.
In fata nesimtirii si lipsei sale de profesionalism mi-a venit sa pling: m-am lovit de un zid isteric format dintr-o femeie fara viziune si perspectiva, care a urlat la mine (cit de rau imi pare ca nu aveam cu ce sa o inregistrez) si care si-a facut rau evenimentului ei. In orice tara normala, cel care se ocupa de promovarea unui eveniment s-ar bucura sa intilneasca un jurnalist care isi sacrifica timpul personal pentru a-l ajuta sa-si duca munca la bun sfirsit.
Miine dimineata urma sa scriu acest story, cel putin doua mii de oameni l-ar fi citit in on line, iar peste 2 saptamini, ale citeva zeci de mii l-ar fi citit in revista. Iar cititorii ar fi avut o perspectiva noua asupra unei expozitii pe care doamna asta e platita sa o promoveze (si din banii mei, btw)
Stiu ca Ministerul Culturii tocmai a decis sa mai faca niste concedieri in teatre.
Domnule Ministru, Domnule Director al Teatrului National de Opereta, faceti-va un bine: dati-o afara pe doamna Alina Moldovan.
Va recomand eu citeva tinere incredibil de constiincioase si serioase, gata sa munceasca pe mai putini bani decit doamna Moldovan, din credinta de a face un lucru bun.
Multumesc.
P.S. va rog sa mergeti sa vedeti expozitia lui Saudek de la Teatrul de Opereta. Se deschide de miine si e chiar un eveniment cultural.
lucruri simpatice de citit
scriitoarea zadie smith, studenta la Harvard pe vremea cind aparea facebook in campus, face o analiza minunata asupra generatiei Facebook.
dar si un portret al realului Zuckerberg vs cel din film: “he wants to be like everybody else”.
generation why
*
(am vazut filmul the social network in acest week end si cred – cum o spune si zadie – ca din dorinta de dramatism l-au cam pocnit pe zuckerberg, au lasat sa se inteleaga ca face toate astea pentru a se razbuna pe iubita erika, daaaaaaaaaaar in viata reala, mark a avut aceeasi iubita de la inceputul facultatii. ntz ntz ntz)
*
“The truth often has a sordid side, but that can harbor its own pleasures.” o analiza a muncii celebrului documentarist, regizorul Errol Morris.
errol morris, boy detective
*
But the operation – a brand-new source of multimedia journalism, not a conventional newspaper – has few of print’s hang-ups. Politico isn’t a newspaper. But it might be the future of print
fotografii din telefon
obisnuinta (in alte conditii porumbeii astia s-ar fi speriat de apa, de orice zgomot chiar, si-ar fi zburat. dar erau de-ai casei, stiau cum functioneza fintina arteziana din Piata Mare din Sibiu)
tot din sibiu, simbata trecuta
toamna, vazuta din tren (m-a rugat ruxa sa fotografiez pentru ea toamna:) )
*
domnul Pintilie la iesirea de la Strigate si Soapte ( R Andrei Serban)
o pomana in spatele blocului. la capatul tramvaiului 21, ieri
am un coleg, fotograf, care se numeste ca strada asta Cristian Radu:)
Horia Mihail, Alexandru Tomescu si Razvan Suma in turneul Music On; prima reactie cind am vazut afisul: “ii iubesc pentru modul in care fac accesibila muzica lor complicata”. si acum cred/simt la fel:)
alte fotografii din telefonul meu?
in curind si fotografii din Noua Jucarie:) (Galaxy Tab, super smart si spectaculos)
Dej, Ceausescu, Paunescu – nu e ceea ce pare.
Dupa ce a murit Gheorghe Gheorghiu Dej, in 1965, trupul lui a fost depus la Mausoleul din Parcul Carol.
Oamenii, mai cu forta, mai cu drag, au venit “sa-i aduca un ultim omagiu”. Mii de oameni, asezati cuminti la coada – sarcina de partid – ca sa-si salute conducatorul, sarutindu-i mina.
Asa au invatat romanii ca trebuie sa-ti arati respectul pentru cind moare cineva drag. A fost lectia despre cum sa te comporti in public cind iti moare cineva pentru care (trebuie sa) ai respect.
Si repeta asta, fara sa constietizeze ca e un exercitiu pe care comunistii ni l-au plantat in cap, ani la rind.
Ca de altfel, multe altele.
*
se intimpla acum la inmormintarea lui Adrian Paunescu, s-a intimplat la toate inmormintarile publice: asezati in linie, in mars usor pe linga catafalc, facindu-si poze, ridicind copiii sa vada mortul, eventual sa-i si sarute mina. o secventa copiata 1 la 1 cu cea de la inmormintarea lui Dej.
Pina sa vad filmul lui Andrei Ujica Autobiografia lui Nicolae Ceausescu si sa ma socheze asemanarea omagiului de acum 55 de ani in fata trupului fara viata a lui Gheorghiu Dej, m-am intrebat de unde avem fascinatia asta pentru pupat mina mortului si fotografiat cu el.
Uitati-va la filmul dlui Ujica, o sa intelegeti cite alte lucruri ne-au ramas in cap si-n comportament, in mod aberant, dupa anii de communism.
Astazi o sa ne uimim iar de reactia unora in fata unui trup neinsufletit. A inceput deja circul.
*
Cred ca n-avem inca educatia de a sti sa vorbim despre moarte si morti.
*
Adrian Paunescu ramine in mintea mea cu niste versuri invatate in adolescenta ” Te-as cere inapoi insa ne-am cuit te cere/ Iar restul e numai Chopin si tacere.”
o existenta in spate
Intr-o zi a trebuit s-o inlocuiesc pe Magda Cielecka in Dibuk. Era f greu de acceptat o fata tinara ambitioasa care vroia sa joace pt ca vroia sa existe. Caut oameni care sa aiba deja o existenta in spate. Atunci nimeni nu mai are nimic de dovedit nimanui.
Krzysztof Warlikowski, regizor
L-am intilnit pe Warlikowski la inceputul acestei saptamini si –am plecat de la intilnire cu senzatia ca e ingrozitor de destept, dar ca emotia lui interioara nu trece catre audienta. Cind vorbea despre posibilitatea de a lucra cu alti actori decit cei din trupa lui (cu care nu se simtea confortabil pentru ca nu ar fi putut construi in timp scurt o baza emotionala comuna) desena pereti in jurul ochilor cu mina dreapta, miscind-o de sus in jos cu viteza.
Se apara, se baricada.
Acum, dupa ce am citit o carte despre opera sa scrisa de Piotr Gruszczyriski, imi dau seama ca el e fix ca actorii pe care-i cauta. Are o existenta in spate si nu mai are nimic de dovedit nimanui.
*
Mi-as dori sa intilnesc cit mai multi oameni care sa “nu mai aiba nimik de dovedit nimanui in meseria lor”, care sa aiba deja o existenta in spate.
Uite de exemplu textele scrise despre Adrian Paunescu, in ultimele zile.
Sunt doua absolut minunate, dar care se diferentiaza prin tonul care spune “vreau sa exist” sau “am o existenta in spate”.
De ce Adrian Paunescu nu are nevoie de lacrimile noastre
Testamentul lui Adrian Păunescu
Abia acum la sfirsitul saptaminii in care l-am intilnit pe Warlikowski am inteles un pic din ce zicea si mi-as dori tare sa ajung la performanta de a nu mai vrea sa dovedesc nimanui nimic.
Teoretic, am o existenta in spate… practic, e cam greu:)
Mako la Radio 21
Anca Macoviciuc e omul care a avut in grija in primul an de viata de tabu.ro.
ba chiar si blogul meu l-a avut in grija si imi mai spune si acum ce n-am facut bine sau, cind vede ca sunt pe aratura rau – nu stiu sa pun videoclipuri care sa stea bine in pagina mea sau lucruri de genul acesta -, intervine singura. stie parolele de la blogul meu si face singura curatenie.
(dar postul asta de blog nu e scris de ea, pe bune!)
de astazi are noua meserie: e DJ la matinalul de Week end de la Radio 21 alaturi de Surubel si Cretu si ma bucur tare tare pentru ea.
•
Anca, Mako cum ii spunem noi, ar putea vorbi o zi intreaga fara sa se repete si … fara sa se/te plictiseasca. odata s-au facut pariuri ca poate sa vorbeasca fara intrerupere pe drumul de la cluj la bucuresti (veneau de la TIFF cu echipa si cu the big boss Tudor Giurgiu) .
asa ca e cum nu se poate mai potrivita pentru job-ul asta. plus ca astazi am descoperit ca are o voce suuuper sexy la radio.
*
baieti, sa aveti grija de ea.
stiu ca astazi si-a lasat esarfele si alte acareturi feminine peste tot, dar…. asta e doar inceputul. nici nu stiti voi cite accesorii poate cara cu ea si le poate insirui peste tot.
*
pentru ca e vorba de inca o prietena de-a mea, va rog: ascultati-i (pe anca, surubel si cretzu) simbata si duminica de la 8 la 12.
*
pentru ca am pile, i-am rugat sa-si faca o foto cu telefonul la sfirsitul primei zile de emisie.
acum plusez: cum ar fi sa faceti cite o foto la fiecare sfirsit de emisie si sa le postati pe un blog? poate pe blogul lui mako?
*ha! a venit si rindul meu sa zic ce sa faci pe blogul tau.:)
Baftaaaaaaaa.
cele doua cuvinte
by taxi:)
tango pasion 16 nov de neratat
au fost muti dansatori de tango in romania, multe trupe. dar cei care vin pe 16 nov la sala palatului sunt printre cei mai tari.
luati-va bilete, nu veti regreta senzatiile traite
ce iti doresti de la pestisorul de aur?
ieri colegul telespan a venit iar cu o intrebare stranie din divizia celor reunite sub numele “de prin redactie”.
ce iti doresti de la pestisorul de aur?
(telespan ne suna individual, nimeni nu stie ce raspunde celalalt si dupa aia suntem in viteza pe site sa vedem ce si cum s-a spus… citeodata constatam cu surpriza ca am zis cam aceleasi lucruri, alteori suntem la mare distanta unii de altii.)
eu am raspuns:
1. Să o întâlnesc pe Juliette Binoche.
2. Să dansez cu Akram Khan.
3. Să am o casă pe o insula pustie, cu pereţi integral din sticlă.
ce au raspuns ceilalti colegi ai mei puteti citi aici
acum sunt curioasa ce va doriti voi;)
tabu la pro tv:)
me happy pt ca au povestit de noi la Happy hour.
n-a fost PR, n-am aranjat noi nimik, pur si simplu ne-au cerut fotografiile pentru ca erau frumoase.
cred ca nici Andreea nu stia ca o sa fie ilustrata discutia cu fotografiile din Tabu de noiembrie:)
portretele celor mai tari scriitori – la Carturesti
Mario Muchnik, autor al portretelor lui García Márquez, Mario Vargas Llosa sau Jean-Paul Sartre, expune la Librăria Cărtureşti. Vernisajul expoziţiei, care include 34 de fotografii ale unor mari scriitori, va avea loc astăzi, de la ora 18.30.
Ana Maria Onisei a facut un interviu minunat cu dl Muchnik pe care-l puteti citi in Adevarul.
aici o intrebare legata de o fotografie care si mie mi-a placut.
„Adevărul”: În portretul pe care i l-aţi făcut lui Cortázar apăreţi şi dumneavoastră, reflectat în ochelarii lui de soare. Aţi negociat această apariţie?
Mario Muchnik: Deloc. În timp ce îl fotografiam, nu şi-a scos ochelarii – un gest interesant, majoritatea dintre noi ar fi făcut-o într-o situaţie similară – şi a început să-şi mişte uşor capul în aşa fel încât să mă pot vedea şi eu în ochelarii lui. Fotgrafia e, deci, un dublu-portret. (Râde)
Ana Maria Onisei/Adevarul
Ana mi-a mai pove de o fotografie care mie imi place tare… cu Andre Malraux.
e singura din colectie care e cu spatele “eram la o conferinta, acolo l-am fotografiat”, i-a spus MUnchnik, ieri dimineata cind s-au intilnit (spre invidia mea, mai ales ca nici la vernisaj nu voi fi pt ca merg la teatru)
jazz in the city – 12 nov
nu va faceti program pentru 12 nov, trebuie sa mergeti la Sala Palatului la Jazz in the city.
printre invitati aceasta doamna cu o voce incredibila, diane schuur
daca stati pe aproape si dovediti ca sunteti iubitori de jazz, am ceva bilete de facut cadou:)
Bucurie
cel mai adesea bucuriile n-au de-a face cu banii, ci cu gindurile bune.
da’ stiu ca suna ca din carti, dar uite un exemplu:
*
toti cei care cititi acest blog stiti cit de mult imi place mie balerina care se numeste Sylvie Guillem. am fost prima care am scris despre sosirea ei in romania, mi-am chinuit toti prietenii sa-si cumpere bilete, am facut cadou bilete; ar fi trebuit sa o intilnesc – dar greva franceza mi-a incurcat planurile , l-am cunoscut pe russel maliphant – colegul si coregraful ei, am vazut live spectacolul ale carui miscari le stiam pe de rost din zecile de vizionari pe youtube.
am plecat de acolo plutind si intrebindu-ma pt a nu mai stiu cita ora “care ar trebui sa fie gestul catre artisti prin care noi – spectatorii – sa echilibram ceea ce ne ofera ei la nivel emotional?”
*
ieri, am primit autografele lui sylvie si russel.
aparent, e…ceva mic; eventual, un gest care sa-l bucure pe un adolescent.
dar pentru mine are alte semnificatii;
mai intii ca domnii care au organizat show-ul – Art Prodoction ( Valerian Mares & Daniel Ivan) s-au gindit la mine si sa-mi faca o asemenea bucurie; i-au cerut autograf pentru mine.
mai apoi ca pastrez o amintire personala de la un show de exceptie.
iar mix-ul asta de bunatate, bucurie si emotie e nepretuit
november
o zi frumoasa (sa aveti)
1 nov – liniste online – pentru cei care sufera de autism
Momentul in care am realizat ca Adham are intr-adevar ceva a fost cand, intr-o seara pe litoral, l-am urcat pe o scena plina de copii care topaiau si cantau dupa plac. Stiam ca asta-i place cel mai mult. Insa el statea ghemuit cautand pietricele. Mie mi se rupea inima vazandu-i pe ceilalti parinti pozandu-si copiii. Mai tarziu, am inteles ca Adham nu simte bucuria sau tristetea altuia. Pentru el sunt ca o papusa de plastic pe care o vede doar daca vrea sa obtina ceva. Este capabil sa inteleaga doar propriile sentimente pe care le exprima prin ras sau plans exagerat.
declaratia Monicai, mama lui Adham pe care am intilnit-o acum 3 ani cind lucram la un reportaj despre copiii bolnavi de autism.
Pe drumul catre locul de joaca unde urma sa-i facem poze lui Adham, Monica repeta cu el notiunile despre traversare, semafor, joaca, parc. Adham ne tinea de mana bucuros in timp ce mergea. „Cum esti?” l-a intrebat Monica. „fe-ri…” l-a ajutat ea cu raspunsul, iar el a continuat zambind: „fericit”.
„Deocamdata spune mecanic asta, dar o sa inteleaga in cele din urma ce spune”, a adaugat Monica zambind. Cinci minute mai incolo Adham tinandu-se de mana cu Cais, fratele lui mai mic, alerga pe role prin parc si zambea fericit, asemeni celorlalti copii.
*
Tu fata in fata cu autismul
Data fiind cresterea alarmanta a numarului de copii autisti, incearca sa:
nu judeci, critici, protestezi in fata unui parinte care se confrunta, intr-un loc public cu o criza violenta de plans a copilului lui. Nu intotdeauna este vorba de rasfat sau alint, iar parintele copilului autist are nevoie de sprijinul tau.
testezi copilul tau inca de la 8-9 luni daca raspunde la jocuri de genul „cucu- bau” cand parintele se ascunde si apare de dupa „ascuzis”, iar copilul odata cu repetitiile, incepe sa reactioneze. Daca micutul nu reactioneaza la asemenea jocuri, e cazul saincepi sa-ti pui intrebari.
nu pierzi timpul. Daca sunt semne de autism la copilul tau, incepe terapia de recuperare. Cu cat se incepe de la o varsta mai frageda, cu atat recuperarea e mai rapida.
nu te multumesti cu doua – trei ore de recuperare pe saptamana, asa cum poti gasi in centrele de stat. Ca sa aiba rezultate, terapia trebuie aplicata 30-40 de ore pe saptamana.
*
pe 1 noiembrie on line-ul tace ca un manifest pentru cei care sufera de autism.
daca ai o mica banuiala ca unul dintre copiii tai sufera de autism, iata aici reportajul pe care l-am scris acum 3 ani in care poti gasi multe informatii
noul matinal radio 21 – cu Ioana Blaj si Paul Ipate:)
De luni am un motiv serios ca dupa muuuuulti ani sa ma trezesc dimineata sa ascult matinalul Radio 21.
Ioana Blaj si Paul Ipate, impreuna cu Bogdan Ciudoiu, vor prezenta noul matinal Radio 21.
pe Ioana o stiti din filmul Marti, dupa Craciun si de pe coperta Tabu de octombrie, intre actritele noului val:)
pe Paul il stiti din Hirtia va fi albastra si, daca mergeti la teatru, din Biloxi Blues.
amindoi sunt absolventi de UNATC (da, sunt cuplul nabadaios din reclama Vodafone – Cristina si Paul, si da, mai au si alte multe proiecte realizate in afara celor mentionate aici) si mi se pare o miscare minunata pentru Radio 21.
mie-mi sunt f dragi ( cu voia lui Paul, recunosc ca Ioana imi e mai draga si mai apropiata:) ), asa ca ma bucur tare pentru ei si le tin pumnii strinsi luni dimine.
Bogdan lucreaza deja la Radio 21, era DJ-ul programelor de week end.
le va fi un pic greu la inceput, vor avea emotii mari luni, daaaaaaar… ascultati-i. de la 7 fix.
au un background solid si in “performance” (in sensul englezesc al cuvintului), si in educatie, asa ca va fi o placere sa-i aveti pe aproape dimineata.