Author : Cristina Bazavan

De multe ori, la sfarsitul unei zile aglomerate, avem senzatia ca am facut foarte multe. Am raspuns la telefoane, am trimis e-mailuri, am alergat dintr-un loc in altul si am bifat zeci de sarcini de pe lista. Dar apare o intrebare simpla si uneori incomoda: am facut ceea ce conta cu adevarat? Aici incepe diferenta dintre eficienta si eficacitate – doua concepte care par asemanatoare, dar care vorbesc despre lucruri diferite.

E una dintre temele la care m-am gandit mult zilele astea si va las si dvs cateva ganduri poate reflectati la ele..

Cand ajungi unde ti-ai propus

Eficacitatea inseamna sa atingi rezultatul dorit. Este despre scop, despre destinatie, despre acel moment in care poti spune: „Am reusit”.

Ganditi-va la un profesor care vede cum elevii sai inteleg lectia si capata incredere in ei. Sau la un medic care priveste cu satisfactie recuperarea unui pacient. Ori la un antreprenor care isi vede obiectivele transformate in realitate.

In toate aceste situatii, ceea ce conteaza este rezultatul final.

Eficacitatea raspunde la intrebarea: „Facem ceea ce trebuie?”

Uneori, atingerea unui obiectiv presupune mult efort, multe ore si multe resurse. Chiar si asa, daca scopul a fost atins, vorbim despre eficacitate. Cand ajungi unde ti-ai propus, folosind cat mai bine resursele

Eficienta priveste lucrurile dintr-o alta perspectiva. Nu se intreaba doar daca ai ajuns la rezultat, ci si cum ai ajuns acolo. Ai folosit timpul cu intelepciune? Ai economisit energie? Ai evitat risipa?

Un angajat care isi termina sarcinile rapid si corect este eficient. Un student care invata organizat si retine informatiile fara nopti pierdute este eficient. O companie care obtine rezultate bune fara costuri inutile este eficienta.

Eficienta raspunde la intrebarea: „Facem lucrurile cum trebuie?”

Povestea unei calatorii

Imaginati-va ca trebuie sa ajungeti intr-un oras aflat la cateva sute de kilometri distanta. Daca ajungeti la destinatie, sunteti eficace. Daca ajungeti la timp, pe un traseu bine ales, cu un consum redus de combustibil si fara ocoluri inutile, sunteti eficient. Iar daca reusiti ambele lucruri, atunci ati gasit combinatia ideala.

Viata ne arata insa ca nu este intotdeauna atat de simplu. Exista oameni care muncesc repede, sunt organizati si productivi, dar isi consuma energia pentru lucruri care nu au cu adevarat importanta. Sunt eficienti, dar nu eficace.

La polul opus, exista oameni care isi ating obiectivele, insa cu un cost urias: oboseala, stres, timp pierdut sau resurse consumate excesiv. Ei sunt eficace, dar nu eficienti.

Lectia pe care ne-o da viata de zi cu zi

Nu doar organizatiile si companiile se confrunta cu aceasta provocare. Fiecare dintre noi o traieste zilnic. In educatie, un elev eficace obtine rezultate bune, iar unul eficient invata intr-un mod care ii lasa timp si pentru odihna, prieteni sau pasiuni. In sanatate, un program este eficace daca aduce rezultate, dar este eficient daca poate fi urmat pe termen lung fara sa devina o povara. In gestionarea timpului, eficacitatea inseamna sa rezolvi ceea ce este cu adevarat important, iar eficienta inseamna sa faci acest lucru fara sa iti consumi inutil energia si echilibrul interior.

Intr-o lume care ne impinge mereu sa facem mai mult si mai repede, uitam uneori sa ne intrebam daca mergem in directia potrivita.

Eficacitatea ne ajuta sa alegem destinatia corecta. Eficienta ne ajuta sa parcurgem drumul intr-un mod inteligent.

Succesul nu apare doar atunci cand muncim mult si nici doar atunci cand economisim timp. El apare atunci cand stim ce merita urmarit si gasim cea mai buna cale de a ajunge acolo. Cu alte cuvinte, adevarata performanta inseamna sa fim, in acelasi timp, si eficace, si eficienti.

Si sa mai avem si abilitatea magica sa nu punem presiune pe noi pentru toate astea, sa nu tragem de noi ca de un elastic… Poate va ganditi putin la asta… Multumesc

De cateva zile dorm mai mult decat obisnuiesc si m-am gandit sa scriu cateva despre somn. Acum ceva ani, cand dormeam maximum 4 ore pe noapte (si m-am imbolnavit, evident), m-am apucat sa citesc Why We Sleep, cartea scrisa de Matthew Walker. E tradusa si la noi, sa o cautati ca va pune tare pe ganduri si va mai ordoneaza viata daca dormiti haotic. (e socant cand arata ce spun studiile caa se modifica in corpul privat de somn)..

Eu n-am dormit niciodata mult, si am fost genul de persoana care simtea ca nu I se mai relaxeaza motorasul din creier, ma tot gandeam la lucrurile pe care le-am facut peste zi sau trebuie sa le fac in ziua urmatoare…

mi-am dat seama ca imi fac rau (adica am simtit pe pielea si creierasul meu) si am incercat sa ma organizez.

Acum la 22- 22.30 dorm ca ingerasii, iar la 5 ma trezesc… ma rog in mod normal, caci asa cum spuneam zilele astea am dormit multicel.

E bine de stiu ca, in timpul somnului, creierul consolideaza amintirile, proceseaza informatiile acumulate peste zi si elimina substantele toxice care se acumuleaza in timpul starii de veghe.

Somnul joaca un rol esential in functionarea sistemului imunitar, reglarea hormonilor si refacerea organismului.

Cu aceastaa experienta din ultimele zile, m-am intors la carti ca sa aflu cate ore de somn are nevoie un om in functie de varsta?

Somnul este esential pentru sanatatea fizica si mentala, iar necesarul de odihna difera de la o etapa de viata la alta. Specialistii recomanda un anumit numar de ore de somn pentru fiecare categorie de varsta, astfel incat organismul sa functioneze optim.

Nou-nascutii (0-3 luni) au nevoie de 14-17 ore de somn pe zi, deoarece cresterea si dezvoltarea lor sunt foarte rapide. Sugarii intre 4 si 12 luni ar trebui sa doarma intre 12 si 16 ore, inclusiv somnul de peste zi.

Copiii mici, cu varste intre 1 si 2 ani, au nevoie de 11-14 ore de somn, iar cei intre 3 si 5 ani de aproximativ 10-13 ore. In perioada scolara (6-12 ani), necesarul scade la 9-12 ore pe noapte.

Adolescentii (13-18 ani) au nevoie de 8-10 ore de somn, insa multi dintre ei dorm mai putin decat recomandarile specialistilor, ceea ce poate afecta concentrarea, performanta scolara si starea emotionala.

La varsta adulta (18-64 ani), majoritatea oamenilor au nevoie de 7-9 ore de somn pe noapte pentru a se mentine sanatosi si energici. Persoanele de peste 65 de ani se simt, de regula, odihnite dupa 7-8 ore de somn.

Lipsa somnului poate creste riscul de boli cardiovasculare, diabet, obezitate si tulburari de memorie. De aceea, respectarea unui program regulat de somn este una dintre cele mai simple si eficiente metode de a avea grija de sanatate, indiferent de varsta.

Multi copii si adolescenti simt ca vocile lor nu sunt auzite, iar anxietatea si stresul legat de scoala le afecteaza tot mai mult viata de zi cu zi. Astea sunt rezultatele unui studiu World Vision Romania.

Aproape un sfert dintre copiii si adolescentii consultati spun ca adultii ii asculta rar sau aproape niciodata, in timp ce anxietatea si presiunea scolii se numara printre cele mai mari probleme cu care se confrunta. Datele atrag atentia asupra unei realitati despre care specialistii vorbesc de ani de zile: sanatatea emotionala a copiilor este afectata de stres, asteptari ridicate si lipsa unor spatii in care sa se simta ascultati si intelesi.

Desi generatia actuala este considerata una dintre cele mai conectate si mai informate din istorie, multi tineri spun ca opiniile si grijile lor sunt adesea ignorate sau minimalizate de adulti.

Eu nu am copii, dar citesc constant studii despre tinerele generatii ca sa inteleg directia in care mergem, si imi dau seama ca acesti copii au crescut cu angoasele pandemiei, cu bullyingul din social media si agresiunile de la scoala, cu presiunea si viteza social media… si mi se pare ca vorbesc o alta limba decat noi.

Anxietatea, o problema tot mai prezenta in viata copiilor

Pentru multi elevi, scoala nu inseamna doar invatare si dezvoltare, ci si o sursa constanta de stres. Examenele, notele, competitia si asteptarile venite din partea familiei sau a profesorilor contribuie la cresterea nivelului de anxietate.

Multi copii simt ca trebuie sa fie permanent performanti, iar esecul este privit ca o dezamagire. In aceste conditii, stresul poate deveni coplesitor si poate afecta somnul, concentrarea, relatiile cu cei din jur si starea generala de bine.

Specialistii avertizeaza ca anxietatea nu trebuie tratata ca un moft sau ca o etapa normala peste care copiii vor trece singuri. Lipsa sprijinului poate avea efecte pe termen lung asupra dezvoltarii lor emotionale.

De ce spun copiii ca nu sunt ascultati

De multe ori, adultii cred ca asculta, dar raspund prea repede cu sfaturi, critici sau solutii.

Atunci cand un copil spune ca este stresat sau ingrijorat, reactiile de tipul “si noi am trecut prin asta”, “nu ai de ce sa te plangi” sau “trebuie doar sa inveti mai mult” pot transmite mesajul ca sentimentele sale nu sunt importante.

Pentru copii, a fi ascultat inseamna sa fie luati in serios, sa poata vorbi fara teama de a fi judecati si sa simta ca cineva incearca sa inteleaga prin ce trec.

Prejudecatile care ne impiedica sa ii intelegem

In relatia dintre adulti si copii exista inca numeroase prejudecati care pot afecta comunicarea.

Multi adulti apreciaza ca adolescentii exagereaza si dramatizeaza; copiii sunt prea mici pentru a avea probleme reale;anxietatea este doar o faza; generatia actuala este mai sensibila decat cele anterioare; daca un copil are acces la tehnologie si conditii bune de trai, nu are motive sa sufere; rezultatele scolare sunt cel mai important indicator al succesului.

Astfel de convingeri pot face ca dificultatile emotionale ale copiilor sa fie ignorate sau minimizate. In realitate, problemele lor sunt diferite de cele ale adultilor, dar nu mai putin importante.

Cum ii putem ajuta

Sa ii ascultam fara sa ii judecam

Primul pas este sa le oferim timp si atentie. Uneori, copiii au nevoie sa fie ascultati, nu sa primeasca imediat o solutie.

Sa le validam emotiile

Fraze precum “inteleg ca iti este greu” sau “vad ca te preocupa acest lucru” ii ajuta sa se simta in siguranta si intelesi.

Sa reducem presiunea performantei

Copiii au nevoie sa stie ca valoarea lor nu depinde exclusiv de note sau rezultate. Greseala face parte din procesul de invatare.

Sa incurajam dialogul despre sanatatea mintala

Discutiile deschise despre emotii, stres si anxietate pot contribui la prevenirea problemelor mai grave.

Sa apelam la specialisti atunci cand este necesar

Atunci cand anxietatea sau stresul afecteaza viata de zi cu zi a copilului, sprijinul unui psiholog poate face o diferenta semnificativa.

Copiii nu cer perfectiune. Cer sa fie auziti

Mesajul transmis de copii si adolescenti este unul simplu: vor sa fie ascultati. Intr-o perioada in care anxietatea si presiunea scolii afecteaza tot mai multi tineri, atentia, rabdarea si disponibilitatea adultilor de a-i intelege pot deveni unele dintre cele mai importante forme de sprijin.

Pentru un copil, faptul ca un adult il asculta cu adevarat poate insemna mai mult decat orice sfat.

Zilele acestea cand ne gandim mai cu atentie la copii si copilarie e frumos sa ne oprim cateva clipe la o rugaciune de la un domn care e si azi caalauza emotionala pentru copiii de toate varstele: Antoine de Saint Exupery.

La sfarsit, pun o poveste foarte personala despre cand am fost la slujba la Vatican.

Doamne,

Fa-ma atent si inventiv, ca in rutina zilelor sa ma pot opri in fata descoperirilor si a experientei care m-au intrigat. Invata-ma sa gestionez corect timpul vietii mele. Ofera-mi un simt al observatiei, pentru a putea diferentia lucrurile importante de cele mai putin importante. 

Iti cer sa-mi dai puterea retinerii si a intelegerii, ca in viata sa nu deviez de la ceea ce este important, dar sa-mi planific rational timpul, sa pot vedea si varful muntelui, si valea si uneori sa pot gasi timp pentru bucuria artei. Ajuta-ma sa inteleg ca visele nu sunt un ajutor. Nici dorul fata de trecut, nici dorintele fata de viitor. Ajuta-ma sa fiu aici si acum si sa percep aceasta clipa ca cea mai importanta.

 Apara-ma de credinta naiva ca totul in viata trebuie sa fie usor. Ofera-mi constientizarea faptului ca toate greutatile, infrangerile, caderile si nemultumirile sunt o parte fireasca a vietii, datorita careia crestem si ne dezvoltam. 

Adu-mi aminte ca inima mereu e in conflict cu ratiunea. Trimite-mi la momentul potrivit pe cineva care va avea curajul sa-mi spuna adevarul, dar sa o faca cu dragoste. Stiu, multe probleme se rezolva fara sa faci nimic, deci invata-ma sa astept.  Stii cat de mult avem nevoie de prietenie. Ajuta-ma sa merit acest dar al sortii. Da-mi o fantezie bogata, ca la momentul potrivit, la timpul potrivit, vorbind sau tacand, sa pot oferi cuiva caldura necesara. 

Fa-ma omul care poate ajunge si pana la cei cazuti. Fereste-ma de frica evitarii lucrurilor importante din viata. Nu-mi da ceea ce vreau, da-mi ceea ce-mi trebuie cu adevarat. Invata-ma arta pasilor mici.”

Antoine de Saint Exupery in cartea biografica a lui Stacy Schiff

*

Cand am fost la Vatican am participat si la o slujba foarte foarte emotionanta si preotul dupa ce ne-a invitat sa dam mana cu vecinii nostri de scaune si am cunoscut oameni din diferite locuri ale lumii (f frumos, f deschis), ne-a invitat sa ne rugam.

Eu nu sunt cea mai religioasa, in sens dogmatic, persoana din lume. Incerc sa fiu corecta, sa nu mint, sa nu fur, sa practic recunostinta si sa am intelegere pentru semenii mei. Uneori imi iese, alteori nu.

Atunci acolo, in fata indemnului sa spun o rugaciune in gand m-am panicat: nu stiam nimic sa spun din biblie.

M-am rugat din suflet pentru intelepciune, binele celor din jurul meu, linistea mintii si alte cateva lucruri.

Nu o sa povestesc aici rugaciunea, desi mi-o amintesc in detaliu, dar cand am iesit din biserica mi-am sunat un prieten – absolvent de istoria religiilor la Sorbona – si i-am spus ca eu, in mintea mea, m-am facut de ras pentru ca in afara de Tatal Nostru si Inger ingerasul meu nu stiu nicio rugaciune “oficiala” si i-am spus ca mi-am inventat propria rugaciune in care n-am cerut nici sanatate, nici bunuri materiale, nimic standard…

El a ras, mi-a cerut sa-i spun exact ce cuvinte am rostit si, mai tarziu, mi-a trimit pe mail fragmentul din Biblie care semana foarte foarte mult cu rugaciunea mea.

Ii povesteam ieri unei prietene ca am corectat pe cineva care vorbea/scria despre Cannes explicand ca “cinematic” nu e tot una cu “cinematografic”. (corectia am facut-o in privat, nu am vrut sa pun pe nimeni la colt, ci doar sa ajut sa invete ceva corect)

De asta si scriu acum acest text pe blog…

In limba romana, cuvintele „cinematic” si „cinematografic” sunt adesea confundate, mai ales din cauza influentei limbii engleze. Desi par asemanatoare, ele au sensuri complet diferite in dictionarele limbii romane.

Ce inseamna „cinematic”?

Conform DEX, termenul „cinematic” apartine domeniului fizicii si mecanicii. El desemneaza ceea ce tine de cinematica, adica ramura mecanicii care studiaza miscarea corpurilor fara a analiza fortele care produc miscarea.

Exemple corecte marime cinematica; ecuatie cinematica; analiza cinematica.

Asadar, „cinematic” nu are, in limba romana standard, legatura cu filmele sau cinematografia.

Ce inseamna „cinematografic”?

„Cinematografic” este adjectivul corect pentru tot ceea ce tine de cinema, film sau arta imaginii in miscare.

Exemple: arta cinematografica; imagine cinematografica; productie cinematografica; limbaj cinematografic.

Acest termen este utilizat in critica de film, jurnalism cultural si studiile de specialitate.

De unde apare confuzia?

Confuzia vine din limba engleza, unde cuvantul „cinematic” are sensul de spectaculos ca intr-un film; specific stilului cinematografic; vizual dramatic.

Sub influenta retelelor sociale, a marketingului si a industriei video, termenul englezesc a fost preluat direct in romana, deseori fara adaptare corecta.

Totusi, limba este vie si evolueaza constant. Uneori, cuvintele imprumutate din alte limbi capata sensuri noi prin uz frecvent. Este posibil ca, in timp, termenul „cinematic” sa fie acceptat oficial si in sens artistic sau vizual, sub influenta englezei.

Wikipedia, enciclopedia online folosita zilnic de sute de milioane de oameni, a devenit in ultimii ani mult mai mult decat o simpla sursa de informatii. Pentru companii, politicieni, vedete sau chiar state, pagina de Wikipedia poate influenta imaginea publica aproape la fel de puternic ca un articol din presa sau un interviu televizat. Iar in era inteligentei artificiale, miza este si mai mare: multe sisteme AI folosesc continut din Wikipedia pentru antrenare si pentru generarea raspunsurilor oferite utilizatorilor.

In acest context a aparut un fenomen tot mai controversat, cunoscut sub numele de „Wiki-laundering” — procesul prin care firme de PR, consultanti sau echipe specializate modifica discret paginile Wikipedia pentru a sterge informatii negative, a rescrie controverse sau a imbunatati imaginea unui client.

Subiectul a revenit recent in atentia publica dupa scandalul care a implicat compania britanica Portland Communications, asociata cu Tim Allan, fostul sef de comunicare al premierului britanic Keir Starmer. O investigatie realizata de The Bureau of Investigative Journalism sustine ca firma ar fi folosit subcontractori pentru a modifica pagini Wikipedia in favoarea unor clienti importanti.

Potrivit anchetei, anumite editari ar fi avut rolul de a imbunatati imaginea Qatarului inaintea Cupei Mondiale din 2022, prin eliminarea sau minimizarea referintelor la acuzatii privind finantarea terorismului si critici internationale. Alte modificari ar fi vizat proiecte internationale controversate sau conflicte politice din Libia post-Gaddafi.

Problema este ca Wikipedia functioneaza pe baza contributiilor voluntare si a ideii de neutralitate colectiva.

Desi platforma are reguli stricte privind conflictul de interese si editarea platita, multe dintre aceste operatiuni sunt greu de detectat. Firmele de PR folosesc adesea conturi anonime, subcontractori sau retele de editori care actioneaza coordonat pentru a modifica discret informatiile.

Expertii spun ca impactul acestor practici este urias. O pagina de Wikipedia influenteaza rezultatele Google, articolele din presa, profilurile generate automat si chiar raspunsurile oferite de chatboturi AI. Astfel, daca informatia este „curatata” la sursa, efectul se poate raspandi rapid in intreg ecosistemul digital.

Fenomenul ridica o intrebare tot mai importanta pentru era informatiei: cine decide ce ramane in istorie si ce dispare de pe internet?

Intr-o lume in care reputatia poate fi rescrisa prin cateva editari aparent banale, lupta pentru controlul informatiei online devine una dintre cele mai sensibile batalii ale epocii digitale.

Dupa multi, eu sunt model retrograd: am agenda cu insemnari de mana, citesc in print carti si revista preferata… sigur am si multe audiobook-uri pe care le ascult mai ales cand fac treburi casnice…

Nu imi place ca pe whatapp sa folosesc mesaje video/audio… daca tot ma deranjezi pe privat, scrie-mi un mesaj ca sa nu fii si mai intruziv (poate sunt intr-un loc unde nu trebuie sa auda toata lumea ce mi-ai spus)

Aaa, si nu folosesc decat f f rar castile pentru ca ma deranjeaza…

Inadaptata la zilele noastre, clar, dar si cu grija pentru sanatatea mea…asa m-as descrie.

Acum remarc un trend care ma face sa ma incrunt: eliminarea tastaturii si reducerea oricarei forme de scris.

Tastatura a fost, timp de aproape jumatate de secol, extensia naturala a muncii intelectuale. Zgomotul tastelor a devenit coloana sonora a birourilor moderne, iar viteza cu care cineva scria la calculator era aproape sinonima cu eficienta. Astazi insa, intr-o lume dominata de inteligenta artificiala, apare o noua schimbare de comportament: oamenii nu mai tasteaza, ci vorbesc.

Tot mai multi angajati folosesc aplicatii de dictare vocala bazate pe AI pentru a scrie emailuri, rapoarte, cod sau notite. In locul degetelor care alearga pe tastatura, apar soaptele catre telefon sau laptop. Fenomenul a primit chiar si un nume informal in Silicon Valley: „voicepilled” – ideea ca vocea devine principalul mod de interactiune cu tehnologia.

La prima vedere, avantajele sunt evidente. Oamenii vorbesc de trei sau chiar patru ori mai repede decat tasteaza. Dictarea reduce timpul necesar redactarii si ofera senzatia unei exprimari mai naturale. Pentru multi, ideile curg mai liber atunci cand sunt rostite, nu construite litera cu litera. In combinatie cu inteligenta artificiala, aplicatiile moderne pot reorganiza frazele, elimina repetitiile si transforma gandurile haotice intr-un text coerent.

Dar fiecare revolutie tehnologica vine cu un cost invizibil.

Tastatura nu este doar un instrument, ci un filtru al gandirii

Scrisul la tastatura impune un anumit ritm mental. Faptul ca tastezi mai lent decat vorbesti obliga creierul sa selecteze, sa ordoneze si sa structureze ideile inainte de a le exprima. Tastarea creeaza o distanta intre impuls si formulare.

Vocea functioneaza diferit. Cand vorbesti, gandurile ies aproape simultan cu procesul de creare a lor. Rezultatul poate fi mai spontan, dar si mai putin profund. Exista riscul ca viteza sa inlocuiasca reflectia.

Multi profesori si psihologi observa deja o problema similara in cazul mesajelor audio si al continutului generat rapid: oamenii exprima mai mult, dar proceseaza mai putin. In loc sa sintetizeze informatia, o varsa continuu in spatiul digital, iar inteligenta artificiala se ocupa de curatenie.

Ce se intampla cu scrisul de mana?

Daca tastatura incepe sa dispara, scrisul de mana pare deja aproape o relicva. Cu toate acestea, cercetarile din neurostiinta arata constant ca scrisul de mana activeaza creierul intr-un mod diferit fata de tastare sau dictare.

Cand scriem de mana memoram mai bine informatia, intelegem mai profund ceea ce notam, dezvoltam conexiuni mai puternice intre gandire si limbaj, stimulam coordonarea fina si atentia.

Scrisul de mana este lent — iar tocmai aceasta lentoare il face valoros. Pentru a nota o idee pe hartie, creierul trebuie sa o comprime si sa o reformuleze. Nu putem copia in ritmul in care ascultam, asa ca suntem obligati sa intelegem.

In schimb, dictarea vocala elimina aproape complet acest proces intermediar. Vorbirea devine flux brut.

O societate mai rapida, dar mai zgomotoasa

Exista si un efect social al renuntarii la tastatura. Birourile care altadata erau pline de sunetul discret al tastelor incep sa semene cu niste call-center-uri permanente. Oamenii soptesc catre computere in cafenele, in trenuri sau pe strada. Intimitatea gandului scris dispare treptat.

In plus, vocea expune emotia mai mult decat textul. Tonul, ezitarile si starile devin parte din comunicare. Pentru unii, asta poate crea autenticitate. Pentru altii, oboseala si suprastimulare.

Nu asistam la moartea tastaturii, ci la o schimbare de echilibru

Este putin probabil ca tastatura sa dispara complet. Asa cum cartea nu a murit odata cu internetul, nici scrisul nu va fi inlocuit total de voce. Mai degraba, fiecare metoda isi va gasi propriul rol.

Este alegerea noastra daca renuntam la tastatura si ce fel de gandire vrem sa pastram. Pentru ca fiecare instrument prin care scriem ne modeleaza, discret, si felul in care gandim.

Muncesc de la 19 ani si, pentru ca nu am vreun pedigree, am stiu intotdeauna ca doar munca si scoala ma pot ridica si imi pot oferi o viata mai buna.

Asta mi-a adus si avantaje – pentru ca mi-am cultivat intotdeauna cunostiintele (citesc in continuare mult si fac cursuri ca sa fiu la current cu vremurile) dar mi-am adus si probleme de sanatate si, pe alocuri, probleme de relationare.

Am avut nevoie de multi ani ca sa accept ca cei din jurul meu nu au acelasi ritm de munca cum am eu, nu au aceeasi rigoare si, mai ales (ceva ce ma scoate din minti in continuare) nu-si respecta cuvantul si deadline-urile.

Acum cand am un confort financiar, nu mai pun atat de multa presiune pe mine in ceea ce priveste indelinirea tuturor sarcinilor de pe to do list (le fac pe toate dar nu chiar in aceeasi zi- sau noapte ), am confortul de a munci doar cu oamenii care au si cunostinte profesionale, dar si o etica a muncii si isi respecta promisiunile.

Imi dau seama ca reperele de munca s-au schimbat imens in ultimii ani si ca cei care au astazi 19 ani nu ra mai munci cu intensitatea si determinarea pe care o aveam noi.

Vad munca ca pe o autostrada. Ma gandesc ca parintii nostri  au muncit mai mult si mai greu – au sapat prin munti ca sa faca loc pentru un drum, noi am muncit greu ca sa pregatim asfaltarea si generatiile de azi, asfalteaza si dau cu var, pun semne de circulatie or fac spatii de relaxare pe autostrada.

E cumva normal pentru ca venim dupa communism cand munca era organizata altfel, acum invatam antreprenoriatul si inca mai avem probleme la educatia financiara.

La inceputul anului am citit o carte care mi-a asezat si mai bine raportarea la munca, Rishad Tobaccowala – Rethinking Work care se uita altfel la ceea ce numim munca: nu mai este suficient sa ne gandim la munca drept un „job”, ci trebuie sa o privim ca pe un ecosistem dinamic, in care sensul, flexibilitatea si autonomia devin centrale.

Intr-o lume in continua accelerare, in care tehnologia redefineste constant limitele posibilului, modul in care intelegem munca trece printr-o transformare profunda.

Una dintre ideile fundamentale ale cartii este distinctia dintre „job” si „work”.

Daca jobul reprezinta o structura fixa, definita de un program si un angajator, munca este o expresie mai larga a contributiei individuale.

In acest sens, viitorul apartine celor care nu se limiteaza la o singura identitate profesionala, ci isi construiesc un portofoliu de activitati, competente si proiecte. Aceasta mutatie marcheaza trecerea de la stabilitate la adaptabilitate, de la siguranta la explorare.

Transformarile tehnologice, in special dezvoltarea inteligentei artificiale, nu elimina nevoia de oameni, ci o recalibreaza. Tobaccowala sustine ca valoarea umana nu consta in sarcini repetitive, ci in capacitatea de a gandi critic, de a crea si de a colabora. Astfel, competentele considerate „soft” devin, paradoxal, cele mai solide resurse ale viitorului. Creativitatea, curiozitatea si empatia nu pot fi replicate usor de masini, ceea ce le confera o importanta strategica.

Un alt aspect esential este redefinirea motivatiei. Oamenii nu mai lucreaza exclusiv pentru venit, ci cauta sens, apartenenta si dezvoltare personala. Munca devine o componenta a identitatii, iar organizatiile care ignora aceasta dimensiune risca sa devina irelevante. In acest context, companiile sunt nevoite sa se transforme din structuri rigide in retele flexibile, capabile sa integreze talente diverse si sa functioneze pe baza de proiecte.

Leadershipul, la randul sau, se schimba radical. Modelul autoritar, centrat pe control, este inlocuit de unul bazat pe incredere si influenta.

Liderul viitorului nu este cel care stie toate raspunsurile, ci cel care creeaza contextul in care altii pot performa. Aceasta schimbare reflecta o realitate mai ampla: cunoasterea nu mai este concentrata, ci distribuita.

Poate cea mai importanta concluzie a cartii este ca stabilitatea nu mai este norma.

Cariera liniara, construita in jurul unui singur angajator, devine exceptia, nu regula. In schimb, individul este responsabil pentru propria evolutie, fiind nevoit sa invete continuu si sa se reinventeze. Aceasta responsabilitate poate parea apasatoare, dar ofera, in acelasi timp, o libertate fara precedent.

Daca am invata ceva in ultimii ani este sa renunt la vechile certitudini si sa accept incertitudinea ca pe o oportunitate.

Intr-o lume in care regulile se rescriu constant, succesul nu mai depinde de conformare, ci de capacitatea de a evolua. Astfel, viitorul muncii nu este ceva ce ni se intampla, ci ceva ce construim activ, prin alegerile si atitudinile noastre.

Dar cred ca e cale lunga pana vom lua ca atare acest fapt, si nu ne vom mai lupta cu frica de incertitudine… si sunt absolut sigura ca in timp ce cititi aceste randuri incercati sa va aparati in fata schimbarii si cautati un sprijin care sa vina de la altii, oricine ar fi acei altii – angajator, stat…

Cand de fapt propria initiative e calea

Exista oameni pentru care lumea intreaga pare construita din greseli… dar niciodata ale lor.

Pentru ei, fiecare intamplare neplacuta are un autor extern: colegul neatent, partenerul insuficient de implicat, societatea nedreapta, vremea nepotrivita, destinul potrivnic. In centrul acestei perspective sta o propozitie rostita sau doar gandita: „Tu esti de vina.”

Sigur stiti persoane care, atunci cand le explicit negru pe alb, cu trimitere la fapte si – eventual – carti  ca au gresit isi cauta imediat ceva prin care sa arate  ca tu ai gresit: n-ai inteles tema, n-ai folosit cel mai potrivit cuvant sau ton…. Sigur tu ai gresit, nicidecum ei…

Aceasta nevoie constanta de a gasi vinovati in afara propriei persoane spune mai mult despre caracterul lor decat despre realitatea in care traiesc. In primul rand, tradeaza o dificultate profunda de asumare. A-ti recunoaste greselile presupune curaj, maturitate si o relatie onesta cu tine insuti. Este mult mai simplu sa muti responsabilitatea in exterior decat sa te confrunti cu propriile limite sau alegeri gresite. Astfel, vina devine un mecanism de aparare, un scut impotriva disconfortului interior.

In al doilea rand, aceasta atitudine reflecta o lipsa de echilibru emotional. Oamenii care cauta vinovati in mod constant sunt adesea prinsi intr-un tipar negativ de gandire. Ei nu doar ca evita responsabilitatea, dar dezvolta si o tendinta de a vedea partea intunecata a lucrurilor, chiar si atunci cand realitatea ofera motive de bucurie. Este ca si cum ar privi lumea printr-un filtru care estompeaza lumina si amplifica umbrele.

Mai grav este faptul ca aceasta perspectiva le rapeste capacitatea de a se bucura. Chiar si in situatii pozitive, ei gasesc un detaliu imperfect care umbreste intregul moment. O reusita devine „nu chiar suficienta”, un gest frumos devine „interesat”, o zi buna este „prea rara ca sa conteze”. In loc sa traiasca prezentul cu recunostinta, raman blocati intr-o cautare permanenta de defecte si vinovati.

In timp, aceasta atitudine nu afecteaza doar relatia cu sine, ci si relatiile cu ceilalti. Oamenii se indeparteaza de cei care nu isi asuma nimic si care transforma fiecare interactiune intr-un joc al acuzatiilor. Increderea se erodeaza, iar conexiunile devin fragile. Nimeni nu vrea sa fie mereu „de vina” in povestea altcuiva.

Paradoxal, adevarata libertate nu vine din a gasi vinovati, ci din a-ti asuma propria parte de responsabilitate. In momentul in care incetezi sa mai arunci vina in exterior, incepi sa recastigi controlul asupra propriei vieti. Iti permiti sa inveti, sa cresti si, poate cel mai important, sa te bucuri.

Pentru ca, uneori, nu este vorba despre cine este de vina, ci despre cat de mult alegem sa vedem binele din jurul nostru. Iar cei care nu reusesc sa faca asta nu sunt neaparat victimele lumii, ci ale propriei perspective.

Are Eric Emmanuel Schmitt un text, o nuvela, in care un cuplu sta pe o plaja intr-o zi ploioasa… Doamna e necajita, nu-i place ploaia; domnul e impacat cu sine si spune… ”E o frumoasa zi cu ploaie”

Pe mine ma enerveaza terbil oamenii care cauta nod in papura la orice idee de schimbare… cu gandul la ei am scris acest text.

Exista un tip de liniste care nu aduce pace, ci doar amorteala. Este linistea stagnarii, acel spatiu in care totul pare „in regula”, dar nimic nu mai creste. O recunosti usor: zilele se repeta, gandurile devin previzibile, iar dorintele se reduc la a nu deranja echilibrul fragil pe care l-ai construit.

Problema e ca daca te prinzi ca esti in acest loc e bine sa stii ca atunci confortul devine o capcana.

Frica de schimbare nu apare pentru ca nu ne dorim mai mult, ci pentru ca, in adancul nostru, ne temem de necunoscut. Iar aceasta teama nu e de invinovatit pentru ca a fost parte din supravietuirea noastra peste secole, ne ajuta insa sa constientizam nuantele ei.

 Ne temem ca vom pierde controlul, ca vom gresi, ca nu vom fi suficienti. Asa ca ramanem. Ne spunem ca „nu e momentul”, ca „merge si asa”, ca „altii au mai mult curaj”.

In realitate, nu lipsa oportunitatilor ne tine pe loc, ci atasamentul fata de ceea ce este familiar, chiar daca nu ne mai face bine.

Stagnarea confortabila este seducatoare. Nu cere efort, nu implica risc si nu ne expune vulnerabilitatii. Dar are un pret tacut: ne indeparteaza de noi insine. Incet, fara sa observam, devenim versiuni mai mici ale noastre. Renuntam la visuri, la curiozitate, la dorinta de a incerca. Si, poate cel mai dureros, ne obisnuim cu ideea ca „asta e viata”. Si totusi, schimbarea nu trebuie sa fie un salt dramatic. Nu trebuie sa fie o revolutie.

De multe ori, cele mai profunde transformari incep cu gesturi mici, aproape nesemnificative.

Sa alegi alt drum spre casa. Sa spui „nu” acolo unde inainte spuneai „da” din obisnuinta. Sa incerci ceva nou, chiar daca nu esti sigur ca vei reusi. Sa-ti acorzi timp pentru tine fara vina.

Micile schimbari au un efect neasteptat: ne reamintesc ca suntem in miscare. Ca avem puterea de a influenta directia vietii noastre. Ele nu sperie la fel de mult ca schimbarile mari, dar creeaza spatiu pentru ele. Sunt ca niste fisuri fine intr-un zid vechi — aparent fragile, dar capabile sa lase lumina sa patrunda.

Personal, am descoperit ca frica nu dispare niciodata complet. Dar se transforma. Devine mai suportabila atunci cand faci primul pas, chiar si unul mic.

Pentru ca atunci realizezi ceva esential: nu schimbarea in sine este greu de dus, ci anticiparea ei. Realitatea este, de cele mai multe ori, mai blanda decat scenariile noastre. Plus ca iti dai seama din incercari si, poate, esecuri ca greseala nu e atat de rau de suportat. Ca supravietuiesti.

A ramane in acelasi loc poate parea sigur, dar, in timp, devine o forma de renuntare. A te schimba, chiar si putin, este un act de curaj. Nu pentru ca garanteaza succesul, ci pentru ca iti ofera sansa de a trai autentic.

Poate ca nu avem nevoie de transformari radicale ca sa ne schimbam viata. Poate ca e suficient sa incepem cu ceva mic. Un obicei nou. O decizie diferita. Un gand mai bland fata de noi insine.

Pentru ca, uneori, viata nu se schimba intr-o zi. Dar se poate schimba intr-o alegere.

Este un text inspirat de comentariile de pe pagina mea de facebook: sunt momente cand imi pare rau ca unii oameni se opresc doar in partea rea a lucrurilor comparandu-se cu aceasta

Traim intr-o lume in care comparatia a devenit aproape reflex. Ne uitam la ceilalti, la reusitele lor, la vietile lor aparent perfecte si, fara sa ne dam seama, incepem sa ne masuram valoarea in functie de standarde care nu ne apartin. In paralel, apare si un mecanism subtil, dar la fel de daunator: whatabout-ismul. „Dar altii o duc mai rau”, „Dar tu de ce te plangi cand altii nu au nimic?”. Aceste ganduri, desi par rationale, ajung sa ne anuleze propriile emotii si sa ne fure bucuria autentica.

Comparatia constanta ne indeparteaza de prezent. In loc sa ne bucuram de ce avem, ne concentram pe ceea ce ne lipseste.

Vedem succesul altora ca pe un repros tacut la adresa noastra. Social media amplifica acest fenomen: vietile filtrate si atent selectate ale celorlalti devin un etalon nerealist. In timp, aceasta comparatie continua duce la frustrare, invidie si un sentiment persistent ca nu suntem „suficient”.

Whatabout-ismul, pe de alta parte, functioneaza ca un mecanism de invalidare emotionala.

De fiecare data cand ne permitem sa simtim tristete, oboseala sau nemultumire, apare o voce interioara sau exterioara care spune: „Dar altii o duc mai greu”. Desi este adevarat ca exista mereu situatii mai dificile, acest tip de gandire nu ajuta, ci blocheaza. Emotiile nu sunt o competitie. Faptul ca cineva sufera mai mult nu face ca suferinta noastra sa dispara.

Combinatia dintre comparatie si whatabout-ism creeaza un cerc vicios.

Nu ne mai permitem sa fim mandri de realizarile noastre, pentru ca „nu sunt la fel de mari ca ale altora”. Nu ne mai permitem sa ne recunoastem durerea, pentru ca „nu este atat de grava”. Astfel, ajungem sa traim intr-un permanent sentiment de insuficienta si vinovatie.

Bucuria, in schimb, apare atunci cand ne raportam la noi insine, nu la ceilalti.

Cand reusim sa ne vedem progresul, oricat de mic, si sa il apreciem. Cand acceptam ca emotiile noastre sunt valide, fara a le compara sau diminua. A renunta la comparatia constanta nu inseamna a ignora realitatea, ci a o privi printr-un filtru mai bland si mai personal.

Un prim pas este constientizarea. Sa observam cand ne comparam si sa ne intrebam: „Ma ajuta acest gand sau imi face rau?”. La fel, cand apare whatabout-ismul, putem reformula: „Este adevarat ca altii au probleme diferite, dar si ceea ce simt eu conteaza”.

Bucuria nu vine din a fi mai bun decat altcineva, ci din a fi in pace cu propria viata.

Iar aceasta pace incepe atunci cand ne dam voie sa simtim, sa crestem si sa ne apreciem fara a ne masura constant in raport cu ceilalti.

Imi fac dimineata o lista mentala cu lucrurile pentru care sunt recunoscatoare, ca un fel de ritual discret care imi aseaza ziua pe un fagas mai bland. Nu e nimic spectaculos in ea, si poate tocmai de aceea functioneaza: prieteniile care ma tin ancorata, mancarea care imi da un confort aproape copilaresc, job-ul care, dincolo de oboseala, vine cu o energie aparte. Interviurile, mai ales. E greu de explicat ce se intampla acolo — un amestec de curiozitate, emotie si conexiune — dar la finalul lor simt ca topai pe dinauntru, ca si cum ceva s-ar fi aprins si nu se mai stinge.

Apoi e scrisul, cu joaca lui serioasa: exercitii, incercari, reveniri, cautari de ton si ritm. Ma intorc mereu la scriitori care imi plac, ca la niste repere afective, nu doar stilistice. Cititul vine ca o prelungire fireasca, un spatiu in care ma pierd si ma regasesc in acelasi timp. Iar muzica — mai ales in perioada asta — imi tine companie intr-un mod aproape fizic; corurile si vocile suprapuse creeaza un fel de ordine interioara pe care nu stiam ca o caut.

In ultima vreme, am inceput sa scriu lista asta, nu doar sa o gandesc. Pentru ca, pe parcursul zilei, apar fisuri: o angoasa care se strecoara fara sa anunte, o frica difuza ca nu fac lucrurile „cum trebuie”, senzatia ca incurc sau sunt incurcata. Ganduri care se agata de mine si nu mai pleaca usor. Si atunci ma intorc la lista.

Cand o recitesc, nu dispar toate nelinistile, dar se micsoreaza. Isi pierd din volum, din dramatism. E ca si cum as face un pas inapoi si as vedea din nou intregul, nu doar fisura. Lista devine un fel de dovada scrisa ca viata mea nu e doar suma grijilor mele. Ca exista, in paralel, o tesatura de lucruri bune, simple si consistente, care ma sustin chiar si atunci cand nu le acord atentie.

Poate ca asta e, de fapt, esenta exercitiului: nu sa alung frica, ci sa nu o las sa fie singura poveste pe care o spun despre mine.

Si poate experienta mea v-ar puea ajuta, inspira si pe dumneavoastra.

#jurnal Un mic rasfat. Am un obicei ca atunci cand termin un proiect complicat sa imi fac un cadou. De data asta mi-am cumparat o gentuta noua de la un designer roman,  Mihai Iliuc.

Bine, ca sa fiu sincera pana la capat, mi-am cumparat si un nou parfumel Atelier Cologne. Si un buchet de flori 😊 (mi-as face abonament la o florarie, daca ar fi o oferta atractiva, sa-mi iau de doua ori pe luna flori)

Imi place mult gentuta, o cheama MIA, e din piele, facuta cu grija si mi-am ales culoarea Taupe.. Ma gandesc sa imi mai iau una lunile urmatoare, dar mai trebuie sa mai fac un proiect ca sa merite un asemenea rasfat… nu e scumpa deloc,  doar eu sunt cumpatata.

Am vrut sa-mi cumpar doua din  prima achizitie, dar m-am gandit ca nu e chiar sanatos. Si asta m-a facut sa ma gandesc la cumpatare vs zgaarcenie…

***

Intr-o lume in care excesul a devenit, aproape fara sa ne dam seama, o norma, cumpatarea risca sa fie confundata cu zgarcenia. Intre cele doua exista insa o diferenta profunda, care nu tine de cat cheltuiesti, ci de cum gandesti si de ce alegi sa faci cu ceea ce ai.

Cumpatarea este, in esenta, o forma de respect: fata de munca, fata de resurse si fata de ceilalti. Nu inseamna lipsa, ci echilibru. Nu inseamna refuzul bucuriei, ci alegerea constienta a ei. Zgarcenia, in schimb, se naste din frica — frica de a pierde, de a nu avea suficient, de a nu controla. Este rigida si adesea egoista.

Pentru mine, cumpatarea a fost mereu un mod de a trai, nu un efort. Nu am crescut intr-o familie cu bani, iar lipsurile nu m-au invatat doar sa imi doresc, ci si sa apreciez. Imi amintesc foarte clar momentele in care priveam la ce aveau sau primeau altii si simteam acea dorinta tacuta, uneori apasatoare. Poate tocmai de aceea, astazi, chiar daca imi pot permite mai mult decat nivelul mediu de trai, aleg sa nu uit.

Nu arunc mancare. Nu pentru ca nu mi-as permite, ci pentru ca stiu cat valoreaza. Imi cumpar haine cu atentie, gandindu-ma mai degraba la cum se potrivesc cu ceea ce am deja in sifonier, decat la trenduri trecatoare. Nu simt nevoia sa am mult, ci sa am suficient si potrivit.

Cumpatarea mea se vede si in felul in care dau mai departe. Donez 10% din orice proiect special pe care il fac — catre animale sau catre asociatii care ajuta copii vulnerabili. Nu este o obligatie, ci o alegere fireasca, un mod de a echilibra ceea ce primesc cu ceea ce ofer.

Si cum am mai scris –  aratat -pe aici, impart cu cei apropiati lucrurile sau cadourile primite de la branduri. Nu din lipsa de interes, ci dintr-un reflex format in timp — acela de a nu tine doar pentru mine ceva ce poate aduce bucurie si altcuiva. Poate e felul meu de a raspunde acelei versiuni mai tinere a mea, care isi dorea, uneori in tacere, sa fie si ea parte din acele momente.

A fi cumpatat nu inseamna a trai cu frana trasa, ci a trai constient. Inseamna sa alegi cu sens, sa consumi cu masura si sa dai mai departe fara teama. Zgarcenia strange si izoleaza. Cumpatarea aduna si apoi imparte.

In final, diferenta nu se vede in portofel, ci in inima.

Puterea este una dintre cele mai seducatoare si, in acelasi timp, fragile realitati ale existentei umane. Ea poate imbraca forme diferite – fizica, profesionala, simbolica sau politica – si ofera individului un sentiment de control, de relevanta si de identitate.

Insa momentul pierderii acestei puteri este adesea unul de cotitura, in care omul este fortat sa se redefineasca.

Ma preocupa de ceva vreme reactiile celor care simt ca pierd puterea caci ele dezvaluie esenta relatiei noastre cu puterea.

(Ma gandesc sa fac o serie de interviuri pe tema aceasta, doar sa ma mai linistesc un pic cu ce proiecte am acum.)

M-am ganddit ca pentru un halterofil, puterea este concreta, masurabila, vizibila. Ea se afla in muschi, in performanta, in recorduri, insa odata cu inaintarea in varsta sau in urma unei accidentari, aceasta forma de putere incepe sa se erodeze. Reactia initiala este adesea negarea – incercarea de a forta limitele corpului, de a demonstra ca declinul nu a inceput. Urmeaza frustrarea, uneori chiar furia, atunci cand corpul nu mai raspunde. In cele din urma, unii reusesc sa transforme aceasta pierdere intr-o alta forma de putere: experienta. Devin antrenori, mentori, oameni care nu mai ridica greutati, ci ridica alti oameni. Astfel, puterea fizica se transforma intr-o putere simbolica si educationala.

In cazul unui medic anestezist, puterea este subtila, aproape invizibila pentru pacient si consta in controlul asupra constiintei, asupra durerii si, uneori, asupra granitei dintre viata si moarte.

Daca acest medic pierde puterea – fie printr-o greseala profesionala, fie prin retragere – impactul este mai profund, pentru ca identitatea sa este legata de responsabilitate si precizie. Reactia poate fi una de introspectie intensa, uneori insotita de vinovatie sau anxietate. Dar si aici exista posibilitatea transformarii: din practician activ, medicul poate deveni profesor, cercetator sau ghid pentru generatiile urmatoare. Puterea nu mai consta in actiunea directa, ci in transmiterea cunoasterii.

Cel mai vizibil exemplu ramane insa politicianul. Puterea politica este poate cea mai efemera si, totodata, cea mai intoxicanta.

Ea vine cu prestigiu, influenta si capacitatea de a modela societatea. Cand este pierduta – prin alegeri, scandaluri sau schimbari de regim – reactiile sunt adesea dramatice. Unii refuza sa accepte realitatea si cauta sa recastige controlul prin orice mijloace. Altii se retrag, uneori cu demnitate, alteori in anonimat. Sigur ca la noi, unde politicienii sunt la norma, fara studii si cu pregatiri obscure, pusi pe listele electorale pe pile si sprijiniti de oameni care-i santajeaza (ca sa nu fie ei la vedere), disperarea pierderii puterii cu care s-au obisnuit ( si o considera un status de neclintit, care li se cuvine din nastere) – disperarea  e foarte mare. Iar pierderea puterii duce la reactii oribile si fara scrupule.

Iar Sorin Grindeanu e in capul listei in aceasta categorie, un om fara caracter, care a fost umilit de multeori de proprii colegi si care se agata cu disperare de putere pentru ca pierderea ei inseamna moartea sociala: stie ca nu va mai fi angajat de nimeni, nu va mai avea niciun prieten influent.

Exista insa si politicieni care reusesc sa-si redefineasca puterea: devin comentatori, consultanti sau lideri de opinie.  Insa pot face asta daca, in spatele unei functii politice a fost un continut adevarat – a fost cunoastere, empatie, intelegere si inteligenta. Cand intuitia iti spune ca nu mai ai nimic post politica, intervine panica, agresiunea, frustrarea.

Aici apare clar puterea coercitiva – capacitatea de a impune reguli, de a controla prin legi, sanctiuni sau forta.

Pe langa aceasta, in societatea moderna apare tot mai clar puterea notorietatii. Nu mai este nevoie sa detii o functie oficiala pentru a influenta oamenii – este suficient sa fii cunoscut, vizibil, prezent in spatiul public. Celebritatea devine o forma de capital. Astfel, un politician sau o figura publica care isi pierde functia poate pastra influenta prin imagine, prin aparitii media sau prin retele sociale. Puterea se muta din zona institutionala in zona simbolica.

O alta forma importanta este puterea manipularii, adica influenta asupra gandirii si perceptiilor celorlalti. Aceasta este poate cea mai subtila si mai persistenta forma de putere. Chiar si dupa pierderea autoritatii formale, un individ poate continua sa controleze naratiuni, sa influenteze opinii si sa modeleze comportamente. In multe cazuri, aceasta putere devine mai eficienta decat cea coercitiva, pentru ca nu se bazeaza pe forta, ci pe convingere.

In toate aceste cazuri, se observa un tipar comun: pierderea puterii este perceputa initial ca o pierdere a identitatii.

Oamenii nu pierd doar o functie sau o abilitate, ci si felul in care se percep pe ei insisi. De aici deriva reactii emotionale puternice – negare, furie, tristete. Totusi, aceasta pierdere poate deveni si o oportunitate. Ea obliga individul sa descopere forme alternative de putere: influenta prin experienta, autoritatea morala, capacitatea de a inspira sau de a educa.

In esenta, puterea nu dispare complet – ea se transforma. Diferenta dintre cei care se prabusesc si cei care evolueaza consta in capacitatea de adaptare.

Adevarata putere nu este cea pe care o exercitam asupra altora sau asupra mediului, ci aceea de a ne reinventa atunci cand circumstantele ne-o rapesc pe cea initiala. Astfel, pierderea puterii nu este doar un sfarsit, ci si un inceput – o invitatie la redefinire si la maturizare.

De aici deriva reactii emotionale puternice – negare, furie, tristete. Totusi, aceasta pierdere poate deveni si o oportunitate. Ea obliga individul sa descopere forme alternative de putere: influenta prin experienta, autoritatea morala, notorietatea sau capacitatea de a modela gandirea altora.

N-am de scris pentru doua saptamani despre lucrurile faine pe care le-am vazut, citit, descoperit. Pentru mine rubrica asta a capatat alte semnificatii cu timpul: oricum zic ca textele sunt ca niste organisme vii, noi le scriem cu o intentie si publicul le percepe altfel, dupa reperele lui… si daca e o serie de articole – forma si continutul lor se ajusteaza natural (si fara sa fii constient direct cand le scrii) pentru ca incepi fie sa simti ce ai tu mai mare nevoie (si atunci scrii de placere), fie ce place publicului (si face audienta)

Eu n-am fost niciodata persoana care sa faca pe placul publicui, nu m-am asezat pe trenduri pentru audienta… nici cand eram la radio, nici la revista si nici acum in online… pur si simplu, am niste directii in capul meu despre cum as putea ajuta cititorii cu ceea ce scriu (lucrurile care sunt inima a ceea ce fac ) si nu ma abat de la ele… pe termen lung ele isi fac efectul: oamenii care ne citesc (pe mine si pe colegul Eduard), testeaza cartile, filmele, spectacolele si expozitiiile de care vorbim/scriem fie ca sunt in tara, fie ca sunt in strainatate…

Si asta e cea mai mare bucurie…nu ca te-au ascultat si au urmat ce ai scris/zis, ci ca si-au facut singuri o bucurie descoperind si alte intamplari din jurul nostru.

Chiar cred ca fiecare dintre noi ar putea face lumea din jurul lui un pic mai buna daca ar alege sa le arate si altora lucrurile care-i plac lui si i-ar asculta pe cei din jur povestind despre lucrurile care le plac lor.

In ultimele zile, am bifat, ascultat, vazut… chestiuni la categoria destepti… si trec aici doua podcasturi din directii diferite, amandoua insa ca un ocean de bine si frumos.

Conversatia dintre HR Patapievici cu Razvan Exarhu si conversatia dintre Adrian Batista, Oana Radu si Catalin Maruta…

Le aveti mai jos si va invit din inima sa le ascultati… Oameni cu pregatiri diferite (dmnul Patapievici, filosof, Adrian Batista, producator Romanii au talent, Oara Radu scenograf) dar cu perspective atat de frumoase despre viata, cu o etica si autoanaliza minunate si cu o smerenie in a descoperi viata dintr-un unghi la care altii nu se uita…bine, si f f f destepti toti.

 Mi-nu-na-te… amandoua intalnirile.

ce am mai citit

Poate sunt eu pe optimism (pentru ca imi place cum se lupta domn Bolojan cu talentatii de la psd), dar mi se pare ca in Romania (unde desigur ca ne e greu, pt ca ne-au crescut toate cheltuielile) am remarcat si  initiative care arata o directie frumoasa: educatia devine mai practica si conectata la viata reala, arta se imbina cu responsabilitatea fata de mediu, iar sportul si sanatatea capata tot mai mult o dimensiune comunitara.

Unul dintre cele mai puternice exemple vine din zona educatiei tehnologice. Intre 13 si 15 martie a avut loc Campionatul National de Robotica FIRST Tech Challenge Romania, un eveniment care a adunat peste 2000 de liceeni din toata tara. Nu este doar un concurs de roboti, ci un spatiu in care elevii invata sa lucreze in echipa, sa gandeasca strategic si sa construiasca proiecte ca intr-un start-up real. Este genul de educatie care ii pregateste pentru viitor, nu doar pentru examene. Mai multe detalii poti gasi aici: https://natieprineducatie.ro si https://firstinspires.org

In paralel, programele de tip “applied learning”, precum cele dezvoltate de Junior Achievement Romania, continua sa creasca si sa implice sute de mii de elevi anual. Tinerii sunt incurajati sa creeze solutii pentru probleme reale din societate, de la sanatate la mediu si sport. Accentul se muta vizibil de la memorare la gandire critica si initiativa. Informatii despre aceste programe sunt disponibile aici: https://jaromania.org

In zona muzicii, a aparut un proiect simplu, dar foarte creativ: “1 Minute Orchestra”. Ideea este sa transformi ambalaje reciclabile in instrumente muzicale si sa creezi ritmuri impreuna cu altii. Proiectul imbina educatia ecologica cu expresia artistica si arata ca muzica poate porni din lucruri marunte, daca exista imaginatie. Mai multe despre initiativa: https://1minuteorchestra.com

Pe partea de sanatate, un pas important a fost lansarea centrului CREAATiV din Bucuresti, dedicat adolescentilor care se confrunta cu adictii. Nu este doar un loc de tratament, ci si de educatie si sprijin psihologic, cu accent pe prevenire si reintegrare. Este un semn ca sanatatea mintala incepe sa fie tratata mai serios si mai empatic. Detalii pot fi gasite aici: https://creaativ.ro

In acelasi timp, sportul continua sa fie un catalizator pentru binele comunitar. Evenimentul “Daruim prin Miscare”, anuntat in aceasta perioada, aduce impreuna activitatea fizica si sprijinul pentru familii vulnerabile. Participarea la antrenamente si activitati sportive se transforma in ajutor concret pentru copii si mame aflate in dificultate. Este o forma de solidaritate activa, in care miscarea devine un gest de generozitate. Mai multe informatii: https://daruimprinmiscare.ro

Privite impreuna, aceste initiative spun o poveste coerenta: Romania invata incet sa puna accent pe colaborare, creativitate si grija fata de ceilalti. Nu sunt schimbari spectaculoase peste noapte, dar sunt pasi constanti spre o societate mai conectata, mai empatica si mai orientata spre viitor. Si in continuare cred ca depinde de fiecare dintre no isa facem cu un milimetru lumea mai buna si mai frumoasa in jurul nostru.

Va las si un domn cu o voce superba pe care l-am ascultat mult zilele astea (l-am gasit intr-o conversatie in care il lauda Elton John) – Saint Harison se numeste

Exista povesti din jurnalism care par scoase din filme. Dar uneori realitatea devine mai absurda decat orice scenariu. Iata o poveste socanta pe care am citit-o via poynter, un site de jurnalism, din America.

Totul a inceput pe 10 martie, cand un proiectil iranian a lovit orasul Beit Shemesh, langa Ierusalim. Din fericire, nimeni nu a fost ranit. Un incident relativ obisnuit intr-o zona tensionata — si o stire tratata ca atare de jurnalistul Emanuel Fabian, corespondent militar. A publicat informatia si apoi… lucrurile au luat o turnura complet neasteptata.

 Emailul care nu avea sens

In aceeasi zi, Fabian primeste un email in ebraica de la cineva pe nume „Aviv”. Cererea era simpla, dar ciudata: sa modifice articolul. Nu fusese o racheta, sustinea expeditorul, ci doar „un fragment de interceptor”.

Fabian refuza politicos. Argumentul lui: explozia era prea mare pentru un simplu fragment. A doua zi, apare un alt email. Alt nume — „Daniel”. Aceeasi insistenta. Aceeasi rugaminte presanta: schimba articolul. Apoi inca unul si inca unul. La inceput, doar insistenta. Apoi… presiune.

 Cand stirea devine miza financiara

Fabian a inceput sa se intrebe: De ce ii pasa cuiva atat de mult de formularea exacta a unui articol?

Articolul lui declansase o controversa pe o platforma de pariuri numita Polymarket, unde oamenii pariau daca Iranul va lovi Israelul pe 10 martie.

Miza? Milioane de dolari.

Dintr-o data, formularea lui nu mai era doar jurnalism. Era…o suma foarte mare de  bani.

De la emailuri la amenintari

Fabian incepe sa primeasca mesaje pe WhatsApp de la un anumit „Haim”. Tonul nu mai era politicos ci amenintator.

„Ai exact 30 de minute sa corectezi articolul.” „Daca nu, vei suferi consecinte pe care nu ti le poti imagina.”

„Dupa ce ne faci sa pierdem 900.000 de dolari, vom investi cel putin atat ca sa te terminam.” „Tu esti singurul responsabil pentru viata ta.”

Mesajele au continuat din ce in ce mai aggressive din ce in ce mai personale.

 Momentul in care jurnalismul devine periculos

Fabian a anuntat politia, dar mesajele nu s-au oprit.

Un ultim ultimatum: 90 de minute sa „corecteze minciuna”. Altfel, va avea „dusmani dispusi sa plateasca orice” pentru a-i face viata un cosmar.

Platforma Polymarket a condamnat public amenintarile, subliniind ceva esential:  pietele de predictii depind de jurnalism correct, presiunea asupra jurnalistilor distruge tocmai baza acestor sisteme

Dar raul fusese deja facut.

Nu este doar o poveste despre un jurnalist amenintat. Este o poveste despre o lume in care: stirile devin active financiare, adevarul are pret, iar jurnalistii pot deveni… tinte directe

Pentru ca atunci cand realitatea insasi devine un pariu, cine controleaza povestea… controleaza rezultatul.

imagine profimedia

Am citit zilele trecute un studiu despre creierul uman in epoca AI, studiu care a fost prezentat la Davos… ce spune, in mare, acest studiu cititi mai jos, mai ales ca la noi mult timp sanatatea creierului a fost neglijata in politicile publice si acum abia am inceput sa vorbim despre aceasta tema, in contextul lipsei gandirii critice, depresiilor tot mai des intalnire si auto-izolarii voite a multor persoane

In ultimii ani, cercetatorii si organizatiile internationale au inceput sa vorbeasca tot mai mult despre un concept numit „capital cerebral” (brain capital) iar la baza ideea spune ca societatile prospera atunci cand oamenii au un creier sanatos si abilitati cognitive dezvoltate. Cu alte cuvinte, sanatatea creierului si capacitatea noastra de a gandi, de a invata si de a ne adapta devin o resursa economica la fel de importanta ca educatia sau infrastructura.

Capitalul cerebral are doua componente principale.

Prima este sanatatea creierului. Aceasta se refera la functionarea optima a creierului si la prevenirea sau tratarea tulburarilor mentale si neurologice. A doua componenta este reprezentata de competentele cognitive si emotionale – capacitatea de a gandi critic, de a rezolva probleme, de a colabora cu ceilalti sau de a ne adapta la schimbare. Aceste doua dimensiuni sunt strans legate, un creier sanatos ajuta la dezvoltarea abilitatilor cognitive, iar un stil de viata care stimuleaza gandirea si relatiile sociale contribuie la mentinerea sanatatii creierului.

Sanatatea creierului influenteaza mult mai mult decat functiile mentale.

Studiile arata ca persoanele care au o buna ingrijire a creierului prezinta si un risc mai mic de boli cardiovasculare sau de anumite tipuri de cancer. Mai mult decat atat, o populatie cu o sanatate mentala buna este mai stabila social si mai productiva economic. Oamenii pot munci mai eficient, pot invata mai usor si pot contribui mai activ la viata comunitatii.

In prezent, afectiunile legate de creier – inclusiv depresia, anxietatea, accidentele vasculare cerebrale sau dementa – reprezinta aproape un sfert din povara globala a bolilor.

De asemenea, multe dintre aceste probleme apar foarte devreme in viata. Aproximativ jumatate dintre tulburarile de sanatate mintala apar inainte de varsta de 14 ani, iar trei sferturi pana la 24 de ani. Pe de alta parte, bolile neurodegenerative precum dementa afecteaza mai ales persoanele in varsta. Numarul oamenilor care traiesc cu dementa a crescut puternic in ultimele decenii si este de asteptat sa continue sa creasca pe masura ce populatia globala imbatraneste.

Sanatatea creierului se formeaza pe tot parcursul vietii. De aceea, preventia este esentiala.

In perioada prenatala si in copilaria timpurie, factori precum nutritia, ingrijirea medicala si reducerea stresului pot influenta dezvoltarea creierului. La maturitate, stilul de viata devine la fel de important. Activitatea fizica, alimentatia echilibrata, somnul suficient si stimularea cognitiva pot reduce riscul unor probleme neurologice sau cardiovasculare. Chiar si la varste inaintate, exercitiile fizice, antrenamentul mental si interactiunea sociala pot contribui la mentinerea functiilor cognitive.

In multe tari cu venituri mici si medii, majoritatea persoanelor cu tulburari mentale nu beneficiaza de tratament adecvat.

Exista si un deficit major de specialist, in unele regiuni ale lumii, exista doar un psihiatru pentru un milion de locuitori. (Bine, noi avem mai multi, dar si o ramada de pseudo-psihologi cu multe probleme si educationale, si emotionale si… legale )

Lipsa tratamentului are consecinte nu doar pentru pacienti, ci si pentru familiile lor si pentru economie. Problemele de sanatate mintala pot duce la pierderea locurilor de munca, scaderea productivitatii si la o povara mai mare asupra sistemelor de sanatate. Progresele tehnologice deschid noi posibilitati pentru diagnosticarea si tratamentul bolilor cerebrale. Cercetarile recente permit detectarea mai timpurie a unor afectiuni precum boala Alzheimer. Specialistii estimeaza ca daca debutul acestei boli ar putea fi intarziat chiar si cu cativa ani, numarul cazurilor ar putea scadea semnificativ in urmatoarele decenii.

Investitia in sanatatea creierului nu este doar o problema medicala, ci si una economica si sociala.

O societate in care oamenii au creiere sanatoase si competente cognitive dezvoltate este mai capabila sa faca fata schimbarilor tehnologice, sa inoveze si sa mentina coeziunea sociala. Pe masura ce lumea devine tot mai complexa si mai digitalizata, capitalul cerebral – sanatatea si capacitatea de gandire a oamenilor – ar putea deveni una dintre cele mai importante resurse ale secolului XXI.

aici este toata prezentarea daca vreti sa aprofundati

Acesta este un buchet urias de lalele primit de la simpaticele de la aentia Caracteristic, in colaborare cu Magnolia.

Multumesc din suflet pentru flori. Sunt superbe.

Si totusi — aici incepe partea putin dilematica si ilustratoare de mici sechele a povestii.

Pentru ca eu nu sunt genul „Instagram show-off”, nu prea simt nevoia sa ma laud cu lucruri sau intamplari. Nici macar cu interviurile pe care le fac, desi uneori imi spun prietenii ca ar trebui. Cred ca emotia unei intamplari e ceva foarte personal: ce simti tu intr-un moment nu poate fi duplicat de altcineva care doar il vede pe ecran. Asa ca, de cele mai multe ori, prefer sa pastrez bucuria pentru mine si sa nu ocup timpul oamenilor cu ceva care nu ii priveste sau nu le aduce vreun folos.

Singurul motiv pentru care mai pun uneori daruri pe Instagram este unul simplu: ca sa spun „multumesc” si in public celor care au avut un gand bun pentru mine. In privat spun intotdeauna. In public — doar uneori.

Dar buchetul acesta… buchetul acesta e atat de mare si de spectaculos incat m-a facut sa ma gandesc la ceva la care nu te gandesti, de obicei, cand primesti flori.

Prima reactie, dupa bucurie, a fost: „Sunt prea multe.” Si nu o spun ca pe o plangere. Lalelele sunt splendide. Casa mea arata ca o mica primavara in interior. Am si impartit din ele azi, ca sa se bucure si altii de ele. Totusi, inca am foarte multe lalele prin casa 😊 si de fiecare data cand ma uit la ele imi vine aceeasi intrebare: Le merit? Pentru ca sunt multe. Pentru ca e perioada din an in care florile sunt la mare cautare. Pentru ca, intr-un fel, sunt un lux efemer — somptuos, dar cu termen de viata limitat.

Si atunci mintea mea, de fata crescuta in conditii modeste si obisnuita sa calculeze mereu eficienta costurilor, incepe sa puna intrebari ciudate pentru cineva care tocmai a primit un buchet minunat: Merit eu acest consum de resurse? Cand se „amortizeaza” moral un astfel de dar?

Stiu foarte bine ca Mihaela Ganciu si echipa Magnolia nu au facut acest gest cu vreo intentie ascunsa. Sunt sigura ca a fost un dar facut cu bucurie — pur si simplu. Dar buchetul acesta mi-a aratat ceva despre mine: ca, chiar si cand ma rasfat (si da, ma rasfat saptamanal cu flori si dulciuri), exista undeva in mine o voce mica care intreaba: „Merit asta?”

Nu stiu daca e bine sau rau ca port intrebarea asta cu mine.
Probabil ca e doar felul in care te modeleaza anii si felul in care ai crescut. Oricum ar fi, inca o data: multumesc pentru flori. Sunt superbe.
Si, intre timp, incerc sa invat sa ma bucur de ele fara sa le fac bilantul moral.  

Una dintre directiile importante ale disputelor din online vine din faptul ca oamenii cred ca stiu mai bine decat tine ce trebuie sa faci in toate situatiile din viata ta: de la vacanta si deciziile electorale pana la ce mananci. Eu ma confrunt cu zeci de comentarii foarte agresive si vad uneori pe pagina mea oameni care se cearta vartos (pana la jigniri personale)  pentru ca au pareri diferite despre… un film.

Asa ca am fost interesata sa citesc despre ”de ce cred oamenii ca stiu ce e mai bine pentru tine” ca sa privesc mai relaxat lucrurile… Ei bine, asta vine dintr-un amestec de mecanisme psihologice, culturale si istorice. La baza acestui fenomen sta, paradoxal, o nevoie profund umana: nevoia de siguranta si de sens.

Cand cineva gaseste o solutie care functioneaza pentru el — un stil de viata, o credinta, o dieta, o alegere politica, o metoda de educatie — apare tentatia de a transforma experienta personala in adevar universal. Daca „mie mi-a mers”, atunci „asa trebuie sa fie pentru toti”. Aceasta generalizare reduce incertitudinea lumii si ofera iluzia controlului. (si da si credinta ca daca esti mama poti sa tii cursuri de parenting – desi nu ai studii despre psihologia copilului, sau daca ai divortat de 3-4 ori, sigur pot isa dai lectii despre relatiile de cuplu – desi n-ai fost la nicio scoala de specialitate, uneori nici la psiholog pentru tine)

Psihologic, creierul nostru este construit sa caute confirmare, nu complexitate. Fenomenul numit „bias de confirmare” ne face sa selectam informatiile care ne sustin convingerile si sa le ignoram pe cele contrare. In timp, convingerile devin identitate. Nu mai sunt doar opinii, ci parti din „cine suntem”. Iar cand altcineva face o alegere diferita, nu mai pare doar o alta optiune, ci o amenintare la adresa identitatii noastre. De aici apare nevoia de a corecta, de a convinge, uneori de a certa.

Cultural, multe societati au fost construite pe modele ierarhice: parintele decide pentru copil, liderul pentru comunitate, autoritatea religioasa pentru credinciosi. Aceste structuri au avut rolul lor in organizarea sociala, dar au lasat si o mostenire mentala — ideea ca cineva „stie mai bine”. In viata de zi cu zi, aceasta mentalitate se infiltreaza subtil: prieteni care dau sfaturi nesolicitate, rude care judeca alegerile personale, necunoscuti care comenteaza pe internet. Spatiul digital a amplificat fenomenul, oferind fiecaruia o tribuna si iluzia expertizei universale.

Mai exista si un motiv emotional: anxietatea fata de libertatea altora. Libertatea celuilalt ne aminteste ca exista mai multe moduri de a trai si ca propriile noastre alegeri nu sunt singurele posibile. Pentru unii, aceasta pluralitate este inconfortabila. Este mai linistitor sa creada ca exista o singura cale corecta — si ca ei o cunosc. Certarea devine atunci o forma de auto-validare: daca il conving pe celalalt, inseamna ca am dreptate.

In realitate, maturitatea sociala apare abia cand acceptam diferenta fara a o percepe ca pe o amenintare. A decide pentru altul este uneori necesar — in cazul copiilor mici sau al persoanelor vulnerabile — dar intre adulti autonomi devine o forma de control. Respectul autentic nu inseamna acord total, ci recunoasterea faptului ca fiecare om traieste intr-un context unic, cu resurse, temeri si valori diferite.

Poate ca adevarata intrebare nu este „de ce credem ca stim mai bine pentru altii”, ci „de ce ne este atat de greu sa acceptam ca nu stim”.

In momentul in care toleram incertitudinea si diversitatea, dispare si nevoia de a certa. Ramane doar dialogul — si libertatea.

Nu scriu asta ca sa va spun ca e bine sa faceti ceva anume, ci doar ca sa asez intr-un context mai larg comentariile care vin din online… ne ajuta sa reactionam mai relaxat la ele…

Puteti citi mai multe pe tema in Mistakes Were Made (But Not by Me) — Carol Tavris & Elliot Aronson… pentru intelegerea auto-justificarii: de ce ne aparam opiniile si ii criticam pe ceilalti cand aleg diferit (am mai scris despre ea) si The Gift of Fear — Gavin de Becker – ajuta sa intelegeti dinamica controlului si de ce unii oameni cred ca stiu mai bine pentru altii.