La aceasta ora, 23. 50, duminica seara, daca am fi trait intr-o tara normala, acum m-as fi pregatit sa ma duc la un teatru sa vad cum niste muncitori monteaza tablourile unei expozitii care se verniseaza miine.
Aveam aprobare de la directorul teatrului caruia i se paruse interesanta idéea mea de a scrie despre un minunat eveniment cultural avind drept rama (inceput & sfirsit de text) cum se monteaza expozitia vedeta a evenimentului.
Imi si imaginasem cum textul va fi aratat ca o nuvela; muncitorii carind fotografiile ca sa le inrameze/expuna in timp ce comentau lucruri cotidiene (atit de aproape de semnatarul fotografiilor), tot asa cum imi imaginasem ca ei – fata in fata cu arta ironica si sexy din fotografii – vor fi avut remarci pline de umor.
Aveam trimiteri din biografia autorului pentru toate situatiile pe care mi le imaginasem posibile, ba chiar si pentru altele, neimaginate, pentru ca imi place mult fotograful in cauza si-am scris despre el de multe ori.
Numai ca o doamna directoare de marketing a decis (duminica la prinz, desi vineri nu obiectase nici ea) ca e total neinteresant sa ma uit la asa ceva. Si ca “eu decid, imi asum, nu e important”, asa ca nu mi-a permis accesul. Nu era un secret de stat, nu era ceva care afecta strategia teatrului (de miine expozitia e deschisa publicului); era vorba de niste oameni care plimbau niste rame cu fotografii intr-un hol de teatru. Atit.
Nu s-a intrebat nicio clipa de ce un jurnalist s-ar duce in miez de noapte intr-o duminica, sa munceasca, daca nu din credinta ca rezultatul muncii sale va fi unul bun/memorabil/diferit. Si din pasiune pentru munca sa.
Doamna directoare de marketing a purtat cu mine o discutie halucinanta in care mi-a spus ca si regizorii pastreaza secret unele lucruri si nu permit accesul la repetitii. Desi aici era vorba de asezat rame pe pereti.
Cind i-am spus ca unii dintre cei mai mari regizori din Romania m-au primit la repetitiile lor a raspus ofuscat isteric “ei, sunt oameni si oameni”.
Doamna asta e platita din banii publici ca sa faca promovare unei institutii de stat, iar ea ingradeste accesul la o informatie pentru ca “nu mi se pare interesant, nu ai ce sa vezi acolo”.
In fata nesimtirii si lipsei sale de profesionalism mi-a venit sa pling: m-am lovit de un zid isteric format dintr-o femeie fara viziune si perspectiva, care a urlat la mine (cit de rau imi pare ca nu aveam cu ce sa o inregistrez) si care si-a facut rau evenimentului ei. In orice tara normala, cel care se ocupa de promovarea unui eveniment s-ar bucura sa intilneasca un jurnalist care isi sacrifica timpul personal pentru a-l ajuta sa-si duca munca la bun sfirsit.
Miine dimineata urma sa scriu acest story, cel putin doua mii de oameni l-ar fi citit in on line, iar peste 2 saptamini, ale citeva zeci de mii l-ar fi citit in revista. Iar cititorii ar fi avut o perspectiva noua asupra unei expozitii pe care doamna asta e platita sa o promoveze (si din banii mei, btw)
Stiu ca Ministerul Culturii tocmai a decis sa mai faca niste concedieri in teatre.
Domnule Ministru, Domnule Director al Teatrului National de Opereta, faceti-va un bine: dati-o afara pe doamna Alina Moldovan.
Va recomand eu citeva tinere incredibil de constiincioase si serioase, gata sa munceasca pe mai putini bani decit doamna Moldovan, din credinta de a face un lucru bun.
Multumesc.
P.S. va rog sa mergeti sa vedeti expozitia lui Saudek de la Teatrul de Opereta. Se deschide de miine si e chiar un eveniment cultural.
