Stiti momentele in care ati dat RT la un mesaj pe twitter cu un anunt umanitar? Sau clipele in care ati dat accept pe facebook pentru cine stie ce cauza si v-ati simtit mai bine ca ati solidarizat cu cei necajiti?
Ok, acest post e in directia aceea. E unul umanitar, dar e mai mult decit un accept sau un RT.
Daca-l cititi pina la capat si dati click pe oricare dintre link-urile de mai jos, faceti o fapta buna. Pentru ca e un articol platit, iar banii obtinuti se duc catre colega mea al carei tata are nevoie de o interventie chirurgicala complicata.
Trebuie sa scriu despre calculatoare si oricine ma cunoaste stie ca sunt absolut atehnica.
As putea retine intr-o intilnire fata in fata (adica vie, cu oameni) conversatii intinse pe multe minute fara sa iau nicio notita, as putea reda gesturi, nuante ale privirilor sau expresii ale muschilor fetei de la intilniri care au avut loc in urma cu o saptamina sau o luna.
Si – pentru oricare om pe care l-am intilnit in viata – pot sa spun cum are miinile si cum “a aratat” stringerea noastra de mina, de la momentul in care am facut cunostinta.
Dar cind e vorba de calculatoare, telefoane, televizoare, camere foto sau camere video nu stiu sa scot (sa retin) niciun cuvint destept.
*
Sunt posesoarea a trei laptopuri. (si da, stiu, ar trebui sa-mi mai iau unul: un Mac. imi spune Bumbutz asta de cite ori isi aduce aminte)
1. un Asus despre care pot spune ca e cit o carte si ca l-am ales pentru culoarea lui (bleu, ca numele filmului meu preferat). E calculatorul de calatorie; il folosesc ca sa imi citesc mailurile si sa ma conversez pe msg sau pe twitter cu prietenii.
2. un HP despre care, desigur, habar n-am ce caracteristici are. Asta este calculatorul de acasa; sta cel mai adesea pe un scaunel din lemn lacuit in aceeasi culoare ca si parchetul, iar eu scriu stind jos pe parchet cu picioarele incrucisate. Cind muncesc (adica scriu texte pentru revista) ajunge pe o masa.
3. un Dell – laptopul de la birou, primit recent de la companie. Cred ca e destul de destept.
Legatura intre cele doua laptopuri o face o cutie mica neagra, cit un carnetel Moleschine, care mi s-a sus ca e un hard disk si are capacitate f f mare. Eu am platit pt el, dar nu stiu ce am cumparat. A cumparat pentru mine, Cristi Petrescu, colegul meu, iar eu am avut incredere.
Desi am vazut la viata mea, in cele mai tari expo & tirguri de electronice (ala de la Berlin m-a cam socat anul trecut), LCD-uri si televizoare care mai de care mai spectaculoase si aici sunt varza. Am renuntat la televizorul meu (l-am donat unei batrine care nu mai avea televizor) si ma uit, via computer, pe la stiri, cind e cazul. Filmele au alt regim si, de multe ori, au legatura cu cinematograful:)
La divizia camere foto & camere video sunt si mai varza. Mai intii ca n-am avut niciodata camera video si nici nu cred ca o sa-mi iau. Cu camera foto m-am mai imprietenit de-a lungul timpului si nu le mai stric fotografiile de vacanta ale prietenilor or ale turistilor de aiurea. Cele mai bune lectii in directia asta le-am primit in vara aceasta in timp ce-l ascultam pe Bumbutz cum le explica detinutelor de la Tirgsor reguli despre incadrari. Dar folosesc camera de la telefonul meu Samsung S8300. Intr-o vreme ma jucam cu camera de la un Sony Ericsson C 902, cel cu cele mai cele fotografii din lume, fotografii cu care a facut si Mike Figgis un film. Acum nu-l mai am, l-am facut cadou unui prieten caruia i s-a furat.
*
Ok, acestea sunt relatiile mele cu tehnica moderna; mai degraba de utilizare cu indiferenta, decit de iubire.
N-are sens sa povestesc de cite ori mi-am uitat parola de la blog:) sau cum nici acum nu stiu sa scriu pe platforma de la Voxpublica.
Noroc ca in viata mea exista si barbati:)
*
Sper ca ati ajuns pina la sfirsitul acestei marturisiri, ca ati dat macar un click unul dintre link-uri. Si sper ca veti mai da si altora link-ul acestui post. Va multumesc frumos.
