De cateva saptamani am introdus in masa mea de mic dejun fulgii de nuca de cocos, in loc de musli sau tarate de ceva… si ma simt f bine, cu multa energie.
Sunt dintre cei care au intoleranta complicata la gluten si fac tot ce tine de mine ca glutenul sa nu ajunga in corpul meu (sigur ca, tangential, se mai intampla mai ales cand mananc la restaurant, dar daca sunt atenta cantitatea de gluten e foarte mica), asa face ca micul dejun sa fie diferit ca structura fata de cei mai multi.
In plus, pentru ca ma trezesc la 5 (asta e felul meu, nu fac un effort special, plus ca ma ajuta la programul de lucru), pana pe la 12, daca sunt atenta si urmaresc ce e bine, fara sa fiu dominate de deadline-uri😊, mananc cam de doua ori. Nu cantitati mari, dar cu multe vitamin care sa-mi dea energie.
Am ajuns la fulgii de cocos via… untul de arahide. As manca unt de arahide cu orice si il mananc in combinatie cu fructe, cu muraturi😊, iar acum in combinatie cu fulgi de nuca de cocos. Mi se pare un mic dejun de ora 6 dimineata, cand nu faci multa galagie in casa, e f bun la gust si, am descoperit, iti da foarte multa energie.
Dupa cateva mic dejunuri cu fulgi de nuca de cocos, care par ca bomboanele 😊, mi-am dat seama ca am energie, sunt in good mood si stomacul meu se simte foarte bine. Asa ca am cautat ce beneficii au fulgii de cocos…
ATENTIE!NU ESTE O RECOMANDARE DE LA UN NUTRITIONIST. CRED CA E O MASA FOARTE CALORICA, NU LUATI ASTA CA O RECOMANDARE, CI DOAR CA O EXPERIENTA PERSONALA.
Cum am 45 de kg, preocuparea mea e sa mananc macar 1500 de calorii zilnic, dar – cu rusine spun – sunt zile care mananc mult mai putin, de asta fulgii de nuca de cocos in combinatii cu unt de arahide sau salata de fructe e ceva ce mie imi face bine.
Ce am descoperit despre fulgii de nuca de cocos.
Fulgii de nuca de cocos aduc un aport energetic de 660 kcal/2763 KJ per 100 g, fiind o sursa excelenta de energie. O portie zilnica de 10-20 g (aprox. 1-2 linguri) de fulgi este insa suficienta, pentru ca ne ofera 66-132 de calorii.
Fulgii sunt bogati in trigliceride cu lant mediu care sunt convertite rapid in energie, nefavorizand formarea depozitelor de grasime in organism si au un continut ridicat de fibre, antioxidanti si minerale, astfel ca merita sa ii incluzi in alimentatia ta.
In plus au multi antioxidanti (acid ferulic, galic, p-cumaric, vitamina E etc.) care ajuta la prevenirea stresului oxidativ si a deteriorarilor celulare. Furnizeaza un nivel crescut de energie si imbunatatesc anduranta. Confera satietate si previn supraalimentarea. Aduc beneficii pentru sistemul digestiv si controlul glicemiei, datorita continutului ridicat de fibre.
Sunt o sursa de minerale- mangan, cupru, seleniu si fier.
Toate acestea fac ca introducerea fulgilor de cocos in alimentatie sa prevenim unele afectiuni cronice precum cancerul, diabetul, bolile cardiovasculare, Alzheimer-ul samd.
Si pentru noi care petrecem ore in fata calculatorului, iar sportul e mai rarut, e bine de stiut ca imbunatatesc sanatatea sistemului conjunctiv – mentinerea unor tesuturi conjunctive puternice are o importanta deosebita in special pentru sanatatea pielii, a ligamentelor, oaselor si tendoanelor. Fiind bogati intr-o serie de minerale si aminoacizi usor de absorbit si procesat de organism, fulgii de cocos previn deficienta de minerale si ajuta la reducerea riscului de aparitie a unor boli grave cum ar fi artrita si osteoporoza.
Aceasta nu e o recomandare, testati ce e bine pentru voi, consumati cu moderatie si daca aveti probleme speciale consultati medicul inainte de a introsuce in alimentatie orice aliment nou 😊
De vineri intra pe ecrane Libertate, filmul lui Tudor Giurgiu despre un incident absurd, aberant, dar extrem de reprezentativ pentru decembrie 1989.
Pentru cine n-a trait in vremea aceea, filmul Libertate e ca un film de actiune, “sta in picioare” in orice tara, poate fi vazut si cu amuzament (sunt personaje care se comporta absurd si exagerat pentru mentalitatea celor care au acum 30 de ani), si cu groaza (e cu raniti si morti din motive aberante), si cu uimire ca lumea poate gandi astfel si ca unii dintre cei mai buni prieteni ajung peste noapte dusmani de moarte.
E povestea unui grup de militieni care ajung sa fie considerati teroristi in decembrie 1989. Unii sunt impuscati mortal, altii ajung impreuna cu alti cetateni cu potential de terorist intr-un bazin de inot. Si stau acolo aproape doua luni. Fara sa existe vreo dovada ca au facut vreun rau, fara sa-si puna cineva problema sa le respecte vreun drept. Dupa cateva zile in bazin, familiile incep sa le trimit pachete cu mancare ca la puscariasi.
Cand privesti povestea care are ritmul unui film de actiune de suspense si stii ca e o intamplare reala, te intrebi la fiecare pas: cum naiba ii facusera pe oameni sa gandeasca si sa se poarte asa?!
Daca erai destul de maricel pe vremea aia, macar la gimnaziu si ai avut un gand si o opinie cat puteai tu avea, ti-e rusine profund.
Pentru ca imparteai si lumea in alb si negru, credeai si tu ca sunt teroristi…
Pentru ca te-ai bucurat ca l-au omorat pe Ceausescu, iti spuneau tie la tv ca gata, acum o sa fie bine.. si in mintea ta era ca ai tai, familia, au scapat de tot ce era mai rau.. uite ca sunt vii, pe ei nu i-a prins niciun terorist…
Si, mai presus de toate, nu aveai nuantele si profunzimea gandirii sa intelegi ca erau in conflict prieteni care devenisera dusmani peste noapte.
Libertate e filmul unei generatii careia ii e rusine si de ce a gandit atunci, dar si de ce au facut parintii ei. E filmul care, ca intr-o secventa metafora cu personajul principal – militianul interpretat de Alex Calangiu – se spala pe maini intr-un ritual plin de forta si semnificatii in fata unei chiuvete si a unei oglizi mizerabile, incearca sa faca putina curatenie morala in vremurile acestea pline de coruptie si jeg de toate felurile.
Militianul care tocmai iesise de la un interogatoriu cu “puterea noua” detinatoare de portocale (aspiratiile poporului de Sarbatori), putere care arogant superior anunta ca isi doreste sa nu i se mai spuna “tovarase” ci “domnule”.
Filmul unei generatii care isi linge ranile in sala de cinematograf pentru ca nicio autoritate nu a luat in serios dorinta oamenilor curati de a fi fost inlaturata mizeria care a fost atunci, pe fata, cu discutii asezate, din care fiecare sa invete ce e de invatat…
Avem nevoie de filmul asta. Nu o sa rezolve niciunul din marile mistere ale Revolutiei, dar o sa aseze pe masa in familie discutii despre ce a fost atunci- pentru copiii de azi, pentru copiii de atunci si pentru parintii din toate vremurile. Daca autoritatile nu ne ajuta sa ne curatam ranile, o face un film care ne aseaza cadrul sa incepem noi, in mic, in interiorul propriei case vindecarea.
Liebertate e de vineri, 6 octobrie, in cinematografe.
Am facut un interviu cu Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate, in care el povesteste mai multe despre film, munca din spatele lui (120 de actori in distributie), dar si experientele incredibile si profund emotionante din intalnirile cu spectatorii… il gasiti aici.
P.S. imi place mult inca o metafora din film: bazinul plin cu apa, curata, pregatit pentru un antrenament de inot, de la inceput si la sfarsitul filmului… Un mai bine care a tot intarziat, dar la care speram in continuare…
Una dintre cele mai ciudate si mai tulburatoare informatii de care m-am lovit in aceasta saptamana este despre nemurire.
A facut BBC 4 un podcast despre studiile legate de incetinirea procesului de imbatranire si descoperirea unor tehnologii care sa creasca speranta de viata pana la 120-150 de ani.
Intr-unul din cele 10 episoade apare Bryan Johnson, un antreprenor american (cu companii care creeaza aparatura care studiaza creierul uman), domn care are 46 de ani si vrea sa faca ca trupul sau sa ajunga la performantele si aspectul de la 18 ani.
Pana de curand, Bryan Johnson platea sute de mii de dolari pentru a infuza in fiecare luna un litru de plasma tinereasca a fiului sau adolescent, Talmage, in propriul flux sanguin imbatranit. “Niciodata nu am acordat mai multa atentie la ceea ce mananca… pentru ca asta intra in corpul meu”, spune antreprenorul american de tehnologie in varsta de 46 de ani in noul podcast The Immortals.
De asemenea, el si-a pompat propria plasma in corpul tatalui sau, in varsta de 70 de ani, pentru a contribui la imbunatatirea sanatatii sale fizice si cognitive in declin: “A fost unul dintre cele mai semnificative momente din intreaga lui viata. Si a fost la fel si pentru mine”. Johnson continua sa plateasca 2 milioane de dolari pe an pentru ca o echipa de cercetare sa investigheze modul in care putem trai mai mult – si cu siguranta nu este singurul bogatas din Silicon Valley dedicat cautarii vietii vesnice.
E un trend pe care il simtim tot mai aproape de noi, de la documentarele de pe Netflix pana la conferinte si declaratii ale unor personalitati. Sigur ca de cand e lumea si pamantul au fost proceduri in care oameni cu foarte multi bani au cautat sanatate si un aspect tineresc.
Dar sa-ti folosesti fiul pentru ego-ul tau, pentru vanitatea ta mi se pare grotesc. Mintea mea nu e obisnuita cu asa ceva si nici nu inteleg zbaterea pentru tineretea vesnica.
E normal sa avem un confort si o calitate a vietii, dar de aici pana la obsesia pentru a fi ca la 18 ani mi se pare o cale foarte lunga si periculoasa cand ai foarte multi bani.
Inteleg insa mindsetul acestor bogatasi din tehnologie, gandirea out of the box si enegia credintei ca nimic nu e imposibil i-a dus acolo unde sunt astazi cu conturi de miliarde de dolari.
Dar directia aceasta a tineretii vesnice care anunta un trend care depaseste cu mult cosmeticele, suplimentele nutritive si operatiile estetice, mi se pare f f periculoasa si depinde de fiecare dintre noi cum ne aparam de sarlatani.
In 2019, Bank of America a prognozat ca scena startup-urilor al caror business se ocupa cu longevitatea va fi o industrie de 600 de miliarde de dolari pana in 2025. Numai in 2022, startup-urile de longevitate au strans 7 miliarde USD, din care 3 miliarde au venit de la fondatorul Amazon, Jeff Bezos.
Pentru progresele in reprogramarea celulara si 180 de milioane USD de la Sam Altman pentru cercetari in parte in domeniul plasmei tinere, care nu includ miliardele care sunt varsate in startup-urile de inteligenta artificiala.
Deocamdata, AI nu a progresat suficient de mult ca sa fie exploatata in acest sens dar e o chestiune de cativa ani pana cand tehnogia avanseaza.
Legile informaticii o prezic si lucruri care odata pareau ridicole, cum ar fi un computer pe care sa-l tii in buzunar acum 20 de ani, vor fi ceva obisnuit, cu industrii si infrastructuri intregi in jurul lor.
Netflix a lansat zilele trecute Blues Zones, un documentar despre locurile unde oamenii traiesc peste 100 de ani – ce fac, ce mananca, ce stil de viata au. Prima carte a lui Dan Buettner despre zonele albastre a aparut in 2008, iar cea cu retete (prin care l-am descoperit si eu, pentru ca erau mancaruri pe baza de plante si cautam noi retete sa mai diversific meniul, eu avand ceva probleme de sanatate 😊 ) a aparut in 2019… dar el este acum intens pushu-it in social media, unde sunt tot felul de nutritionisti care astazi au aflat de carti de la alti colegi/conferinte internationale si tineretea vesnica incepe sa para o chestiune care tine de noi, stil de viata si alimentatie.
Nu e asa, desigur.
(a scris colegul Eduard pe urban.ro despre lectiile din cartile lui Buettner, citi aiticolul aici)
La banii care se vor invarti in urmatorii ani la nivel mondial in aceasta directie, vom vedea si la noi o multime de conferinte cu specialisti mai mari sau mai mici, cu sarlatani pe fatza sau mai ascunsi care o sa ne vanda o viata mai lunga si mai sanatoasa, eventual un revers in varsta.
De noi depinde cum ne pazim. Sigur, mancarea sanatoasa e buna absolut oricand, dar asta e nivelul 1 pentru incetinirea proceselor de imbatranire, apoi sunt medicamentele si interventiile chirurgicale, apoi – cum spune un domn in podcast – cuplarea la anumite aparate cu inteligenta artificiala care sa intretina functiile corpului si ale mintii.
Eu vreau doar sa va las podcastul sa-l ascultati, il gasiti aici si sa cititi mai multe despre domnul care ia sangele fiului adolescent sa si-l infuzeze pentru a intineri , aici e un profil din GQ despre el
(stiu si in Romania un domn care se lauda ca functiile corpulu sau sunt cu 15 ani mai tinere decat varsta din bulletin, vine tot din zona tehnologiei)
Dvs faceti ce stiti mai bine cu aceste informatii si cu cele care vor navali peste noi in lunile si anii care vin… vom avea specialisti in intinerire la tot pasul… de vanitatea si intelepciunea noastra depinde cat ii luam in seama.
P.S. Podcastul BBC abordeaza si problema eticii, dar si cea a schimbarilor sociale pentru care nu e nimeni inca pregatit (o viata mai lunga inseamna o presiune mai mare pe sistemul de pensii, inseamna pensionari mai tarzii si o multime de alte schimbari pentru care inca niciun stat nu e pregatit)
Kaufland a facut una dintre cele mai simpatice si mai emotionante campanii de recrutare pentru persoanele cu deficient de auz: un dans pe tik tok in care, in miscarile dansatorilor, se “vorbeste” in limbajul semnelor despre cum te poti angaja daca ai deficient de auz.
In primul rand, salut din inima faptul ca Kaufland angajeaza persoane cu deficiente de auz, si in general persoane cu dizabilitati. Am vazut si intr-un Lidl, la o casa, si imi venea sa ma duc la seful magazinului sa-l imbratisez.
Campania a fost lansata din dorinta de a sublinia nevoia persoanelor cu dizabilitati de a fi tratate ca oricare alt candidat/angajat, fara sa se loveasca de prejudecati. #KauflandDanceTalk este campania de recrutare care vorbeste pe limba lor.
https://www.tiktok.com/embed/v2/7265671543856975136?lang=ro-RO&referrer=https%3A%2F%2Fwww.iqads.ro%2Farticol%2F65080%2Fkaufland-alaturi-de-v8-a-lansat-singurul-challenge-de-dans-care-ascunde-un-anunt Am ajuns la camanie via coregraful care a lucrat la proiect si a gandit dansul impreuna cu interpretii in limbajul semnelor, Arcadie Rusu ( a carui activitate o urmaresc pentru ca imi place ce face si cat munceste sa educe lumea in ceea ce inseamna dansul). Interpretii care au lucrat la proiect sunt Lavinia Chitu, Bogdan Anicescu, Elisabeta Paraschiv .
Dar am citit ca este o campanie supervizata de Estera Anghelescu, Recruiting & Employer Branding Director, Kaufland Romania. Doamna, sa va fie bine… si sa vi se intample si dvs cat mai multe lucruri frumoase si cu sens.
*
Acum ceva ani pentru un reportaj am invatat cateva cuvinte in limbajul semnelor si apoi am fost la o scoala speciala.
A fost o intalnire foarte emotionanta pentru mine, cu copii de clasa III – IV -a care aveau super umor si erau super simpatici. Imi gasisera si o porecla… “capsunica”, pentru ca eram mica, aveam parul roscat… erau copii care cresteau frumos in ciuda drumului lor diferit de al nostrum.
Stiu ca atunci cand am terminat de scris m-am gandit cat vor avea de luptat in viata acesti copii… le-am dorit si atunci, cum le doresc si acum, sa le fie bine si sa-si gasesca un drum in care sa aiba o viata autonoma.
Prima faza a campaniei a constat intr-un dans, in care a fost integrat natural un mesaj ascuns. Acesta a fost creat cu ajutorul unui coregraf si a unor interpreti in limbajul semnelor, iar pentru ca mesajul campaniei sa ajunga la cat mai multi oameni care l-ar putea intelege, a fost transformat intr-o provocare – dansatorii amatori erau incurajati sa recreeze miscarile pe TikTok si sa castige astfel premii.
Mi se pare f smart cum au facut sa duca mesajul mai departe, agentia V8 a fost foarte creativa.
Sper ca li s-a explicat tinerilor de pe tik tok ca intrand in joc fac o mare fapta buna, si ca exista tot mai multe sanse ca persoanele cu deficient de auz sa descopere anuntul.
Altfel, salut ca intr-o Romanie tot mai dificila sim ai putin incluziva, incepem sa dam sanse la viata normala si persoanelor cu diverse deficiente.
Mi-ar placea sa aflam si continuarea, iar Kaufland sa anunte cate persoane au angajat: nu neaparat numele lor pentru ca poate nu isi doresc expunere publica, dar sa stim continuarea, sa stim – fie si sub anonimatul initialelor – putin din povestile lor.
Cred ca ar fi foarte foarte motivant pentru multi.
Si nu, acest text nu e reclama pentru Kaufland… nu m-a platit nimeni sa scriu acest text, m-am bucurat sa-l scriu si o sa scriu oricand e vorba de incluziune si diversitate pentru orice categorie de persoane.
E un semn de normalitate. Normalitatea bunului simt
Zilele astea, pe 23 august, s-au celebrat 50 de ani de cand Ilie Nastase a devenit primul tenismen din intreaga istorie a sportului care a fost desemnat numarul 1 mondial.
Cu el s-a deschis clasamentul ATP…
E un bun prilej sa va spun cum il stiu eu pe Ilie Nastase dincolo de orice competitie sportiva, sau aparitie publica a sa.
*
Imi place foarte mult tenisul. Cand eram mica am citit cartile lui Ioan Chirila, stiam ce magii facusera Ilie Nastase si Ion Tiriac in Cupa Davis.
Am avut chiar o racheta Reghin de lemn, dar in orasul unde am crescut nu erau terenuri de tenis. M-am dus la un curs prin primii ani de scoala si m-au pus sa dau la perete pana la loc comanda. Nu-mi aduc aminte daca m-au invatat ceva special atunci, stiu doar frica mea imensa ca o sa dau pe langa minge la serviciu (cred ca avea legatura cu comportamentul profesorului) … era insa departe de ajuns la locul de lectii, ai mei aveau alte probleme in viata, iar eu m-am indreptat catre matematica si… gata.
Dar pasiunea mea de spectator de tenis a ramas… dupa Revolutie, intr-o vizita la Bucuresti la unchiul meu am intrat in posesia unei reviste Tennis World cu Agassi pe coperta. Am citit cred si caseta redactionala…
Cand a inceput turneul ATP de la Progresul, eram acolo lipita de gard la primele zile cand era intrarea libera (n-aveam prea multi bani). Si imediat dupa examenul de admitere la facultate m-am dus la tenis sa mai vad un meci, nu m-a interesat sa le spun parintilor ce facusem la examene. Mai tarziu, cand am inceput sa lucrez la radio, n-am ratat nicio editie si am amintiri de la meciuri exceptionale.
(cu anii am descoperit ca prietenii mei de astazi – pe care nu-i cunosteam inca pe vremea aia – erau si ei in arena la Progresul, fie munceau la turneu, fie erau spectatori ca mine).
Intre timp pasiunea m-a dus la Roland Garros , la meciurile de Cupa Davis ale fetelor (in ro sau alte tari), mi-am “corupt” prieteni care astazi stiu mai multe detalii decat mine despre cine stie ce jucator din noul val.
Dar atunci cand eram mica, mica si citeam cartea cartonata a lui Ioan Chirila despre finala romana de Cupa Davis, Ilie Nastase si Ion Tiriac erau zeii mei. Si nu m-am gandit nicio clipa ca am sa-i cunosc. Nici nu cred ca am avut aceasta dorinta sau intentie pentru ca era ceva intangibil, de neimaginat in vremea comunistilor. Imi stiam locul, si stateam cuminte “in banca mea”, fara prea multe vise…
Ani mai tarziu, la inceputul anilor 2000 eram brand manager la Europa FM si domn director m-a anuntat ca vine Ilie Nastase.
Ca e noul director onorific al businessurilor Lagardere in Romania si, in aceasta calitate, va fi conectat si la imaginea radioului. Iar eu trebuie sa comunic presei acest lucru si sa vorbesc cu Ilie Nastase despre ce va declara la televiziunile pe care le voi invita in radio.
Am amintirea exacta a acestei informari, inca mi se mai pune un nod in gat la task-ul pe care l-am avut atunci.
A venit Ilie Nastase, timid, cu glume usoare, i-am fost prezentata si ne-am dus pe terasa casei din Camil Petrescu, unde era atunci radioul, sa ii explic ce urmeaza sa se intample.
Mie imi batea inima cu 1000 de km la ora, ma pregatisem, aveam notite cu ce trebuie sa -i spun, aveam notite pe care sa i le las si domniei sale. Marele Ilie Nastase era incurcat si sincer: Eu nu stiu despre radio lucruri tehnice, mi-a spus… dar vreau sa ajut cu numele si imaginea mea radioul, asa ca spune-mi ce trebuie sa fac.
Si in timp ce il briefuiam despre intalnirea cu presa, domnia sa se uita in jos la pantofii sai, timid si incurcat. M-a rugat sa repetam exact ce declaratie va face la tv, am repetat (exact ca la un antrenament sportiv) si eu ma gandeam “sunteti marele Ilie Nastase, puteti doar sa zambiti langa logo-ul statiei si imagineaa va fi la toate televiziunile din tara, plus cateva din alte tari”.
*
Ilie Nastase a fost cativa ani aproape de Europa FM si ma obisnuisem cu el pe hol, cu fotografiile de familie pe care le avea pe birou. Cu dorinta lui de a participa la sedinte cat mai scurte…
De fiecare data cand aud cine stie ce stire despre Ilie Nastase – astazi in context pozitiv, dar au fost ani in care presa n-a fost deloc simpatica cu el – am in minte dorinta lui de a-si face cat mai bine treaba in intalnirea aceea cu presa. Si timiditatea lui, acolo pe terasa, cand repetam ce urma sa povesteasca.
Avea un respect foarte mare pentru Jean Luc Lagardere (creatorul imperiului media Lagardere), ii fusese prieten si faptul ca prin testament l-a mentionat sa fie onorific directorul businessurilor sale din Romania era ceva nepretuit pentru domnia sa. Si cu toata timiditatea, si tot disconfortul (pentru ca nu ii placea ideea de conferinta de presa) si-a facut perfect treaba.
Anul asta, cand am facut interviu cu producatorul documentarului Nasty – Cosmin Hodor, am descoperit ca si Cosmin venea pe vremea aia la radio cu treaba la Ilie…(despre documentar si cum a negociat Cosmin cu toti marii tenismeni ai epocii pt realizarea lui, cititi aici)
Nu-mi amintesc asta, dar stiu zilele in care jurnalista farnceza care e autoare a cartii lui biografice, Mr Nastase, il astepta pentru interviuri la mine in birou si-mi povestea despre cat de mare e Ilie in Franta si ce legenda extraordinara e… (cartea a fost tradusa si in Ro si o gasiti aici)
*
Privind peste ani, mi se pare incredibil cum eu – o copila care era fascinata de tenis in copilarie, din cea mai banala si modesta familie – a ajuns sa-i intalneasca pe tenismenii mari ai Romaniei (si pe Simona Halep, si pe Horia Tecau) si sa pastrez in suflet cate o amintire speciala despre caracterul fiecaruia. Sunt foarte recunoscatoare pentru intamplarile si oamenii din viata mea care au facut posibile asemenea intalniri magice.
Ilie Nastase e un timid cu suflet mare pentru care umorul e o supapa ca sa scape de momentele care nu-i plac, un mare talent in sportul lui, un copil mare in multe situatii (care nu prea stie sa spuna nu, iar asta ii aduce complicatii in viata) si o persoana onesta cu capacitatea sa de a duce la bun sfarsit anumite task-uri.
Si dincolo de toate asta o legenda mondiala pentru milioane de oameni.
P.S. peste ani, am lucrat in diferite proiecte de promovare cu Amalia Nastase, care atunci era sotia lui Ilie, si am profitat sa o intervievez pe fiica lor cea mare, Alessia, cand a facut o expozitie care avea legatura si cu tatal ei (un proiect care-i trebuia pentru inscrierea la o prestigioasa facultate de design). Daca va intrebati, Alessia e o tanara cu foarte mult bun simt, constienta ca tatal ei e o legenda, dar hotarata sa mearga pe drumul ei, fara nicio presiune a celebritatii. interviul cu Alessia e aici.
Dupa o crestere a comediei intunecate si a continutului greu care a stralucit pe ecrane in ultimii ani, telespectatorii cauta pete de lumina si umor, pastrand in acelasi timp un continut realist, se arata intr-un studio facut de compania de trenduri Wunderman Thompson. Noile lansari si mediile principale imping realitatea cu un ton satiric si plin de umor, afectand grav perceptia si limitele bunului simt si ale agresivitatii, fie si verbale.
Pe de o parte facem campanii anti bulling si vorbim de cancel culture cand e vorba de istorie (de la autori de carti, la conducatori de state sau de guverne) pe de alta parte privim in social media filme de Tik Tok, facebook sau Instagram cu chestiuni agresive, cringe, in care deminitatea umana e strivita pur si simplu.
In iunie, The New York Times atragea antentia asupra creatoarei de continut de pe TikTok, Stanzi Potenza pentru videoclipurile sale in parodii satirice si comice ale unor momente dureroase si amuzante din cultura pop. Continutul lui Potenza face haz de normele culturale invechite, de fandomurile exagerate si de filmele si emisiunile TV dramatizate. Aici articolul https://www.nytimes.com/2023/06/03/business/tiktok-cringe-creators-money.html )
Cu peste 3,8 milioane de urmaritori pe aplicatie, videoclipurile sale i-au adus 200.000 de dolari pe an de cand a intrat in ceea ce ea numeste comedie de prost gust. “Personal, cred ca unele dintre cele mai bune comedii sunt un pic dureroase”, a declarat ea pentru Times. “Cand doare, conteaza si e atat de bine”.
In ianuarie, i-D a considerat anul 2023 drept anul meta-cringe: interpretari realiste ale vietii de zi cu zi care starnesc rasul si bucuria cu ingeniozitate si ironie. (aici articolul https://i-d.vice.com/en/article/qjkywp/meta-cringe )
Articolul arata motivele pentru care creatorii posteaza continut cu intentia de a-si face spectatorii sa se simta inconfortabil. Kate Lindsay, colaboratoare la Substack, a declarat pentru i-D ca “succesul [unei postari cringe] se masoara in functie de cat de greu a fost pentru spectator sa treaca prin ea”.
Incercari esuate, umor incorect din punct de vedere politic sunt doar cateva exemple ale culturii populare #cringetok.
De fapt, hashtag-ul are 2,1 miliarde de vizualizari la inceputul lunii iunie. Pe Instagram, #cringe are 19 milioane de postari etichetate.
“You Hurt My Feelings”, cu Julia Louis-Dreyfus, un film de succes de comedie cringe, a ajuns in cinematografe in luna mai.Filmul se invarte in jurul unui cuplu casatorit de varsta mijlocie si ironizeaza manifestarile publice de afectiune, problemele si certurile lor, aruncand o lumina brutal de onesta asupra momentelor incomode ale casniciei, prieteniei si vietii, cu umor si umanitate. Filmul analizeaza nesigurantele, ranchiuna si luptele personale ale lui Beth (personajul Juliei Louis-Dreyfus) si adauga o nota de umor gratie gamei de comedie slapstick a actritei.
Dar aceasta directie cringe din ce in ce mai prezenta si mai agresiva la adresa privitorului (ca sa-l trezeasca dintr-o amortire in care da scroll automat) are efecte ingrozitoare asupra reperelor sociale ale oamenilor.
Daca ai vazut multe intamplari cringe care au fost validate de audienta in social media, incepi sa crezi ca asta e succesul. Si nu mai conteaza efectele pentru cei din jur, pentru ca il cauti si tu in viata ta: cat mai multe intamplari cringe.
Puneti asta langa noua tendinta DEEP FAKE cu ajutorul AI si ganditi-va ce filme ingrozitoare vor fi in online in doar cateva luni. Iar in doi trei ani, mintile needucate vor considera asta normalitate.
Netflix are un show in acest moment care e odios, cu efecte emotionale cumplite. Si e doar in faza incipienta, dupa 2-3 sezoane va fi glorios pentru multi. Deep Fake Love se numeste, e produs de o companie din Spania si pune cupluri reale fata in fata cu momente de infidelitate create in tehnologia Deep Fake. Ei trebuie sa ghiceasca daca imaginile sunt reale sau nu, cine ghiceste cat mai multe incercari castiga 100.000 de euro.
E cel mai de jos nivel al unui show reality, iar efectele lui vor fi cumplite.
Ganditi-va cum in cativa ani, cu filme similare oamenii vor ajunge in tribunal sa se apere sustinand ca nu sunt ei acolo, desi pare dupa tehnologia Deep Fake.
Zilele astea m-am gandit mult la Oana Pellea (va spun si contextul imediat) si mi-am dorit sa gasesc resursele de timp sa scriu despre ea in rubrica noua As I know …
De dimineata, citind The Newyorker am ajuns la un text despre Dickens (scris de Zadie Smith) si de aici am zis gata, astazi chiar scriu.
Pe Oana Pellea o asociez mereu cu Alfonso Cuaron (cel care a facut si ecranizarea de la Marile Sperante cu Gwyneth Paltrow si Ethan Hawk… romanul lui Dickens) si cu Children Of Men, un film despre un viitor imaginar al anului 2027 care mi se pare foarte foarte actual desi a fost filmat in 2004 si a ajuns la noi pe ecrane in 2007.
Oana Pellea a jucat in filmul acela, era Marichka – o femeie a strazii cu o minte vizionara, un fel de vrajitoare din viitor, care bodoganeste si zice lucruri grele si rele despre ce se intampla in jurul ei.
In filmul acesta (cu Clive Owen si Julianne Moore) e si Michael Caine, pe post de intelept al viitorului care sta intr-o casa autonoma, ca o sera, mai are carti si ceainice, bea ceai si traieste mai sanatos decat oricare altul din viitor care se lupta pentru viata si suprematie.
De cate ori aud stiri despre internetul care, cu aplicatiile lui si robotii lui folositi fara etica, provoaca rau mintilor oamenilor, ma gandesc la Michael Caine din filmul asta. Mi-ar placea sa traiesc intr-o casa autonoma, cu verdeata, in mijlocul unei paduri, fara tehnologie.
Deci, cu Marile Sperante care e acum pe Disney intr-o noua versiune, cu inteligenta artificiala si deep fake-ul adus in obisnuita, am avut multe motive sa ma gandesc la Cuaron si prin translatie la Oana Pellea.
*
Ma enerveaza tare ca oamenii uita repede munca acestor actori exceptionali, si ca scolile de actorie nu ii valorizeaza. Ar trebui un turneu cu toti cei care au lucrat international in super productii, ducandu-i fata in fata cu studentii de astazi care viseaza sa fie vedete in productii internationale. Sa-i lase pe fiecare dintre actorii acestia mari sa le raspunda studentilor, cu amintiri, povesti si anecdote, ce au invatat din experientele lor internationale.
Poate incerc sa fac eu la anul o asemenea activare. In cazul Oanei Pellea, mai sunt productii internaationale ca I really hate my job – regia Oliver Parker, Fire and Ice Jean Christope Comar. Dar neaparat, neaparat sa o vedeti in Stare de fapt , in regia lui Stere Gulea.
*eu am vorbit prima data cu Oana Pellea cand, imediat dupa premiera cu Children of Men, am sunat-o sa fie coperta Tabu pentru numarul de cinema. Cu autoironia care o caracterizeaza a zis “dar nu mai am eu varsta pentru o coperta de revista glossy” si eu am intrat in panica si pe modulul determinare “nu ma las” pentru ca imi doream tare sa fie pe coperta si sa le spuna romanilor despre experienta ei. Imi mai aduc aminte ca ii vorbeam cu dvs si ma “articula” imediat cu “hai hai, vorbim la per tu”.
Am facut coperta aceea, imi pare rau ca nu gasesc imagini cu ea, Oana a fost superba, imaginile sunt minunate.
La interviu, a povestit cum Cuaron i-a dat mana libera sa bodoganeasca ce vrea in secventele din film si cum, pentru spectator, a fost despre ton, viteza cu care vorbea, expresia corpului… pentru ca privitorul care nu era roman, sau rus (cred ca zice si ceva in rusa), nu intelege exact ce spune, dar simte ce i se transmite.
La momentul la care am facut interviul, citisem deja Jurnalul ei (aparut la editura Humanitas.) si multe interviuri, o vazusem in teatru …
Ma urmarea si ma durea sufletul de la o poveste pe care o citisem in Formula As (daca nu ma insel), dintr-un interviu in care povestea ca la admitere, cand a iesit din sala de examen a auzit pe hol remarci nu tocmai dragute despre ea si cum a facut efortul de a merge drept, mandra, printre toti cei care o vorbeau urat, desi ii tremurau genunchii.
Nu stiu cine erau acei tineri aflati atunci la examen la actorie, dar sper ca ei mai tin minte ca au zis mizerii atunci si ca se uita astazi la carierea Oanei. Pentru ca ea si-a vazut de drum, la fel ca atunci printre privirile aspre ale colegilor, si si-a facut o cariera frumoasa.
*O “barfesc” adesea pe Oana Pellea cu prietenii mei actori sau regizori (cred ca i-am spus si ei inainte de un interviu pentru urban.ro din anii trecuti). O dau exemplu la administrarea carierei, la antreprenoriat in arta, la a face lucrurile singura cand nu le-a primit de la altii.
Sunt sigura ca si ei i-a fost foarte foarte greu in multe momente din viata personala si profesionala, dar nu le-a expus niciodata public si a cautat intotdeauna solutiile pentru a merge mai departe.
*nu sunt printre prietenii ei si asta nu e un laudatio, e despre cum o stiu eu pe Oana Pellea din interactiunile de peste ani, dincolo de orice expunere media.
Cand am relansat urban.ro a fost printre primii care ne-a sustinut, a inceput sa dea share-uri de la ce ii placea pe site, a acceptat un interviu, desi da rar interviuri.
Cand am lucrat impreuna, in pandemie, pentru un proiect Raiffeisen in care eu moderam o intalnire la care participa si ea, a avut deschiderea si intelegerea sa vorbim inainte, sa “repetam” unele lucruri care mi-ar fi dat mie confort.
Stiu multi oameni pe care i-a ajutat discret si elegant, fara sa puna asta in fata. Cum stiu si ironia sa cand vede ceva care nu e bine facut, care nu e etic, care nu face bine celor din jur.
Are o intelegere exacta a puterii pe care o poate exercita in spatiu public pentru a ajuta comunitatea, nu abuzeaza de ea, dar nici nu scapa netaxate lucrurile rele.
Voiam, cum ziceam, sa scriu de cateva zile despre ea.
Ca sa-i multumesc si aici pentru ajutorul ei in multe lucruri, de la distanta, cu discretie.
O vedeti in 26 august la TNB in Oscar si Tanti Roz (sa va grabiti cu biletele),aici povesteste Marius Manole testul pe care l-a dat in fata Oanei ca sa joace alaturi in acest spectacol. Era prima lor intalnire intr-un spectacol, acum sunt prieteni foarte buni.
Ieri intr-o conversatie cu colegul Eduard Enache am descoperit ca, dupa 10 ani, sunt nominalizata la Digital Divas la categoria creator de continut lifestyle.
Recunosc ca nu m-am asteptat, nu m-au mai nominalizat din 2013 cand am luat si marele premiu, desi in anii astia am facut mult continut exclusiv international, jurnalistic, curat, si – impreuna cu colegul Eduard – am relansaturban.ro – care e unul dintre cele mai cool site-uri de lifestyle care a avut de la egal la egal aceleasi subiecte cu interviuri (exclusive) cu publicatii ca Variety sau The New Yorker. (am mai povestit despre interviurile internationale si cum se manageruiesc diferite situatii in PR-ul international in conferinta PR Summit – discursul e aici)
Recunosc ca eram atat de sigura ca nici anul asta nu ma baga in seama incat ma pregateam sa scriu un text despre cum au facut o gasca si se nominalizeaza intre ei, despre cum – de fapt – nu vor sa promoveze continutul adevarat autentic de standard international, ci doar parelelogia cu poze frumoase.
Noroc cu Eduard care a verificat, eu vazusem anunturi de la nominalizate pe net, unde se mentionau intre ele si, cum nimeni nu zicea ca sunt si eu pe lista, nu m-am gandit ca as fi pe lista scurta. Cum ziceam, n-am mai fost de 10 ani.
Ok, fac mea culpa, nu am avut incredere in voi, mi-e rusine ca v-am judecat in avans bazandu-ma pe experientele din anii trecuti; m-ati nominalizat. Va multumesc. Chiar sunt impresionata.
Eu nu fac parte din nicio gasca a creatorilor de content. Valorile care ma ghideaza pe mine sa fiu de atatia ani in domeniul asta nu seamana cu ale majoritatii.
Nu pun poze cu mine ( de la inceputul anului si pana la momentul cand scriu acest text – 28 iulie – sunt 3 fotografii cu mine online).
Nu folosesc niciun fel de filtru la poze – asta sunt, asa defilam, nu fac nici smecherii pentru fotografii de obiect sau mancare care sa arate altfel decat sunt. Pentru mine e importanta realitatea.
Nu vorbesc despre lucruri din viata mea personala, mi se strange stomacul doar la gandul ca as expune lucruri din viata mea privata care nu au nicio treaba cu ce stiu eu ca e jurnalismul, fie el si de lifestyle (o forma de jurnalism care e usor sa fie considerata frivola, dar care – daca e facut bine – poate schimba mentalitati si inspira oamenii sa faca lucruri bune).
Nu merg la evenimente, nu-mi place si n-am mers niciodata doar pentru a ma baga inseama cu lumea; in ultimul an, pentru ca am o problema la un genunchi, am avut si o scuza foarte intemeiata pentru a nu merge in aglomeratii si locuri unde trebuie sa stau mult in picioare. Sunt consumator de produse de beauty, sunt grrmanda si testez restaurantele noi de la noi si din lume, dar imi place sa fac asta pe banii mei, nu in activitati de PR la invitatia altora.
In plus, de multi ani am spus in spatiu public ca ideea de influencer e o directie si o abordare gresita, si a fost nevoie de 10 ani ca oamenii din industrie sa prefere “creator de continut” in locul “influencer”; mai trebuie sa accepte si fondul, nu doar forma, numele.
Si ca sa fie totul contra naturii momentului, nici nu petrec foarte mult timp in social media, nu am TikTok, ajung pe Instagram de 2-3 ori pe saptamana pt cateva minute cat sa postez ce avem pe urban.ro. Petrec putin mai mult timp pe facebook pentru ca acolo postam mai des articolele noastre care sunt pentru un public 30+, educat si interesat de lucruri destepte.
Pentru mine creator de continut inseamna sa produci stiri originale, sa ai acces la surse adevarate, sa afli la prima mana informatii din domeniul tau de activitate. Daca se poate sa ai exclusivitati internationale.
(momentele mele de glorie personala, dupa criteriile mele, sunt interviurile cu Nick Bilton – am publicat articol despre Fake Famous inainte de The New Yorker, si interviul cu Tim Burton – realizat cand regizorul era in Romania, cu sprijinul coordonatorului roman al echipei de productie. Despre Wednesday, Burton a dat 3 interviuri in toata lumea, unul a fost cu mine😊. Daca astazi m-as lasa de meserie, amintirea conversatiei cu dl Burton as pastra-o in suflet pentru totdeauna)
Cu asemenea repere si tinte profesionale, e normal ca nu fac parte din nicio gasca de creatori de continut.
Nu tintesc like-uri (ar fi super usor sa le obtin cu fotografii cu mine, desi nu sunt vreo modelina), tinta mea e sa pun in spatiu public informatii din care oamenii sa invete ceva frumos.
Pe acest blog scriu rar pentru ca aloc foarte mult timp din zi pentru urban.ro unde punem cel mai mult continut de lifestyle. (ca un reper, avem in ultimul an peste 100 de interviuri si mai mult de jumatate sunt facute de mine, iar in ultimii 4 ani, de la reformatarea site-ului, batem usor catre 300 de interviuri, multe internationale, pe langa multe stiri despre expozitii, inovatii sau moda – scrise de Eduard)
Sunt impresionata si putin emotionata ca sunt nominalizata pentru ca, nu doar anul asta care e de jurizat in nominalizarea mea ci in ultimii 4 ani, am muncit pentru urban.ro mult mult, si eu si Eduard (si Oana care ne-a fost colega pentru doi ani si putin). Am facut eforturi foarte mari pentru ca acest proiect sa mearga inainte si sunt recunoscatoare tuturor celor care ne-au sprijinit. Si pentru sufletul meu, incercat de indoiala de multe ori cand nu aveam bani de leafa pentru colegi, aceasta nominalizare e un pansament care ajuta putin.
Sa va spun ce consider eu influenta, sau continut de lifestyle care face diferenta si provoaca schimbari in bine.
Faptul ca Marius Manole, actor exceptional, a descoperit odata cu noi gustul spectacolelor londoneze de teatru, iar acum e parte din stilul lui de viata sa mearga la teatru la Londra. (si ca el sunt multe alte persoane, poate nu cu nume atat de sonore, dar sunt extrem de valoroase pentru noi… e bucuria mea cea mai mare cand primim mesaje cu “am fost la x spectacol despre care am aflat de la voi”)
Faptul ca dupa mai bine de un an de publicat saptamanal fragmente de carte, pentru a convinge publicul sa testeze si sa citeasca, publicatii ca Libertatea sau Adevarul au inceput sa publice, ocazional, fragmente de carte.
Cand primesc fotografii cu cititorii care si-au cumparat cartile despre care am scris, e ca si cum as primi o prajitura. Si mie imi plac mult prajiturile, se vede si pe Instagram😊
Faptul ca de la noi afla lumea pentru prima data ce productii straine se filmeaza in Ro (chiar daca nu ne citeaza site-urile care preiau si scriitorii de texte ajung ca de la stirea noastra sa faca niste compuneri libere total SF; cum a fost stirea cu companiile lui Kevin Costner si Morgan Freeman care filmeaza la Castel Film The Gray House, adica producatorii de la aceste companii sunt responsabili de ce e pe set, iar de la noi pe site-uri din prejur s-a ajuns, ca la telefonul fara fir, ca Freeman si Costner sunt in Romania, cazati bine mercic pana in august. Ei nici nu au calcat pe aici pentru aceasta productie.)
Faptul ca sunt oameni care si-au facut abonament la The New Yorker, publicatia pe care o citesc in fiecare week end (si postez asta pe Instagram). Sper ca si pentru ei sa fie un reper despre cum se scrie in jurnalismul de lifestyle, despre cum ar trebui sa fie o cronica de teatru/ film/ carte/ mancare si la noi.
Faptul ca sunt multi romani care l-au descoperit pe Akram Khan, unul dintre cei mai mari coregrafi si dansatori ai momentului, si au inceput sa se duca dupa el prin lume. (am familiarizat cateva zeci de persoane cu dansul contemporan si i-am invatat sa se uite la asemenea spectacole)
Asa ca va multumesc celor care ati citit pana aici. Si m-ati lasat sa ma laud… Cum le multumesc si echipei Digital Divas ca m-a nominalizat.
Iata lista de nominalizari. E frumos si o bucurie pentru mine ca 3 dintre doamnele de aici – Cristina Stanciulescu, Mara Coman si Noemi Meilman – au fost stresate mult de mine acum multi ani sa-si faca blog, cand fiecare activa inca in print)
Alexandra Gugiuman Cristiana Pantici (Zenobisme) Cristina Bazavan Cristina Stanciulescu Diana Cosmin Dorina & Cristina Geicu Ela Craciun Lorena Buhnici Mara Coman Noemi Meilman Sonia Argint
Aici e locul de votat, alegeti pe cine va place, nu va ganditi ca daca ati citit aici pe blogul meu, trebuie sa ma votati pe mine.
Sincer, nu ma astept sa castig pentru toate motivele alea de mai sus care nu ma incadreaza in grupul standard.
Sa ne fie bine tuturor. Si sa gasim resurse emotionale si materiale sa facem ce ne place in profesiile noastre, daca se poate cu un standard international.
Ieri, Andy Murray i-a oferit lui Nazanin Zaghari-Ratcliffe o experienta unica la Wimbledon, dupa ce aceasta a asistat la meciul in care el a castigat titlu in 2016 din inchisoare. Sportivul a solicitat o invitatie in loja regala.
Pentru cine nu stie de ce Andy Murray e un sportive f f iubit, iata o poveste care arata caracterul lui special, pentru umorul lui dar si bunul simt.
Andy Murray a facut un gest de mare rafinament, demn de lorzii care au pus bazele sportului alb. Ieri a facilitat o invitatie speciala pentru Nazanin Zaghari-Ratcliffe sa urmareasca victoria sa din primul tur de la Wimbledon din Loja Regala.
Zaghari-Ratcliffe e foarte cunoscuta in Marea Britanie pentru ca a petrecut sase ani retinuta intr-o inchisoare iraniana intrucat statul Iranian nu o mai lasa sa se intoarca acasa.
Ea a povestit ca a urmarit victoria lui Murray din 2016 (cand a castigat turneu) de la izolare, oar sportivul a spus ca povestea ei l-a motivat sa poata sa o faca sa intre pentru prima data la Wimbledon.
La meciul din primul tur, de ieri, Murray acum in varsta de 36 de ani a avut cativa invitati speciali care au urmarit meciul din loja regala, printre care Roger Federer si Printesa de Wales – dar, fara indoiala, cel mai important pentru Murray a fost Zaghari-Ratcliffe, care a fost asezata in spatele lor.
In varsta de 44 de ani britanica de origine iraniana a fost arestata in Iran in 2016, in timp ce astepta sa se imbarce in avionul ei de intoarcere in Marea Britanie dupa ce si-a vizitat parintii. Autoritatile iraniene au acuzat-o ca a complotat impotriva guvernului lor si – dupa negocieri continue intre guvernele britanic si iranian si mai multe campanii – a fost eliberata in martie anul trecut si s-a intors in cele din urma acasa.
In decembrie, in timp ce era invitata sa editeze un episod al programului Radio 4 Today de la BBC, ea i-a povestit lui Murray cum l-a urmarit din inchisoare cum a castigat al doilea titlu la Wimbledon in 2016.
Murray care a fost intotdeauna un gentleman al sportului a reactionat pe masura, cu multa empatie si bun simt si a solicitat aceasta invitatie speciala in loja.
Daca nu ati urmarit activitatea lui Andy Murray de-a lungul timpul, e bine sa stiti ca el a fost intotdeauna un sustinator al femeilor din sport si a marcat mereu public faptul ca femeile trebuie sa fie appreciate sip latite la fel ca barbatii.
Anul acesta vine dupa o accidentare complicata, de fapt au fost ani grei pentru el in ultima vreme cu multe probleme de sanatate, dar are o vointa incredibila si s-a intors la Wimbledon in ovatiile publicului.
Prima data cand m-am intalnit cu numele Claudiu Bleont e pe la 7-8 ani., sau poate chiar mai putin. Eu pe covorul din sufrageria apartamentului din Alexandria, unde locuiam cu parintii mei, el – cred ca inca student – la emisiunea in limba germana la televiziunea nationala, in vremea comunistilor.
Pentru cine n-a trait in vremea comunistilor putin context: limba germana nu era chiar ceva accesibil pentru populatie cu atat mai putin pentru un copil din familie de muncitori, un fel de morometi mutati de la tara la oras (invatam la scoala rusa si franceza).
Dar nu aveam programe tv foarte multe, asa ca ne uitam la cutia cu imagini alb negru de cate ori televiziunea nationala emitea ceva, inclusive emisiunea in limba germana, sau emisiunea in limba maghiara.
(acum ma gandesc cum naiba ii lasau sa faca asemenea emisiuni atunci, dar poate ca si minoritatile trebuiau instruite in linia partidului)
Revenind, imi amintesc perfect cum stateam pe mocheta galben prafuit langa televizorul asezat in biblioteca din aia care ocupa un perete, avea si spatiu de bar (nu erau bauturi acolo) si loc de bibelouri, desigur.
Dl Bleont – tanar june – recita ceva in limba germana. Habar n-am ce, dar stiu ca eu ma uitam – si din instinct, imi curgeau lacrimile pe obraz.
Imi amintesc ca a intrat mama in sufragerie si, vazand ca plang, m-a intrebat ce am iar eu senina am zis, semnaland cu mana sa n-aiba nicio grija “nimic, ascult o poezie”.
Cu mintea si experienta de astazi, cu sute de filme si spectacole de teatru vazute, stiu ca acolo a fost magie, a fost super talent si super interpretare si, mai ales, era sinceritate.
Eram un copil extrem de needucat artistic care era impresionat pana la lacrimi de ceva ce transmitea un actor intr-o limba din care nu intelegeam nimic. (in plus, nu era nimeni in familia mea care sa fie preocupat de teatru film, actorie, nici nu avea unde sa intalneasca asa ceva suficient de des incat sa ma indrume si pe mine)
Peste ani, am inceput sa vad cat mai multe filme, sa invat despre teatru si film, sa fiu in preajma multor actori si regizori importanti in meseriile lor.
L-am vazut pe Claudiu Bleont in toate filmele pe care le-a facut dar pastrez aproape de inima mea – O vara de neiuitat (in regia dlui Lucian Pintilie) si Pas in doi (in regia lui Dan Pita).
Am facut acum ceva ani un interviu cu domnul Pintilie (tocmai lansase cartea Bricabrac) si cand am inceput sa vorbim despre O vara de neuitat si i-am spus povestea mea, mi-a replicat, cu vocea sa guturala si chipul de Mos Craciun care zambea – “ce norocoasa sunteti”.
A fost de mai multe ori contextul in care as fi putut sa-l intreb pe dl Bleont despre acel moment (a fost in spectacole sau filme realizate de prieteni de-ai mei), dar n-am avut niciodata curajul. Si n-am facut niciodata un interviu cu dansul. M-am interesat insa discret despre cum munceste la repetii, despre cum se raporteaza la colegi, l-am si vazut la o repetitie acum ceva ani, de undeva din fundul salii.
Cred ca e genul foarte meticulos cand ii place ceva si are o cultura vasta care-l ajuta sa aiba racord in scena cu multe intalmplari din viata reala; si doreste sa-si impuna punctul de vedere in ceea ce conteaza pentru el.
Peste ani, au fost multe decizii profesionale ale domnului Bleont care nu mi-au placut – reactii in spectacole sau dincolo de scena – dar eu de fiecare data cand il vad pe un afis, ma gandesc la poezia in limba germana. Unde era har si magie in actorie.
Si ma gandesc ca marea smecherie in vietile noastre sa este sa fim constienti de harul pe care-l avem (pentru ca toti am fost haraziti cu ceva la venirea pe lume) si sa facem cumva sa nu se arda, sa nu se consume, indiferent de oamenii cu care ne insotim si care ne influenteaza vietile.
Incep o rubrica noua pe blog, pentru fiecare week end, inspirata de o intamplare de acum cateva minute. Am pus pe Instagram o fotografie cu un dar de la HBO Max legat de filmul Spy/ Master unde am povestit cate ceva despre actorii din distributie pe care-I stiu… si un prieten impresionat de povestea legata de claudiu Bleont (care e Ceausescu in Spy/Master m-a intrebat “de ce nu scrii pe larg povestile astea?”)
Asa ca incep sa povestesc despre oameni cu notorietate publica, asa cum ii stiu eu, cum i-am vazut eu in contexte diferite. Si romani, dar si straini.
Sper sa va placa povestile. Sunt evident subiective si mereu vor avea o nota personala pentru ca, asa cum spune colegul Eduard Enache, eu vad uneori o fata diferita a oamenilor – nu pentru ca as fi mai inzestrata, ci pentru ca ei se poarta diferit cu mine.
e un text scris in 2012 atunci am citit-o in engleza, intre timp a fost lansata si in Romania cartea sa biografica
in cartea lui Alan Arkin , an improvised life, e descrisa o intimplare pe care am povetsit-o multor prieteni.
*
cind era pusti, Arkin (care stia ca va fi actor de la 5 ani si mergea la toate spectacolele si filmele care-i ieseau in cale) a mers sa vada un film care luase multe oscaruri. cind a iesit din sala de cinematograf avea, asemeni multor milioane de spectatori, ginduri bune despre film si despre actorul din rolul principal, despre tehnica lui. dar in acelasi timp era urmarit de sentimente de gelozie, de cit de mic era el in comparatie cu actorul de pe ecran si chiar tristete profunda care conducea catre depresie.
“de ce nu pot sa ma bucur de munca omului?” s-a certat, stiind ca actorul isi pusese toata viata si tot sufletul in rol.
peste ceva vreme a vazut un alt film si-a plecat din cinematograf plutind pe nori, cu un incredibil sentiment de bucurie si incintare. din nou o interpretare incredibila, dar cu un efect total diferit.
a avut nevoie de citeva saptamini de autoanaliza ca sa ajunga la urmatoarea concluzie:
“the actor who won the academy award was trying to impress me. (…) in spite of all the atention he received, the audiences had not been given a genuine experience. they were applauding their own intelligence at recognizing the actor’s tehnical prowess.(…)
on the other hand, the second actor presented me with the gift of a whole person, fully articulated and realized, un-self-conscious and completely filled with his own joy at doing the work.”
***
cred ca e la fel si in viata: uneori admiram pe cineva mai degraba pentru ca admirindu-l, ne recunoastem noua capacitatea/inteligenta de a valida o valoare; alteori, trecem din admiratie la iubire pentru ca stim ca acea valoare se expune cu tot sufletul, oricit de fragil ar ramine in fata noastra.
si, ca in cele mai multe cazuri, e vorba de ego. si despre smerenie, cind suntem noi “actori”.
Annie Leibovitz a intrat in rolul primului Artist in Residence al IKEA in ianuarie 2023. Prin colaborarea sa cu IKEA, Leibovitz prezinta unele dintre cele mai impresionante perspective din cel mai recent Raport privind viata acasa, transpunandu-le in portretele uimitoare a 25 de persoane din 7 tari din lume.
Cinci tineri fotografi pasionati vor avea oportunitatea unica de a fi instruiti de Leibovitz și IKEA. Aceștia vor avea aceeași sarcina creativa ca și Leibovitz: aceea de a exprima prin intermediul fotografiilor perspectivele Raportului anual IKEA privind viata acasa.
Programul de mentorat se adreseaza fotografilor cu varste cuprinse intre 18 și 25 de ani, care sunt invitati sa se inscrie pana pe 30 iunie. Programul desfașurat in perioada iulie – noiembrie 2023 le va oferi celor cinci participanti sfaturi și sprijin din partea lui Leibovitz, mentorat din partea expertilor IKEA, printre care se numara și Marcus Engman, directorul de creatie al Ingka Group, precum și remuneratie pentru munca lor.
IKEA va dezvalui mai multe informatii despre modul in care va prezenta portretele finale surprinse pe durata parteneriatului cu Annie Leibovitz, iar lucrarile participantilor vor fi prezentate la finalul colaborarii cu acest Artist in Residence.
Am mai povestit ca am avut onoarea de a o intalni pe Annie Leibovitz. Va doresc din tot sufletul sa va faceti curaj si sa va inscrieti in program (dati-le copiilor dvs pasionati de fotografie stirea).
Va fi nu doar despre fotografie, ci si despre timiditate si curaj, pentru ca doamna Leibovitz este o persoana f f f timida.
Felul in care care ne gandim la noi insine si la abilitatile noastre ne influenteaza fundamental parcursul in viata – de la felul in care ne formam familia, construim relatii de prietenie pana la cum luam decizii in cariera sau cat de mult ne stresam pentru lucruri care nu tin de noi.
Zilele trecute in timp ce editam interviul cu producatorul documentarului Nasty, Cosmin Hodor (e un interviu pe care l-am facut special pentru TIFF, dar a fost realizat cu mult inainte dat fiind programul lui Cosmin, il cititi aici), m-am reintors sa ascult o conferinta pe care el o mentiona cu Horia Tecau la TIFF 2020 (o ascultati aici). Am remarcat inca o data cum explica modul in care a invatat sa nu ia personal greselile din meciurile de dublu, sa nu dea vina pe partenerul lui.
In esenta el spune ca a invatat de mic sa destructureze ce a gresit si sa se orienteze catre a corecta ce nu a fost bine, fara sa ia nimic personal.
Discutia are mai multe nuante ( e despre tenis, dar poate fi aplicata si in viata), pentru ca intr-un meci de dublu nu e loc de ego, trebuie ca fie partener sa stie exact care e caracterul si tipologia colegului, la ce reactioneaza spre motivare, dar si obiectivele lor – mindsetul – sa fie tot timpul pe pozitiv, pe sa facem mai bine.
Mi-am adus aminte de cartea psihologului Carol S Dweck care analizeaza mindsetul si cum am foarte mare nevoie in aceste zile de o reasezare a gandurilor si motivatiilor, am citit-o. (in engleza, in kindle, dar intre timp – bucurandu-ma profund de ea si stresandu-mi prietenii cu ce scrie doamna – am luat-o si pentru ei, la lecturi obligatorii, mai ales ca am descoperit ca e tradusa la Editura Curtea Veche)
Cum defineste doamna psiholog Carol Dweck, de la Universitatea Stanford fix mindset/ mentalitatea fixa vs growth minsetul/ mentalitatea flexibila.
Stiinta ne-a spus candva ca creierul uman se opreste din dezvoltare in copilarie, insa acum stim ca acesta evolueaza si se schimba in mod constant. Multe parti ale creierului raspund la experiente, iar “software-ul” nostru poate fi actualizat prin invatare.
– O mentalitate fixa: in aceasta mentalitate, oamenii cred ca inteligenta lor este fixa si statica.
– O mentalitate de crestere: in aceasta mentalitate, oamenii cred ca inteligenta si talentele pot fi imbunatatite prin efort si invatare.
Persoanele cu o mentalitate fixa cred, de obicei, ca nivelul lor de inteligenta si abilitatile sunt innascute. In propriile cuvinte ale Dr. Dweck, persoanele cu mentalitate fixa cred ca “au o anumita cantitate [de inteligenta] si atat, iar apoi obiectivul lor devine sa para tot timpul inteligente si sa nu para niciodata proaste”.
Pentru persoanele cu o mentalitate de crestere, insa, acestea inteleg ca a nu sti sau a nu fi bun la ceva poate fi o stare temporara – astfel incat nu trebuie sa se simta rusinate sau sa incerce sa demonstreze ca sunt mai inteligente decat sunt in prezent.
Dweck afirma ca, in cadrul unei mentalitati de crestere, “elevii inteleg ca talentele si abilitatile lor pot fi dezvoltate prin efort, o buna predare si persistenta”.
O mentalitate de crestere considera inteligenta si talentul ca fiind calitati care pot fi dezvoltate in timp.
Acest lucru nu inseamna ca persoanele cu o mentalitate de crestere presupun ca ar putea fi urmatorul Einstein – exista inca variabile in ceea ce putem realiza cu totii. O mentalitate de crestere inseamna pur si simplu ca oamenii cred ca inteligenta si talentele lor pot fi imbunatatite prin efort si actiuni.
O mentalitate de crestere recunoaste, de asemenea, ca esecurile sunt o parte necesara a procesului de invatare si le permite oamenilor sa “revina” prin cresterea efortului motivational.
Acest tip de mentalitate vede “esecurile” ca fiind temporare si schimbatoare si, ca atare, o mentalitate de crestere este cruciala pentru invatare, rezilienta, motivatie si performanta.
Si da exemple de mari sportivi care au ratat primele examene de evaluare in sporturile respctive pentru ca aoi, prin mii de ore de antrenament, au facut istorie in sport. E si o trimite la cartea lui Malcom Gladwell – tipping poit – in care se remarca ca e nevoie de minimum 10.000 de pre de exercitii pentru a excela intr-un domeniu.
Cei care adopta o mentalitate de crestere au mai multe sanse sa:
– Sa adopte invatarea pe tot parcursul vietii
– Sa creada ca inteligenta poate fi imbunatatita
– Sa depuna mai mult efort pentru a invata
– Sa creada ca efortul duce la maiestrie
– Sa creada ca esecurile sunt doar piedici temporare
– Considera feedback-ul ca pe o sursa de informatii
– Accepta de bunavoie provocarile
– Priveasca succesul altora ca pe o sursa de inspiratie
– Priveste feedback-ul ca pe o oportunitate de a invata
*
Intr-o mentalitate fixa, oamenii cred ca atributele, cum ar fi talentul si inteligenta, sunt fixe – adica, ei cred ca se nasc cu nivelul de inteligenta si talentele naturale pe care le vor atinge la varsta adulta.
O persoana cu mentalitate fixa evita, de obicei, provocarile din viata, renunta usor si se simte intimidata sau amenintata de succesul altor persoane. Acest lucru se datoreaza in parte faptului ca o mentalitate fixa nu vede inteligenta si talentul ca pe ceva ce se dezvolta – este ceva ce “esti”.
Mentalitatea fixa poate duce la o gandire negativa. De exemplu, o persoana cu o mentalitate fixa ar putea esua la o sarcina si crede ca acest lucru se datoreaza faptului ca nu este suficient de inteligenta pentru a o face. In timp ce o persoana cu o mentalitate de crestere ar putea esua la aceeasi sarcina si crede ca acest lucru se datoreaza faptului ca trebuie sa petreaca mai mult timp exersand.
Persoanele cu o mentalitate fixa cred ca trasaturile individuale nu se pot schimba, indiferent de cat de mult efort depuneti, si sunt mai predispuse:
– Sa creada ca inteligenta si talentul sunt native, cu ce te nasti, cu aia defilezi toata viata.
– Sa evite provocarile pentru a evita esecul
– Ignora feedback-ul din partea celorlalti
– Sa se simta amenintate de succesul altora
– Ascunda defectele pentru a nu fi judecati de ceilalti
– Creada ca efortul depus este inutil
– Priveasca feedback-ul ca pe o critica personala
– Renunte cu usurinta
Cercetarile lui Dweck au constatat, de asemenea, contrar opiniei populare, ca este mai benefic sa nu lauzi talentul sau abilitatile naturale, ci sa lauzi procesul. In special, ar trebui recompensate efortul, strategiile, persistenta si rezilienta. Aceste procese joaca un rol major in furnizarea unui feedback constructiv si in crearea unei relatii pozitive intre elev si profesor.
Printre beneficiile suplimentare ale unei mentalitati de crestere se numara:
– Reducerea epuizarii
– Mai putine probleme psihologice, cum ar fi depresia si anxietatea
– Mai putine probleme de comportament
Felul in care ne gandim la intelectul si talentele noastre nu numai ca afecteaza modul in care ne simtim, ci poate afecta si ceea ce realizam, daca ne mentinem noile obiceiuri sau daca vom continua sa dezvoltam noi abilitati.
Sigur ca astazi, in epoca social media cand o poza cu tine primeste mai multe validari decat munca ta, e greu sa stai pe linia corecta a lucrurilor. Dar pentru asta trebuie sa ne slefuim ego si sa avem o lista proprie de criterii de evaluare in functie de obiectivele noastre si progresul pe care-l facem catre ele, ca sa nu cautam validare la cei din jur.
Prezenta la TIFF a lui Oliver Stone nu e doar ceva super spectaculos si emotionant pentru generatia care a crescut cu filme ca Natural Born Killes sau Nixon sau JFK, e si un semnal serios pentru o problema care ar trebui sa ne preocupe pe toti.
Nicicand nu era un moment mai potrivit pentru un documentar care vorbeste despre energia nucleara, intorcand subietul pe toate partile.
Vorbim mult despre amenintarea incalzirii globale, despre terminarea resurselor, dar pe de alta parte avem tot mai multe “unelte” de trai esential pe care nu le putem folosi fara energie.
Asa ca are foarte mult sens sa existe un documentar care sa ne vorbeasca pe sleau despre energia nucleara.
Puterea documentarului “Nuclear Now” care a fost prezentat la TIFF (si e posibil sa ajunga si in cinematografe) e data de cineastul premiat cu Oscar care documentat la sange (asa cum ne-am obisnuit cu toate filmele lui de fictiune, dar inspirate din fapte reale) dar care reuseste sa expuna totul accesibil si intr-o stare de spirit cât se poate de pozitiva, desi e un subiect greu de dus.
Filmul e o incursiune fara precedent in industriile nucleare din Franta, Rusia si SUA si e castigator al premiului CICT-UNESCO Enrico Fulchignoni la cea mai recenta editie a festivalului de la Venetia.
Un sceptic recunoscut al energiei nucleare, care a devenit un tocilar stiintific aproape ametit de ea atunci când a intervievat o noua generatie de inovatori si sustinatori, Stone este ultima persoana la care te-ai astepta sa faca un documentar cu un asemenea subiect,
Extrem de practice si de analitic, el destructureaza toate temerile noastre privind energia nucleara si amintirile noastre despre dezastrele mult mediatizate de la centralele nucleare -, argumentând ca numarul de decese de la Three Mile Island (zero), Cernobil (aproximativ 30) si Fukushima (unul) paleste in comparatie cu numarul regulat de decese din industria carbunelui, a biomasei si a petrolului.
Desi radiatiile sunt inca o sursa de ingrijorare, energia nucleara a fost mult timp cea mai simpla si mai sigura optiune.
Dar este greu, dupa cum recunoaste regizorul (si ne aminteste in imaginile sale), sa ne scoatem din mintile noastre ingrijorate imaginile de la Hiroshima, filme precum “Godzilla” si “Sindromul China” si glume despre pesti cu trei ochi.
Si, in conditiile in care consumul de energie este in crestere in intreaga lume, spune Stone, am fi nebuni sa nu profitam de modelele de centrale nucleare cu emisii zero, usor de extins.
Va recomand sa vedeti documentarul lui Oliver Stone pentru ca e ceva ce ne atinge direct, consumul de energie.
Candva ma gandeam ca mai rau decat o pandemie poate sa fie o pana generala de curent pentru ca cele mai multe lucruri pe care le folosim zilnic sunt pe baza de electricitate si nulte dintre intrarile din alimentara de exemplu, sunt tot pe baza de electricitate.
Ma folosesc de acest prilej, pentru ca vorbesc rar despre asemenea subiecte – nu ma intalnesc prea des cu ele in activitatea mea sa mai spun cateva lucruri.
In Romania avem la Cernavoda o centrala nucleara. Si iata ce spune domnul director de la Nuclearelectrica, Cosmin Ghita: „Nuclearelectrica saluta premiera filmului Nuclear Now la prestigiosul Festival de Film Transilvania de la Cluj Napoca si eforturile foarte apreciat regizor Oliver Stone de a prezenta adevarul si beneficiile energiei nucleare, o sursa de energie curata, sigura si rezilienta. In acelasi timp, este o mandrie pentru noi ca si reprezentanti ai SN Nuclearelectrica SA, sa vizionzam acest film care promoveaza beneficiile energiei nucleare, Romania avand la CNE Cernavoda (Nuclearelectrica) una dintre cele mai sigure si performante centrale energo-nucleare din lume, care functioneaza la cele mai inalte standarde de aproape 27 ani. In prezent, energia nucleara acopera aprox. 20% din necesarul energetic al Romaniei, iar cele doua reactoare de la Cernavoda se afla in topul international, pe locul 1 si respeciv 3, din peste 440 reactoare la nivel global, in ceea ce priveste factorul de productivitate si siguranta.”.
2. Pentru confortul vostru psihic luati-va o baterie solara mare care poate alimenta mai multe lucruri. Si un radio cu baterie solara (in cazul unui cutremur, ambele va vor ajuta foarte mult)
Despre filmele lui Oliver Stone care imi place f f mult pentru incapatanarea lui de a spue altfel lucrurile, am scris si pe urban.ro, unde sunt 5 filme pe care vi le recomand din inima. Are mult mult mai multe foarte faine.
Update ora 17.23 Ca urmare a articolului meu doamna/domnisoara a trimis mail catre toate agentiile sa rectifice prezenta mea in portofoliul lor
Astazi la ora 13 a plecat catre agentiile de publicitate o prezentare de la agentia You Talent care sustine ca ma reprezinta si pe mine printre multi altii.
Sunt si cativa oameni faini acolo, dar si multe fete in chiloti, asa ca imediat prietenii din agentii au inceput sa ma intrebe daca stiu ceva de grevyo si daca sunt parte din aceasta agentie.
Habar nu am cine e, mailul a plecat de la luiza ganea care e sigur o sarlatanca pentru ca nu a vorbit niciodata cu mine sa ma reprezinte.
In plus, e atat de habarnista doamna sau domnisoara incat trece in prezentarea mea ca ei pot vinde urban.ro/ Bazavan.ro.
Daca i-ar fi placut cartea si ar fi citit pe site-urile de specialitate ar fi aflat ca urban.ro are vanzarile exclusive la EAD firma de publicitate a lui Orlando Nicoara, care e de altfel partenerul meu in proiectul urban. ro
Dar intre atatia chiloti, ca sa dea bine la clienti sa punem si pe cineva serios.
Am informat-o pe dna ganea ca urmeaza sa-i dau in judecata daca nu vad o dezmintire publica si, evident, daca nu ma scot din prezentarea lor. Pana la ora 16.00 cand scriu acest articol nu mi-a raspuns nimeni.
Sunt sigura ca o sa tot apara sarlatani de felul asta, acum cativa ani cineva isi facuse un cont de fb cu numele meu si cerea bunuri de la designeri. I-am trimis direct politia la usa.
Eu nu solicit nimanui niciun bun, de niciun fel. Deci daca primiti asemenea solicitari sunt false.
In contracte publicitare pentru urban.ro ma reprezinta Nicoleta Nedea la EAD, iar in dreptul meu imi negociez contractele
Pentru cei care faceti asta, sa stiti ca sunt de multi ani in aceasta meserie si agentiile de publicitate, precum si multi clienti, au numarul meu de telefon si verifica direct cu mine de fiecare data.
Si nu voi ezita nicio clipa sa semnalez sarlatania si sa va dau in judecata.
Va recomand din inima sa ocoliti agentia you management, sunt hoti dovediti.
Acesta este textul care a plecat catre agentii insotit cu multe prezentari de oameni cu activitate in online. e fals, e sarlatanie, #casastiti (greselile de gramatica sunt ale luizei ganea )
***
Buna dragilor,
Suntem o agentie ce impresariem peste 100 de Artisti si Influenceri, impreuna cu care putem face postari Instagram, Tik Tok, Facebook sau Youtube super cool ,pentru brandurile existente in portofoliul vostru. Impreuna cu Macroinfluencerii si Microinfluencerii nostrii am colaborat cu peste 100 de branduri de top, cu rezultate foarte nice si preturi foarte mici.
De ce sa ne alegi pe noi? Pentru ca suntem o echipa cu un vibe super cool, atenti la nevoile si profilul clientului. Sigur iti va face placere sa lucrezi cu noi, iar clientul va fi de fiecare data multumit.
GOOD NEWS ! Avem in portofoliu Artisti si Influenceri NOI ! Check the Presentation !
Acum ca au trecut patimile legate de desemnarea unui copil recitator drept castigator al emisiunii Romanii au talent, sa ne uitam dintr-o alta perspectiva la efectele acestei alegeri si la cat de patimasi erau sustinatorii lui si de o parte si de alta.
Mai intai un fapt statistic, intr-un vot al publicului nu va fi ales niciodata cu adevarat cel mai bun, pentru ca publicul nu va rezona cu el; oricat de dur si de trist suna, va fi ales cineva mediocru, care face ceva ce e usor de inteles pentru cat mai multa lume.
(pe acelasi principiu functioneaza si comunitatile din on line, intotdeauna postarile cu mancare, masini, animale si fete dezbracate vor avea mai multe aprecieri fata de postarile despre cartile si filmele care au schimbat lumea)
E o discutie lunga in cinematografie, de exemplu, despre cat de etic este sa pui un copil sa munceasca.
Sigur ca nu poate sa joace un adult in rolul unui copil de 3 ani care e subiect intr-un film, dar in ultimii ani la Hollywood s-a pus problema ca, daca munca unui copil in industria textile de exemplu este considerata exploatare, si este interzisa, de ce nu ar fi la fel si munca unui copil in cinematografie, teatru sau reclame?
In America un copil sub 16 ani care apare in filme sau in spectacole de muzical, are permis de munca dat de o comisie speciala, in urma unei evaluari, iar copilul trebuie evaluat periodic de un psiholog.
Precizarile pentru copii de la New York Film Academy – aici
*
In 1948, Alan Funt a venit cu ideea primului reality show sub forma serialului TV “Camera ascunsa”. Sfarsitul anilor ’90 si inceputul anilor 2000 au fost martorii unei popularitati fara precedent a emisiunilor bazate pe realitate. In prezent, diverse tipuri de reality show-uri au obtinut un spatiu permanent de difuzare.
Acum mai bine de 10 ani am scris un ebook despre ce ar trebui sa stie participantii la emisiuni de tip X Factor, Vocea Romaniei, inainte de a se inscrie.
Petrecusem in culisele X Factor doua sezoane. (mai tarziu am petrecut, ca parte dine chipa de comunicare a Loredanei, si doua sezoane in culisele Vocea Romaniei.)
Am cercetat atunci si am descoperit ca in America participantii la asemenea emisiuni de reality tv nu sunt sigurati medical pentru un an. Exista studii ca sunt extrem de nocive efectele andrenalinei generate de stress, emotie si presiunea show-ului, adrenalina care asociata cu ceva aprecieri – prin parcurgerea unor etape in concurs, care inseamna validari – genereaza un efect ca de drog.
La sfarsitul programului, cand e un singur castigator, toti sunt in depresie, simt lipsa adrenalinei, confuzia data de lipsa unei rutine si tristetea infrangerii, iar efectele psihologice sunt atat de profunde incat, odata cu contractul pentru emisiune, semnezi si acordul ca nu vei fi asigurat medical.
In Romania putem intui aceste momente de depresie si confuzie la participantii Asia/America Express care recunosc ca la intoarcere zac pur si simplu derutati, confuzi si fara niciun chef de viata.
Mai putem intui aceste efecte in emisiuni ca Bravo ai stil, unde concurentele, abil ghidate de jurati prin validari/invalidari, clacheaza in 4-5 saptamani de la debutul emisiunii, incep sa fie derutate, sa fie afectate emotional profund de ceea ce se scrie despre ele in spatiul media sau in social media.
Neavand niciun antrenament al comportamentului in fata unor comentarii de la persoane pe care nu le cunosc, precum si in lipsa unor psihologi care sa le urmareasca pe parcursul emisiunilor, efectele negative se vor simti profund.
*
Sigur ca televiziunile, de la noi si din orice colt al lumii, stiu ca prezenta unui copil, sau a unei persoane cu deficiente, inseamna posibilitatea crearii unui narativ care sa tina captata atentia publicului. Iar pentru producatorul reality tv-ului scopul unic e audienta, captarea audientei publicului. Cu orice mijloace – cearta, scandal, manipulare, cazuri sociale, orice… si nu sunt producatorii unor asemenea show-uri de condamnat, ei fac acelasi lucru si pentru emisiunile cu copii si pentru cele cu doamne trecute de 40 de ani care gatesc. E multa tehnica in alegerea unui casting pentru un reality tv si auditiile sunt doar o forma eleganta de a mai capta atentia pentru ca alegerile, din nou, au foarte putin legatura cu valoarea, cat mai degraba cu demografia audientei viitoare si nevoile ei.
Sigur ca orice invatatoare de scoala primara stie ca recitarea unor poezii la 7 ani nu e un talent, e cel mult o dovada a unei memorii mai buna decat a multora din categoria lui de varsta, dar asta nu certifica un IQ mare, si nici IQ-ul nu iti aduce premii.
Cel mai adesea, oamenii cu adevarat destepti sunt plictisitori pentru multime pentru ca preocuparile lor sunt atat de nisate, incat sunt greu de inteles de marea majoritate.
(am facut anul trecut un interviu cu Daniel Tammet un tanar care are un IQ urias si poate spuen 22000 de cifre din numarul PI. el povesteste despre dorinta de a fi normal si dezavantajele de a fi ” in vitrina” de mic, aici. sa-i cumparati cartea, faceti si o fapta buna, ajutati copii cu autism, b=vedeti la link )
In 2019 parlamentul britanic a chemat in audieri producatorii de la ITN si de la Channel 4 pentru a discuta efectele nocive pe care le au emisiunile lor de tip reality tv.
Fundatia pentru sanatate mentala din Marea Britanie a facut un studiu pentru a intelege modul in care telespectatorii se pot compara cu persoanele pe care le vad pe ecran – de exemplu, in cadrul emisiunii Love Island de pe ITV. Cercetarile academice sugereaza ca oamenii se compara intre ei si ca sentimentul ca nu se ridica la inaltimea asteptarilor poate contribui la cresterea rusinii si a suferintei legate de propriul corp. Acest lucru, la randul sau, poate contribui la aparitia unor dificultati emotionale mai grave pentru unele persoane.
Aproape un sfert (24%) dintre tinerii cu varste cuprinse intre 18 si 24 de ani au declarat pentru YouGov ca reality TV ii face sa se ingrijoreze cu privire la imaginea lor corporala. Sondajul a aratat ca aceiasi tineri sunt deja mai vulnerabili decat adultii mai in varsta la suferinta legata de corp, aproape un sfert dintre ei (23%) spunand, de asemenea, ca au avut sentimente suicidare din cauza preocuparilor legate de corpul lor.
In zilele noastre, exista nenumarate reality show-uri care au ca vedete copiii, in special reality show-uri de cantec si dans, axate pe vanatoarea de talente. Majoritatea parintilor considera ca aceste programe sunt distractive si inofensive. Desi acestea ar putea fi o oportunitate pentru copiii talentati din straturile mai putin privilegiate de a iesi in evidenta, presiunea pe care o exercita asupra copiilor de a performa si de a excela este prea mare. Emisiunile sunt extrem de competitive, iar acesti copii sunt supusi unei examinari constante, ceea ce le poate afecta bunastarea mentala. Timpul petrecut in timpul repetitiilor este foarte mare, din cauza caruia alte activitati obisnuite au de suferit, acesti copii trebuie sa faca compromisuri in ceea ce priveste studiile, programul scolar si timpul de joaca din cauza emisiunii.
Avand in vedere aceste aspecte, de ce ai lasa un copil – care nu are putere de decizie la 7-10 ani – sa mearga la o asemenea emisiune? Pentru faima? Pentru bani?
Daca banii au fost motivul, decizia poate fi considerata exploatare.
Stiu, e 1 iunie, celebram copiii dar intre multele legi pe care trebuie sa le dam este si cea care reglementeaza aparitiile celor mici in emisiuni tv de orice fel, precum si participarea unui psiholog in orice moment al show-ului.
Cred ca baiatul care a castigat Romanii au talent va avea multe sechele de dus cu el pe toata viata pentru banii pe care ii incaseaza parintii. Si primul care imi vine in minte e ca va fi toata viata un people pleaser, va incerca sa multumeasca pe toata lumea, spuand foarte rar nu.
Viata ne-a aratat ca acesti copii vedete tv au probleme de socializare mai tarziu, de adaptare la mediul real si esueaza in abuzuri.
Si intreb inca o data: de ce ai accepta sa mearga copilul tau, minor si cu putere mica de discernamant, la un reality tv?
Este importanta educarea parintilor cu privire la modul de a-i face pe copii sa inteleaga ca participarea la astfel de emisiuni nu reprezinta o garantie pentru a-si indeplini dorinta de a fi in top, de a avansa in acelasi domeniu, cum e important sa die invatati sa gestioneze posibilitatea de a fi respins. Desi, pentru unii copii, astfel de emisiuni devin cu siguranta o mare oportunitate de a-si cultiva talentele, pentru majoritatea dintre ei, totul se termina ca un episod.
Reality show sign on TV,Image: 693913527, License: Royalty-free, Restrictions: , Model Release: no
Acesta nu e un articol publicitar. Nu m-a platit nimeni sa scriu cele de mai jos.
Stiti ca sunt o persoana care e interesata de sanatate, care nu are temeri majore legate de imbatranire (imi doresc sa fiu intreaga la mine si la trup, si sanatoasa in limitele varstei, atat), care nu e fascinata de frumusetea standardizata.
Stiti de asemenea ca nu m-as fotografia niciodata gatita pruna cu perle la gat in halat de matase, in oglinda, cu o crema pe care o folosesc. Mi se pare deplasat si artificial, eu sunt in pijamale, ciufulita dimineata cand imi fac ritualul acesta constiincios.
Chiar si dezvaluirea atator detalii personale din rutina de beauty cum sunt cele de mai jos, mi se par la limita indiscretiei. Asa am fost eu crescuta si educata, ca lucrurile personale sa ramana personale.
Stiu ca au caracter informational si ii pot ajuta si pe altii, asta ma motiveaza sa scriu:)
*
Prin februarie aveam o preocupare importanta legata de aparitia unor mici pete pigmentare pe un obraz si pe frunte.
Eu sunt o persoana care stau putin spre deloc la soare ca sa ma bronzez; nu evit soarele in timpul zilei, desigur, inteleg importanta lui, dar de cand ma stiu pentru ca am o piele f f alba am folosit crème de protectie solara, nu am stat la plaja decat dimineata pana la maximum ora 10.
Stiu ca odata cu varsta, nu doar cu expunerea excesiva la soare, vor incepe sa apara pete pigmentare, sunt ok cu orice imi vor aduce anii, important este sa fiu sanatoasa si sa ma ingrijesc in mod constant si corect.
Aveam o teorie pe care am verificat-o pe google, cum ca lumina ecranului calculatorului afecteaza nu doar ochii ci si tenul, ci functioneaza precum soarele, poate produce pete pigmentare.
Am citit niste minunatii pe net de m-am speriat (aveau niste solutii de vraci de curatat chiuvete sau tigai, nu chipul uman) si, cum vreau sa stiu lucruri stiintifice, nu empirice, am cautat specialistii.
Pentru ca am prieteni care lucreaza in companii care produc cosmetice in care am incredere pentru ca le-am testat de-a lungul timpului, am intrebat-o pe Raluca Hagiu care lucreaza la Ivatherm lucrurile care ma dureau pe mine.
Ea a fost atat de draguta incat l-a rugat pe domnul doctor dermatolog de la Ivatherm Dan Captaru – sa ma sune si sa-mi raspunda la orice intrebare am.
Produsele Ivatherm, mai ales cele pentru corp si IvaHidra+ le folosesc cand vreau o cura lunga de hidratare si stau o luna- doua cu ele. Am citit eu ca ajuta ca la cateva luni sa schimbi brandul de cosmetice, si eu folosesc masiv Ivatherm si Vichy pentru ca pielea mea reactioneaza foarte bine si eficient la ele.
Anyway, am vbt cu domnul doctor care mi-a confirmat ca si calculatoarele si gadgeturile (telefon, tableta) pot da pete pigmentare din cauza luminii albastre. Si ca de cativa ani, laptopurile noi au filtru special in lumina de la ecran tocmai pentru a nu mai fi atat de daunatoare.
Eu nu am pete pigmentare care sa se vada bine, nici macar de la 1 m distanta, dar stiu fiecare rid care apare 😊 si cum nu folosesc fond de ten, doar crema hidratanta si factor de protectie, eram foarte curioasa sa inteleg ce inseamna o crèma de albire.
Incep cu partea spectaculoasa. Am folosite 2 luni gama Iva White – ser si crema depigmentante – martie si aprilie.
Cuminte si constiincioasa dimineata si seara, si – undeva prin saptamana nr 7 – toata lumea ma intreba daca mi-am facut ceva la fata, ce fond de ten folosesc, penrtu ca e foare luminoasa fata mea.
De prin studentie cand am folosit cuminte 3 luni sapunul Clinique si crema hidratanta zi de zi, n-am mai avut aceasta schimbare radicala a luminozitatii tenului parca dintr-o data. (singur ca venea dupa multe zile de rutina corecta, dar intr-o dimineata fata mea era luminoasa si hidratata, parca super machiata)
Pe scurt, ce am retinut din ce mi-a spus domnul doctor este ca aceasta crema inhiba producerea de melanina (care da petele pe piele), inhiba si transmiterea melaninei deja produse catre celulele de la suprafata pielii si are coponente care ajuta la exfolierea pielii de suprafata, stimuland inlocuirea acesteia din interior. Sigur ca totul e insotit de apa termala herculane care e anti inflamatoare si care functioneaza ca o bariera protectoare,
Mai tin minte ca in mazare se gaseste unul dintre componentele care stopeaza melanina si e util sa o mancam, chiar daca nu se vede direct pe chipul nostru. Si ca un tip de asemenea tratament se face cand nu e soare foarte puternic.
Scriu asta pentru ca duminica trecuta m-a intrebat prietena mea Miruna din nou ce mi-am facut la fata, cand desigur nu aveam nici macar fond de ten 😊 si i-am spus ca am facut tratament de doua luni cu produsele pe care i le-am daruit si ei in martie. Iar reactia ei a fost, “da, dar tu chiar folosesti in fiecare zi; eu la cateva zile”
E adevarat, eu sunt foarte riguroasa la aceste aspect, dar rezultatele se vad si te simti bine cand, parca pete noapete, pielea ta are o inflorire. si nu cred in rezultate peste noapte cum nu ma astept ca un produs antirid sa-mi faca chip de copil.
Stiu ar fi trebuit sa scriu mai pe scurt, dar asta e realitatea si am pus aici un fragment din viata mea banala, in care nu pun pret pe a fi cea mai frumoasa, nu-mi fac selfie-uri, nu folosesc filtre, pun f putin make-up pe chip… si tot asa.
Zilele astea folosesc ceva de la Vichy – Neovadiol pt ten matur (cu serum din doua game, Neovatiol si Lift activ, crema de zi si de noapte), am deja o luna si, in iunie vreau sa folosesc IVA RG gama regenerativa recent lansata care are Retinol f puternic si e in forma de crema de zi, crema de noapte si crema contur ochi. Pe acestea trei tocmai le-am primit.
Din gama voi folosi si spuma de spalare fata, si un serim de hidratare plus apa termala, de vara si improspatare pentru ca vine caldura peste noi; pe acestea le am eu acasa pt ca, asa cum spuneam sunt utilizator frecvent 😊
Mi-am adus astazi aminte de acest dialog (care a fost realizat si publicat in 2009) pentru ca citesc o carte care se numeste LIVES OF THE WIVES de Carmela Ciuraru.
Sunt 5 povesti de viata cu 5 cupluri celebre de artisti in care echilibrul familiei a fost bulversat de succesul sotiilor si cum au dealuit fiecare micile sau mai marile probleme aparute din gelozie, invidie, frustrare, ego.
Povestea criticului de teatru Kenneth Tynan a încurajatcare a incurajat-o pe sotia lui Elaine Dundy sa devina scriitoare si apoi a devenit f gelos pentru ca ea avea super bestselleruri. Roald Dahl a fost casatorit cu Patricia Neal, o super vedeta de cinema pe care a ajuns sa o urasca din invidie pentru ca ea aducea banii in casa.
Lives of the Wives a aparut la inceputul acestui an, nu e tradusa in ro, am versiunea knidle.
*
Ar putea fi una din dovezile ca talentul e ereditar. Are 46 de ani si e fiica celebrului dramaturg Arthur Miller si a faimoasei fotografe Inge Morath. E scriitoare, actrita si regizoare. {i ca si cum toate acestea n-ar fi de ajuns, e sotia si mama celor doi copii ai lui Daniel Day Lewis. Cea mai recenta dintre creatiile sale se numeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, o poveste despre sacrificiile pe care le fac femeile in casatorie care, dupa ce a fost o carte de succes, e transformata acum in film. Cind am realizat acest interviu, Rebecca Miller se afla la New York regizånd ecranizarea cartii sale cu o echipa de actori care-i includea pe Julianne Moore, Winona Ryder, Keanu Reeves, Robin Wright Penn si Monica Bellucci.
(Tabu, 2009)
S-a nascut la doi ani dupa ce tatal ei divortase de Marilyn Monroe. A avut o copilarie normala pentru ca parintilor ei faimosi nu le placea lumina reflectoarelor, dar a dus si o viata boema locuind påna la sase ani in apartamentul 614 din celebrul hotel Cheslea din New York, hotel pe care l-au considerat „acasa” nume ca Norman Mailer, Lou Reed si Bob Dylan. {i-a cautat o vreme drumul prin viata si, dupa o adolescenta tumultuoasa, a facut pictura la Yale avånd cåteva expozitii inainte de a ajunge pe scenele de teatru new yorkeze. A lucrat cu celebrul regizor de teatru Peter Brook cu trupa caruia a facut un turneu international, iar apoi a ajuns la cinema unde a fost actrita pentru ca, la scurta vreme, sa incerce regia si sa ia un premiu la festivalul de la Sundance cu primul ei film, „Angela”. Doi ani mai tårziu si-a publicat prima carte si de atunci in palmaresul ei se afla mai multe premii ca regizoare si trei carti de succes. „Pentru mine viata asta este: o cautare continua. N-am fost niciodata pragmatica”, mi-a raspuns simplu cånd am intrebat-o cum priveste ce a lasat in urma, cu toate aceste cautari in a se exprima artistic cautari ale expresiei artistice autentice – de la pictura, la regie si literatura.
Dar n-a fost un drum usor de parcurs. |ntr-o vreme a refuzat sa vorbeasca despre radacinile celebre si cerea PR-ului sa mentioneze jurnalistilor ca nu va mai raspunde la nicio intrebare despre Arthur Miller sau despre sotul ei, Daniel Day Lewis. „E greu sa porti un nume ca acesta?”, am intrebat-o stiind framåntarile ei din tinerete. „Acum nu mai e. Deloc”, a raspuns scurt, ocolind in continuare subiectul care pare sa o båntuie. L-a exteriorizat intr-un mod inedit in cartea “Vietile secrete ale Pippei Lee”, povestea sotiei perfecte de artist: inteligenta, mereu zåmbitoare, devotata, frumoasa si gospodina. Cartea vorbeste cu o uimitoare atentie a detaliului despre sacrificiile si eforturile pe care le fac femeile care aleg sa ramåna „doar” neveste. Femei care reusesc dupa o reteta magica sa creeze in jurul barbatilor lor o lume protectoare, o platforma de neclintit pentru ca ei sa se poata dezvolta artistic. Femei care continua, in mod miraculos, sa se reinventeze de la seducatoare påna la mame si, daca e nevoie, påna la asistente medicale.
„Nevestele ca Pippa Lee sunt din ce in ce mai rare. Mai intåi pentru ca femeile considera ca si cariera lor e importanta, si mai apoi pentru ca societatea actuala devalorizeaza foarte mult ceea ce am putea numi ‹‹treaba femeii››. Sa fii nevasta de artist nu este o profesie recunoscuta, dar aceste femei creeaza o intreaga lume in jurul unui barbat care altfel ar orbecai? ingrozit si nesigur intr-un birou ori studio rece si neprimitor. Munca acestor femei nu e apreciata. Femeile se uita la acest gen de nevasta si spun ‹‹dar nu face nimic toata ziua››. Nu e adevarat. Ele au in grija o lume intreaga.”
E evident ca subiectul, spectaculos si putin discutat in forma lui reala, neambalat comercial, e unul pe care Rebecca Miller il stie din interior, dar scriitoarea tine sa precizeze: „Am scris ceea ce stiu fara sa fie o autobiografie. |n felul acesta m-am protejat, scrierea e autentica dar nu imi expune viata. Dar stiu ca orice creatie buna e, intr-un fel, personala.”
Dar tentatia, in calitate de cititor, de a compara cartea cu ceea ce stii despre viata ei e foarte mare pentru ca nu doar Rebecca vine dintr-o famile de artisti, nu doar ea este nevasta de artist, ci si pentru ca sotul ei are radacini similare. Daniel Day Lewis este fiul celebrului poet Cecil Day Lewis si al actritei Jill Balcon. Pentru multe dintre fanele lui Daniel Day Lewis, la fiecare dintre aparitiile publice ale acestuia cu sotia sa, a aparut intrebarea: „Cum de s-a casatorit cu femeia asta care nu e cea mai stralucitoare de pe covorul rosu, care zåmbeste stingher si e evident ca nu se simte bine in lumina reflectoarelor?”. Dar daca le cunosti radacinile similare si le urmaresti parcursul de dupa momentul intålnirii lor, iti dai seama ca sunt minti pereche.
La premiile BAFTA, Rebecca a parut incurcata de speech-ul sotului ei in timp ce-si primea premiul pentru filmul There will be blood, mentionånd ca-i multumeste „sergentului major Miller”, tot asa cum a fost evident ca nu–i place pe covorul rosu la Oscar. {i cu toate astea, prietenii cuplului spun ca ea este motorul casniciei si ca are umorul si intelepciunea pentru a trece peste toate incercarile grele la care se supune Daniel Day Lewis pe parcursul cautarilor in rolurile sale. (Lewis pleaca adesea de acasa, in perioada pregatirilor unui nou film, se imbraca in hainele personajului si traieste cu noua identitate.) |n plus a existat un moment foarte special in familia lor, pe care Lewis l-a administrat cu multa intelepciune. Rebecca a mai avut un frate, care suferea de sindromul Down, pe care tatal ei l-a trimis la un azil fara sa mai vorbeasca cu el foarte multi ani. Daniel Day Lewis a fost cel care l-a convins pe Arthur Miller sa-si revada fiul inainte de a muri.
„Nu exista o reteta pentru un bun mariaj, dar daca exista dragoste adevarata, ai vointa de a fi tolerant si un bun simt al umorului, ai o sansa sa razbati”, mi-a spus Rebbeca atunci cånd am pus-o fata in fata cu modul straniu de lucru al sotului si reusita ei de a ramåne obiectiva in casnicie.
E in carte o urma de regret ca Pippa Lee, personajul principal, n-are nicio ambitie decåt aceea de a fi o sotie iubitoare; personajul chiar spune undeva ca mariajul este o expresie a vointei, functioneaza pentru ca persoanele implicate au aceasta vointa. Rebecca recunoaste ca in cazul ei n-a fost nevoie sa-si intrerupa activitatea ca sa fie o sotie devotata pentru ca meseria pe care o are ii permite sa lucreze de acasa, iar atunci cånd regizeaza, pleaca pentru perioade foarte scurte si nu incurca mult vietile celor din jur. „Cred ca lucrul cel mai rau i se poate intåmpla unei femei intr-o casnicie este sa-i fie ruinata increderea in sine, sa ajunga sa nu mai aiba respect pentru propria persoana. E normal ca oamenii sa se schimbe de-a lungul vietii lor. Unii, cum e Pippa, traiesc vieti diferite de-a lungul existentei lor. Dar e normal ca un parinte sa simta ca viata copilului lui e mai importanta decåt a sa. {i uneori acest sentiment duce la eradicarea totala a propriei vieti.”
Cum arata viata de sotie a unei femei care cerceteaza cu atåta finete nuantele din emotiile unei neveste? „Cånd nu filmez, ma trezesc dimineata odata cu copiii, ii pregatesc pentru scoala, adesea ii duc eu cu masina påna acolo. Apoi scriu toata dimineata påna cånd ma duc sa-i iau de la scoala, pregatesc cina, le fac patul si ii culc.”
Cartea descrie cu o finete remarcabila ce efect are batrånetea asupra oamenilor puternici, cum intervine vanitatea si dorinta de a controla banii. {i daca te gåndesti ca Arthur Miller avea 46 de ani cånd Rebecca s-a nascut, descoperi o parte din temerile pe care le-a recunoscut inca din primii ani de cariera. „Tata mi se parea foarte batrån si cred ca, asemeni multor copii, ma intrebam ce se va intåmpla cu mine cånd parintii mei nu vor mai fi”. |n urma cu ceva vreme spunea ca de la tatal ei a invatat ca un artist trebuie sa stie sa-si administreze singur viata profesionala pentru ca nu e nimeni altcineva care sa –i poarte de grija. La aceeasi intrebare, acum prefera sa-si aminteasca altceva. „De la tata am invatat ca fiecare poveste pe care o scrii trebuie sa fie construita ca o masa: orice element trebuie sa aiba o functie précisa.”
Cånd ii spun ca exista o teorie care arata ca pentru un scriitor, fiecare noua carte e o continuare, o corectie inconstienta a precedentei, raspunde foarte analitic. „Nu stiu care e dorinta care ma pune in miscare. Pentru mine personajele sunt importante. Ele ma intereseaza pentru ca prin ele vorbesc despre mai multe aspecte ale aceleiasi prisme, din perspective diferite. Am mai multe personaje pe care le pastrez in minte si imi place sa le explorez lumea.”
Se spune despre ea ca ii place sa pastreze controlul situatiei, ca a renuntat la actorie nu pentru ca n-ar fi obtinut roluri bune (a jucat alaturi de Harrison Ford si Kevin Spacey), ci pentru ca in ipostaza de regizor putea controla mai bine ceea ce se intåmpla, dar ea se apara de o asemenea eticheta. „Accept ca nu pot sa controlez aproape nimic din ceea ce mi se intåmpla. Am tendinta de a conduce, de a fi lider, dar asta e diferit de a detine controlul. {i, da, cred ca securitatea emotionala, structura pe care o are viata mea, familia, sunt foarte importante, psihologic vorbind, pentru munca mea.”
Cånd am intrebat-o care e cea mai importanta decizie pe care a luat-o in viata, a raspuns scurt „sa ma casatoresc”, iar succesul care a venit odata cu decizia de a alege regia nu pare sa fi intrat in calcul. „Cånd vine vorba de succes, ma tem. Nu-mi doresc sa fiu recunoscuta pe strada. Asta m-ar impiedica sa mai observ in detaliu lumea.”
Daca ar fi sa o descriem repede, am spune ca Rebecca Miller e fiica unui dramaturg faimos si sotia unui actor minunat. Pentru cei care i-au vazut filmele, ar putea fi o doamna care se exprima cu foarte multa finete si cu un control al detaliului care sfårseste prin a te emotiona profund. Iar pentru cei care i-au citit cartile, ar putea fi femeia care are gusturi rafinate la lecturi . („Printre preferatele mele recente sunt ARLINGTON PARK de Rachel Cusk si THE SECRET HISTORY de Donna Tartt. Dintre clasici, ii prefer pe Dostoevsky, Henry James, F. Scott Fitzgerald.”)
Dar pentru o femeie de oriunde din lume care, din intåmplare, citeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, Rebecca Miller este scriitoarea care a avut curajul sa puna in cele mai potrivite cuvinte viata reala a unei neveste cu un barbat celebru. Cu sacrificiile, temerile, eforturile, placerea, zåmbetul si bucuria cu care o asemenea femeie realizeaza in jurul barbatului ei un cocon pentru ca el sa-si duca viata profesionala la cele mai inalte standarde. {i pentru asta, ar fi bine sa va intålniti cu ea.
Cartea „Vietile secrete ale Pippei Lee” a aparut la Editura Trei si se gaseste in librariile din toata tara.
Incepe Bookfest si e din nou un rasfat pentru cei care iubesc cartile.
Iata ce carti va recomand din inima sa luati acasa.
Prima pe lista, fara sa ezit, Teoria Corzilor – David Foster Wallace, a aparut la editura PilotBooks, in traducerea lui Radu Paraschivescu. Aveti lansare la targ vineri la ora 16… detalii aici
Sunt atat de bucuroasa ca a fost tradusa cartea asta incat deja am comandat-o in mai multe exemplare sa o trimit prietenilor, sa o citeasca. Wallace a fost un mare scriitor american, o minte sclipitoare dar chinuita ( s-a sinucis la 40 de ani). In cartea asta sunt eseuri despre tenis, care de faptsunt eseuri despre viata.
Am citit-o in versiunea in engleza, o am in Kindle, dar o voi avea si in romana pentru ca mi se pare minunata alegerea traducatorului, dl Radu Paraschivescu, un mare si important traducator si scriitor, dar si un mare iubitor de sport.
Ca sa raman tot la editura Pilot Books va recomand sa cititi / cumparati In lupta cu valurile – Diana Nyad
O doamna care are acum 73 de ani, si-a dedicate intreaga viata sportului, inotului pe mre distanta, a traversat oceanul din Cuba in Florida 177 km, fara cusca impotriva rechinilor.
Si cartea aceasta am citit-o, pentru un proiect, si m-a pus pe picoare, m-a motivat pentru ca eram in zile in care ma incerca o depresie din cauza de oboseala si epuizare.
La Humanitas, eu am pe lista de achizitii urmatoarele titluri
Noua Carte a domnului Radu Paraschivescu – Garoafe la bordel
Existus – Gabriel Liiceanu , o carte despre care stiu ca este despre doliu si moarte si raportarea noastra la aceasta etapa avietii
Si bonus, Simon – Narine Abgarian (doamna care a scris si Din cer au cazut trei mere) – eu am citit-o deja pentru ca am primit-o in avanpremiera. aici un fragment pe care l-am publicat pe urban.ro
La editura Pandora M
Bucurie – Manuel Vilas
Koba cel cumplit – Martin Amis (pe asta am citit-o), dar Amis tocmai ce a plecat dintre noi si va recomand aceasta analiza dura si meticuloasa a raului. (aici e un fragment pe care l-am publicat pe urban.ro)
La editura Vellant
Alain du Botton – o educatie emotionala
Pe vremea cand nu erau atat de multi guru de Instagram care sa ne invete cum sa traim, BOtton care vine dintr-o familie unde a facut multa educatie informala, scria carti destepte care sa arate o alta latura a vietii. Erau multe citate din cartile lui pe Instagram. Dar mSai bine cititi originalul.
Susan Sontag – Despre fotografie
O carte fina, o analiza rafinata, a impactului fotografiei asupra vietilor noastre. Stiu ca astazi nu mai gandim in fotografii ci in poze de selfie-uri, dar cartea asta e definitorie pentru cultura vizuala si sociala a fiecaruia dintre noi.
Editura Publica
Anders Hansen – Creierul Puternic.
Cu o asemenea avalasa de informatii in fiecare zi, lupta de astazi e mai intai pentru un creier puternic; de acolo incolo se construieste sanatatea si calitatea vietii nosstre.
Si ca sa raman la Publica, am doua bonusuri, nu sunt carti din anul asta, dar au contextul potrivit pentru a fi citite/cumparate anul acesta.
Rafa – Povestea mea, biografia lui Rafael Nadal scrisa impreuna cu John Carlin.
Nadal a anuntat ca la anul ia in calcul retragerea prin participarea la cat mai multe turnee care i-au adus bucurie in viata. E unul dintre cei mai mari sportivi ai lumii, un caracter cu o darzenie si o ambitie supra omenesti. Anul asta, dupa f multi ani, nu va participa la Roland Garros pentru ca nu s-a recuperat dupa accidentari.
Pentru el Roland Garros e viata. L-a castigat de 14 ori.
(anul trecut, cand am fost la Roland Garros, citeam prin cafenele cartea lui ca sa-i salut succesul si viata in felul meu)
Si al doilea bonus Staley Tucci Gust.
Stiu ca am recomandat-o si anul trecut, este despre mancarea italiana, cultura italiana, iar actorul Stanley Tucci e un gourmand si un mare rafinat. Cartea e ca o vacanta in Italia. E de pastrat in orice biblioteca. Sunt dintre cei care am petrecut multe vacanta in Florenta si Roma, atat de multe ca stiu proprietari de carciumi din aceste orase :), cred ca inteleg destul de bine gastronimia italiana si cred ca Tucci ii face un mare serviciu cu aceasta carte.
