un exceptional exercitiu de coordonare tehnica, dar si o minunata idee de a imbina dansul cu tehnologia.
o trupa japoneza, pe nume enra
Fotografii pentru calatorii de ianuarie. Londra-Paris-Berlin
text de Noemi Revnic
Dragii mei,
Pentru inceputul de an v-am pregatit trei expozitii pe care mi-ar placea mult sa le vizionez. Asadar:
Pana pe 17 martie, La Science Museum din Londra, “Only in England”, cu fotografiile regretatului Tony Ray-Jones si ale lui Martin Parr. Veti putea admira fotografiile realizate in anii ’50 si ’60 de catre Tony Ray-Jones si cele facute de Martin Parr in anii ’60-’70. Personajele principale sunt “real people” britanici, suprinsi in diverse momente personale si speciale totodata pentru privitori. Mai multe detalii aici
La Paris, pana pe 26 ianuarie, la Jeu de Paume avem o retrospectiva extraordinara a fotografului german Erwin Blumenfeld (1897–1969). Sunt expuse 300 de fotografii surprinse de artist, precum si desene si schite si colaje realizate de acesta. De neratat.
La Berlin, la Fundatia Helmut Newton va recomand expozitia fotografului american Greg Gorman, “Men”, vernisata pana in 18 mai. Expozitia a fost organizata la invitatia lui June Newton (ea insasi o fotografa pe care o admir, vaduva maretului Helmut Newton). In “June’s Room” se afla nudurile unor barbati surprinsi de camera lui Gorman (care momentan traieste in Los Angeles). Gorman s-a nascut in anul 1949 in Kansas si a devenit celebru dupa o serie de fotografii cu Jimi Hendrix, in timpul unui concert de-al starului, in anul 1968. Au urmat coperti pentru LIFE, Newsweek, Rolling Stone sau Vogue. Aici gasiti mai multe detalii despre expozitie.
Drum bun si vizionari placute!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe
chipuri pe pereti
m-am uitat zilele astea pe diferinte trenduri in graffiti si grafica urbana.
cel mai mult mi-au placut chipurile care spun povesti pe pereti. iata o colectie adunata de prin multe tumblr-e.
mi-ar placea sa vad asa ceva si la noi
daca stiti graffer-i sau graficieni care pot face asa ceva, va rog lasati-mi detalii la comentarii sau pe mail cristina.bazavan la gmail.com
multumesc
PR genial in echipa lui Martin Scorsese
cu noul sau film Wolf of the Wall Street, Martin Scorsese a tulburat multe ape.
personajul principal e un domn care a facut inselaciuni mari si fraude uriase si nu e unul dintre cei mai iubiti in America, ba chiar nu e foarte iubit nici de fiica lui.
dupa un start sub asteptari la box office, Scorsese a mai primit o lovitura. fiica celui care a inspirat personajul principal i-a scris o scrisoare deschisa foarte foarte dura.
I hate to be the bearer of bad news, dear Kings of Hollywood, but you have been conned.
Let me introduce myself. My name is Christina McDowell, formerly Christina Prousalis. I am the daughter of Tom Prousalis, a man the Washington Postdescribed as “just some guy on trial for penny-stock fraud.” (I had to change my name after my father stole my identity and then threatened to steal it again, but I’ll get to that part later.) I was 18 and a freshman in college when my father and his attorneys forced me to attend his trial at New York City’s federal courthouse so that he “looked good” for the jury — the consummate family man.
And you, Jordan Belfort, Wall Street’s self-described Wolf: You remember my father, right?
(…)
You people are dangerous. Your film is a reckless attempt at continuing to pretend that these sorts of schemes are entertaining, even as the country is reeling from yet another round of Wall Street scandals. We want to get lost in what? These phony financiers’ fun sexcapades and coke binges? Come on, we know the truth. This kind of behavior brought America to its knees.
And yet you’re glorifying it — you who call yourselves liberals. You were honored for career excellence and for your cultural influence by the Kennedy Center, Marty. You drive a Honda hybrid, Leo. Did you think about the cultural message you’d be sending when you decided to make this film? You have successfully aligned yourself with an accomplished criminal, a guy who still hasn’t made full restitution to his victims, exacerbating our national obsession with wealth and status and glorifying greed and psychopathic behavior.
(intreaga scrisoare aici)
ce a facut echipa lui Scorsese?
la citeva zile distanta a publicat int-un ziar italian o scrisoare deschisa a lui Martin Scorsese catre fiica sa. aparent fara nicio legatura cu scrisoarea care i-a tulburat lansarea, insa pe aceeasi linie emotionala – familia – doar ca mesajul a fost dus catre pozitiv, departe de apele tulburi. si desigur cu trimitere, in orice articol aparut in presa, la wolf of the wall street.
un exemplu exceptional despre cum sa te joci cu emotiile publicului tau intr-o zona pozitiva folosindu-te de un context negativ.
practic, Scosese si-a prezentat publicului toate valorile sale, lucrurile in care crede in aceasta meserie, intr-un context foarte foarte emotional, intr-o scrisoare deschisa catre fiica sa, dar o scrisoare care vine dupa zeci de atacuri in presa generate de film si de reactiile rudelor celor care au inspirat filmul.
imi place sa cred ca exista si in Ro oameni de comunicare care sa poata gindi un raspuns atit de inteligent, elegant si subtil. si ca exista si oameni care ar fi avut stomacul si nervii tari ca sa nu raspunda din prima certindu-se balcanic, ci sa gaseasca o solutie eleganta, rafinata de a explica de ce merg inainte, pe drumul lor.
I don’t mean to be despairing. I’m not writing these words in a spirit of defeat. On the contrary, I think the future is bright.
We always knew that the movies were a business, and that the art of cinema was made possible because it aligned with business conditions. None of us who started in the 60s and 70s had any illusions on that front. We knew that we would have to work hard to protect what we loved. We also knew that we might have to go through some rough periods. And I suppose we realized, on some level, that we might face a time when every inconvenient or unpredictable element in the moviemaking process would be minimized, maybe even eliminated. The most unpredictable element of all? Cinema. And the people who make it.
intreaga scrisoare aici
***
acum citeva zile, tocmai pentru ca filmul merge sub asteptari, in TIME era o stire care m-a facut sa zimbesc “cite injuraturi rosteste in film personajul lui DiCaprio.” era evident o stire doar de dragul de a gasi ceva nou de spus in presa, iar faptul ca o plasasera in TIME – desi nu e o informatie de calibrul acelei reviste – arata influenta, puterea, dar si disperarea echipei de comunicare a filmului lui Scosese
doi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii
o banca intr-un parc, doi oameni, mai multe vieti. o viata care vrea cu disperare sa se lipeasca de cineva ca sa nu ramina singura; o alta viata care vrea sa se dezlipeasca de altcineva din zeci de motive – de la adulter pina la plictiseala.
si toate minciunile dintre ele.
daca n-ati vazut niciodata piesa “Doi pe o banca” scrisa de rusul Aleksandr Ghelman nu stiti ca “toate minciunile dintre ele” inseamna mult. nu stiti ca “ele” sunt evenimentele din viata ei, (alt)ele sunt evenimentele din viata lui si (alt)ele sunt evenimentele si minciunile din intilnirea lor.
*
teatrul Metropolis si regizorul Emanuel Parvu fac un experiment foarte interesant in aceste zile: reiau piesa Doi pe o banca, in acelasi decor ca in urma cu 2 ani – cind a avut premiera – dar intr-o cu totul alta montare si distributie.
daca la prima versiune cei doi – Adela Popescu si Mihai Bendeac – erau tineri si povestile lor veneau intr-o lume ca de basm (decorul e inspirat din filmele lui Tim Burton), in versiunea de acum Tania Filip si Florin Zamfirescu aduc toata drama disperarii ca au ajuns la o maturitate care ii sperie pentru ca nu au pe cineva alaturi.
acelasi text, acelasi decor, alte costume, alti actori si cu totul si cu totul alta piesa. mi se pare un exercitiu minunat sa arati astfel cit de mult se poate schimba ceva daca te uiti din perspective diferite.
*
e un moment in piesa cind personajul lui Florin Zamfirescu arunca intr-o ghena de gunoi o bucata de hirtie. Se pregateste sa tinteasca gaura tomberonului cu cocolosul de hirtie de la citiva metri distanta, isi evalueaza fortele si face un pas in fata. Se mai uita o data la gura lazii de gunoi si mai inainteaza un pas. Apoi arunca victorios nimerind perfect tomberonul.
am fost astazi la repetitii si am vazut secventa asta din rindul 5, la doua scaune distanta de regizor, despartiti de culoarul de serviciu pt spectatori.
din perspectiva mea, momentul asta arata nesiguranta personajului, dar si ego-ul lui – voia sa nimereasca tomberonul chiar cu pretul de a micsora distanta, de a trisa putin.
la final, Emanuel mi-a explicat ca pentru el a fost o cu totul alta solutie (pe care nu am sa vi-o spun insa) de a ajuns la aceasta miscare.
din nou, perspective diferite.
*
n-o sa vedeti asta in spectacol, desi s-ar putea sa o simtiti dincolo de orice cuvint, dar era un soi de respect si generozitate la repetitii.
regizorul Emanuel Parvu vorbea cu dvs cu ambii actori, profesori la UNATC. iar actorii ascultau solutiile regizorale cu mult profesionalism.
abia la sfirsit am aflat ca doamna Tania Filip i-a fost profesoara lui Emanuel si mi s-a parut si mai frumoasa generozitatea in lucru pe care am simtit-o de ambele parti.
*
sa mergeti sa vedeti “Doi pe o banca” la Teatru Metropolis; e o poveste dulce amara despre viata si despre minciunile rostite din disperare sau ca sa fie supravietuirea mai usoara. simbata si duminica sunt avanpremiere pentru public, iar biletele sunt puse deja in vinzare. piesa intra in repertoriu de la sfirsitul lunii.
si sa cautati “Doi” – scurt metrajul lui Emanuel Parvu inspirat de acelasi text, tras dintr-un singur cadru. un exercitiu cinematografic foarte spectaculos.
Stefan Thelen – lumea din capul nostru
un artist olandez care face arta urbana – decoreaza de obicei pereti ai cladirilor abandonate – pe nume Stefan Thelen a creat o serie de picturi despre lumea din capul lui… sau nu.
seria se numeste sick of fakeness
in desene sunt scheleti, jucarii, animale, simboluri ale descoperirilor stiintifice. si m-a facut sa ma gindesc cam care ar fi obiectele cu care s-ar putea ilustra lucrurile din mintea mea 🙂
iata insa si alte doua ilustratii de pe peretii unor cladiri din Olanda
Olimpia Melinte Nominalizata la premiile Goya
Olimpia Melinte, despre care scriam acum citeva saptamini ca joaca intr-unul dintre cele mai bune filme spaniole ale momentului – Canibal, a fost nominalizata la premiile Goya.
premiile care celebreaza cele mai bune productii spaniole de peste an.
rolul pe care-l face in filmul Canibal pentru care a fost nominalizata este unul foarte special si foarte greu; interpreteaza doua surori gemene care se intilnesc cu acelasi barbat in ani diferiti; iar look-ul ei este foarte schimbat de la un personaj la celalalt – e mai grasa, are o altfel de privire …
fiti happy pentru Olimpia… si tineti-i pumnii pentru ca pe 9 februarie ce ceremonia de premiere.
de ce astept 14 februarie
stiu e valentine’s day, dar nu de asta astept 14 februarie.
pe 14 februarie, Netflix incepe difuzarea sezonului doi al seriei House of cards.
cu Kevin Spacey pe post de senator care aspira la a fi presedinte sau la a avea o functie cit mai aproape de presedintele SUA, cu Robin Wright pe post de sotie de politician – rece si calculata, dar iubitoare si un drive pt sot, cu jocurile de culise din politica si din comunicarea politica. cu intelegerile si micile (sau mai marile) stringeri cu usa in presa.
daca n-ati vazut seria 1 , va rog tare sa o cautati.
pina atunci delectati-va cu promo-urile seriei 2, extrem de inteligent facute.
think big, dream bigger – walter mitty
citeodata cind ne e greu, ne imaginam lucruri care ne-ar putea scoate din necaz si din care noi iesim, intotdeauna, victoriosi.
e o forma de aparare a sinelui nostru, dar si o forma de progres pentru ca poate fi motivational; psihologii au explicatii complicate care tin de repersiune, timiditate, infatilism emotional, narcisism, dar si directii pentru definitia creativitatii pentru ca day dreaming-ul a fost recunoscut de mari scriitori, compozitori sau matematicieni ca o practica “din instinct”
citeodata cind ne e greu, ne agatam de parerea cuiva sau de un cintec, sau de un zimbet ca sa invingem limitele pe care ni le punem singuri
odata validati de cei in care credem, odata gasit un punct de sprijin… chiar si rasturnarea pamintului e posibila.
citeodata avem curaj doar in mintea noastra, sau intre peretii casei noastre.
apoi descoperim ca nu am fi putut constientiza curajul daca nu ar fi existat si frica.
citeodata ne loveste in stomac cite un film sau o carte sau o melodie sau un om fara sa ne fi atins.
*
pentru un “citeodata” sa mergeti sa vedeti The Secret Life of Walter Mitty.
*
“Beautiful things don’t ask for attention”, zice un domn fotograf in film cind nu vrea sa imortalizeze un cadru pentru care altii ar fi facut orice. ba chiar si el a facut un drum lung.
citeodata, mai ales in epoca selfie-urilor, e frumos sa facem efortul sa tinem minte lucrurile, nu sa le colectionam pe hirtii/ telefoane/ camere video. e un antrenament bun nu doar pentru minte, ci si pentru suflet.
P.S.exista pasarile pe care le vedeti in trailer (si in film) ca deseneaza forme ciudate in aer. am avut privilegiul sa asist la un asemenea spectacol, acum 3 ani, in danemarca. fenomenul se numeste Blacksun si se petrece cind pasarile se pregatesc de culcare… de visare.
tot atunci l-am cunoscut si pe cel care e supranumit de national geographic omul pasare – Iver Gram, cel care intelege dialectul pasarilor, cu care am si facut un mic interviu.
dance more, drink slow
imi plac la nebunie campaniile heineken (la unele dintre ele am avut bucuria sa fiu partener/promotor in RO). si-mi plac pentru ca sunt curajoase si foarte speciale.
uite cea mai recenta campanie pe care au lasat-o astazi.
un experiment intr-un club – doua nopti, acelasi numar de persoane, aceeasi durata de timp de observare – o singura diferenta. si nu, diferenta nu e in bautura/ berea care a fost servita cum v-ati astepta in primul moment.
mi se pare f tare sa faci o campanie in care nu e vorba despre vinzarile tale, ba din contra.
p.s. postarea mea nu face parte din nicio campanie. pur si simplu imi place curajul lor si-mi place brandul heineken in toata comunicarea lor, am mai scris despre asta de citeva ori:)
Moon Indigo si aparatul care-ti face cocktailul dupa starea pe care o ai
e o secventa in filmul lui Michel Gondry Moon Indigo (da, cel in care incearca sa ecranizeze Spuma Zilelor a lui Boris Vian) in care Colin (care e interpretat de Romain Duris) isi duce prietenul in camera magica unde il invata sa-si prepara singur un cocktail.
are o instalatie prin care cintind la pian, starea pe care o imprima muzica e transpusa in ingrediente pentru cocktail.
cind gusta creatia spune ” cred ca e putin cam multa tristete in el”
*
ei bine, s-a inventat si in realitate, nu doar in imaginatia creatorilor de povesti, aparatul care creeaza cocktailuri amestecind bauturi cu … situatii si emotii.
Il cheama Monsieur si e un robot inteligent care inlocuie orice campion de bar-tendering; nu doar ca stie sa prepare bauturile in retelele perfecte dar stie sa tina minte unele lucruri si se prinde daca esti necajit, daca ai avut o zi grea,daca ai musafiri si… iti prepara bautura care sa te faca sa te simti mai bine
The true innovation isn’t so much the mechanical action, as it is the artificial intelligence integrated deep within the system’s software. The Monsieur utilizes a set of baked-in algorithms and other feedback-orientated features to learn each user’s personal taste and habits; it stores the data as part of a profile. If a user, for example, arrives home from work an hour later than usual, it’ll know that the person likely had a long day at the office and mix a double. And if the Monsieur senses an unfamiliar smartphone trying to connect to Wi-Fi, it deduces that its owner has a guest, in which case it prepares two drinks.
***
cit despre Moon Indigo, in cazul meu e unul dintre acele exemple ca lumea din mintea mea e foarte diferita fata de cea pe care si-o imagineaza altii cind citim aceeasi carte.
pentru mine, de data asta, cu tot Romain Duris si Audrey Tatou din dotarea distributiei, domnul Gondry n-a nimerit-o.
Spuma Zilelor din mintea mea e mult mai calda si mai tandra.
in schimb mi-a placut mult “Is the man who is tall happy” – conversatiile dintre Noam Chomsky si Michel Gondry, asezate de cel din urma intr-o forma animata. dar despre asta, alta data:)
SpY – arta urbana cu umor
sunt artisti care vor sa te faca sa zimbesti pe strada, altii vor sa te faca sa gindesti pe strada.
primii fac reinterpretari amuzante ale obiectelor pe care le avem in jur, ceilalti le dau un mesaj social/politic
la categoria nr 2 intra Bansky cu genul asta de lucrari
in prima categorie, a simpaticilor cu umor intra si un artist pe nume SpY care se joaca in spatiul urban.
mai multe dintre proiectele lui, care vorbesc despre cum daca esti atent la detalii poti sa zimbesti mai mult, le puteti gasi aici
Limitless- ce-ai face daca ti-ai putea folosi intreaga capacitate a creierului?
“The major problem is that people are aware of their conscious beliefs and behaviors, but not of subconscious beliefs and behaviors. Most people don’t even acknowledge that their subconscious mind is at play, when the fact is that the subconscious mind is a million times more powerful than the conscious mind and that we operate 95 to 99 percent of our lives from subconscious programs.
“Your subconscious beliefs are working either for you or against you, but the truth is that you are not controlling your life, because your subconscious mind supersedes all conscious control. So when you are trying to heal from a conscious level–citing affirmations and telling yourself you’re healthy–there may be an invisible subconscious program that’s sabotaging you.”
Scientists Finally Show How Your Thoughts Can Cause Specific Molecular Changes To Your Genes
***
asta e o teorie care a fost facuta publica acum de sarbatori si-a trecut neobservata pentru ca oamenii au multa mincare in fatza.
e un film din 2011 pe care l-am vazut abia zilele astea care pune problema puterii pe care o are mintea noastra; Limitless.
un scriitor plictisit si junkie ia o pastila care-i activeaza toate informatiile din subconstient; tot ce i-a trecut vreodata prin fata ochilor; mintea incepe sa-i functioneze la capacitati incredibile si-si schimba viata in citeva saptamini; ajunge consilierul financiar al unuia dintre cei mai importanti oameni de afaceri din lume, candideaza la senat, are in conturi citeva zeci de milioane si iubita se reintoarce la el.
care-i pretul?
***
sa cautati filmul Limitless – o poveste despre drogul pe care-l da adrenalina ca ti-ai depasit o limita. o poveste despre drogul pe care-l da puterea.
si-o intrebare: ce-ai face daca ti-ai putea folosi intreaga capacitate a creierului?
everything is possible when you open your mind. Limitless, un film cu Robert de Niro si Bradley Cooper
trecut. passe. past.
tot ceea ce faci acum e la trecut. cu fiecare cuvint pe care il citesti, celelalte din fata lui sunt la trecut. cu fiecare litera pe care o parcurgi cu privirea, o lasi pe precedenta in urma.
tot ceea ce ai in fata, cuvintele pe care le vei citi in minutul urmator pentru tine reprezinta viitorul. dar, in momentul in care tu citesti, pentru mine sunt trecut.
prezentul e o fractiune de secunda, e mai putin decit o respiratie. restul sunt trecut si … viitor.
*
am vazut Le Passe/ The past filmul lui Asghar Farhadi cu care a fost anul acesta in selectia oficiala la Cannes, domnul care a facut A separation. minunatia de poveste despre divort care a adus Iranului un Oscar pentru cel mai bun film strain si o nominalizare pentru cel mai bun scenariu original.
Le Passe are putin peste doua ore si am oprit de citeva ori filmul nu pentru ca ma plictisisem, ci pentru ca nu voiam sa se termine. Asghar Farhadi e unul dintre cei mai rafinati scriitori care pot descrie dramele umane cu acuratete, minimalism si pe multe straturi, si reuseste sa -ti spuna povestea in asa fel incit sa nu fii de partea niciunui personaj, sau sa fii de partea tuturor – desi ei sunt in conflict. e unul dintre rarii scenaristi care scrie atit de constient de ce vrea sa arate si isi alege personajele in tipologii diferite ale aceluiasi comportament si le imbina intr-o actiune care e atit de comuna, incit n-ai cum sa nu te recunosti.
si face asta cu asa acuratete, fara nicio exagerare, iar simplitatea expunerii lui te loveste direct in inima.
nu vreau sa va povestesc subiectul pentru ca surpriza cu care se deschide actiunea cu fiecare noua secventa, intorsaturile pe care le ia naratiunea sunt atit de frumoase si de emotionante incit s-ar putea sa vreti ca si mine sa nu se mai termine filmul.
desi e o drama si va chinuie, desi vorbeste despre alegeri si cum ne definesc ele ca oameni.
am vazut filmul asta in a doua zi a anului si m-am gindit ca e foarte posibil ca asta sa fi fost cel mai bun film/scenariu cu care ma voi intilni in 2014.
*
obisnuiesc sa spun, citindu-l pe Ortega y Grasset, ca “asa cum suntem, asa si iubim”; dupa ce-am vazut filmul lui Asghar Farhadi ma gindesc sa adaug la definitia caracterului unui om “in functie de cum decidem/ alegem ne descriem ca oameni”.
nu cunosti un om decit dupa ce a inceput sa faca alegeri. sa decida in dreptul vietii lui, sau a altora.
iar alegerile astea se fac intr-o secunda. aia care reprezinta prezentul. si decid viitorul.
imi doresc foarte tare sa am ocazia sa-l intilnesc vreodata pe Asghar Farhadi ca sa-i spun in fata ce bucurie mare imi aduc filmele lui.
voluptate, erotism si un film foarte cultural – Renoir :)
cum faci sa pui intr-un film voluptatea pe care o transmite un nud impresionist semnat de pictorul despre care s-a spus ca a stiut sa puna pe pinza senzualitatea feminina dincolo de raiul unde o ridicase Rubens?
iei o bucurie de fata si o asezi intr-o gradina ca Eden-ul, o imbraci doar cu parul ei buclat, auriu portocaliu, si cu lumina soarelui de toamna.
filmezi privirile a trei barbati care se uita la ea; unul de 11 ani, la inceputul descoperirii fiorilor erotici, cu curiozitate.
unul la 30 de ani care o priveste cu foame timida si un altul la 80 de ani, cu miinile noduroase si diforme, intr-un scaun cu rotile care-l ajuta sa se miste in ciuda unei artrite incredibil de dureroase, care-o priveste cu caldura si intelegere a fiecarei cute pe care o face trupul ei planturos in pozitia in care e asezata. intinsa pe o canapea, cu un brat sub cap, o pozitie care-i ridica sinii grei si-o face si mai frumoasa.
cel mai in virsta are o pensula de pictura in mina al carei virf il curata intr-un pahar cu apa. a fost imbibata intr-un galben portocaliu – cam ca parul fetei – si la fiecare atingere usoara a apei, pensula lasa un val de culoare inauntru. care merge in valatuci pina la fundul paharului, separat de apa incolora, dar odata ce atinge peretii vasului se omogenizeaza cu restul si transforma totul in ceva de culoarea unei limonade.
*
e secventa mea preferata din filmul Renoir, povestea reala a iubirii dintre o actrita mediocra si fiul lui Auguste Renoir, Jean, care avea sa fie peste ani un mare cineast.
dar e si povestea iubirii pe care Renoir tatal o poarta fetei – care inainte de a fi iubita fiului, ii e lui muza si model, si-i da energie prin simplitatea si candoarea ei.
un film care a fost in selectia oficiala de la Cannes in 2013 si care este impecabil vizual, e o incintare si un rasfat voluptos pentru privire din primul minut si pina la ultimul.
ar putea fi un inceput minunat de an cinematografic.
playlist-ul meu (acum nu asa de) secret
cind ma chinui sa scriu ceva (ca acum cind am de facut un power point si nu ma urnesc), ma intorc la playlistul meu secret. ma rog, acum e public pe youtube, deci nu mai e asa secret.
stiu ca multe dintre cintecele sunt insotite de replici din filme, dar pentru mine au o stare – parte din film – si sunt oricum coloana sonora pentru o activitate, asa ca le simt si pe ele ca pe o muzica.
e vechi playlistul si, desi pentru cei mai multi cintecelele ar parea tristute, pentru mine unele au o parte motivationala.
cum e Lacrimi de cognac care chiar si pentru autorul ei, Cornel Ilie, e o piesa trista; numai mie mi se pare cumva puternic motivationala pe refren pentru ca o asociez cu o victorie pe structura unui text la care am muncit mult.
anul asta am adaugat in play list doar 3 cintece: un Morricone din coloana sonora a filmului Legenda lui 1900 (pt ca abiia anul asta am vzt filmul, asta e), un Ravel super emotionant descoperit la Festivalul Enescu si un Einaudi pt ca si cu el tot anul asta m-am intilnit.
*
playlistul meu se cheama muzici s!mpa de liniste si scris are 70 de cintecele si dureaza 4 ore. sper sa va ajute si pe voi cel putin la fel de mult cit ma ajuta pe mine.
( si, da stiu, as putea lucra la Magic FM.:) )
il puteti cerceta aici.
sa invatam matematica prin povesti
stiu ca toata lumea e pasionata de pregatitul sarmalelor si al cozonacilor, dar scriu acum despre asta pentru ca am in minte proaspata intimplarea.
*
ieri pe o terasa de la poalele Acropole-ului discutam lucruri banale cu prietenii mei. ajunsesem si la ceva filosofie usoara pentru ca in contextul de acolo era cum nu se poate mai evident ca ne construim vietile pe trecutul altora: eram fix intre niste pietroaie de prin 600 IC printre care era sina de tramvai.
cum intre noi era si un absolvent de filosofie, iar eu – in alta viata – am fost prietena cu matematica, am ajuns sa vorbim despre Pitagora.
da fix domnul cu teorema care calculeaza lungimea laturii unui triunghi dreptunghic cind le cunosti pe celelalte 2.
stiam ca teorema lui Pitagora nu ii apartine lui, ca a fost un joc al istoriei ca ii poarta lui numele pentru ca ea era folosita de babilonieni si indienii antici cu mult inainte.
ce nu stiam insa este ca:
– a gasit asocierea intre muzica si matematica si a definit cu ajutorul logaritmilor octava, cvinta si cvarta.
– ca avea un cod de etica pe care l-a transmis prin grupul lui de tovarasi in ale gindirii (un fel de secta) catre popor, pe cale orala. Aristotel si Socrate fac referiri la codul lui in scrierile lor, dar nu exista nicaieri ceva scris chiar de Pitagora.
– credea ca sufletul este despartit de corp si ca sta inchis in trup ca intr-un mormint si a cautat o explicatie numerica pentru suflet si trup.
Toate astea pe la anul 400 IC !!!
***
nu credeti ca la scoala ar fi mai dragut sa fie predate orele de matematica insotite de povesti ca aceasta? ca sa inteleaga si cei care nu iubesc cifrele ca exista multe povesti si cuvinte frumoase in spatele fiecarei teoreme/ teorii matematice.
caut deci un profesor de matematica, un profesor de istorie si unul de filosofie – pasionati de domeniile lor, cu dragoste pentru copii si cu dorinta de a schimba fie si cu un milimetru lumea din jurul lor – ca sa adunam povesti despre cifre pentru copiii care nu iubesc matematica.
Sylvie Guillem si Akram Khan – Sacred Monsters – un cadou catharsis
ea e inalta, frumoasa, are unele dintre cele mai lungi picioare din lume si o mobilitate pentru care a devenit faimoasa in istoria baletului clasic. el e mic, uritel, bengalez – adica aproape negru – si face niste piruete cu care n-ar trece anul I de liceu la balet clasic
ea vorbeste 6 limbi (printre ele, japoneza), i-a studiat pe clasici, s-a nascut la paris, sta in elvetia. el vorbeste bengaleza si engleza. pentru ca n-a avut incotro. intr-o limba a crescut, cu cealalta a trebuit sa se descurce in londra, unde locuieste.
ea a dansat toata viata ce i-au spus ceilalti. el a dansat doar ce-a creat, sapind adinc in experientele din propria-i viata.
ea a fost favorita lui Nureyev si prima balerina a Operei din Paris, el a creat coregrafia de la Jocurile Olimpice 2012; ei i se spune domnisoara NU pentru ca a refuzat unele dintre cele mai mari contracte din istoria contemporana a baletului, el NU face nimic din ceea ce nu-i convine.
aparent n-au nimic in comun, desi sunt amindoi dansatori, dar ceea ce-i uneste sunt lucruri dincolo de educatia si directia in care au luat-o fiecare in dans: disciplina, vointa si dorinta de a-si depasi limitele. si faptul ca niciunul dintre ei nu vrea sa stea prea mult in acelasi loc – al meseriei sau al vietii.
ea are 48 de ani, el 40. danseaza ca si cum ar avea 30 amindoi.
*
am vazut astazi Sacred Monsters un spectacol de dans cu Sylvie Guillem si Akram Khan, creat de el pentru ea in 2006. la vremea respectiva Sylvie vazuse de citeva ori Zero Degree, unul dintre show-urile foarte personale create de Khan si se dusese sa-l felicite. i-a marturisit ca, intr-un fel straniu, e incurcata de munca lui, o pune in dificultate tot ceea ce creaza, iar el – dezarmat – a invitat-o in studio sa lucreze impreuna.
si-au inceput sa vorbeasca cite doua ore pe zi. in primele 2 saptamini ea n-a spus nimic personal. intr-o zi el a intrebat-o care e personajul din cartile copilariei cu care se identifica. “Sally Brown”, a spus ea si in urmatoarea secunda a inceput sa plinga. si fara sa stie cine era Sally (sora unui celebru personaj din cartile animate britanice, o fetita care intreaba mereu lucruri si nu primeste raspunsuri), Akram a decis ca show-ul lor va fi despre fragilitate si vulnerabilitate si despre cum, indiferent cit de mult ar munci, nu vor atinge perfectiunea niciodata.
si-au povestit vietile si-au inceput sa improvizeze pe baza povestilor pe care si le spuneau zilnic. asa a aparut Sacred Monsters.
*
show-ul incepe cu ea prinsa in lanturi si el liber, dansind intr-un sincron perfect. e o doza mare de erotism acolo, dar e si o metafora pentru inceputurile lor in meserie.
e urmat de solo-uri in care fiecare face trimitere la educatia lui in dans – Sylvie cu adaptari ale miscarilor din baletul clasic, Akram cu Kathak – o forma de dans inspirata din artele martiale.
cind se intilnesc si incep sa danseze ca un cuplu, ti se taie respiratia.
la inceput danseaza doar cu bratele. isi tin degetele inlantuite, sunt fata in fata, iar corpul imprima miscari de unda pentru brate care fac ca energia dintre ei sa mearga ca in vasele comunicante. apoi isi negociaza ca intr-un cuplu teritoriile, iar ea pare ca preia controlul.
dar dupa ce el marturiseste – cu vorbe, ca la teatru – ca si-a dat seama in copilarie ca e atit de uritel incit nu va fi niciodata o reincarnare a lui Krishna (zeul suprem al religiei lui) si ca si-a suparat tatal ca a ales sa danseze in loc sa faca o meserie mai serioasa (medic), ea vine si-l inconjoara cu trupul.
si tot ce era diferit intre ei, tot ceea ce facea diferenta (inaltimea, frumusetea, eleganta trupului) dispare. trupul ei e prelungirea lui, bratele ei devin prelungirea trupului lui – o forma de a-l ilustra pe Krishna la care el aspira.
intr-un dans cu o incredibila incartura emotionala si erotica.
iata ultimele 20 de min din show, cum arata ele pe dvd
Sacred Monsters 3 from Dance Dvd on Vimeo.
*
imi pare rau ca nu veti putea vedea niciodata live Sacred Monsters (se mai joaca la Atena, miine si poimiine, dupa care devine istorie).
o poveste despre prietenia dintre doi oameni care vin din lumi diferite dar care au mintile la fel. o poveste despre sacrificiile pe care le fac cei de pe scene – pe care noi obisnuim sa-i numim “monstri sacri”.
un cadou catharsis facut de Akram Khan pentru Sylvie Guillem, dar care a devenit pe parcurs o terapie si pentru el. un cadou din care Sylvie a avut eleganta sa dea inapoi pentru ca a recunoscut ca el poate sa faca tot ceea ce nu stie ea sa faca: sa mearga adinc in sine ca sa scoata la lumina povesti cu care sa se identifice lumea.
*
am vazut prima data secvente din acest show in 2007 la ARTE tv, am fost fascinata si mi-am dorit foarte foarte mult sa-l vad live. ma bucur insa ca l-am vazut abia acum , la finalul reprezentatiilor. pentru ca n-as fi putut intelege mai devreme multe dintre nuantele lui. a fost un cadou si pentru mine. de Craciun.
de unde se vede treaba inca o data ca daca-ti doresti mult ceva, acel ceva vine cind esti mai pregatit sa primesti si sa intelegi ce primesti.
*
am mai spus acum citiva ani, mai spun inca o data, sunt gata sa muncesc un an gratuit pentru compania care il va aduce in Romania pe Akram Khan. Sylvie Guillem a fost acum 2 ani, la serile JTI.
stiu sigur ca v-ar impresiona teribil sa-l vedeti pe bengalezul asta mic si uritel cit de magic si de frumos se transforma pe scena.
Limbajul este o piele…
Limbajul este o piele: imi frec limbajul de celalalt. E ca si cum as avea cuvinte in loc de degete sau degete la virful cuvintelor.
Limbajul meu tremura de dorinta.
(A vorbi indragostit inseamna a te darui fara limite, fara dezechilibrare; inseamna a practica un raport fara orgasm. Si poate ca exista o forma literara a acestui coitus reservatus: galanteria pretioasa).
Roland Barthes, FRAGMENTE DINTR-UN DISCURS ÎNDRĂGOSTIT, Editura Cartier
*
e o carte despre cuvinte si limbaj. fragmentul asta e ca sa va convinga sa o cititi, dar e mult mai tehnica si, poate, mai arida decit las eu sa se vada aici:)
*
am vazut la gaudeamus cartea asta. doar ca era foarte aglomerat la standul editurii, n-aveam timp sa stau si mi-am promis ca o caut in librarii. pe parcurs am uitat cine e autorul, ma gindeam ca e Bourdieu sau Baudrillard. si m-am plimbat prin librarii fara sa o identific.
nu-i mai stiam nici titlul bine asa ca nu imi aparea la niciun search
astazi Ana mi-a spus ca tocmai ce -a primit cartea (ii povestisem de ea cum ma intorsesem de la tirg si si-o comandase pe net).
acum citesc, ebook version.
happy.
*
later edit: si tot din carte, dar direct in engleza ca in aceasta versiune o citesc:
“Am I in love? –yes, since I am waiting. The other one never waits. Sometimes I want to play the part of the one who doesn’t wait; I try to busy myself elsewhere, to arrive late; but I always lose at this game. Whatever I do, I find myself there, with nothing to do, punctual, even ahead of time. The lover’s fatal identity is precisely this: I am the one who waits.”
“To know that one does not write for the other, to know that these things I am going to write will never cause me to be loved by the one I love (the other), to know that writing compensates for nothing, sublimates nothing, that it is precisely there where you are not–this is the beginning of writing.”
“As a jealous man, I suffer four times over: because I am jealous, because I blame myself for being so, because I fear that my jealousy will wound the other, because I allow myself to be subject to a banality: I suffer from being excluded, from being aggressive, from being crazy, and from being common.”
***
cumparati-va cartea, e o bucurie de lectura
Terry Gilliam “I was alone but never lonely”
personajul principal din The Zero Theorem al lui Terry Gilliam viseaza sa fie cel care o sa rezolve problema umanitatii si a universului.
are cindva replica “I was alone but never lonely”
*
Pentru mine e o replica foarte importanta pentru ca – nu stiu cum sunt oamenii aici, dar in londra sunt conectati la internet si gadgeturi tot timpul.
Obisnuiesc sa-i incurajez pe oameni sa fie pentru o vreme singuri ca sa descopere cine sunt, opriti televizorul, telefonul, stai singur si petrece putin timp cu tine ca sa descoperi cine esti.
Altfel nu esti decit un perete de care se lovesc lucrurile. Informatia vine din toate partile – scrii pe facebook sau pe twitter “aaa, iau cina cu cineva”, mesajul e citit de altii care spun “aa, iata ia cina cu cineva interesant” si nimeni nu mai traieste de fapt momentul. Se uita la ce fac ceilalti sau relateaza pt ceilalti. Oamenii au pareri inainte de a experimenta lucrul sau starea despre care vorbesc, critica.
Am fost mereu interesat sa vad cum se simt oamenii cind sunt singuri.
Imi aduc aminte ca pe vremea cind fiul meu avea 12 ani eram in vacanta in Italia – avem o casa acolo pe dealuri, totul e basic, fara telefon, fara televizor. In primele doua zile s-a plictisit ingrozitor, in a treia a inceput sa descopere lucruri – dintr-o creanga a facut o sabie, dintr-o sticla o tinta. Vedeam cum I se dezvolta imaginatia. Era foarte creative, era alt copil. Dupa care ne-am intors la Londra, si-a regasit playstationul si s-a reintors la lumea lui.
Astea sunt lucrurile care ma preocupa si de asta replica “I was alone but never lonely” e foarte importanta pentru mine. Si ma bucur ca ati remarcat-o.
Terry Gilliam, bucuresti, 11. 12. (20)13
Bucurestiul magic si colorat din The Zero Theorem
