Category : ganduri

Intr-o vreme ajunsesem sa vorbesc cu mine insami ca un sef nemultumit care a renuntat demult la ideea de bonusuri. Daca uitam ceva, ma certam. Daca nu reuseam ceva, ma criticam. Daca oboseam, imi tineam un discurs despre cum „altii pot, tu de ce nu?”. Vocea mea interioara avea tonul  unei directoare de scoala din anii ’80: nu se joaca, nu se glumeste, nu e timp pt emotii..

Si totusi, in ultimii ani, am inceput sa ma gandesc ca poate — poate — nu asta e solutia.

Blandetea, mi s-a spus, incepe cu lucruri mici. Marunte, aproape ridicole. Sa-mi las telefonul deoparte zece minute. Sa respir adanc inainte sa ma critic. Sa spun „e in regula” fara vocea aceea ironica pe care o folosesc de obicei. La inceput am crezut ca e un fel de farsa motivationala. Dar adevarul e ca m-a obosit atat de tare sa fiu dura cu mine, incat ideea de blandete a inceput sa para… nu slaba, ci necesara.

Blandetea cu tine insati e o munca grea cand ai fost antrenata sa te impingi, sa te fortezi, sa nu fii „prea sensibila”. E ca si cum ai invata sa vorbesti o limba noua, una in care accentul tau sever se simte peste tot. Dar uneori, cand reusesc si ma iert pentru o zi mai lenta, cand nu ma torturez pentru ca nu am bifat totul — simt o usurare aproape indecenta.

Si scriu asta la sfarsitul unei zile cand am avut pe to do list 16 lucruri din care sunt nefacute 4 (m-am uitat in agenda ca sa scriu exact, to do listul e intotdeauna scris dimineata cu pixul pe hartie)

Poate ca blandetea e exact opusul a ceea ce am crezut: nu un rasfat, ci o salvare. Poate ca nu trebuie sa fiu propriul meu soldat incordat.

Asa ca incerc — stangaci, cu balbaieli, cu reflexe vechi care ma trag inapoi — sa ma vorbesc mai frumos. Sa-mi dau pauze fara remuscari. Sa spun „nu pot acum” fara sa ma pedepsesc. Sa inteleg ca oboseala nu e o vina, iar greselile nu sunt dovezi de caracter slab.

Probabil va mai dura. Probabil ma voi certa iar. Probabil voi uita lectia asta de zece ori. Dar poate, intr-o zi, vocea mea interioara va renunta la fluierul de arbitru si va suna mai mult ca o prietena.

Blandetea nu e mare lucru la inceput. E un oftat pe care il lasi sa se auda in loc sa-l inghiti. E o cana de cafea bauta fara sa verifici emailurile. Uneori e o mana calda asezata pe piept, ca o mica forma de negociere intre inima si restul corpului. Ambele vor doar sa stie ca nu le-ai abandonat.

Dar adevarata blandete incepe cand accepti ca mintea ta e putin dezordonata. Ca ai momente in care exagerezi, dramatizezi sau spui lucruri care te fac sa pari ca un personaj secundar dintr-o comedie care nu se va turna niciodata.

Si pana atunci, imi ramane sa exersez. Sa incerc. Sa fiu blanda cu mine insami chiar si — mai ales — cand imi iese prost.

E un act de curaj sa te ierti pentru ca nu ai facut tot ce ti-ai propus intr-o zi. Sau intr-un an. E o forma de intelepciune sa spui „Nu-i nimic, incerc maine”, fara sa simti ca vei primi puncte in minus de la un juriu invizibil. Si mai e ceva: blandetea nu inseamna lene, nici autosuficienta, nici renuntare. E exact opusul. E o strategie de supravietuire.

Uneori, blandetea cu tine insati e sa recunosti ca ai nevoie de ajutor. Alteori, e sa pleci de la o masa la care nu te-ai simtit bine. Sau sa spui „nu” fara explicatii, chiar daca ai in buzunar vreo trei scuze impecabile si complet inutile.

Mai ales, blandetea e sa intelegi ca ai dreptul sa-ti fie greu. Da, chiar si tie, care ai invatat sa mergi mai repede decat fricile tale si sa zambesti cand nu stii ce altceva sa faci. Si da, chiar si in zilele in care lumea pare sa-ti ceara performanta, eficienta si un simt al umorului impecabil.

Pana la urma, blandetea cu tine insati e ca o rochie comoda pe care o porti acasa: poate nu o vede nimeni, dar iti schimba complet ziua.

Asa ca incearca: fii blanda cu tine, macar de azi. Si daca nu-ti iese… ghici ce?
Te poti ierta si pentru asta.

Sa inveti sau doar sa “pari ca stii”

Traim vremuri grabite. Toti alearga undeva, cu telefoane in mana, cu ambitia stransa intre dinti. Succesul a devenit o imagine, nu un proces. O postare, o aparitie, o replica bine plasata. Nimeni nu mai are timp sa invete. Doar sa para.

Ne spun ca trebuie sa fake it till you make it. Dar nimeni nu mai vorbeste despre acel make it. Despre partea in care stai nopti intregi sa inveti, in care esti confuz, in care te pierzi si te regasesti. Toata lumea vrea drumul scurt, calea sigura, reteta. Dar succesul nu e o reteta. E un metabolism lent, o constructie care se ridica din greseli, nu din poze bine luminate si filtrate

Am invatat sa ne vopsim realitatea in culori mai vii decat este. Sa parem convinsi, chiar si atunci cand ne tremura vocea. Sa purtam hainele potrivite pentru o viata pe care n-o avem. Poate ca e uman. Poate ca e instinctul de a fi acceptati, de a nu ramane in urma. Dar in timp, faking it devine o forma de oboseala. O greutate pe care o porti in tacere.

Cei care se grabesc catre succes uita ceva simplu: nimic nu creste fara timp. Fara rabdarea aceea inconfortabila a esecului. Fara orele in care nu stii si trebuie sa recunosti ca nu stii. Shortcuturile ne dau impresia ca putem pacali drumul, dar drumul, in final, ne prinde din urma.

Poate ca ar trebui sa ne oprim putin. Sa ne amintim cum e sa invatam cu adevarat ceva, nu doar sa reproducem. Sa nu ne mai fie rusine de etapele intermediare, de nestirile noastre, de procesul lent al devenirii.

Pentru ca, intr-un fel, a fake it e o forma de speranta. Dar numai daca o folosesti ca punte, un pod pe care treci tremurand, dar nu ca destinatie. Restul — e doar o masca frumoasa, care cade la prima ploaie.

Uneori viata se rupe in tacere. Nu cu zgomotul unei tragedii, ci cu felul acela in care nu mai simti nevoia sa ridici capul din perna. Si atunci te intrebi, aproape mecanic: de ce sa te ridici?

Am invatat, tarziu, ca bucuria nu vine in valuri mari, ci in gesturi marunte care refuza sa dispara. O cana de cafea fierbinte. O raza care se strecoara printre jaluzele. Un om care iti spune „esti bine?” si chiar asteapta raspunsul. Aceste lucruri nu schimba viata, dar te conving sa ramai in ea.

Cand ne este greu, tindem sa credem ca totul trebuie reparat. Dar nu totul se repara. Unele lucruri doar se invata sa fie purtate. Am descoperit ca bucuria, in esenta ei, nu este un strigat, ci o forma de rezistenta. E acel „da” soptit in mijlocul noptii, cand ti-ai putea la fel de bine spune „nu mai pot”.

Sa cauti lumina nu inseamna optimism. Nu e un slogan. E o alegere stranie, aproape biologica, de a te agata de realitate atunci cand realitatea te doare. E sa privesti o frunza care tremura in vant si sa spui, fara ironie: „asa arata viata, inca misca.”

Didion ar fi spus ca „we tell ourselves stories in order to live”. Eu cred ca ne spunem bucurii mici in acelasi scop. Ne spunem ca maine va fi altfel, chiar daca nu stim de ce. Ne spunem ca un gest de tandrete conteaza. Ne spunem ca merita sa respiram inca o data.

Nu am o concluzie. Viata rareori ofera una. Dar am o certitudine linistita: chiar si in zilele in care nu exista lumina, exista ceva care seamana cu ea. O intentie, o memorie, o tresarire.
Si poate ca asta e tot ce trebuie sa cauti.

Astazi va fi cald. Si soare.