Category : ganduri

Sa inveti sau doar sa “pari ca stii”

Traim vremuri grabite. Toti alearga undeva, cu telefoane in mana, cu ambitia stransa intre dinti. Succesul a devenit o imagine, nu un proces. O postare, o aparitie, o replica bine plasata. Nimeni nu mai are timp sa invete. Doar sa para.

Ne spun ca trebuie sa fake it till you make it. Dar nimeni nu mai vorbeste despre acel make it. Despre partea in care stai nopti intregi sa inveti, in care esti confuz, in care te pierzi si te regasesti. Toata lumea vrea drumul scurt, calea sigura, reteta. Dar succesul nu e o reteta. E un metabolism lent, o constructie care se ridica din greseli, nu din poze bine luminate si filtrate

Am invatat sa ne vopsim realitatea in culori mai vii decat este. Sa parem convinsi, chiar si atunci cand ne tremura vocea. Sa purtam hainele potrivite pentru o viata pe care n-o avem. Poate ca e uman. Poate ca e instinctul de a fi acceptati, de a nu ramane in urma. Dar in timp, faking it devine o forma de oboseala. O greutate pe care o porti in tacere.

Cei care se grabesc catre succes uita ceva simplu: nimic nu creste fara timp. Fara rabdarea aceea inconfortabila a esecului. Fara orele in care nu stii si trebuie sa recunosti ca nu stii. Shortcuturile ne dau impresia ca putem pacali drumul, dar drumul, in final, ne prinde din urma.

Poate ca ar trebui sa ne oprim putin. Sa ne amintim cum e sa invatam cu adevarat ceva, nu doar sa reproducem. Sa nu ne mai fie rusine de etapele intermediare, de nestirile noastre, de procesul lent al devenirii.

Pentru ca, intr-un fel, a fake it e o forma de speranta. Dar numai daca o folosesti ca punte, un pod pe care treci tremurand, dar nu ca destinatie. Restul — e doar o masca frumoasa, care cade la prima ploaie.

Uneori viata se rupe in tacere. Nu cu zgomotul unei tragedii, ci cu felul acela in care nu mai simti nevoia sa ridici capul din perna. Si atunci te intrebi, aproape mecanic: de ce sa te ridici?

Am invatat, tarziu, ca bucuria nu vine in valuri mari, ci in gesturi marunte care refuza sa dispara. O cana de cafea fierbinte. O raza care se strecoara printre jaluzele. Un om care iti spune „esti bine?” si chiar asteapta raspunsul. Aceste lucruri nu schimba viata, dar te conving sa ramai in ea.

Cand ne este greu, tindem sa credem ca totul trebuie reparat. Dar nu totul se repara. Unele lucruri doar se invata sa fie purtate. Am descoperit ca bucuria, in esenta ei, nu este un strigat, ci o forma de rezistenta. E acel „da” soptit in mijlocul noptii, cand ti-ai putea la fel de bine spune „nu mai pot”.

Sa cauti lumina nu inseamna optimism. Nu e un slogan. E o alegere stranie, aproape biologica, de a te agata de realitate atunci cand realitatea te doare. E sa privesti o frunza care tremura in vant si sa spui, fara ironie: „asa arata viata, inca misca.”

Didion ar fi spus ca „we tell ourselves stories in order to live”. Eu cred ca ne spunem bucurii mici in acelasi scop. Ne spunem ca maine va fi altfel, chiar daca nu stim de ce. Ne spunem ca un gest de tandrete conteaza. Ne spunem ca merita sa respiram inca o data.

Nu am o concluzie. Viata rareori ofera una. Dar am o certitudine linistita: chiar si in zilele in care nu exista lumina, exista ceva care seamana cu ea. O intentie, o memorie, o tresarire.
Si poate ca asta e tot ce trebuie sa cauti.

Astazi va fi cald. Si soare.