Category : diverse

mamaia shutterstockMamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

Mamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

pentru ca am fost la mare cu ceva treaba, in acest week end m-am plimbat prin Mamaia. mai exact o ora simbata seara (dupa prestatia actoriceasca pe post de Stefan cel Mare a domnului Mazare) si 2 ore duminica dimineata .

Mamaia – e aceasta statiune in care masinile sunt mai importante decit oamenii.
Evident ca ghertoiul isi ia masina 4X4, lata cit intrarea de la un hotel de 5 stele (adevarate, nu de Mamaia) si daca a investit in masina trebuie sa stie lumea ca o are. Ea il insoteste mereu si trebuie parcata in raza imediata de actiune, ca sa poata fi aratata cu degetul celor pe care-i striga “bossss”.
Cum domnul Mazare intelege in detaliu gindirea acestor rafinati cunoscatori de caroserii, le-a rezolvat problema: masinile sunt reginele, au spatiile cele mai mari, cele mai la vedere.
Asa se face ca soseaua, plus trotuarul, plus lounge-urile de linga bordura, au o latime egala cu plaja. Pentru ca, desigur, nisipul si marea sunt doar niste accesorii de vacanta pentru masina.
O recomandare pentru la anul: puteti sa puneti placute in dreptul masinilor cu numele/porecla bizonului si numarul de telefon. Pentru caprioare.

Mamaia aceasta statiune rafinata unde caprioarele poarta pietre pe costumele de baie. Swarovski.
(n-am fotografie pentru ca mi-a fost teama ca o sa iau bataie de la insotitorul unei domnite care avea pietroaie de toate culorile cusute pe sutien. Adica pietre colorate cam cit capacele de bere.)
Aceleasi caprioare care au, desigur, copite in/la picioare. Roz, desigur. (genul ala de incaltari bascheti cu platforma, care arata ca niste copite…)

Mamaia – locul in care fotografiile de vacanta nu mai sunt cu “colorata miine-i gata” ci la lounge, pe canapea, cu picioarele frumos incrucisate, ca sa poata fi puse pe facebook pentru o viitoare recolta.  Si pentru ca e cerere, apare si oferta: fotografii au mini studiouri pe plaja, anuntate cu steaguri care flutura in bataia brizei.

Mamaia – aceasta statiune de lux in care oamenii stau precum sardelele in constructii care l-ar face pina si pe Ceausescu invidios pentru eficienta. Ai totul in 9mp, balcon, baie, masa, casa… si chilotii vecinului.
Si unde nu pare ca se va schimba ceva in anii viitori intrucit constructiile la care se munceste acum sunt pline de rafinament arhitectural si de atentie pentru spatiul viitorului locatar.

Mamaia – locul in care nu trebuie sa se auda marea pentru ca vizitatorii pot avea cosmaruri. Ei functioneaza doar cu basi ritmati non stop, altfel le plesneste capul de liniste si e posibil – dar trebuie evitata aceasta situatie – ca in cele citeva secunde de liniste sa le apara in micul creieras vreun gind, despre orice. Sunt in vacanta, cum sa se oboseasca la intilnirea cu vreun gind?!

Mamaia – locul unde vindem iluzia luxului cu stele puse pe frontispiciul hotelului, cu sampoane pompoase in camera, dar uitam sa le punem si prize turistilor. Altele decit cele la care e proptit televizorul si aerul conditionat.

Mamaia -locul care n-o sa ajunga niciodata ca Ibiza, oricite fete in chioti – sau fara – o sa urcam pe boxe si care alegorice, atita timp cit magazinele de pe plaja se numesc “minimarket non stop” sau “la grigore”, iar notiunea de obiect de design se rezuma la o lingura de lemn sau un fluier din lut. (pt cei care nu au fost la Ibiza – ei beneficiaza in statiunea in care e multa galagie si mult sex, si de citeva dintre cele mai cool magazine de design interior/ fashion din lume ).

Mamaia – locul care face atit de mult rau oamenilor, in educatia lor, in bunul lor simt, in orice reper. Destinatia care ne e prezentata atit de des la televizor incit devine aspirationala pentru oameni care muncesc un an intreg pentru o vacanta.

Mamaia – locul in care televiziunea devine restaurant.

Mamaia – aceasta tristete de loc, ambalat cu sclipici ca sa nu i se vada gunoaiele. o perla de plastic care e vinduta oamenilor drept bijuterie valoroasa si, fir-ar, nu exista nicio institutie de protectie a consumatorului care sa-i pedepseasca pentru asta.

Imi doresc tare sa vina o tornada, cea mai mare tornada, peste Mamaia asta. Si le multumesc din suflet prietenilor mei ca nu aleg ca destinatie de week end aceasta localitate.

 

foto cover shutterstock

4637
buttbordeluri si detalii

bordeluri si detalii

in blocul in care locuiesc, pe acelasi palier cu mine, e un mini bordel.

citeva fete siliconate si-au facut o afacere mica. n-au firma la intrarea in bloc cu “salon de masaj erotic” cum am vazut citeva scari mai incolo, dar au multi clienti si nu au peste, sau nu l-am vazut eu in mai bine de 1 an de cind suntem “vecine”.

fetele sunt  simpatice, nu de vreun rafinament dar cu bun simt, ne salutam cind ne intilnim pe scara blocului, ne intrebam politicos “ce mai faci” si ne zimbim.

au stiut din prima clipa ca stiu care-i treaba cu ele, pentru ca distinsii lor clienti mai greseau interfonul pe la 3 dimineata si sunau la mine. au aflat pe parcurs cu ce ma ocup eu si dupa ce au vazut ca nici nu le judec, nici nu ma port urit cu ele, am devenit… vecine. ma rog, nu am ajuns sa facem schimb de zahar, sau faina.

m-am intilnit intimplator de-a lungul timpului cu multi dintre clientii lor. fie am urcat simultan pe scari (si sa vezi complicatenie cind intelegau ca ma opresc la acelasi etaj si ei voiau sa nu ma prind unde se duc), fie m-am ciocnit de ei pe cind veneam – plecam fiecare .

o vreme am ris si le-am spus prietenilor mei ca imi doresc foarte tare sa se duca la curve oriunde in alta parte, numa’ la mine in bloc nu, pentru ca nu vreau sa ma intilnesc cu ei pe scara .

zilele trecute am venit acasa si la usa fetelor astepta o frumusete de barbat. dar cind zic o frumusete, chiar frumusete. inalt, blond, maxim 30 de ani. pe genul corporatist indecis – nici costum, dar nici relaxat imbracat.

una dintre fete i-a deschis usa  cind eu ajunsesem in capul scarilor, ne-am salutat discret (tinarul domn s-a intors si l-am vazut ca era si foarte frumusel la fata) si acasa la mine mi-am facut tot felul de scenarii.

de ce un baiat asa frumusel merge la bordel? ar putea avea orice fata din bucuresti. m-am gindit, rapid, ca are niste nevoi mai diferite pe care prietena lui, titulara de contract, nu e dispusa sa le (satis)faca.

peste alte citeva zile m-am intilnit cu fata care-i deschisese usa frumuselului. la alimentara din colt. am venit impreuna acasa, ea cu snaks-uri, eu cu roshii, castraveti si alte acareturi de gatit pe timp de vara.

pe drum am intrebat-o.

” voi prestati ceva mai special? BDSM? Fetisism sau altceva?”

ea s-a uitat lung la mine.

“nu, dar daca-mi spui ce vrei mai exact,o sa stiu pe cine sa-ti recomand”

“curiozitatea mea era legata de frumuselul ala blond, inalt, de acum citeva zile. de ce ar apela el la bordel cind poate avea orice femeie?”

a ris trist. si brusc am vazut meseria ei din alta perspectiva.

“daca ai sti citi oameni singuri sunt…”

 

Foto cover shutterstock

prdaca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

In Romania de astazi e din ce in ce mai straniu sa zici ca faci PR/comunicare pentru ca e o meserie careia am avut grija sa nu-i facem deloc PR, ba din contra sa-i stirbim din reputatie cu perseverenta unei picaturi chinezesti.

Pentru multi oameni (chiar si din industria comunicarii sau industriile conexe care au nevoie de comunicare), PR-ul e cu scris un comunicat de presa care sa anunte ceva. In varianta super frivola si de sezon, PR e si domnisoara care sta pe tocuri si zimbeste – ajutata de un sutien push up – la intrarea unei terase de la Mamaia.

Dincolo de aceste abordari majoritare, mai exista deviatiile super periculoase tinute in umbra pentru ca… nu se face sa spui:

– publicatiile care cer bani pentru ca un comunicat de presa sa nu fie deloc modificat la aparitia lui.
– publicatiile care cer bani pentru ca jurnalistul lor sa mearga la conferinta de presa sau sa redacteze el, cu mintea lui, ceva din ce comunica domnul/doamna cu PR-ul.
– sau, aberatia extrema in Romania, agentia de presa care cere bani ca sa nu intervina pe ce comunici si sa puna stirea PR-ului, neatinsa, in fluxul de stiri, chiar si cind e vorba de un eveniment cu acoperire internationala. (asta cind agentia se ocupa cu stiri, ca de aia o cheama agentie de stiri, si-ar trebui sa produca singura content pt clientii ei, pe teren, mai ales de la evenimente cu acoperire internationala).

daca asa stau lucrurile in RO, va dati seama cit e de important cum comunici si ce comunici? Si mai ales cum te prezinti in meseria de comunicator/PR?!

La nivel international statisticile arata ca 60% dintre stirile dintr-o zi vin din agenda politica/guvernamentala, 23% vin de la companiile de PR si… 14% vin de la jurnalisti in mod direct, prin reporting, interesul lor etc.

La noi date fiind mutatiile de mai sus probabil ca procentul e mult mai mare in dreptul stirilor venite pe surse de PR si mai mic la productia proprie, jurnalistica. Avem cu siguranta o sectiune generoasa de “traducere” de pe site-uri.

In contextul asta cred ca agentiile de PR, oamenii de comunicare ar trebui sa se aseze frumos la masa si sa gindeasca o strategie si un cod de etica pentru aceasta meserie. Stiu ca exista cod de etica al meseriei, dar ar fi bine sa se si respecte. Poate chiar si un sindicat care sa gireze (si) respectarea eticii.

Sigur ca si in presa “de afara” exista obiectii despre calitatea comunicatelor de presa, dar ma indoiesc ca ei au inventat vreun echivalent al cuvintului “piarizda”, cum stiu sigur ca au promovat frumos cu studii de caz – motivationale – succese din aceasta meserie.

La ei e cu nuante despre stress-ul din munca si despre cum se pozitioneaza un comunicator, la noi e cu …nimic, pentru ca banii aia pe care-i cer publicatiile sau agentiile, pe termen lung, inseamna NIMIC in constructia unei industrii corecte. Si pentru jurnalism si pentru PR. Comunicare pina la urma.

Aici un articol despre PR si nuantele lui in termeni de influenta asupra jurnalismului obiectiv, quality (cum zicem noi, aiurea), asa cum se intimpla in alte tari, pe alte zari.

Ma intreb des in ultima vreme: daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

1755
mi-e-pofta-sa-fac-bineMi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Mi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Am o amintire speciala legata de tomograful nou de la spitalul  Grigore Alexandrescu.

Eram in masina cu Alexandra Olaru care e cunoscuta in spatiu public drept “communications manager la McDonalds”, dar care pentru mine e o prietena care stie pasiunea mea pentru povesti speciale si emotionante, care ar putea inspira lumea sa faca fapte bune.

Eram in masina ei si ma ducea, la cererea mea, in Spitalul Grigore Alexandrescu unde aflasem ca McDonalds are o casa (chiar mini hotel s-a dovedit) unde gazduiesc copiii aflati in tratamente (chimio cel mai adesea) , copii  care nu si-ar permite sa stea intr-un hotel in Bucuresti si sa vina zilnic la proceduri si pe care spitalul nu-i interneaza pentru ca nu are paturi suficiente, iar tratamentul lor ocupa citeva ore intr-o zi.

Casa Ronald se numeste locul si Alexandra ma ajuta sa intru acolo ca sa aflu povestile oamenilor.

In masina pe drum catre spital mi-a zis ca exista asemenea case Roland in mai multe locuri ale lumii si ca prin fundatia Roland McDonald si copii romani au fost gazduiti pe perioada tratamentului in spitale din strainatate. Mi-a spus specific de un caz care fusese l televizor, un copil pentru care se luptasera multi ca sa-i fie bine si stiu ca am intrebat-o din reflex:

Si-ati comunicat asta? ati anuntat pe undeva?

Iar Alexandra, care e si ea mama unei fetite, mi-a zis emotionata “nu, e important ca l-am putut ajuta. nu trebuie sa si comunicam asta”.

*

in ziua aia in vizita de la Grigore Alexandrescu, m-am plimbat prin camerele din casa Roland McDonald, am stat de vorba cu parinti care erau fericiti ca micutii lor sunt din ce in ce mai bine, dar si cu parinti ingrijorati, l-am cunoscut pe medicul Dan Enescu care are har si o mare pasiune pentru meseria sa si-am aflat despre tomograful de care aveau nevoie in spital. Tomograf care era tinta urmatoarei campanii “Mi-e pofta sa fac bine” de la McDonald’s.

Acum tomograful e montat. Au spart un perete si-au reasezat altfel o parte dintr-o sectie pentru ca tomograful era mai mare decit spatiul unde fusese amplasat vechiul aparat. E un instrument f f performant care o sa ajute mii de copii lunar pentru o diagnosticare mai buna.

Si stiti ce e frumos? E facut si cu ajutorul celor care au fost la McDonald’s si-au cumparat in perioada campaniei “Mi-e pofta sa fac bine”, sau au lasat maruntisul de la rest in cutiutele transparente de la casa. Adica e facut si cu ajutorul vostru.

Stiu ca Alexandra Olaru sau Daniel Boaje sau oricare dintre responsabilii mari McDonald’s RO nu vor spune niciodata public asta – pentru ca e precum cazul copilului de la televizor: am ajutat pentru ca am putut – dar eu stiu sigur ca ei ar fi facut tot posibilul sa duca la bun sfirsit operatiunea tomograf pentru ca promisesera ca ajuta spitalul.

Insa in numele lor, pentru ca sunt prieteni cu mine, va multumesc frumos ca lasati maruntisul in cutiile de plastic de la casele de marcat si ca participati la McHappy Day. El se transforma in fapte bune pentru copiii care au nevoie.

P.S. acesta nu este un articol publicitar, nu exista niciun contract si nicio parte financiara care sa implice acest articol. e un text despre importanta unor gesturi mici care, coordonate cu cap, se transforma in lucruri care pot schimba lumea. un text care va invita sa mai faceti si alta data gesturi mici care se transforma in fapte mari.

2082
test de sarcinaFifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Fifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Text de Cristina Popa

In viata cind nu ai o pereche, un apartinator ca sa zic asa, răsar din partea anturajului niste intrebari clasice. Sunt patru si vin ca un tavalug.

1.     Cand o sa ai si tu pe cineva?

2.     Aaa, in sfarsit! Cand te casatoresti?

3.      Mah, da mai copilariti mult, nu faci si tu un copil?

4.     Vaii, da ce copil reusit! Un fratior, o surioara?

Cam asta e setul de patru intrebari clasice pe care le auzim toti si le urâm toţi.

Cea mai nepotrivita e aia cu copilul. Pur si simplu as vrea sa va ganditi si sa nu mai puneti aceasta intrebare. Daca se poate niciodata. Sunt femei care nu pot face copii si care nu vor sa spuna ca au pierdut sarcini sau nu pot concepe. Sau pur si simplu nu vor sa faca un copil si n-au datoria sa stea sa explice asta.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a fost bucuria cea mai mare din lume. Aveam 35 de ani. Cam tarziu, a comentat gura lumii. Acum la rece va spun: multe lucruri le-am facut tarziu in viata, dar n-am regrete din cauza asta.

Nu am avut probleme medicale, doar ca am vrut sa fac acest copil cind am simtit eu, nu cind a vrut publicul telespectator.  Am sperat la gemeni sau la un baiat. Avea sa il cheme Vlad. Am facut o fata MINUNATĂ. O cheama Maria.

N-am avut cine stie ce frici in sarcina. Gravida neinfricata imi spunea ginecologul. Eram sigura ca voi livra tarii un copil viabil, sanatos.  Mi-a fost frica de nasterea naturala si am ales sa nasc prin cezarianacuanestezietotala. Nu imi pare rau nicio secunda de alegerea pe care am făcut-o.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil? Iata raspunsurile prietenelor mele.

Nu m-am temut de nimic, caci am realizat in timp si secvential ca eu diva nu voi mai putea fi aceeasi, iar el, copilul era musai sa aiba o sexy mama !!! Nu m-am gandit la nimic rau, m-am bucurat de fiecare pas facut, de fiecare cm din talie prins luna de luna la cingatoare, de multele ciocolati devorate si de momente de dragoste …asa ca pentru o gravida !!! M-am temut , totusi, ca voi pierde din splendoarea suprema a iubirii, ca dragostea va avea variabile si interpretari, că EL …ma va privi altfel si ma va dori …mai putin !!!! La inceput …m-a iubit ..putin spre deloc !!! A lasat mult loc pentru frustrari ..si angoase !!! Apoi, ca din nimic, ne-am regasit, ne-am dorit, ne-am….faurit un nou univers de dorinte !!!

***

Cea mai mare frică a mea a fost…

continuarea aici unde aflati cum una dintre prietenele lui FIFI a facut naveta cit era insarcinata si se temea sa nu nasca pe drum.

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

foto cover shutterstock

2193
all aglowlemnul in minunate obiecte de design

lemnul in minunate obiecte de design

am mai scris despre pasiunea mea pentru lemn si despre cum e important pentru mine sa locuiesc intr-o casa in care e parchet vechi (imi place mult sa merg desculta pe parchet si sa am cit mai putine covoare), cum am mai scris si despre pasiunea mea pentru mobilier vechi din lemn (acasa – cu exceptia unui stander pentru haine, nu am niciun obiect de mobilier care sa nu fie din lemn vechi, sigur restilizate unele, dar lemn vechi)

nu mai stiu daca am scris despre dragostea mea pentru oamenii care prelucreaza lemnul. mi se pare o meserie foarte masculina si … foarte sexy.

(aici poti citi despre 10 obiecte de design, din lemn, pe care o sa le vrei acasa)

cum astazi cautam ceva din lemn care sa se potriveasca intr-un anume colt al casei, am mai adaugat la colectia de fotografii reper pentru diverse proiecte citeva obiecte din lemn.

Kwon Jae Min

William Stranger

all aglow

designeri necunoscuti

3564

dati mai departe vestea: tabara pentru copii dislexici

o informatie care trebuie sa ajunga la cit mai multa lume.
pentru prima data in Romania se organizeaza o tabara pentru copiii dislexici, unde specialsiti vor lucra si se vor juca impreuna cu copiii ajutindu-i sa-si dezvolte creativitatea si exprimarea personala.
tabara este organizata de OMV (care si-a dedicat de multi ani intregul buget de CSR intru sprijinirea copiilor dislexici – ei au finantat si primele manuale pentru copiii dislexici) si Asociatia Romane pentru Copii Dislexici
Tabara se organizeaza in perioada 9 – 20 august 2014 si este impartita pe doua grupe de varsta:
• Perioada 9-14 august – clasa pregatitoare – clasa a 4-a inclusiv / grupa de varsta: 7 – 11 ani
* 20 locuri pentru copii insotiti de un parinte sau tutore legal
* 4 locuri disponibile pentru „Big Brothers” – grupa de varsta: 16 – 24 ani
• Perioada 15-20 august – clasa a 5-a – clasa a 8-a inclusiv / grupă de varsta 12 – 15 ani
* 35 locuri pentru adolescenti
* 4 locuri disponibile pentru „Big Brothers” – grupa de varsta: 16 – 24 ani
OBS. In perioada 15-20 august (in limita locurilor disponibile) pot sa se inscrie si copii mai mici, insotiti de un parinte/ tutore legal.
Termenul de inscriere este prelungit pana la data de 30 iulie 2014.
Informatiile cu privire la locatie, termenii de inscriere, coordonatori si activitati le puteti citi pe siteul:
va rog dati mai departe stirea. initiativa inseamna imens pentru moralul si dezvoltarea copiilor dislexici, dar si a familiilor lor.
1633
shutterstock_172730270100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

Nu cred ca exista cineva care sa nu-si doreasca sa lase o urma frumoasa pe lumea asta.

Invatam de acasa, de mici, ca trebuie sa construim o casa, sa plantam un copac si sa facem un copil, iar asta e o lectie despre a face ceva bun pe lumea asta.

Lectia merge mai departe cu fiecare generatie si, slava Domnului, incepem sa fim interesati si de comunitate, sa dezvoltam comunitatea si sa ingrijim spatiul public, nu doar sa construim pentru noi.

Uneori cu o idee mica se schimba lumea si in urmatoarele 2 saptamini aveti o sansa in plus sa scrieti o frumoasa pagina in istoria personala: sa arati ca va pasa de cei din jur, sa spuneti o idee care poarte lasa o urma in comunitate, poate face mai mult decit “casa-copacul-copilul”.

Puteti face asta in campania Philips pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si putem schimba impreuna viata copiilor din Romania.

Zic sa te alaturi si tu cu o idee despre cum poate fi imbunatatita viata copiilor din comunitatea ta (inscrierile se pot face pe trei piloni: „Start sanatos in viata, „Recreere prin lumina” si „Perioada de sarcina”) si s-ar putea sa fie una dintre ideile in care se vor investi 100.000 de euro ca sa prinda viata.

In 5 saptamini s-au adunat peste 400 de idei si asta inseamna ca exista peste 400 de oameni frumosi in tara asta care nu se gindesc doar la ei si ca mai avem o speranta de mai bine.

Printre idei e un brad de Craciun din led-uri care sa fie alimentate cu efortul facut de oameni la pedalat pe biciclete (imaginati-va distractia asta intr-un loc unde nu exista nici macar curent electric, iar copiii nu au vazut in viata lor un brad luminat. Asta e magie care e pentru o viata in mintea cuiva)

Mai e o idee simpatica despre un aparat de epilat pentru gravide (care se misca greu in ultimele luni de sarcina), cum mai sunt idei despre iluminarea parcurilor din diverse orase sau de crearea unor saloane cu recreere prin lumina in spitalele de copii.

 

Stiti ce e minunat la Campania asta? Ca nu e nevoie sa faci bugete, sa completezi tabele; spui ideea care crezi ca ar putea imbunatati viata copiilor din comunitatea ta pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si ai sanse foarte mari sa se transforme in realitate.

Pina pe 3 august poti face asta.

Ajuta-i pe ceilalti ca sa te ajuti pe tine si, mai ales, ca sa-i ajuti pe copiii tai, nascuti sau nenascuti inca.

foto shutterstock

1846
books3ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

in cea mai recenta carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Doi domni din Bruxelles, sunt 6 povestiri despre vietile imaginare pe care oamenii le duc cu ei, despre iubirile invizibile ascunse de ochii lumii, ba chiar si de ochii beneficiarului intru iubire.

una dintre povestirile mele preferate e cea care da titlu cartii – Doi domni din Bruxelles.

e povestea a doi barbati gay care-si unesc destinele in spatele unei biserici in timp ce in fata altarului isi spune juraminte o familie heterosexuala.

cum gay-ii sunt instariti incep sa o ajute anonim pe femeia din cuplul care s-a casatorit in acelasi timp cu ei. femeia e inselata de sot, are copii, o viata grea, cei doi barbati merg anonim la botezurile copiilor, sunt martori de la distanta ai evolutiei (involutie de fapt) familiei care s-a casatorit in aceeasi zi cu ei.

si-o urmeaza cu cadouri anonime sau ambalate in justificari de genul”va aflati pe o lista a primariei pentru cadouri” ca sa-i faca viata mai usoara. pina cind, atunci cind mor, ii lasa prin testament intreaga lor avere.

si-aici intervine drama femeii. pentru ca nu stie sa le explice rudelor de ce a fost ajutata. si-alege cea mai usoara cale, care sa satisfaca ego-ul ei si al celor din jur.

*
imi place mult povestea asta pentru ca vorbeste despre cum, uneori, noi oamenii, chiar si cind primim ceva din bunavointa si intelegerea celorlalti, fara nici cel mai mic interes din partea lor, ne gindim ca e cumva meritul propriei persoane – ca poate cel care face darul e indragostit pe ascuns sau poate are un interes pe care si-l urmeaza in pasi mici.

si vedem intimplarea prin propriul ego ratind de fapt bucuria unei fapte bune care e ca o rasplata pentru o asociere emotionala care a insemnat ceva pt cel care face darul sau e pur si simplu o fapta buna.

si asa, ratam sansa unei libertati a sufletului.

***
si celelalte povesti din carte sunt frumoase si-mi mai place una foarte mult: despre alegeri si despre cum judecam in dreptul altora sperind ca le va fi mai bine. se numeste Copilul Fantoma.

***
Cei doi domni din Bruxelles – Eric Emmanuel Schmitt a aparut in colectia Humanitas Fiction. Are 230 de pagini, fix cit pentru o lectura de o zi la plaja:)

2126
1555655_711353558883809_829452663_nFIFI & THE CITY: Opriti timpul. Mic tratat de management.

FIFI & THE CITY: Opriti timpul. Mic tratat de management.

text de Cristina Popa (FIFI)

In teorie, lucrurile sunt simple. Timpul este perfect egal pentru toată lumea, toți ne naștem cu ziua de 24 de ore.

In practica insa lucrurile se complica. Percepem si folosim diferit. Timpul.

Umoristic vorbind: Timpul este acea unitate de măsura dintre somn si serviciu , cafeaua din zori si cina pe fuga , concediu si leafa.

Sunt oameni care traiesc exploziv, incandescendent, continuu. Ei trateaza fiecare clipa ca pe darul suprem. Altii pur si simplu isi bat joc de clipe. Ale lor si ale altora.

Daca ar fi sa facem un top al celor mai mari minciuni si scuze din toate timpurile, faimoasa formula: n-am timp ar fi pe primele pozitii. Cati avem totusi tupeul sa spunem: bai, n-am chef de mutra ta. Dispari. Eu nu stiu niciunul. Toti cuvantam simplu, ipocrit: iarta-ma dar nu am timp. (Nu-s io de vina ca nu vreau sa te vad. In boxa acuzatilor intra agendele astea penibile care nu iti gasesc si tie un loc….)

Am cunoscut pe cineva care avea o viata super plina. Muncea enorm, nu-i ajungea timpul niciodata. Se plangea mereu ca ziua are prea putine ore. Intilniri peste intilniri, stres non stop, vrie. Pina intr-o zi cind a venit infarctul. Ce sa vezi? Neprogramat. Nu-l trecuse in vreun calendar, nici secretara nu il anuntase prin planing. (O superficiala.) Si inima …si inima i s-a oprit. A stat o vreme. Ea in repaos. El in coma. Cand si-a revenit dupa multe ceasuri era altul. Din clipa aia a inteles ca stresul nu poate fi legat de timp, ca timpul doar noi il ingradim. Ii dam valoare sau nu. S-a mai relaxat, se bucura de momente si de intuitie. Are un ceas super scump si cel putin un prieten in plus. Ceasul e acum pe post de bijuterie ca sa nu zic bibelou.

Pina de curand eram regina intirzierilor. Alergam de nebuna si tot intarziam la fiecare intilnire. Dada, eu priceputa in desfasuratoare, de profesie producator ( calcule la minut si secunda) eram mereu depasita de timp, fuga intre intilniri, redactie, familie si prieteni imi daduse peste cap tot minutarul. Intr-o zi am realizat ca nu mai apreciam de fapt corect ziua. Daca spuneam ca ajung in jumatate de ora, ajungeam intr-un ceas. Am reglat aceste intrizieri prin disciplina si ambitie de a nu lasa pe nimeni sa ma astepte. Cineva mi-a spus: daca tu intirzii ti se pare ceva firesc, daca eu nu ajung…oooo, otravesti fantanile!

Sa va spun un secret: Pentru mine timpul este cel mai frumos dar pe care cineva poate sa mi-l faca cineva. Sa iti smulgi ore sau zile din viata ta si sa mi le dai mie face cat cel mai grozav inel cu cea mai scumpa piatra. Pentru ca minutele acelea sunt de maxima audienta. Cum spunem noi in televiziune: minute de aur. Varfuri de rating.

Si daca tot vorbim de varfuri sa atingem subiectul nostru preferat: dragostea.

(continuarea povestirii la Fifi pe blog)


*
FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

1801
Jake and Joseph Fiennescelebritati in dublu exemplar – 7 gemeni faimosi

celebritati in dublu exemplar – 7 gemeni faimosi

sunt celebritati iubite de multa lume care au si dubluri, si nu e vorba de cei care-i ajuta la cascadorii, ci de fratii gemeni.

iata citeva fotografii cu gemeni faimosi. de unde se vede treaba ca unii au ceva care sa-i faca celebrii si altii nu, chiar si cind esti in aceeasi familie. plus ca unii-s mai frumosi si… altii nu.

 

Hunter si Scarlett Johanssen

 

Joy si Eva Green

 

Michael si Ashton Kutcher

 

Patricia si Gisele Budchen

 

Rachel si Keifer Sutherland

 

Jake si Joseph Fiennes

 

Paul si Vin Diesel

2393
shutterstock_197145629intilniri nepretuite part 7: despartirile

intilniri nepretuite part 7: despartirile

daca despartirile din iubire – alea cind un cuplu se transforma in doua cunostinte – ar fi precum despartirile de dupa o intilnire la o cafea…

*

literatura si cinematografia – din considerente de audienta, de captare a atentiei – descriu iubiri cu dramatism: el se lupta pentru a o avea pe ea (in fata opiniei publice, a neamurilor sau a propriei ei opinii), ea se lupta  pentru a-l avea pe el (cu amantele lui, cu distantele dintre ei – la propriu sau la figurat)

nimeni n-ar citi o povestire sau nu s-ar uita la un film care nu are si conflict dramatic, care vorbeste tot timpul despre linistea dintr-un cuplu, despre cum nu se cearta pentru nimic, despre cum fiecare cedeaza cite ceva pentru a merge impreuna intr-o directie.

asa se face ca oamenii (mai ales femeile) sunt atrase – precum e pilitura de fier  de magnet – de iubiri ca un rollercoaster: cind in culmea fericirii, cind in fundul iadului. si se lupta, se lupta, se lupta.

nu mai vorbesc de cintece aflate in topuri unde aceasta iubire rollercoaster e must have-ul sezonului care dureaza o viata – Pink si Try sunt cireasa de pe tortul care invata femeile ca trebuie sa fie mai intii date cu capul de pereti (emotional vorbind, desi uneori ele accepta si peretii casei) ca apoi sa aiba sens gustul unei victorii in iubire.

cind influenta aceasta a culturii pop se intilneste si cu nevoia de posesiune si de stabilitate a femeilor se creeaza haosul.

*

am o prietena care crede ca orice iubire care nu e “rollercoaster” e plictisitoare. ma rog, nu iubirea e plictisitoare pentru ca nu apuca sa vada /simta iubirea , ci doar pe protagonistul ei; daca domnul nu o chinuie emotional, nu produce niste tensiuni, nu se afla macar intr-un mic conflict cu ea, il considera plictisitor. ea zice “pampalau” si pufneste pe nari fumul de la tigarile slim preferate.

acum doua saptamini cuplul in care se afla s-a transformat in doua cunostinte dupa o relatie de citiva ani in care toata gasca noastra a avut parte de un intreg parc de distractii din partea lor, nu doar de un roller coaster.

la rugamintea prietenilor, eu am fost trimisa la “interventie”, adica sa-i explic femeii ca ar fi bine sa nu mai caute intrarea in parcul asta si sa mearga pe un alt drum.

nu impartim aceeasi imagine despre ceea ce inseamna iubirea. si nici nevoile noastre emotionale nu sunt asemanatoare, asa ca tot ce am putut face a fost sa  cumpar o sticla de cognac  Laubade si sa ma duc la ea acasa cu un speech gindit pe drum:

“stiu un cintecel care pentru toata lumea e o lacrima si-un suspin, o oda a despartirii, e esenta tristetii si durerii intr-o despartire. ei bine, pentru mine cintecelul asta e un stimulent bun in momentele in care caut o structura narativa si-l vad foarte pozitiv. pentru ca linia lui melodica de la refren mi se pare ca are o bolta , ca urca inspre ceva pozitiv, desi versurile zic cu totul altceva.”

si-a aprins o tigara, avea gesturi plictisite. stia ca sunt trimisa acolo la “interventie” asa ca astepta sa termin ca sa-si spuna ea of-ul, nu sa ma asculte cu prostiile mele legate de cintecele.

“daca am invata sa vedem iubirile ca niste intilniri ca la o cafea, adica o durata limitata de timp , pentru ca orice inceput are si un sfirsit, am putea sa ne bucuram mai mult si mai bine de ceea ce ni se intimpla. am impartasi mai pasnic lucrurile din viata noastra, n-am mai avea obsesia posesiunii pentru viata celuilalt (deci nici gelozie) si n-am mai pune presiune pe nimic. cit e sa fie, o sa fie.

iar despartirile ar fi pasnice, exact asa cum te desparti de un prieten cu care ai petrecut o dupa amiaza intr-o cafenea povestindu-va vietile in timp ce descopereati ca aveti ceva lucruri in comun, dar si altele in care nu semanati. in felul asta iubirile noastre ar fi, fiecare in parte, o intilnire nepretuita.”

dupa care am desfacut sticla de cognac, ne-am pus putin in cafelele pe care le aveam pe masa si am inceput sa-i povestesc teoria despre cum ne strica la cap cultura pop (si literatura, si cinematografia) in aspiratiile catre cea mai cea dintre iubiri.

habar n-am de ce nu mi-a tinut nicio prelegere despre fostul si nici de ce n-a protestat la cele pe care i le spuneam.

citeva zile mai tirziu mi-a dat un sms: “am ajuns la jumatatea sticlei de cognac:) e bun si cu inghetata, nu doar cu cafea”

*

Am cumparat cognac-ul Laubade de la Comtesse Du Barry de linga Ateneu. un magazin ca o bijuterie, cu bauturi care mai de care mai fine si mai sofisticate. pentru posesorii de MasterCard premium, orice achizitie din acest magazin vine cu o reducere simpatica.

Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).

E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.

2345
femei sec 20Ladies in the City

Ladies in the City

text de Noemi Meilman

Ieri mi-am amintit cum am descoperit-o pe Cristina Bazavan. Se intampla prin anul 2005 si primele articole citite au fost cele de mai jos:

http://atelier.liternet.ro/articol/1203/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-I-Charlotte.html

http://atelier.liternet.ro/articol/1222/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-II-Samantha.html

http://atelier.liternet.ro/articol/1280/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-III-Miranda.html

http://atelier.liternet.ro/articol/1335/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-IV-Carrie.html

Imi placeau atat de mult, incat le printam (da, cred ca am printat cat un pui de cires, dar m-am revansat ulterior) si le citeam acasa, in weekend, la cafeaua de dimineata.

Cum mi-am amintit de aceste materiale? Pentru ca am inceput sa schitez cateva personaje de secol 20 pe care le admir si in joaca le-am gasit cate un corespondent feminin contemporan si pe deasupra si din cercul meu de prietene si amice. Si asa, draga Cristina si dragele si dragii mei, faceti cunostinta cu doamnele din Bucurestii  secolului 21:

Ada Teslaru – o Gertrude Stein de secol 21.

Ana Morodan, Marchesa Casati in anii de inceput. Ana, ai grija cu instalatiile electrice.

Cristina Bazavan – un melanj de Simone de Beauvoir, Francoise Sagan si Gertrude Stein.

Cristina Mazilu (Mazilique) – o Julia Child mult mai cool.

Cristina Pop, (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) – Doamna Margareta Paslaru (asa cum si-a ales sa fie intr-unul dintre primele proiecte ERC) si as mai spune si ½ Isabella Blow.

Ioana Chira (Harper’s BAZAAR), un amestec de Gertrude Stein si Peggy Guggenheim.

Ioana Dumitrescu (109), un melanj de Brooke Astor si Diana Vreeland.

Ioana Ulmeanu (Elle), un melanj de Gertrude Stein si Isabella Blow

Irina Milenkovici, o Peggy Guggenheim la New-York si in Venetia.

Lil Bulgac (Harper’s BAZAAR), o combinatie perfecta intre Dorian Leigh si Dovima.

Lili Misaila (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) in Renee Perle si Isabella Blow.

Mihaela Muresanu (Artmark), o Peggy Guggenheim interbelica

Mirela Bucovicean, un melanj de Gloria Guinness si Bianca Jagger

Miruna Micsan, o Loulou de La Falaise

Smaranda Vornicu, o Julia Child mult mai mucalita.

Vicki Nicola (vickipedia.ro), O Diana Vreeland autentica.

In cazul in care nu cunoasteti aceste personaje nascute in Romania si nu vizualizati asocierea mea cu cele de secol 20, ei bine, nu le-am ales pentru ca seamana fizic (desi in unele cazuri asemanarea este si fizica), ci pentru ceea ce fac ele: scriu superb, descopera talente autohtone in literatura, poezie, muzica, teatru, film, pictura, fotografie, tineri designeri si sunt femei foarte speciale.

Micul meu serial va continua. Stati aproape, hidratati-va si sa fiti bine.

Surse de inspiratie foto: http://the100.ru, http://culturalcat.com, http://www.sanfranciscosentinel.com, http://www.amazon.com, http://magicsurrounds.blogspot.ro, http://www.huffingtonpost.com, http://nycdauphine.com, http://decadentoldbitches.blogspot.ro, http://enchantedvintageclothing.com, http://theredlist.com, http://aritmodeboogie.blogspot.ro, http://chicspotting.wordpress.com, http://gloria-guinness.tumblr.com, http://www.eroiiromanieichic.ro, http://www.behindballet.com

***

Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe

5524
shutterstock_165632300FIFI & THE CITY: Breaking news and breaking heart

FIFI & THE CITY: Breaking news and breaking heart

text de Cristina Popa (FIFI)

De multe ori sunt intrebata de ce nu dam stiri pozitive la televizor. Le dam zi de zi, dar lumea nu le tine minte. Pentru ca lumea nu e invatata cu binele. Va spun direct: rar o stire cu final fericit nu face punctele de rating pe care le face un circ. Publicul vrea sa vada ca si bogatii plang, au rate neplatite si amante neconsolate care se revolta la ore de maxima audienta.

Peste povestile normale trecem cu lejeritate. Nu le mai acordam atentie. Ca sa fiu sincera: ne cam plictisesc.

La 40 de ani am un grup restrans de prietene. Una mai faina ca alta. Femei puternice cu super cariere. Unele maritate, altele in vesnice cautari dupa barbatul ideal. Relatiile noastre cu domnii sunt la extreme: clare sau super complicate.

Intilnirile cu fetele sunt intr-un fel. Ne lucesc ochii cind vorbim despre hainepantofibijuterii. Nu dezbatem retete, pentru ca nu ne pasioneaza asta cu gatitul. Cel mult apare in discutie o salata ratacita in frigidere si neaparat dietetica. Ne preocupa abonamentele la sala, cardurile de reduceri si biletele la concerte.

De cele mai multe ori insa, discutam despre EI. Ai nostri sau ai altora. Cine cu cine si de ce si mai ales astianusepotrivescnuosareziste si decenudivorteaza???

Concluzia e simpla: in zilele noastre oamenii alearga dupa doua lucruri: bani si dragoste. Banii se mai fac, dar iubirea nu prea e de gasit. Disperarea isi spune cuvantul de multe ori. Vorba unei prietene dragi: vreau si eu sa ma bag intr-o relatie si nu stiu in a cui.

Breaking newsul intalnirilor noastre e cind x s-a indragostit de y. Si cu cat idila e mai furtunoasa, cu atat dezbaterile sunt mai lungi. Pentru ca fiecare tanjeste dupa viata vie. Fierbinte.

Pasiunea, senzationalul, agitatia, complicatiile, certurile, viteza, standardele.

Punct cu punct, vietile noastre sunt intr-un permanent breaking news care din pacate de multe ori se transforma intr-un breaking heart.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

3357
shutterstock_146428451Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

text de Doru Iftime

Ieri mi-am însoțit pentru prima dată fiul la o partidă de fotbal pe maidan. Mă rog,  e un teren de fotbal „amenajat” în Parcul Tei. Amenajat e în ghilimele pentru că gardul de sârmă împletită care împrejmuiește perimetrul e ferfeniță, iar mocheta e plină de nisipul adus de vânt de la locul de joacă din apropiere – nu vrei să cazi pe covorul ăsta de glaspapir. Cum s-ar zice, la un moment dat omul a sfințit locul (cu sau fără trafalet), amenajând un teren de fotbal, dar, într-un cartier unde sârma din gard se vinde la fier vechi, sfințirea nu poate fi veșnică.

Însă nu despre cele sfinte vreau să vă povestesc, ci despre fotbal și despre armonizarea uneori imposibilă dintre ceea ce ne dorim noi, părinții, pentru copiii noștri, și ce-și doresc ei. Dacă vorbim de sporturi, mi-ar fi plăcut ca Damian, fiul meu, să facă baschet, tenis, înot, karting. Ce sporturi a ales el? Karate și fotbal. Cu accent ascuțit – și recent – pe fotbal. Nu m-am împăcat ușor cu ideea, deși, puști fiind, am rupt nenumărate perechi de încălțări alergând după mingi de plastic care nici măcar rotunde nu erau. După ce mi-am înscris băiatul la fotbal, infatuarea a început să-mi dea târcoale și, asemenea părinților cu care am ajuns să împart băncile de pe marginea terenului la antrenamente, îmi ziceam că Damian al meu ar putea fi într-o zi un Messi, sau un Hagi, ori un Chivu fiindcă, nu-i așa, pasiunea unui copil poate mișca munții, cu adulți cu tot.

Însă fiul meu e modest: nu aleargă prea mult, așa că inițial și-a găsit un loc în apărare și s-a făcut remarcat ca fundaș. Pe urmă, fiindcă și acest efort părea prea mare, a zis că vrea să fie portar. La antrenamente a început să stea în poartă chiar și la jocurile la porți mici, unde nu e nevoie de portar. Cum tot ce-mi doresc eu de la sport, indiferent care, e ca Damian să facă mișcare, am început să fiu nemulțumit. Care e farmecul fotbalului dacă nu joci mingea, dacă nu dai gol? Mi-am exprimat nedumerirea în câteva rânduri, dar n-am insistat.

Într-o seară a venit acasă supărat că a rămas fără mănușile de portar pe care i le dăruise un tovarăș de joacă. Îi toleram dorința de a fi portar sperând să fie o toană, dar nu-l încurajam, de aceea nu i-am cumpărat echipament de portar când mi-a cerut-o. Însă, în seara aceea, amărăciunea sinceră a copilului m-a răscolit. Cu prima ocazie, i-am luat mănuși de portar.

Ieri, pe maidan, le purta cu mândrie. Jucam cu băieți mai mari, cu vârste între 12 și 16 ani (Damian are opt). Nu-i cunoșteam, îi vedeam pentru prima oară. În timpul meciului, unii l-au întrebat pe Damian la ce echipă joacă; apoi i-am auzit pe cei mai măricei lăudându-i în câteva rânduri intervențiile.

După ce meciul s-a terminat, ne îndreptam spre ieșirea din parc. Doi dintre băieți ne depășesc. „Aperi foarte bine!”, îi zice în treacăt, lui Damian, unul dintre ei. E blond, n-are mai mult de 13-14 ani, și poartă un tricou negru prea mare. Remarc că e portarul echipei adverse. Brusc, simt cum mă umflu în pene. Vorbele acelea admirative, aruncate peste umăr de un puști pe care abia îl cunoscusem, mă fac să fiu mândru de copilul meu. Sunt mândru pentru că e un portar bun, dar îi admir în special perseverența. Într-un mod oarecum discret, chiar subversiv, Damian a pus piciorul în prag. Când n-am vrut să-i iau mănuși de portar, s-a descurcat făcând rost de o pereche de la un prieten; s-a încăpățânat să stea în poartă chiar și după ce i-am reproșat că nu vrea să alerge și că ăsta e, de fapt, motivul pentru care vrea să fie portar. Azi, tenacitatea lui e răsplătită. Tovarășii de joc îl apreciază, însă asta e o victorie măruntă în comparație cu faptul că a câștigat lupta cu una dintre prejudecățile tatălui său.

N-are importanță ce ne dorim noi, părinții; nu contează ce-mi doresc eu, ce frustrări mă încearcă sau ce vise nerealizate vreau să împlinesc prin copiii mei. La urma urmei, toți ne dorim să facem ce ne place și să fim apreciați de ceilalți pentru asta. Nu știu dacă Damian va fi următorul Edwin van Der Saar, Peter Schmeichel, Gianluigi Buffon sau Dino Zoff, dar știu sigur că va lupta cu pasiune pentru ceea ce-i place.

*

Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover :shutterstock

2533
autograf simona halepautograful Simonei Halep

autograful Simonei Halep

Una dintre cele mai frumoase imagini de la BRD Bucharest Open, cu tot cu Simona Halep in cadru, a fost departe de camerele de luat vederi.
In aceste doua fotografii sunt cozile de copii care stateau sa ia autografe la finalul meciului care a desemnat-o pe Simona Halep cistigatoare.


Dupa festivitatea de premiere, Simona a dat un interviu apoi a inceput sa semneze autografe. Rind pe rind, pentru fiecare dintre copii (mai mici sau foarte adulti).

Dupa primele 5 minute (cam cind a fost facuta fotografia), tribunele se golisera. Dupa 20 de minute, nu mai erau decit cozile pentru autografe, mai subtire pe partea din spatele scaunului de arbitraj (unde acorda autografe), dar foarte mare inghesuiala pe partea cealalta unde Simona nu ajunsese inca.

Fiecare dintre cei care primeau semnatura pe minge, caiet, pancardele cu “hai Simona” sau se fotografiau cu ea (caci era super deschisa la orice idee de selfie), pleca fericit din rind si parasea arena.

Dupa o ora cind a terminat de semnat autografe pentru toti cei care asteptasera la rind, arena era goala, iar CAMPIOANA TURNEULUI CARE TOCMAI SE INCHEIASE n-a mai plecat in uralele multimii pentru ca nu mai era multimea acolo sa o aplaude.
A plecat insa zimbind catre conferinta de presa, unde a fost din nou foarte volubila si cu atentie reala pentru fiecare om care ii adresa o intrebare sau o rugaminte.

Mi s-a parut minunata imaginea asta, cum a plecat din arena goala dupa ce ii facuse sa zimbeasca pe spectatori nu doar in grup cu punctele pe care le cistigase pe teren, ci si fata in fata pentru cei care si-au dorit sa dea mina cu ea si sa o felicite. O imagine care vorbeste despre o tinara care nu-si face meseria pentru show sau pentru bani, ci de placere.
Mi-ar fi placut insa sa iasa de pe teren in super urale, iar televiziunea sa mai fi fost acolo 🙂
*

Cu o zi inainte, dupa semifinala, am vazut-o pe Simona Halep la o intilnire privata a unuia dintre sponsorii turneului, Xerox. Era la o ora si jumatate distanta de la terminarea meciului, trecuse prin multe autografe pentru copiii de pe teren, apoi prin conferinta de presa si venise sa salute sponsorul si prietenii sponsorului.

M-am uitat la ea cu maxima atentie la sesiunea de autografe. Era evident ca e obosita, dar a acordat atentie reala, cu bucurie si curiozitate, pentru fiecare dintre oamenii pe care-I intilnea. A zimbit sincer si a multumit din inima pentru fiecare dintre complimentele sau urarile de succes pe care le primea. Si veneau in sir, la citeva zeci de secunde distanta.

Parea ca se incarca din bucuria oamenilor si ca prin fiecare autograf pe care-l da, ea multumeste cu o reverenta eleganta celor care o sustin. Nu era supunere in atitudinea de acolo, era un amestec minunat de placere cu familiar, cu datorie, cu bucurie.

De-a lungul anilor, am vazut zeci de sesiuni de autografe ale multor vedete , unele cu o notorietate mondiala mult mai mare decit a Simonei Halep, dar n-am vazut pe nimeni care sa se simta atit de bine in prezenta celorlalti si se bucure curat, inocent, fara ego, ca da autografe.

Cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, oameni MARI (cu cariere importante) zimbind ca niste copii in timp ce stau la coada la un autograf sau dupa ce-i tineau autograful in mina.
*
Simbata, dupa ce am plecat de la intilnirea Xerox cu Simona Halep, ma gindeam ca fata asta are asa o energie frumoasa si e un om atit de educat si de bun incit o sa ajunga mult mai departe de locul 3 in clasamentul WTA.

Si-ar putea fi unul dintre liderii/idolii de care au nevoie romanii (de fapt, orice popor) ca sa mearga frumos inainte.

Duminica , dupa ce am vazut din nou atentia pe care o acorda fiecarui om care ii cerea un autograf (de parca ar fi fost un punct pe care-l are de jucat intr-un meci) si rabdarea cu care a dat autografe o ora intreaga, m-am gindit ca e mai mult de atit.

Am gasit un interviu al antrenorului ei Wim Fissette care spune ca “E o formă de a-şi încărca bateriile, după fiecare turneu simte nevoia să vină acasă” ; mi-am adus aminte ca tenisul e un sport in care singuratatea e parte din joc si-am realizat ca asa cum avem noi , romanii, mai mult ca niciodata nevoie de un idol curat, frumos, educat si ea are nevoie de “acasa” – de oamenii care o iubesc neconditionat pentru ca e de-a lor.

Ar fi frumos sa tinem bine minte asta.

multumesc frumos Xerox Romania pentru aceasta bucurie de intilnire si de experienta.

4461
jurnalismcum se schimba stirea cind guverneaza banul

cum se schimba stirea cind guverneaza banul

pe vremea cind BBC isi trimitea la Bucuresti unii dintre cei mai importanti traineri de jurnalism ca sa-i invete pe romani cum sa scrie stiri si, mai ales, cum sa faca “reporting” (noi n-aveam cultura media pentru ca veneam din comunism unde se scria dupa dictare prin ziare… ma rog, n-am avansat prea mult), pe vremea aceea, la un curs, Mike Ormsby m-a apostrofat pentru un titlul de stire care vorbea despre o posibilitate, nu o certitudine.

stirea mea era despre posibilitatea ca pretul piinii sa creasca in urma unei decizii aflate in ziua respectiva in Parlament.
Mike mi-a zis ca nu poti sa dai o stire cu “s-ar putea ca lumea sa se sfirseasca”, asta nu e stire.
imi aduc aminte ca am ripostat rapid cu “lumea nu stim sa se fi sfirsit pina acum, dar piinea s-a scumpit de citeva ori in ultimii ani”

el s-a incruntat si mi-a replicat “sunt sigur ca ai inteles principiul despre care vorbesc: stirile sunt despre certitudini si fapte. nu despre posibilitati. iar titlul trebuie sa contina esenta stirii sa inteleg din prima, in putine cuvinte, despre ce e vorba.”

***
imi aduc aminte de conversatia asta de fiecare data cind deschid un site, oricare site;

astazi nu mai avem stiri despre ceva, titlurile stirilor nu mai contin informatia de baza. tot ceea ce prezentam in prima pagina/shapou/titlu e o forma de reclama pentru stire, un fel de teasing ca sa ti trezeasca curiozitatea sa dai click si sa creasca numarul de vizualizari care vor aduce bani departamentului de vinzari si implicit redactiei/redactorilor.

cu titluri/shapouri ca astea n-as fi trecut clasa la Mike Ormsby, dar aceasta schimbare arata cit de mult e influentat contentul de vinzari.

la noi, pentru ca nu e un trend international (afara site-urile serioase au titluri din care intelegi lucruri).

iata un exemplu copiat la intimplare dintr-un site


*

numai ca e un cerc vicios foarte foarte periculos.

dincolo de faptul ca cititorul nu afla nimic din prima pagina a unui site ( ci e trimis mereu catre o alta pagina cu un teasing demn de un copywriter incepator, adica pierde timp), prin frecventa utilizare a unei asemenea tehnici de scriere/producere de content se formeaza o obisnuita care are niste efecte extrem de dubioase.

copiii care invata acum jurnalismul nu mai stiu sa scrie ceva care sa aiba si continut (nu mai vorbesc ca nu isi pun problema sa dea trei telefoane ca sa intrebe ceva direct la sursa, pentru ei sursa suprema e Google). copiii care invata acum jurnalismul insira cuvinte unul dupa altul fara nicio informatie.

si gratios termina continutul cu o intrebare “vrei si tu?”/ “poti si tu?” etc pentru ca asta e modelul pe care-l vad.

mi s-a intimplat de 3 ori in ultima luna cu studenti constiinciosi de la Jurnalism acest parcurs: google (fara telefon), content, insiruire fara rost de vorbe, mai degraba teasing decit content.

*
iata efectele triste ale schimbarii abordarii unei stiri cind guverneaza banul/ nr de vizualizari.
si nu vorbesc aici de schimbarile intr-o stire cind guverneaza banul politic pentru ca daca intru in asa ceva o sa vreau sa plec din tara.

1957
recordajuta la doborirea unui record mondial

ajuta la doborirea unui record mondial

undeva in lumea asta, sunt oameni care chiar in acest moment se lupta cu limitele lor. sa faca primii pasi dupa un accident, sau primii pasi in viata, sa invete ceva ce credeau ca nu pot invata, sa spuna DA sau NU in situatii controversate, sa vorbeasca in public, sa… orice. sunt milioane de variante.

undeva in bucuresti (pe mosilor) si undeva in timisoara, doi tineri vorbesc la telefon de putin peste 26 de ore si sunt pe drumul unui record mondial, inregistrat de Guinness Records: cea mai lunga convorbire telefonica din lume. 54 de ore
ii puteti vedea live aici

ii stiti din reclama Vodafone, Andreea Dragoi (din Timisoara, 26 de ani) si Alin Popa (Bucuresti, 30 de ani) cei care spuneau ca vorbesc mult la telefon intre ei. amindoi sunt actori si sunt impreuna din 2009 si in momentul asta duc greul cu limitele lor.

mai au inca cel putin 28 de ore de vorbit la telefon ca sa depaseasca recordul si, desi noi nu facem niciun efort special, am putea sa-i ajutam sa faca acest record, sa fim parte din bucuria lor.

cum?
in asemenea momente cel mai mult conteaza mentalul si nimic nu iti da aripi mai mari decit sa stii ca sunt zeci de oameni care te incurajeaza.
asa ca va rog foarte frumos sa le transmiteti mesaje de incurajare sau sa le propuneti subiecte de discutie.

regulamentul guinness zice ca nu au voie sa se opreasca decit cite 5 min la fiecare ora, ca daca tac mai mult de 10 secunde consecutive pierd competitia si ca sunt acceptate propuneri de subiecte de la audienta.

deci, va imaginati ca dupa 26 de ore de vorbit non stop, e posibil sa nu mai aiba subiecte care sa-i tina alerti, asa ca va rog tare sa-i ajutam cu comentarii aici

Alin si Andreea primesc in timp real mesajele pe ecranele amplasate in magazinele Vodafone din Bucuresti si Timisoara, acolo unde are loc recordul.

asa ca bafta Alin si Andreea sunteti la jumatatea drumului, o sa reusiti sunt sigura.
si pentru restul lumii, hai cu propuneri smart de discutii pentru acesti doi tineri simpatici.
nu exista campion care sa fi reusit singur, toti au nevoie de o echipa alaturi. hai sa fim noi sustinatorii pentru tinerii astia care acum au nevoie de un boost de energie…

(P)

1954
movie-soccer-balldaca semifinalistele CM de fotbal s-ar fi intilnit intr-un campionat de… film

daca semifinalistele CM de fotbal s-ar fi intilnit intr-un campionat de… film

daca semifinalistele campionatului mondial de fotbal 2014 s-ar fi intilnit intr-un campionat de filme, lucrurile ar fi fost foarte simpatice.

intre Argentina si Olanda lucrurile nu sunt deloc usor de transat.

desi o tara saraca si cu o cinematografie care nu pare, la prima vedere, ca iese des dintre granitele tarii, Argentina are doua Oscaruri pentru film strain si mai multe nominalizari.
Oscarurile sunt pentru El secreto de sus ojos – 2009 (regia Juan Jose Campanella) si La historia oficial – 1985 (regia Luis Puenzo). in cultura urbana, primul gind cinematografic despre argentina e interpretarea Madonnei din filmul Evita cu, desigur, Don’t cry for me Argentina, ceea ce inseamna o notorietate greu de batut, chiar daca (sau datorita faptului ca) filmul nu a fost regizat sau produs de catre argentinieni. Evita a aparut in 1996, a fost regizat de Alan Parker si scris in colaborare cu unul dintre cei mai mari regizori si producatori americani, Oliver Stone.

Olandezii ii au in istoria cinematografiei mondiale pe regizorul Paul Verhoeven (domnul cu Robocop, Total recall, Basic Instinct si 9 nominalizari la Oscar), Theo Van Gogh (un regizor care a fost omorit in urma cu citiva ani), dar si pe mai putin cunoscutul Mike van Diem care in 1998 a cistigat Oscarul pentru cel mai bun film strain cu filmul Character.

***
in semifinala 2, Brazilia – Germania incepem sa respiram adinc si sa ne dam seama ca lumea e mult mai frumoasa in afara terenului de fotbal( sper sa citeasca si microbistii asta:) )

Brazilienii au citeva filme care te lasa cu respiratia taiata. Cidade de Deus al lui Fernando Meirelles e poate cel mai impresionant si, daca nu l-ati vazut, va rog tare tare tare sa-l vedeti.

pe lista filmelor braziliene care au depasit granitele tarii se mai afla O Quatrilho, O Que E Isso Companheiro? (Four Days in September) si Central Station, ambele cu nominalizari la Oscar.

Nemtii fac mult bine cinematografiei mondiale cu Festivalul de film de la Berlin unde isi gasesc locul productiile independente care altfel ar ajunge cu greu in ochii distribuitorilor mari. Dar dincolo de asta, cinematografia germana are si ea citeva perle ale coroanei.
Primul care-mi vine in minte e Metropolis-ul lui Fritz Lang – unul dintre cele mai spectaculoase filme mute (a fost facut in 1927), mai aproape de noi si mai cunoscute sunt insa “The life of others”, “Run Lola Run”, “Good Bye, Lenin”, Downfall etc.

*

daca va spun ca argentinienii il au pe Jorge Luis Borges, va dati seama cam cit de grea ar fi competitia in literatura? (ne distram cu ea miine)

puteti citi aici cum ar fi fost competitia cu aceleasi semifinaliste in cadrul campionatului mondial de… dans

1755
philips luminaai o idee de viitor? sunt 100.000 de euro care asteapta sa fie cheltuiti pentru ea

ai o idee de viitor? sunt 100.000 de euro care asteapta sa fie cheltuiti pentru ea

vrei o viata mai buna pentru tine si pentru copii tai. de asta muncesti mai mult decit ti-ai dori si , uneori, decit ti se pare ca poti . de asta faci eforturi in multe directii.

citeodata insa ti se pare ca ai facut tot ce tinea de tine (ai platit impozite, ai fost un cetatean corect) si te lovesti de sistemul care pare ca nu progreseaza si nu e in favoarea ta. nu te ajuta.

si ti se pare ca esti nedreptatit.

*

eu simt asta de fiecare data cind cineva din familie are o problema medicala. pentru ca desi platim super multi bani la stat, ajung in cele din urma la servicii private pentru ca in situatii oricum complicate de sanatate, stabilitatea emotionala, confortul emotional inseamna imens.

si de fiecare data imi spun ca solutia, salvarea nu o sa vina de la stat ci tot de la mediul privat. tot investiile private vor face sa se miste sistemul.

*

e motivul pentru care m-am alaturat proiectului Philips  Idei de viitor care pune la bataie 100.000 de euro pentru ca sa dea viata a trei idei care ajuta la mai buna dezvoltare a vietii copiilor nostri.

Tot ce trebuie sa faceti e sa scrieti o idee (sau mai multe) care credeti ca ar putea face minuni in viata copiiilor nostri ca sa ajunga OAMENI MARI si sa o puneti pe platforma www.ideideviitor.ro.

Nu e genul de concurs in care trebuie sa faceti o aplicatie cu bugete, e genul de miscare a comunitatii a oamenilor care daca au idei bune le pun in spatiul public ca sa le indeplineasca altii care vor si ei sa ajute.

e genul de miscare sociala care seama cu vorba populara “pic cu pic se face mare”, doar ca acum e “idei de viitor cu 100.000 de euro se face o viata mai frumoasa”

*

stiu sigur ca aveti idei care pot schimba lumea plecind de la mic la mare,

uite doua filmulete care pe mine m-au impresionat profund despre ce se poate face cind ai o idee desteapta ca sa le fie mai bine celor care au probleme de sanatate.

 

intrati pe platforma www.ideideviitor.ro spuneti-va ideile pentru o lume mai buna si , pas cu pas, o sa invingem sistemul si , cu ajutorul investitiilor private, copiii nostri vor avea o viata mai buna. dar pentru asta, trebuie sa ne implicam si noi. cu idei.

multumesc frumos

2018

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!