Category : diverse

old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

Doru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

text de Doru Iftime

Sunt aproape 10 ani de cînd n-am mai fost la marea noastră. Uitasem ce „bine” e – la urma urmei nu sunt decît un membru cu drepturi depline al nației noastre mioritice cu memorie scurtă și al cărei vast apetit pentru sado-masochism e pe cale de a deveni epidemie. Așadar, anul trecut ne-am propus să căutăm, pentru concediu, un apartament pe litoralul românesc. Nu voiam la particulari, ci un apartament aflat în circuitul hotelier. L-am găsit în Neptun, într-o vilă suficient de mare ca să fie un hotel în toată regula; spațios, curat, bine întreținut; bucătărie dotată cu tot ce ar avea nevoie un bucătar oarecare ca să devină chef; aer condiționat, mașină de spălat rufe, unde mai pui că fiecare apartament avea propriul loc de parcare și, bonus, hotelul-vilă avea piscină privată.

Ne-am zis că ne vom simți ca-n rai acolo. N-aveai chef să mergi cinci minute pînă la plajă, poposeai frumușel pe marginea piscinei. Micul dejun îl luam pe terasă, prînzul și cina la restaurantele din stațiune. A fost o vacanță lungă și „frumoasă”, care a avut, din păcate, trei minusuri importante.

În primul rînd, tariful pentru cazare în vila noastră era calculat pe apartamente, nu pe număr de persoane. Cum unele apartamente aveau living și două dormitoare, presupun că numărul de persoane care ar încăpea în acest spațiu ar fi trebuit să fie de 6, maxim 8. Ei bine, se poate și mai mult. Eram la piscină într-o frumoasă dimineață cînd, în parcarea umbrită a micului nostru hotel, trage o dubă. Se deschide ușa culisantă din lateral, se deschid și ușile din spate și cineva apasă butonul de download: în mașină nu era o familie sau două, era un sat întreg. N-am apucat să număr cîți au coborît fiindcă m-am prins prea tîrziu – aveam senzația că trăiesc pe viu unul dintre scheciurile lui Benny Hill. Veți zice, poate, cum am crezut și noi, inițial, că oamenii or fi luat 3-4 apartamente sau un etaj, două; ei bine, nu: s-au înghesuit cu toții într-unul singur. Un apartament, nu un etaj. Nu am înțeles de ce s-au mai dat jos din dubă, cred că aveau mai mult loc acolo decît în apartamentul în care dormeau probabil în formula următoare: zece în paturi, opt pe canapele, opt pe jos, cei mici în chiuveta de la bucătărie, să nu cadă, bunicile în picioare, în cabina de duș, iar bunicii pe balcon, că-s obișnuiți să doarmă afară de cînd au luptat la cotul Donului… În cîte o dimineață mai întîrziam la plajă pentru că ne întîlneam cu micul popor gata de acțiune: ușa de la apartamentul lor se deschidea brusc și noi ne opream ca să cedăm trecerea copiilor, mamelor, taților, surorilor, verilor primari și secundari, socrilor, cuscrilor, cumnaților, bunicilor și cumetrilor. Și scheciul lui Benny Hill se repeta zilnic, la fel de amuzant de fiecare dată…

Într-o altă zi însorită, una dintre cameriste și-a invitat nepotul la piscină. Nici o problemă pînă aici, doar că tînărul a venit însoțit de clasa lui de la liceu. Precizez că nici nepotul, nici prietenii lui nu locuiau cu noi în hotel, fapt care le-ar fi permis accesul la piscină, cum era cazul micului popor vecin și prieten. Cum ziceam, eram pe balcon și îmi beam cafeaua de dimineață, cînd zăresc doi-trei tineri intrînd pe poartă și îndreptîndu-se spre piscină. Apoi au mai apărut 2-3, pe urmă două grupuri de 4-5, și alții, și alții… La un moment dat, primii ajunseseră la piscină și se dezbrăcau, în timp ce în spatele lor se desfășura un șir indian compact care se termina dincolo de poartă. Evident, au intrat toți odată în piscina al cărei grad maxim de ocupare era cam de zece persoane.

În Neptun, toate terasele au muzică. Muzică de-aia de nuntă. Pînă m-am obișnuit cu ideea, în fiecare seară, în timp ce mergeam la cină, mă uitam după mirese. Hai să zicem că-i foarte „pitoresc”. Cele mai multe dintre terase închideau sonorul pe la miezul nopții, dar unele țineau nunta pînă spre ziuă. Că așa-i la noi, unii sunt nu mai presus de lege, ci doar mai egali în fața ei. Am sunat la Poliție. O doamnă foarte împăciuitoare îmi zice că știe problema, dar nu are ce le face. Cică Poliția îi poate amenda doar o dată; patronii plătesc și își văd de cîntat (nu sunt jurist, dar cred că pedeapsa pentru recidivă e sau ar trebui să fie mult mai grea). Într-o noapte, pe la două și jumătate, m-am dus să-i văd la față pe cei care cîntau cu foc. Publicul de pe terasa respectivă era format din trei amețiți, pe jumătate adormiți la două mese. Pentru ei trebuia să stea treaz tot Neptunul. Am intrat pe terasă și am început să filmez cu telefonul. Vă vine să credeți sau nu, muzica s-a oprit subit. Microfonul a dat un țipăt, gurista a tăcut, s-a așezat pe un scaun și și-a aprins o țigară. N-am făcut scandal, n-am întrebat pe nimeni nimic, am filmat vreo trei minute și apoi am plecat. În noaptea aceea a fost liniște.

Nu cred că mai calc prea curînd pe la Neptun. N-am chef ca, în vacanța mea, s-o fac pe polițistul sau pe administratorul de vilă și să mai dau și bani pentru asta. Iată cît de vicios e cercul în care ne învîrtim: ar trebui ca de la patronul de vilă care își încalcă propria regulă referitoare la numărul maxim de persoane care pot ocupa un apartament, de la acest patron, zic, ar trebui să mă aștept să-i facă pe angajații săi să respecte regulile hotelului și pe clienți, nu să-i aducă pe toți adolescenții din Dobrogea la piscina rezervată exclusiv clienților plătitori ai hotelului. Apoi, de la poliție m-aș aștepta să se folosească de autoritate și de metodele de constrîngere de care dispune pentru a-i face pe patronii de terase să respecte programul de odihnă, nu să încerce să mă convingă pe mine că demersurile lor sunt din start sortite eșecului.

Se zice că unde-i lege nu-i tocmeală, dar la noi legea, regula, principiul sunt flexibile, interpretabile și deloc… respectabile. E atît de trist, de cinic și de adevărat că avem o țară minunată al cărei singur păcat e că-i locuită.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1621
ambition shutterstockFifi & The City: cum m-a adus ambitia unde sunt, cu bune si cu rele

Fifi & The City: cum m-a adus ambitia unde sunt, cu bune si cu rele

text de Cristina Popa.

De cand e lumea, oamenii se impart in doua categorii: cei care reusesc si cei care nu.

Si daca facem un sondaj de opinie o sa vedem ca cei din prima categorie au in comun cel putin ambitia.

In dictionar, ambitia e definita ca dorinta de a intrece pe altii, de a demonstra, de a parveni.

Si ce e rau in asta?

Cred ca ambitia e condimentul esential al reusitei. E cam complicat insa sa gasesti dozajul perfect. Daca pui prea mult, cu gandul doar la perspective si depasirea limitelor, s-ar putea sa o dai in bara . Am vazut oameni care au luat-o razna la propriu sau care se credeau zei comparativ cu muritorii de rand. Daca pui prea putin, nu ajungi departe.

Cand eram copil, parintii mei nu se multumeau daca ieseam pe locul 2. Si chiardaca ieseam pe primul loc, ma intrebau: si, cine a mai luat premiul intai? Asta m-a ajutat, m-a ambitionat mereu.

In clasa a 10 a am hotarat ce vreau sa fac in viata. Profesional. Am vazut un film: television news. Cu Holly Hunter in rolul unei producatoare de stiri de televiziune.

O femeie mica, agitata care radea si plangea deopotriva, super implicata si cu o ambitie fara limite. Mi-am spus atunci: Eu cind o sa fiu mare o sa ma fac producator. Am intrat in televiziune in 1995 si am urcat incet, dar sigur. Am muncit enorm.

In 2004 am ajuns la Bucuresti.

***
la link aflati cum a ajuns Fifi producatorul Observatorului de la ora 19.00

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

2211
zmeu shutterstockce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

ce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

cind inveti sa construiesti un zmeu si sa-l inalti, inveti multe despre tine.

pasul 1. e nevoie de o baza teoretica (despre ce fel de hirtie, cum se taie, cum se lipesc betisoarele) – puteti vedea aici

pasul 2. e nevoie de vint

pasul 3.  incercari succesive de a-l inalta.

in prima faza, pentru ca vrei sa ai controlul, tii strins – din scurt – firul atei zmeului. asta-l face sa nu se poata inalta desi se desprinde usor pentru citeva clipe.

ca si in viata, te gindesti ca faci lucrurile bine – uite zboara putin – dar e ceva gresit la el de nu ramine in aer.

apoi inveti sa-i dai mai multa ata si zmeul se ridica usor usor. daca esti suficient de curajos sau curios, desfaci toata ata de pe mosor ca sa vezi cit urca zmeul. si… surpriza, constati ca de la o anumita inaltime vintul isi face singur treaba si tu, minuitorul zmeului, nu mai trebuie sa faci nimic.

simbata, pe plaja de la Vadu, am inaltat cel mai sus un zmeu banal ca al majoritatii de pe plaja. pentru ca am folosit insa toata ata lui, l-am inaltat sus , vintul si-a facut treaba, si – pentru a ramine aproape de noi – l-am legat de un indicator de pe plaja. la miezul noptii era printre putinele zmeie care mai ramasesera “in picioare”, desi nimeni nu mai avea grija de el.

asa m-am gindit ca si visurile/obiectivele sunt ca zmeiele – daca reusesti sa le duci suficient de sus, de la o anume altitudine o sa poata trai singure.

doar ca pentru asta trebuie sa ai de la inceput mult fir in mosor. adica, sa gindesti de la inceput, ca o sa-l duci sus, foarte sus, oricit de mare ar fi efortul pina acolo.

think big.

*

in week end am fost la Vadu, la Primul Festival al Inaltatorilor de Zmeie , un eveniment creat de ING ca sa celebreze 20 de ani de proiecte curajoase si visuri implinite.

170 de tineri s-au putut intilni cu oameni creativi care au reusit sa-si transforme visurile  in realitate si-au putut vorbi, pe grupe de interes, aplicat, despre proiectele la care viseaza. s-au facut exercitii, s-au dat raspunsuri si – ceea ce mi-a placut cel mai mult – speakerii pentru fiecare domeniu de interes au vorbit pe bune si despre nereusitele lor, si despre momentele in care au tinut firul zmeului foarte scurt – de teama necunoscutului – si si-au incetinit proiectul, sau cind i-au pus altii in incurcatura.

a fost o tabara de 2 zile pentru mai bine de 200 de oameni, cu invitati spectaculosi (voi mai vorbi despre ei) si cu proiecte foarte simpatice.

m-am plimbat simbata pe la mai multe ateliere – design (tinut de Adelina Ivan) , management cultural (tinut de Tudor Giurgiu), antreprenoriat social (Doru Mitrana), arhitectura eco ( Silvia Demeter) – si m-am uitat la tinerii care puneau intrebari, gindindu-ma ca daca din fiecare workshop (au fost 9) cite un tinar pleaca de acolo cu mai multa incredere in drumul lui, cu o saminta in mintea lui ca “se poate”, cistigul este imens.

imi imaginez ca a fost un buget mare pentru acest eveniment (a fost o foarte mare desfasurare de forte), dar daca la sfirsit citiva tineri vor fi invatat sa-si inalte zmeiele cit mai sus in viata, rezultatul e nepretuit.

*

thing big. asa o sa va construiti de la inceput visul sa fie capabil sa zboare cit mai sus. atit de sus, incit, de la un anume nivel incolo sa poata sa stea singur in aer fara sa mai depuneti efort.

zmeul pe care l-am inaltat e cel mai mic dintre cele din cadru, si cel mai simplu, in triunghi. e insa cel mai sus inaltat:)

cover foto shutterstock

foto de la inaltarea de zmee, Alex Ciuca

4812
soarece shutterstockOameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

Oameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

In 1956, James Olds unul dintre cei mai mari fiziologi din lume a scris un articol pentru Scientific American care se numea “Centrul placerii in creier”. In articolul asta descria un experiment pe care-l facuse cu un soarece pe care-l tinuse nemincat timp de o zi. Cind i-a dat in sfirsit mincare, a amplasat pe drumul catre hrana  o pedala care declansa un soc electric in creier in zona centrilor placerii. Soarecele n-a mai ajuns niciodata la mincare, a ales deliciul placerii electrice si s-a reintors la pedala care-i stimula placerea. In cele din urma a murit de foame.

Povestea asta, reala – aici puteti citi textul integral al studiului lui Olds – traduce limbajul celor pentru care se adreseaza statiunea Mamaia, asa cum am vazut-o in acest week end.

Atita timp cit omul se afla la nivelul intelectului unui soarece, si alege placerea inaintea oricarui alt lucru care l-ar putea ajuta sa progreseze, va muri de “foame”.

Vestea buna din perspectiva mea este ca acest gen de om – care alege placerea, inaintea oricarui alt beneficiu – nu se va schimba. Il ajuta mediul in care creste astazi, in care ego-ul se dezvolta tot mai mult, sa ramina asa si sa apese pe pedala placerii uitind sa se mai incarce si din altele, sa se mai hraneasca. Iar asta inseamna ca o sa dispara ca specie, in cele din urma.

Deci, sa nu ne straduim sa-i schimbam, e doar o chestiune de timp pina cind piere pe limba lui.

Oricit ar fi de mare sobolanul.

cover foto : shutterstock

 

2026
mamaia shutterstockMamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

Mamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

pentru ca am fost la mare cu ceva treaba, in acest week end m-am plimbat prin Mamaia. mai exact o ora simbata seara (dupa prestatia actoriceasca pe post de Stefan cel Mare a domnului Mazare) si 2 ore duminica dimineata .

Mamaia – e aceasta statiune in care masinile sunt mai importante decit oamenii.
Evident ca ghertoiul isi ia masina 4X4, lata cit intrarea de la un hotel de 5 stele (adevarate, nu de Mamaia) si daca a investit in masina trebuie sa stie lumea ca o are. Ea il insoteste mereu si trebuie parcata in raza imediata de actiune, ca sa poata fi aratata cu degetul celor pe care-i striga “bossss”.
Cum domnul Mazare intelege in detaliu gindirea acestor rafinati cunoscatori de caroserii, le-a rezolvat problema: masinile sunt reginele, au spatiile cele mai mari, cele mai la vedere.
Asa se face ca soseaua, plus trotuarul, plus lounge-urile de linga bordura, au o latime egala cu plaja. Pentru ca, desigur, nisipul si marea sunt doar niste accesorii de vacanta pentru masina.
O recomandare pentru la anul: puteti sa puneti placute in dreptul masinilor cu numele/porecla bizonului si numarul de telefon. Pentru caprioare.

Mamaia aceasta statiune rafinata unde caprioarele poarta pietre pe costumele de baie. Swarovski.
(n-am fotografie pentru ca mi-a fost teama ca o sa iau bataie de la insotitorul unei domnite care avea pietroaie de toate culorile cusute pe sutien. Adica pietre colorate cam cit capacele de bere.)
Aceleasi caprioare care au, desigur, copite in/la picioare. Roz, desigur. (genul ala de incaltari bascheti cu platforma, care arata ca niste copite…)

Mamaia – locul in care fotografiile de vacanta nu mai sunt cu “colorata miine-i gata” ci la lounge, pe canapea, cu picioarele frumos incrucisate, ca sa poata fi puse pe facebook pentru o viitoare recolta.  Si pentru ca e cerere, apare si oferta: fotografii au mini studiouri pe plaja, anuntate cu steaguri care flutura in bataia brizei.

Mamaia – aceasta statiune de lux in care oamenii stau precum sardelele in constructii care l-ar face pina si pe Ceausescu invidios pentru eficienta. Ai totul in 9mp, balcon, baie, masa, casa… si chilotii vecinului.
Si unde nu pare ca se va schimba ceva in anii viitori intrucit constructiile la care se munceste acum sunt pline de rafinament arhitectural si de atentie pentru spatiul viitorului locatar.

Mamaia – locul in care nu trebuie sa se auda marea pentru ca vizitatorii pot avea cosmaruri. Ei functioneaza doar cu basi ritmati non stop, altfel le plesneste capul de liniste si e posibil – dar trebuie evitata aceasta situatie – ca in cele citeva secunde de liniste sa le apara in micul creieras vreun gind, despre orice. Sunt in vacanta, cum sa se oboseasca la intilnirea cu vreun gind?!

Mamaia – locul unde vindem iluzia luxului cu stele puse pe frontispiciul hotelului, cu sampoane pompoase in camera, dar uitam sa le punem si prize turistilor. Altele decit cele la care e proptit televizorul si aerul conditionat.

Mamaia -locul care n-o sa ajunga niciodata ca Ibiza, oricite fete in chioti – sau fara – o sa urcam pe boxe si care alegorice, atita timp cit magazinele de pe plaja se numesc “minimarket non stop” sau “la grigore”, iar notiunea de obiect de design se rezuma la o lingura de lemn sau un fluier din lut. (pt cei care nu au fost la Ibiza – ei beneficiaza in statiunea in care e multa galagie si mult sex, si de citeva dintre cele mai cool magazine de design interior/ fashion din lume ).

Mamaia – locul care face atit de mult rau oamenilor, in educatia lor, in bunul lor simt, in orice reper. Destinatia care ne e prezentata atit de des la televizor incit devine aspirationala pentru oameni care muncesc un an intreg pentru o vacanta.

Mamaia – locul in care televiziunea devine restaurant.

Mamaia – aceasta tristete de loc, ambalat cu sclipici ca sa nu i se vada gunoaiele. o perla de plastic care e vinduta oamenilor drept bijuterie valoroasa si, fir-ar, nu exista nicio institutie de protectie a consumatorului care sa-i pedepseasca pentru asta.

Imi doresc tare sa vina o tornada, cea mai mare tornada, peste Mamaia asta. Si le multumesc din suflet prietenilor mei ca nu aleg ca destinatie de week end aceasta localitate.

 

foto cover shutterstock

4685
buttbordeluri si detalii

bordeluri si detalii

in blocul in care locuiesc, pe acelasi palier cu mine, e un mini bordel.

citeva fete siliconate si-au facut o afacere mica. n-au firma la intrarea in bloc cu “salon de masaj erotic” cum am vazut citeva scari mai incolo, dar au multi clienti si nu au peste, sau nu l-am vazut eu in mai bine de 1 an de cind suntem “vecine”.

fetele sunt  simpatice, nu de vreun rafinament dar cu bun simt, ne salutam cind ne intilnim pe scara blocului, ne intrebam politicos “ce mai faci” si ne zimbim.

au stiut din prima clipa ca stiu care-i treaba cu ele, pentru ca distinsii lor clienti mai greseau interfonul pe la 3 dimineata si sunau la mine. au aflat pe parcurs cu ce ma ocup eu si dupa ce au vazut ca nici nu le judec, nici nu ma port urit cu ele, am devenit… vecine. ma rog, nu am ajuns sa facem schimb de zahar, sau faina.

m-am intilnit intimplator de-a lungul timpului cu multi dintre clientii lor. fie am urcat simultan pe scari (si sa vezi complicatenie cind intelegau ca ma opresc la acelasi etaj si ei voiau sa nu ma prind unde se duc), fie m-am ciocnit de ei pe cind veneam – plecam fiecare .

o vreme am ris si le-am spus prietenilor mei ca imi doresc foarte tare sa se duca la curve oriunde in alta parte, numa’ la mine in bloc nu, pentru ca nu vreau sa ma intilnesc cu ei pe scara .

zilele trecute am venit acasa si la usa fetelor astepta o frumusete de barbat. dar cind zic o frumusete, chiar frumusete. inalt, blond, maxim 30 de ani. pe genul corporatist indecis – nici costum, dar nici relaxat imbracat.

una dintre fete i-a deschis usa  cind eu ajunsesem in capul scarilor, ne-am salutat discret (tinarul domn s-a intors si l-am vazut ca era si foarte frumusel la fata) si acasa la mine mi-am facut tot felul de scenarii.

de ce un baiat asa frumusel merge la bordel? ar putea avea orice fata din bucuresti. m-am gindit, rapid, ca are niste nevoi mai diferite pe care prietena lui, titulara de contract, nu e dispusa sa le (satis)faca.

peste alte citeva zile m-am intilnit cu fata care-i deschisese usa frumuselului. la alimentara din colt. am venit impreuna acasa, ea cu snaks-uri, eu cu roshii, castraveti si alte acareturi de gatit pe timp de vara.

pe drum am intrebat-o.

” voi prestati ceva mai special? BDSM? Fetisism sau altceva?”

ea s-a uitat lung la mine.

“nu, dar daca-mi spui ce vrei mai exact,o sa stiu pe cine sa-ti recomand”

“curiozitatea mea era legata de frumuselul ala blond, inalt, de acum citeva zile. de ce ar apela el la bordel cind poate avea orice femeie?”

a ris trist. si brusc am vazut meseria ei din alta perspectiva.

“daca ai sti citi oameni singuri sunt…”

 

Foto cover shutterstock

prdaca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

In Romania de astazi e din ce in ce mai straniu sa zici ca faci PR/comunicare pentru ca e o meserie careia am avut grija sa nu-i facem deloc PR, ba din contra sa-i stirbim din reputatie cu perseverenta unei picaturi chinezesti.

Pentru multi oameni (chiar si din industria comunicarii sau industriile conexe care au nevoie de comunicare), PR-ul e cu scris un comunicat de presa care sa anunte ceva. In varianta super frivola si de sezon, PR e si domnisoara care sta pe tocuri si zimbeste – ajutata de un sutien push up – la intrarea unei terase de la Mamaia.

Dincolo de aceste abordari majoritare, mai exista deviatiile super periculoase tinute in umbra pentru ca… nu se face sa spui:

– publicatiile care cer bani pentru ca un comunicat de presa sa nu fie deloc modificat la aparitia lui.
– publicatiile care cer bani pentru ca jurnalistul lor sa mearga la conferinta de presa sau sa redacteze el, cu mintea lui, ceva din ce comunica domnul/doamna cu PR-ul.
– sau, aberatia extrema in Romania, agentia de presa care cere bani ca sa nu intervina pe ce comunici si sa puna stirea PR-ului, neatinsa, in fluxul de stiri, chiar si cind e vorba de un eveniment cu acoperire internationala. (asta cind agentia se ocupa cu stiri, ca de aia o cheama agentie de stiri, si-ar trebui sa produca singura content pt clientii ei, pe teren, mai ales de la evenimente cu acoperire internationala).

daca asa stau lucrurile in RO, va dati seama cit e de important cum comunici si ce comunici? Si mai ales cum te prezinti in meseria de comunicator/PR?!

La nivel international statisticile arata ca 60% dintre stirile dintr-o zi vin din agenda politica/guvernamentala, 23% vin de la companiile de PR si… 14% vin de la jurnalisti in mod direct, prin reporting, interesul lor etc.

La noi date fiind mutatiile de mai sus probabil ca procentul e mult mai mare in dreptul stirilor venite pe surse de PR si mai mic la productia proprie, jurnalistica. Avem cu siguranta o sectiune generoasa de “traducere” de pe site-uri.

In contextul asta cred ca agentiile de PR, oamenii de comunicare ar trebui sa se aseze frumos la masa si sa gindeasca o strategie si un cod de etica pentru aceasta meserie. Stiu ca exista cod de etica al meseriei, dar ar fi bine sa se si respecte. Poate chiar si un sindicat care sa gireze (si) respectarea eticii.

Sigur ca si in presa “de afara” exista obiectii despre calitatea comunicatelor de presa, dar ma indoiesc ca ei au inventat vreun echivalent al cuvintului “piarizda”, cum stiu sigur ca au promovat frumos cu studii de caz – motivationale – succese din aceasta meserie.

La ei e cu nuante despre stress-ul din munca si despre cum se pozitioneaza un comunicator, la noi e cu …nimic, pentru ca banii aia pe care-i cer publicatiile sau agentiile, pe termen lung, inseamna NIMIC in constructia unei industrii corecte. Si pentru jurnalism si pentru PR. Comunicare pina la urma.

Aici un articol despre PR si nuantele lui in termeni de influenta asupra jurnalismului obiectiv, quality (cum zicem noi, aiurea), asa cum se intimpla in alte tari, pe alte zari.

Ma intreb des in ultima vreme: daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

1773
mi-e-pofta-sa-fac-bineMi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Mi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Am o amintire speciala legata de tomograful nou de la spitalul  Grigore Alexandrescu.

Eram in masina cu Alexandra Olaru care e cunoscuta in spatiu public drept “communications manager la McDonalds”, dar care pentru mine e o prietena care stie pasiunea mea pentru povesti speciale si emotionante, care ar putea inspira lumea sa faca fapte bune.

Eram in masina ei si ma ducea, la cererea mea, in Spitalul Grigore Alexandrescu unde aflasem ca McDonalds are o casa (chiar mini hotel s-a dovedit) unde gazduiesc copiii aflati in tratamente (chimio cel mai adesea) , copii  care nu si-ar permite sa stea intr-un hotel in Bucuresti si sa vina zilnic la proceduri si pe care spitalul nu-i interneaza pentru ca nu are paturi suficiente, iar tratamentul lor ocupa citeva ore intr-o zi.

Casa Ronald se numeste locul si Alexandra ma ajuta sa intru acolo ca sa aflu povestile oamenilor.

In masina pe drum catre spital mi-a zis ca exista asemenea case Roland in mai multe locuri ale lumii si ca prin fundatia Roland McDonald si copii romani au fost gazduiti pe perioada tratamentului in spitale din strainatate. Mi-a spus specific de un caz care fusese l televizor, un copil pentru care se luptasera multi ca sa-i fie bine si stiu ca am intrebat-o din reflex:

Si-ati comunicat asta? ati anuntat pe undeva?

Iar Alexandra, care e si ea mama unei fetite, mi-a zis emotionata “nu, e important ca l-am putut ajuta. nu trebuie sa si comunicam asta”.

*

in ziua aia in vizita de la Grigore Alexandrescu, m-am plimbat prin camerele din casa Roland McDonald, am stat de vorba cu parinti care erau fericiti ca micutii lor sunt din ce in ce mai bine, dar si cu parinti ingrijorati, l-am cunoscut pe medicul Dan Enescu care are har si o mare pasiune pentru meseria sa si-am aflat despre tomograful de care aveau nevoie in spital. Tomograf care era tinta urmatoarei campanii “Mi-e pofta sa fac bine” de la McDonald’s.

Acum tomograful e montat. Au spart un perete si-au reasezat altfel o parte dintr-o sectie pentru ca tomograful era mai mare decit spatiul unde fusese amplasat vechiul aparat. E un instrument f f performant care o sa ajute mii de copii lunar pentru o diagnosticare mai buna.

Si stiti ce e frumos? E facut si cu ajutorul celor care au fost la McDonald’s si-au cumparat in perioada campaniei “Mi-e pofta sa fac bine”, sau au lasat maruntisul de la rest in cutiutele transparente de la casa. Adica e facut si cu ajutorul vostru.

Stiu ca Alexandra Olaru sau Daniel Boaje sau oricare dintre responsabilii mari McDonald’s RO nu vor spune niciodata public asta – pentru ca e precum cazul copilului de la televizor: am ajutat pentru ca am putut – dar eu stiu sigur ca ei ar fi facut tot posibilul sa duca la bun sfirsit operatiunea tomograf pentru ca promisesera ca ajuta spitalul.

Insa in numele lor, pentru ca sunt prieteni cu mine, va multumesc frumos ca lasati maruntisul in cutiile de plastic de la casele de marcat si ca participati la McHappy Day. El se transforma in fapte bune pentru copiii care au nevoie.

P.S. acesta nu este un articol publicitar, nu exista niciun contract si nicio parte financiara care sa implice acest articol. e un text despre importanta unor gesturi mici care, coordonate cu cap, se transforma in lucruri care pot schimba lumea. un text care va invita sa mai faceti si alta data gesturi mici care se transforma in fapte mari.

2098
test de sarcinaFifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Fifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Text de Cristina Popa

In viata cind nu ai o pereche, un apartinator ca sa zic asa, răsar din partea anturajului niste intrebari clasice. Sunt patru si vin ca un tavalug.

1.     Cand o sa ai si tu pe cineva?

2.     Aaa, in sfarsit! Cand te casatoresti?

3.      Mah, da mai copilariti mult, nu faci si tu un copil?

4.     Vaii, da ce copil reusit! Un fratior, o surioara?

Cam asta e setul de patru intrebari clasice pe care le auzim toti si le urâm toţi.

Cea mai nepotrivita e aia cu copilul. Pur si simplu as vrea sa va ganditi si sa nu mai puneti aceasta intrebare. Daca se poate niciodata. Sunt femei care nu pot face copii si care nu vor sa spuna ca au pierdut sarcini sau nu pot concepe. Sau pur si simplu nu vor sa faca un copil si n-au datoria sa stea sa explice asta.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a fost bucuria cea mai mare din lume. Aveam 35 de ani. Cam tarziu, a comentat gura lumii. Acum la rece va spun: multe lucruri le-am facut tarziu in viata, dar n-am regrete din cauza asta.

Nu am avut probleme medicale, doar ca am vrut sa fac acest copil cind am simtit eu, nu cind a vrut publicul telespectator.  Am sperat la gemeni sau la un baiat. Avea sa il cheme Vlad. Am facut o fata MINUNATĂ. O cheama Maria.

N-am avut cine stie ce frici in sarcina. Gravida neinfricata imi spunea ginecologul. Eram sigura ca voi livra tarii un copil viabil, sanatos.  Mi-a fost frica de nasterea naturala si am ales sa nasc prin cezarianacuanestezietotala. Nu imi pare rau nicio secunda de alegerea pe care am făcut-o.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil? Iata raspunsurile prietenelor mele.

Nu m-am temut de nimic, caci am realizat in timp si secvential ca eu diva nu voi mai putea fi aceeasi, iar el, copilul era musai sa aiba o sexy mama !!! Nu m-am gandit la nimic rau, m-am bucurat de fiecare pas facut, de fiecare cm din talie prins luna de luna la cingatoare, de multele ciocolati devorate si de momente de dragoste …asa ca pentru o gravida !!! M-am temut , totusi, ca voi pierde din splendoarea suprema a iubirii, ca dragostea va avea variabile si interpretari, că EL …ma va privi altfel si ma va dori …mai putin !!!! La inceput …m-a iubit ..putin spre deloc !!! A lasat mult loc pentru frustrari ..si angoase !!! Apoi, ca din nimic, ne-am regasit, ne-am dorit, ne-am….faurit un nou univers de dorinte !!!

***

Cea mai mare frică a mea a fost…

continuarea aici unde aflati cum una dintre prietenele lui FIFI a facut naveta cit era insarcinata si se temea sa nu nasca pe drum.

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

foto cover shutterstock

2214
all aglowlemnul in minunate obiecte de design

lemnul in minunate obiecte de design

am mai scris despre pasiunea mea pentru lemn si despre cum e important pentru mine sa locuiesc intr-o casa in care e parchet vechi (imi place mult sa merg desculta pe parchet si sa am cit mai putine covoare), cum am mai scris si despre pasiunea mea pentru mobilier vechi din lemn (acasa – cu exceptia unui stander pentru haine, nu am niciun obiect de mobilier care sa nu fie din lemn vechi, sigur restilizate unele, dar lemn vechi)

nu mai stiu daca am scris despre dragostea mea pentru oamenii care prelucreaza lemnul. mi se pare o meserie foarte masculina si … foarte sexy.

(aici poti citi despre 10 obiecte de design, din lemn, pe care o sa le vrei acasa)

cum astazi cautam ceva din lemn care sa se potriveasca intr-un anume colt al casei, am mai adaugat la colectia de fotografii reper pentru diverse proiecte citeva obiecte din lemn.

Kwon Jae Min

William Stranger

all aglow

designeri necunoscuti

3585

dati mai departe vestea: tabara pentru copii dislexici

o informatie care trebuie sa ajunga la cit mai multa lume.
pentru prima data in Romania se organizeaza o tabara pentru copiii dislexici, unde specialsiti vor lucra si se vor juca impreuna cu copiii ajutindu-i sa-si dezvolte creativitatea si exprimarea personala.
tabara este organizata de OMV (care si-a dedicat de multi ani intregul buget de CSR intru sprijinirea copiilor dislexici – ei au finantat si primele manuale pentru copiii dislexici) si Asociatia Romane pentru Copii Dislexici
Tabara se organizeaza in perioada 9 – 20 august 2014 si este impartita pe doua grupe de varsta:
• Perioada 9-14 august – clasa pregatitoare – clasa a 4-a inclusiv / grupa de varsta: 7 – 11 ani
* 20 locuri pentru copii insotiti de un parinte sau tutore legal
* 4 locuri disponibile pentru „Big Brothers” – grupa de varsta: 16 – 24 ani
• Perioada 15-20 august – clasa a 5-a – clasa a 8-a inclusiv / grupă de varsta 12 – 15 ani
* 35 locuri pentru adolescenti
* 4 locuri disponibile pentru „Big Brothers” – grupa de varsta: 16 – 24 ani
OBS. In perioada 15-20 august (in limita locurilor disponibile) pot sa se inscrie si copii mai mici, insotiti de un parinte/ tutore legal.
Termenul de inscriere este prelungit pana la data de 30 iulie 2014.
Informatiile cu privire la locatie, termenii de inscriere, coordonatori si activitati le puteti citi pe siteul:
va rog dati mai departe stirea. initiativa inseamna imens pentru moralul si dezvoltarea copiilor dislexici, dar si a familiilor lor.
1649
shutterstock_172730270100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

Nu cred ca exista cineva care sa nu-si doreasca sa lase o urma frumoasa pe lumea asta.

Invatam de acasa, de mici, ca trebuie sa construim o casa, sa plantam un copac si sa facem un copil, iar asta e o lectie despre a face ceva bun pe lumea asta.

Lectia merge mai departe cu fiecare generatie si, slava Domnului, incepem sa fim interesati si de comunitate, sa dezvoltam comunitatea si sa ingrijim spatiul public, nu doar sa construim pentru noi.

Uneori cu o idee mica se schimba lumea si in urmatoarele 2 saptamini aveti o sansa in plus sa scrieti o frumoasa pagina in istoria personala: sa arati ca va pasa de cei din jur, sa spuneti o idee care poarte lasa o urma in comunitate, poate face mai mult decit “casa-copacul-copilul”.

Puteti face asta in campania Philips pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si putem schimba impreuna viata copiilor din Romania.

Zic sa te alaturi si tu cu o idee despre cum poate fi imbunatatita viata copiilor din comunitatea ta (inscrierile se pot face pe trei piloni: „Start sanatos in viata, „Recreere prin lumina” si „Perioada de sarcina”) si s-ar putea sa fie una dintre ideile in care se vor investi 100.000 de euro ca sa prinda viata.

In 5 saptamini s-au adunat peste 400 de idei si asta inseamna ca exista peste 400 de oameni frumosi in tara asta care nu se gindesc doar la ei si ca mai avem o speranta de mai bine.

Printre idei e un brad de Craciun din led-uri care sa fie alimentate cu efortul facut de oameni la pedalat pe biciclete (imaginati-va distractia asta intr-un loc unde nu exista nici macar curent electric, iar copiii nu au vazut in viata lor un brad luminat. Asta e magie care e pentru o viata in mintea cuiva)

Mai e o idee simpatica despre un aparat de epilat pentru gravide (care se misca greu in ultimele luni de sarcina), cum mai sunt idei despre iluminarea parcurilor din diverse orase sau de crearea unor saloane cu recreere prin lumina in spitalele de copii.

 

Stiti ce e minunat la Campania asta? Ca nu e nevoie sa faci bugete, sa completezi tabele; spui ideea care crezi ca ar putea imbunatati viata copiilor din comunitatea ta pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si ai sanse foarte mari sa se transforme in realitate.

Pina pe 3 august poti face asta.

Ajuta-i pe ceilalti ca sa te ajuti pe tine si, mai ales, ca sa-i ajuti pe copiii tai, nascuti sau nenascuti inca.

foto shutterstock

1864
books3ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

in cea mai recenta carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Doi domni din Bruxelles, sunt 6 povestiri despre vietile imaginare pe care oamenii le duc cu ei, despre iubirile invizibile ascunse de ochii lumii, ba chiar si de ochii beneficiarului intru iubire.

una dintre povestirile mele preferate e cea care da titlu cartii – Doi domni din Bruxelles.

e povestea a doi barbati gay care-si unesc destinele in spatele unei biserici in timp ce in fata altarului isi spune juraminte o familie heterosexuala.

cum gay-ii sunt instariti incep sa o ajute anonim pe femeia din cuplul care s-a casatorit in acelasi timp cu ei. femeia e inselata de sot, are copii, o viata grea, cei doi barbati merg anonim la botezurile copiilor, sunt martori de la distanta ai evolutiei (involutie de fapt) familiei care s-a casatorit in aceeasi zi cu ei.

si-o urmeaza cu cadouri anonime sau ambalate in justificari de genul”va aflati pe o lista a primariei pentru cadouri” ca sa-i faca viata mai usoara. pina cind, atunci cind mor, ii lasa prin testament intreaga lor avere.

si-aici intervine drama femeii. pentru ca nu stie sa le explice rudelor de ce a fost ajutata. si-alege cea mai usoara cale, care sa satisfaca ego-ul ei si al celor din jur.

*
imi place mult povestea asta pentru ca vorbeste despre cum, uneori, noi oamenii, chiar si cind primim ceva din bunavointa si intelegerea celorlalti, fara nici cel mai mic interes din partea lor, ne gindim ca e cumva meritul propriei persoane – ca poate cel care face darul e indragostit pe ascuns sau poate are un interes pe care si-l urmeaza in pasi mici.

si vedem intimplarea prin propriul ego ratind de fapt bucuria unei fapte bune care e ca o rasplata pentru o asociere emotionala care a insemnat ceva pt cel care face darul sau e pur si simplu o fapta buna.

si asa, ratam sansa unei libertati a sufletului.

***
si celelalte povesti din carte sunt frumoase si-mi mai place una foarte mult: despre alegeri si despre cum judecam in dreptul altora sperind ca le va fi mai bine. se numeste Copilul Fantoma.

***
Cei doi domni din Bruxelles – Eric Emmanuel Schmitt a aparut in colectia Humanitas Fiction. Are 230 de pagini, fix cit pentru o lectura de o zi la plaja:)

2139
1555655_711353558883809_829452663_nFIFI & THE CITY: Opriti timpul. Mic tratat de management.

FIFI & THE CITY: Opriti timpul. Mic tratat de management.

text de Cristina Popa (FIFI)

In teorie, lucrurile sunt simple. Timpul este perfect egal pentru toată lumea, toți ne naștem cu ziua de 24 de ore.

In practica insa lucrurile se complica. Percepem si folosim diferit. Timpul.

Umoristic vorbind: Timpul este acea unitate de măsura dintre somn si serviciu , cafeaua din zori si cina pe fuga , concediu si leafa.

Sunt oameni care traiesc exploziv, incandescendent, continuu. Ei trateaza fiecare clipa ca pe darul suprem. Altii pur si simplu isi bat joc de clipe. Ale lor si ale altora.

Daca ar fi sa facem un top al celor mai mari minciuni si scuze din toate timpurile, faimoasa formula: n-am timp ar fi pe primele pozitii. Cati avem totusi tupeul sa spunem: bai, n-am chef de mutra ta. Dispari. Eu nu stiu niciunul. Toti cuvantam simplu, ipocrit: iarta-ma dar nu am timp. (Nu-s io de vina ca nu vreau sa te vad. In boxa acuzatilor intra agendele astea penibile care nu iti gasesc si tie un loc….)

Am cunoscut pe cineva care avea o viata super plina. Muncea enorm, nu-i ajungea timpul niciodata. Se plangea mereu ca ziua are prea putine ore. Intilniri peste intilniri, stres non stop, vrie. Pina intr-o zi cind a venit infarctul. Ce sa vezi? Neprogramat. Nu-l trecuse in vreun calendar, nici secretara nu il anuntase prin planing. (O superficiala.) Si inima …si inima i s-a oprit. A stat o vreme. Ea in repaos. El in coma. Cand si-a revenit dupa multe ceasuri era altul. Din clipa aia a inteles ca stresul nu poate fi legat de timp, ca timpul doar noi il ingradim. Ii dam valoare sau nu. S-a mai relaxat, se bucura de momente si de intuitie. Are un ceas super scump si cel putin un prieten in plus. Ceasul e acum pe post de bijuterie ca sa nu zic bibelou.

Pina de curand eram regina intirzierilor. Alergam de nebuna si tot intarziam la fiecare intilnire. Dada, eu priceputa in desfasuratoare, de profesie producator ( calcule la minut si secunda) eram mereu depasita de timp, fuga intre intilniri, redactie, familie si prieteni imi daduse peste cap tot minutarul. Intr-o zi am realizat ca nu mai apreciam de fapt corect ziua. Daca spuneam ca ajung in jumatate de ora, ajungeam intr-un ceas. Am reglat aceste intrizieri prin disciplina si ambitie de a nu lasa pe nimeni sa ma astepte. Cineva mi-a spus: daca tu intirzii ti se pare ceva firesc, daca eu nu ajung…oooo, otravesti fantanile!

Sa va spun un secret: Pentru mine timpul este cel mai frumos dar pe care cineva poate sa mi-l faca cineva. Sa iti smulgi ore sau zile din viata ta si sa mi le dai mie face cat cel mai grozav inel cu cea mai scumpa piatra. Pentru ca minutele acelea sunt de maxima audienta. Cum spunem noi in televiziune: minute de aur. Varfuri de rating.

Si daca tot vorbim de varfuri sa atingem subiectul nostru preferat: dragostea.

(continuarea povestirii la Fifi pe blog)


*
FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

1817
Jake and Joseph Fiennescelebritati in dublu exemplar – 7 gemeni faimosi

celebritati in dublu exemplar – 7 gemeni faimosi

sunt celebritati iubite de multa lume care au si dubluri, si nu e vorba de cei care-i ajuta la cascadorii, ci de fratii gemeni.

iata citeva fotografii cu gemeni faimosi. de unde se vede treaba ca unii au ceva care sa-i faca celebrii si altii nu, chiar si cind esti in aceeasi familie. plus ca unii-s mai frumosi si… altii nu.

 

Hunter si Scarlett Johanssen

 

Joy si Eva Green

 

Michael si Ashton Kutcher

 

Patricia si Gisele Budchen

 

Rachel si Keifer Sutherland

 

Jake si Joseph Fiennes

 

Paul si Vin Diesel

2410
shutterstock_197145629intilniri nepretuite part 7: despartirile

intilniri nepretuite part 7: despartirile

daca despartirile din iubire – alea cind un cuplu se transforma in doua cunostinte – ar fi precum despartirile de dupa o intilnire la o cafea…

*

literatura si cinematografia – din considerente de audienta, de captare a atentiei – descriu iubiri cu dramatism: el se lupta pentru a o avea pe ea (in fata opiniei publice, a neamurilor sau a propriei ei opinii), ea se lupta  pentru a-l avea pe el (cu amantele lui, cu distantele dintre ei – la propriu sau la figurat)

nimeni n-ar citi o povestire sau nu s-ar uita la un film care nu are si conflict dramatic, care vorbeste tot timpul despre linistea dintr-un cuplu, despre cum nu se cearta pentru nimic, despre cum fiecare cedeaza cite ceva pentru a merge impreuna intr-o directie.

asa se face ca oamenii (mai ales femeile) sunt atrase – precum e pilitura de fier  de magnet – de iubiri ca un rollercoaster: cind in culmea fericirii, cind in fundul iadului. si se lupta, se lupta, se lupta.

nu mai vorbesc de cintece aflate in topuri unde aceasta iubire rollercoaster e must have-ul sezonului care dureaza o viata – Pink si Try sunt cireasa de pe tortul care invata femeile ca trebuie sa fie mai intii date cu capul de pereti (emotional vorbind, desi uneori ele accepta si peretii casei) ca apoi sa aiba sens gustul unei victorii in iubire.

cind influenta aceasta a culturii pop se intilneste si cu nevoia de posesiune si de stabilitate a femeilor se creeaza haosul.

*

am o prietena care crede ca orice iubire care nu e “rollercoaster” e plictisitoare. ma rog, nu iubirea e plictisitoare pentru ca nu apuca sa vada /simta iubirea , ci doar pe protagonistul ei; daca domnul nu o chinuie emotional, nu produce niste tensiuni, nu se afla macar intr-un mic conflict cu ea, il considera plictisitor. ea zice “pampalau” si pufneste pe nari fumul de la tigarile slim preferate.

acum doua saptamini cuplul in care se afla s-a transformat in doua cunostinte dupa o relatie de citiva ani in care toata gasca noastra a avut parte de un intreg parc de distractii din partea lor, nu doar de un roller coaster.

la rugamintea prietenilor, eu am fost trimisa la “interventie”, adica sa-i explic femeii ca ar fi bine sa nu mai caute intrarea in parcul asta si sa mearga pe un alt drum.

nu impartim aceeasi imagine despre ceea ce inseamna iubirea. si nici nevoile noastre emotionale nu sunt asemanatoare, asa ca tot ce am putut face a fost sa  cumpar o sticla de cognac  Laubade si sa ma duc la ea acasa cu un speech gindit pe drum:

“stiu un cintecel care pentru toata lumea e o lacrima si-un suspin, o oda a despartirii, e esenta tristetii si durerii intr-o despartire. ei bine, pentru mine cintecelul asta e un stimulent bun in momentele in care caut o structura narativa si-l vad foarte pozitiv. pentru ca linia lui melodica de la refren mi se pare ca are o bolta , ca urca inspre ceva pozitiv, desi versurile zic cu totul altceva.”

si-a aprins o tigara, avea gesturi plictisite. stia ca sunt trimisa acolo la “interventie” asa ca astepta sa termin ca sa-si spuna ea of-ul, nu sa ma asculte cu prostiile mele legate de cintecele.

“daca am invata sa vedem iubirile ca niste intilniri ca la o cafea, adica o durata limitata de timp , pentru ca orice inceput are si un sfirsit, am putea sa ne bucuram mai mult si mai bine de ceea ce ni se intimpla. am impartasi mai pasnic lucrurile din viata noastra, n-am mai avea obsesia posesiunii pentru viata celuilalt (deci nici gelozie) si n-am mai pune presiune pe nimic. cit e sa fie, o sa fie.

iar despartirile ar fi pasnice, exact asa cum te desparti de un prieten cu care ai petrecut o dupa amiaza intr-o cafenea povestindu-va vietile in timp ce descopereati ca aveti ceva lucruri in comun, dar si altele in care nu semanati. in felul asta iubirile noastre ar fi, fiecare in parte, o intilnire nepretuita.”

dupa care am desfacut sticla de cognac, ne-am pus putin in cafelele pe care le aveam pe masa si am inceput sa-i povestesc teoria despre cum ne strica la cap cultura pop (si literatura, si cinematografia) in aspiratiile catre cea mai cea dintre iubiri.

habar n-am de ce nu mi-a tinut nicio prelegere despre fostul si nici de ce n-a protestat la cele pe care i le spuneam.

citeva zile mai tirziu mi-a dat un sms: “am ajuns la jumatatea sticlei de cognac:) e bun si cu inghetata, nu doar cu cafea”

*

Am cumparat cognac-ul Laubade de la Comtesse Du Barry de linga Ateneu. un magazin ca o bijuterie, cu bauturi care mai de care mai fine si mai sofisticate. pentru posesorii de MasterCard premium, orice achizitie din acest magazin vine cu o reducere simpatica.

Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).

E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.

2367
femei sec 20Ladies in the City

Ladies in the City

text de Noemi Meilman

Ieri mi-am amintit cum am descoperit-o pe Cristina Bazavan. Se intampla prin anul 2005 si primele articole citite au fost cele de mai jos:

http://atelier.liternet.ro/articol/1203/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-I-Charlotte.html

http://atelier.liternet.ro/articol/1222/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-II-Samantha.html

http://atelier.liternet.ro/articol/1280/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-III-Miranda.html

http://atelier.liternet.ro/articol/1335/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-IV-Carrie.html

Imi placeau atat de mult, incat le printam (da, cred ca am printat cat un pui de cires, dar m-am revansat ulterior) si le citeam acasa, in weekend, la cafeaua de dimineata.

Cum mi-am amintit de aceste materiale? Pentru ca am inceput sa schitez cateva personaje de secol 20 pe care le admir si in joaca le-am gasit cate un corespondent feminin contemporan si pe deasupra si din cercul meu de prietene si amice. Si asa, draga Cristina si dragele si dragii mei, faceti cunostinta cu doamnele din Bucurestii  secolului 21:

Ada Teslaru – o Gertrude Stein de secol 21.

Ana Morodan, Marchesa Casati in anii de inceput. Ana, ai grija cu instalatiile electrice.

Cristina Bazavan – un melanj de Simone de Beauvoir, Francoise Sagan si Gertrude Stein.

Cristina Mazilu (Mazilique) – o Julia Child mult mai cool.

Cristina Pop, (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) – Doamna Margareta Paslaru (asa cum si-a ales sa fie intr-unul dintre primele proiecte ERC) si as mai spune si ½ Isabella Blow.

Ioana Chira (Harper’s BAZAAR), un amestec de Gertrude Stein si Peggy Guggenheim.

Ioana Dumitrescu (109), un melanj de Brooke Astor si Diana Vreeland.

Ioana Ulmeanu (Elle), un melanj de Gertrude Stein si Isabella Blow

Irina Milenkovici, o Peggy Guggenheim la New-York si in Venetia.

Lil Bulgac (Harper’s BAZAAR), o combinatie perfecta intre Dorian Leigh si Dovima.

Lili Misaila (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) in Renee Perle si Isabella Blow.

Mihaela Muresanu (Artmark), o Peggy Guggenheim interbelica

Mirela Bucovicean, un melanj de Gloria Guinness si Bianca Jagger

Miruna Micsan, o Loulou de La Falaise

Smaranda Vornicu, o Julia Child mult mai mucalita.

Vicki Nicola (vickipedia.ro), O Diana Vreeland autentica.

In cazul in care nu cunoasteti aceste personaje nascute in Romania si nu vizualizati asocierea mea cu cele de secol 20, ei bine, nu le-am ales pentru ca seamana fizic (desi in unele cazuri asemanarea este si fizica), ci pentru ceea ce fac ele: scriu superb, descopera talente autohtone in literatura, poezie, muzica, teatru, film, pictura, fotografie, tineri designeri si sunt femei foarte speciale.

Micul meu serial va continua. Stati aproape, hidratati-va si sa fiti bine.

Surse de inspiratie foto: http://the100.ru, http://culturalcat.com, http://www.sanfranciscosentinel.com, http://www.amazon.com, http://magicsurrounds.blogspot.ro, http://www.huffingtonpost.com, http://nycdauphine.com, http://decadentoldbitches.blogspot.ro, http://enchantedvintageclothing.com, http://theredlist.com, http://aritmodeboogie.blogspot.ro, http://chicspotting.wordpress.com, http://gloria-guinness.tumblr.com, http://www.eroiiromanieichic.ro, http://www.behindballet.com

***

Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe

5549
shutterstock_165632300FIFI & THE CITY: Breaking news and breaking heart

FIFI & THE CITY: Breaking news and breaking heart

text de Cristina Popa (FIFI)

De multe ori sunt intrebata de ce nu dam stiri pozitive la televizor. Le dam zi de zi, dar lumea nu le tine minte. Pentru ca lumea nu e invatata cu binele. Va spun direct: rar o stire cu final fericit nu face punctele de rating pe care le face un circ. Publicul vrea sa vada ca si bogatii plang, au rate neplatite si amante neconsolate care se revolta la ore de maxima audienta.

Peste povestile normale trecem cu lejeritate. Nu le mai acordam atentie. Ca sa fiu sincera: ne cam plictisesc.

La 40 de ani am un grup restrans de prietene. Una mai faina ca alta. Femei puternice cu super cariere. Unele maritate, altele in vesnice cautari dupa barbatul ideal. Relatiile noastre cu domnii sunt la extreme: clare sau super complicate.

Intilnirile cu fetele sunt intr-un fel. Ne lucesc ochii cind vorbim despre hainepantofibijuterii. Nu dezbatem retete, pentru ca nu ne pasioneaza asta cu gatitul. Cel mult apare in discutie o salata ratacita in frigidere si neaparat dietetica. Ne preocupa abonamentele la sala, cardurile de reduceri si biletele la concerte.

De cele mai multe ori insa, discutam despre EI. Ai nostri sau ai altora. Cine cu cine si de ce si mai ales astianusepotrivescnuosareziste si decenudivorteaza???

Concluzia e simpla: in zilele noastre oamenii alearga dupa doua lucruri: bani si dragoste. Banii se mai fac, dar iubirea nu prea e de gasit. Disperarea isi spune cuvantul de multe ori. Vorba unei prietene dragi: vreau si eu sa ma bag intr-o relatie si nu stiu in a cui.

Breaking newsul intalnirilor noastre e cind x s-a indragostit de y. Si cu cat idila e mai furtunoasa, cu atat dezbaterile sunt mai lungi. Pentru ca fiecare tanjeste dupa viata vie. Fierbinte.

Pasiunea, senzationalul, agitatia, complicatiile, certurile, viteza, standardele.

Punct cu punct, vietile noastre sunt intr-un permanent breaking news care din pacate de multe ori se transforma intr-un breaking heart.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

3388
shutterstock_146428451Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

text de Doru Iftime

Ieri mi-am însoțit pentru prima dată fiul la o partidă de fotbal pe maidan. Mă rog,  e un teren de fotbal „amenajat” în Parcul Tei. Amenajat e în ghilimele pentru că gardul de sârmă împletită care împrejmuiește perimetrul e ferfeniță, iar mocheta e plină de nisipul adus de vânt de la locul de joacă din apropiere – nu vrei să cazi pe covorul ăsta de glaspapir. Cum s-ar zice, la un moment dat omul a sfințit locul (cu sau fără trafalet), amenajând un teren de fotbal, dar, într-un cartier unde sârma din gard se vinde la fier vechi, sfințirea nu poate fi veșnică.

Însă nu despre cele sfinte vreau să vă povestesc, ci despre fotbal și despre armonizarea uneori imposibilă dintre ceea ce ne dorim noi, părinții, pentru copiii noștri, și ce-și doresc ei. Dacă vorbim de sporturi, mi-ar fi plăcut ca Damian, fiul meu, să facă baschet, tenis, înot, karting. Ce sporturi a ales el? Karate și fotbal. Cu accent ascuțit – și recent – pe fotbal. Nu m-am împăcat ușor cu ideea, deși, puști fiind, am rupt nenumărate perechi de încălțări alergând după mingi de plastic care nici măcar rotunde nu erau. După ce mi-am înscris băiatul la fotbal, infatuarea a început să-mi dea târcoale și, asemenea părinților cu care am ajuns să împart băncile de pe marginea terenului la antrenamente, îmi ziceam că Damian al meu ar putea fi într-o zi un Messi, sau un Hagi, ori un Chivu fiindcă, nu-i așa, pasiunea unui copil poate mișca munții, cu adulți cu tot.

Însă fiul meu e modest: nu aleargă prea mult, așa că inițial și-a găsit un loc în apărare și s-a făcut remarcat ca fundaș. Pe urmă, fiindcă și acest efort părea prea mare, a zis că vrea să fie portar. La antrenamente a început să stea în poartă chiar și la jocurile la porți mici, unde nu e nevoie de portar. Cum tot ce-mi doresc eu de la sport, indiferent care, e ca Damian să facă mișcare, am început să fiu nemulțumit. Care e farmecul fotbalului dacă nu joci mingea, dacă nu dai gol? Mi-am exprimat nedumerirea în câteva rânduri, dar n-am insistat.

Într-o seară a venit acasă supărat că a rămas fără mănușile de portar pe care i le dăruise un tovarăș de joacă. Îi toleram dorința de a fi portar sperând să fie o toană, dar nu-l încurajam, de aceea nu i-am cumpărat echipament de portar când mi-a cerut-o. Însă, în seara aceea, amărăciunea sinceră a copilului m-a răscolit. Cu prima ocazie, i-am luat mănuși de portar.

Ieri, pe maidan, le purta cu mândrie. Jucam cu băieți mai mari, cu vârste între 12 și 16 ani (Damian are opt). Nu-i cunoșteam, îi vedeam pentru prima oară. În timpul meciului, unii l-au întrebat pe Damian la ce echipă joacă; apoi i-am auzit pe cei mai măricei lăudându-i în câteva rânduri intervențiile.

După ce meciul s-a terminat, ne îndreptam spre ieșirea din parc. Doi dintre băieți ne depășesc. „Aperi foarte bine!”, îi zice în treacăt, lui Damian, unul dintre ei. E blond, n-are mai mult de 13-14 ani, și poartă un tricou negru prea mare. Remarc că e portarul echipei adverse. Brusc, simt cum mă umflu în pene. Vorbele acelea admirative, aruncate peste umăr de un puști pe care abia îl cunoscusem, mă fac să fiu mândru de copilul meu. Sunt mândru pentru că e un portar bun, dar îi admir în special perseverența. Într-un mod oarecum discret, chiar subversiv, Damian a pus piciorul în prag. Când n-am vrut să-i iau mănuși de portar, s-a descurcat făcând rost de o pereche de la un prieten; s-a încăpățânat să stea în poartă chiar și după ce i-am reproșat că nu vrea să alerge și că ăsta e, de fapt, motivul pentru care vrea să fie portar. Azi, tenacitatea lui e răsplătită. Tovarășii de joc îl apreciază, însă asta e o victorie măruntă în comparație cu faptul că a câștigat lupta cu una dintre prejudecățile tatălui său.

N-are importanță ce ne dorim noi, părinții; nu contează ce-mi doresc eu, ce frustrări mă încearcă sau ce vise nerealizate vreau să împlinesc prin copiii mei. La urma urmei, toți ne dorim să facem ce ne place și să fim apreciați de ceilalți pentru asta. Nu știu dacă Damian va fi următorul Edwin van Der Saar, Peter Schmeichel, Gianluigi Buffon sau Dino Zoff, dar știu sigur că va lupta cu pasiune pentru ceea ce-i place.

*

Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover :shutterstock

2558
autograf simona halepautograful Simonei Halep

autograful Simonei Halep

Una dintre cele mai frumoase imagini de la BRD Bucharest Open, cu tot cu Simona Halep in cadru, a fost departe de camerele de luat vederi.
In aceste doua fotografii sunt cozile de copii care stateau sa ia autografe la finalul meciului care a desemnat-o pe Simona Halep cistigatoare.


Dupa festivitatea de premiere, Simona a dat un interviu apoi a inceput sa semneze autografe. Rind pe rind, pentru fiecare dintre copii (mai mici sau foarte adulti).

Dupa primele 5 minute (cam cind a fost facuta fotografia), tribunele se golisera. Dupa 20 de minute, nu mai erau decit cozile pentru autografe, mai subtire pe partea din spatele scaunului de arbitraj (unde acorda autografe), dar foarte mare inghesuiala pe partea cealalta unde Simona nu ajunsese inca.

Fiecare dintre cei care primeau semnatura pe minge, caiet, pancardele cu “hai Simona” sau se fotografiau cu ea (caci era super deschisa la orice idee de selfie), pleca fericit din rind si parasea arena.

Dupa o ora cind a terminat de semnat autografe pentru toti cei care asteptasera la rind, arena era goala, iar CAMPIOANA TURNEULUI CARE TOCMAI SE INCHEIASE n-a mai plecat in uralele multimii pentru ca nu mai era multimea acolo sa o aplaude.
A plecat insa zimbind catre conferinta de presa, unde a fost din nou foarte volubila si cu atentie reala pentru fiecare om care ii adresa o intrebare sau o rugaminte.

Mi s-a parut minunata imaginea asta, cum a plecat din arena goala dupa ce ii facuse sa zimbeasca pe spectatori nu doar in grup cu punctele pe care le cistigase pe teren, ci si fata in fata pentru cei care si-au dorit sa dea mina cu ea si sa o felicite. O imagine care vorbeste despre o tinara care nu-si face meseria pentru show sau pentru bani, ci de placere.
Mi-ar fi placut insa sa iasa de pe teren in super urale, iar televiziunea sa mai fi fost acolo 🙂
*

Cu o zi inainte, dupa semifinala, am vazut-o pe Simona Halep la o intilnire privata a unuia dintre sponsorii turneului, Xerox. Era la o ora si jumatate distanta de la terminarea meciului, trecuse prin multe autografe pentru copiii de pe teren, apoi prin conferinta de presa si venise sa salute sponsorul si prietenii sponsorului.

M-am uitat la ea cu maxima atentie la sesiunea de autografe. Era evident ca e obosita, dar a acordat atentie reala, cu bucurie si curiozitate, pentru fiecare dintre oamenii pe care-I intilnea. A zimbit sincer si a multumit din inima pentru fiecare dintre complimentele sau urarile de succes pe care le primea. Si veneau in sir, la citeva zeci de secunde distanta.

Parea ca se incarca din bucuria oamenilor si ca prin fiecare autograf pe care-l da, ea multumeste cu o reverenta eleganta celor care o sustin. Nu era supunere in atitudinea de acolo, era un amestec minunat de placere cu familiar, cu datorie, cu bucurie.

De-a lungul anilor, am vazut zeci de sesiuni de autografe ale multor vedete , unele cu o notorietate mondiala mult mai mare decit a Simonei Halep, dar n-am vazut pe nimeni care sa se simta atit de bine in prezenta celorlalti si se bucure curat, inocent, fara ego, ca da autografe.

Cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, oameni MARI (cu cariere importante) zimbind ca niste copii in timp ce stau la coada la un autograf sau dupa ce-i tineau autograful in mina.
*
Simbata, dupa ce am plecat de la intilnirea Xerox cu Simona Halep, ma gindeam ca fata asta are asa o energie frumoasa si e un om atit de educat si de bun incit o sa ajunga mult mai departe de locul 3 in clasamentul WTA.

Si-ar putea fi unul dintre liderii/idolii de care au nevoie romanii (de fapt, orice popor) ca sa mearga frumos inainte.

Duminica , dupa ce am vazut din nou atentia pe care o acorda fiecarui om care ii cerea un autograf (de parca ar fi fost un punct pe care-l are de jucat intr-un meci) si rabdarea cu care a dat autografe o ora intreaga, m-am gindit ca e mai mult de atit.

Am gasit un interviu al antrenorului ei Wim Fissette care spune ca “E o formă de a-şi încărca bateriile, după fiecare turneu simte nevoia să vină acasă” ; mi-am adus aminte ca tenisul e un sport in care singuratatea e parte din joc si-am realizat ca asa cum avem noi , romanii, mai mult ca niciodata nevoie de un idol curat, frumos, educat si ea are nevoie de “acasa” – de oamenii care o iubesc neconditionat pentru ca e de-a lor.

Ar fi frumos sa tinem bine minte asta.

multumesc frumos Xerox Romania pentru aceasta bucurie de intilnire si de experienta.

4497

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!