BUILDING RELATIONSHIPS

cum faci sa intri in viata unui om, sa te accepte, sa lase garda jos si sa nu pozeze, desi stie ca tu ii vei descrie viata intr-o poveste?

am gasit un interviu mai vechi despre cum au lucrat Lane DeGregory si fotografa cu care a fct echipa, Melissa Lyttle, la povestea care a luat Pulitzer anul asta The girl in the window.

capitolul meu preferat e Buildind relationships

Did you have any concerns or reservations about having someone else broker a story?

Melissa Lyttle: We drove down with her and Dani’s caseworker for the very first interview, the very first time we went to Fort Myers to meet the family. Just to turn it into reality, she was a great intro. They already were familiar with her; they were familiar with the caseworker. They really opened to us because they had that trust. … They passed that along to us. … [Carolyn Eastman] was our passport into that situation.

She obviously wasn’t with you the whole time. How did you build your own relationship?

DeGregory: …We told the family at the end of that first day, “What kind of things do you do with Danielle on a regular basis?” “We go to the beach, she goes to school. She goes horseback riding, we take her to church.” And Melissa and I told them, “We want to be there for all of that. We want to watch and follow her as she progresses and as she learns. We want to be there at bedtime, we want to be there at bath time, we want to be there when you eat dinner.” … I don’t think they anticipated us wanting to invest so much time.

Lyttle: It’s all about relationship-building. The first time was more of an interview. … While Lane got to know the parents and was sitting there with the caseworker who was asking for updates on Danielle and with Carolyn Eastman … I had about three hours with Danielle. And I got her really comfortable in front of the camera because I sat there for so long and I watched the same movements over and over. I’m not the photographer who runs around the room climbing on things, but just being in her presence for that long made the next time that much easier. …

Did the family have any reservations about you saying, “We want to be here all the time”?

DeGregory: Lucky for them, they were three hours away so I couldn’t be there all the time. If they had been in our circulation area, I would have been there every day. But we had to arrange visits with them. And so we arranged to come down for a whole day or to come down for a day [or] overnight and the next day.

daca vreti sa faceti meseria asta, sau o faceti, cititi interviul integral aici

inca un fragment minunat:

I’m fascinated by how you report on someone who seems so unknowable like Dani. How did you gain her trust?
DeGregory: That was the hardest part. I went in thinking I was going to interview this girl and go, “Hey, what happened?” I knew she didn’t speak when they found her, but I didn’t know she still couldn’t speak — until we met her. …

Lyttle: I still remember the day that we made the connection. It was the second trip there and I was sitting on the floor in her room as she was watching this little video on her computer screen, a little interactive game kind of thing. I was talking to her like a normal kid — “Oh, which one do you think that is? Is that red?” — just asking her questions they were saying, trying to re-emphasize language skills. I just remember at one point about halfway through her game, she reached out with her foot, and she just touched me. She was kind of checking me out … her little hello there, like a pat on the back. She had initially used her feet for almost everything, to pick things up and to hold her bottle. So it’s kind of like her extended hand in some ways. …

cu rabdare pina la sfirsitul interviului, care e lungutz, gasiti info si despre cum a fost scrisa povestea pentru print, apoi pt web si un alt capitol minunat DEALING WITH THE EMOTIONAL CONSEQUENCES.

1497

Londra: Cecil Beaton Expo

We are thrilled to announce the first selling exhibition of work by Cecil Beaton in over 25 years.

Cecil Beaton was essential to the cultural life of Britain and beyond in the twentieth century, both as a creator and a recorder. His unique aesthetic and vision led him to become one of the most popular and celebrated British photographers of all time.

Our retrospective show contains 64 images, including 25 vintage and historic prints, that cover more than 40 years of Beaton’s career.

*

asta e de pe site-ul galeriei Chris Beetles. expo e deschisa de miine, are si album cu toate foto din expo si texte de mario testino, fotografiile din expo aici

foto cu audrey hepburn din 1960 by C Beaton

3050

Posta Romana, ca-n Ionescu

Dilema postei romane: daca ai buletin, legitimatie de presa cu fotografie, serie si nr de buletin incluse, o recipisa pe care scrie numele tau si amazon.com – si tu poti spune by heart ce e in coletul amazon, care e valoarea lui, cind a fost expediat, cum faci dovada ca tu esti tu si ca e coletul tau cutia care a venit pe adresa redactiei?

– Daca n-ati primit recipisa nu a venit coletul, noi nu ratacim.
– A venit doamna pentru ca am verificat cu furnizorul, mi-a confirmat ca a ajuns.

Pufnituri, trintit de dosare pe birouri, verificat in multe catastife.
15 min o doamna m-a cautat intre dosare. Cind in sfirsit mi-a gasit numele, a inceput nebunia.

– Va trebuie o imputernicire.
– Care sa spuna ce?
– Ca dvs sunteti dvs si ca lucrati la adresa de pe colet.
– Nu e suficient buletinul?
– Nu. Poate nu e coletul dvs.
– Pai nu v-am spus eu de colet? Si ca mi s-a confirmat ca a venit? Cum stiam de el?
– Imi trebuie imputernicire care sa spuna ca sunteti dvs.
– Va dau si legitimatia de serviciu, nu e buna?
– Nu e. Daca nu mai lucrati acolo?
– Doamna e ca-n Ionescu. Daca e sa faca institutia imputernicirea asta, eu trebuie sa semnez pentru ea. Eu semnez toate imputernicirile. Tre sa semnez ca eu sunt eu?
– Faceti glume pe seama mea.
– Nu doamna, sa ne uitam la legitimatie. Va mai arat si alte acte care fac dovada ca eu sunt eu. Am si carduri in portofel tot pe numele asta. Si ca numele asta e ca numele de pe colet. Ce va mai trebuie?
– O imputernicire. Eu de unde sa stiu ca nu luati acte ale companiei la care nu aveti acces.
– Doamna, sa va arat comanda de la amazon. Aveti internet?
– Nu. Noi nu suntem asa de dotati.
– Bine, ma conectez pe telefon.
– Nu. Ca nu ma intereseaza ce imi aratati dvs acolo. Puteti sa-mi aratati orice.
– Va arat ca sunt niste carti, alea care apar si pe avizul coletului.
– Si de unde stiu eu ca nu le-ati comandat pt altcineva si ca acum le luati in locul lui?
– Da doamna le-am comandat pt altcineva, le-am platit din contul meu, au venit pe numele meu si acum le iau in locul altcuiva, le fur adica. Am fatza de infractor?
– Nu. Dar imi trebuie imputernicire. Asa scrie in regulamentul meu, asa facem.

(dupa alte 10 min, timp in care am inspirat aer curat, afara la soare, vizualizind cum o ucid in chinuri, am dat doua telefoane, o doamna simpatica a sunat la posta, m-a sunat inapoi si iata-ma-s la ghiseu din nou)

– Da’ de ce trebui asa faceti atita tambalau? Nu puteati sa veniti si miine cu o imputernicire?
– Doamna, n-am timp sa vin de 10 ori. Muncesc.
– Pai si io muncesc.
– Da doamna, dar dvs munciti pe banii mei. Eu platesc pentru coletul asta niste bani din care dvs va luati salariu.
– Imi dati o declaratie?
– In care sa scriu ce?
– Ca luati pe propria raspundere si ca in cazul in care cineva reclama, dvs platiti contravaloarea coletului. Si nu era nevoie sa dati telefoane ca sa interveniti, ca toti stiti numai cu pile sa obtineti lucruri.
– Cum nu era nevoie? Nu ati vrut si pace sa imi dati si acum iata ca se poate.
– Pai daca nu aveati imputernicire.

Culmea e ca desi as fi ucis-o in chinuri, i-am zimbit si i-am urat o zi buna dupa ce mi-am luat cartile.

the girl in the window – unul din Pulitzer-urile 2009

Noaptea trecuta s-au anuntat cistigatorii premiului Pulitzer pentru 2009.
M-am uitat in viteza pe numele cistigatoare si-am ales sa citesc un articol The girl in the window.

E o poveste socanta despre recuperarea unei fetite care pina la 7 ani a trait intre propriile fecale, fara sa vada lumina soarelui, fara sa i se rosteasca vreun cuvint, fara sa priveasca pe cineva.

E un maraton jurnalistic acolo pentru ca autoarea,Lane DeGregory, reconstituie o intimplare care a avut loc cu 5 ani in urma din declaratiile politistului care a recuperat fetita, din rapoarte politiei. Apoi intervieveaza mama, familia adoptiva si fratele adoptiv. (capitolul cu fratele e preferatul meu)

Cind citeam textul – care e lung si te solicita – mi-am adus aminte de povestirea Ingerii din jurul ei pe care am publicat-o in numarul de aprilie.

Tot despre recuperarea unei fetite, cu o reconstituire a unor fapte care au avut loc cu 2 ani in urma. Daca am avea premii in Romania pentru jurnalism, as inscrie articolul asta mergind la sigur oriunde.

In lipsa lor, ma bucur sa constat ca pe site-ul tabu articolul Ingerii din jurul ei are unul dintre cele mai mici bounce rate (23%), iar asta inseamna ca majoritatea celor care au intra pe pagina, au citit pina la sfirsit articolul Laviniei Gliga. Un articol lung. Cu un subiect greu. Scris fara a exploata senzationalismul.

E un semn in linia pe care o anunta si Vintila Mihailescu in dilema (unde printre altele mentioneaza si articolul din Tabu)

La această întrebare ar trebui să răspundă, pentru mase, în primul rînd specia complexă a documentarului, de la marile reportaje sau anchetele de teren la literatura non fiction. Dar acestea – ne explică imediat managerii mediatici – nu aduc rating. Cred că diagnosticul a început deja să fie fals într-o măsură considerabilă: documentarele de pe Discovery sau History fac un rating onorabil, iar la o selecţie de filme documentare de la Astra Film Fest, prezentate la Muzeul Ţăranului Român, sala era plină ochi de tineri.

(foto by MELISSA LYTTLE | Times)

1653

Arborele Printesei

Cit am fost in vacanta a inflorit copacul din fata balconului meu.

Il cheama Paulownia Tomentosa si pentru el m-am mutat in casa asta.

Acum 9 ani, tot intr-un aprilie, m-am intilnit cu proprietarul in fata blocului, sub copacul plin de flori care miroseau incredibil, fin, persistent, a violete.

Balconul e pe partea asta cu copacul? am intrebat de jos, din strada.
Da.
Aveti parchet?
Da.
Ok,
ma mut aici. am spus fara sa ajung sus, la etajul 2 unde era viitoarea mea casa.

Eram cu o prietena (nevasta de constructor) care-mi datea coate: stai sa vedem daca ai tevile bune prin casa, daca ai nush ce.. bla bla, dar deja ma hotarisem.

Copacul si parchetul ma interesau, restul erau “tzevi” inutile.

Mama frumu (mama aneiceadesteapta) l-a identificat si i-a dat nume stiintific.

Acum stiu si legenda lui.

Paulownia, arborele Printesei, si-a capatat numele in onoarea printesei Anna Pavlovna (1795-1865), fiica tarului Paul I al Rusiei si sotia printului ( mai tarziu rege) William al Olandei (1792-1849). Acest arbore exotic originar din China se remarca prin portul si inflorirea sa abundenta de la inceputul primaverii dinaintea infrunzirii. Atunci se deschid mari corole liliachii asemanatoare ca forma gurii leului, dispuse in inflorescente tip panicule terminale, lungi de 30-60 cm, care emana un parfum discret de violete.


Am o creanga de Paulownia direct in balcon:)
Frunzele – care sunt ca niste urechi de elefant – apar dupa ce cad florile.

twitter: de la larry king si oprah la kevin spacey, kevin smith sau demi moore

In vacanta asta am descoperit twitter-ul.

M-a certat Florin Grozea (Trebuia să facă gălăgie Ashton si cu Larry King ca să îi convingem si pe jurnalistii români…), dar in week endul in care eu incercam sa deslusesc tainele twitterului, invatau acelasi lucru Larry King, Oprah, Perez Hilton. asa ca am avut o companie dragutza:)

Primele cuvinte pe care le-am tastat au fost la find people:
kevin spacey a fost primul pe care l-am gasit.

Apoi am cautat jurnalistii preferati: susan orlean a fost prima victorie in categoria asta. (mike sager si alex kotlowitz n-au cont, are insa “escrocul” de malcom gladwell)

Intre timp sunt 50 de nume pe care le urmaresc (locale si internationale) si daca as lucra la ziar, as avea stiri de scris:

Susan Orlean scrie o carte despre mexico, plecind de la magari. Fiul ei de patru ani i-a dat voie sa plece in mexico dar…”doar pentru 5 min”.
(aici unul dintre articolele lui orlean, care printre altele e doamna care a scris Hotul de orhidee – carte transformata in filmul Adaptation)

Demi Moore a mobilizat in citeva clipe citeva mii de oameni care au trimis mesaje simultane catre un pusti bolnav de cancer “mrskutcher U R all amazing he has gone up in followers & when he gets all of UR personal messages I know U will have uplifted his day his week his life”

Actorul Stephen Fry si-a schimbat o plomba, Kevin Spacey e cu una din productiile sale londoneze pe Broadway si miine se duce la TV sa o promoveze, Kevin Smith (care cind nu e regizor, e printre scenaristii preferati ai lui Tarantino) e certat cu iubita si si-a petrecut toata noaptea jucind nush ce joc pe computer, iar Jamie Oliver (bucatarul simpatic) si-a petrecut we cu familia mai mult prin gradina, la joaca.

E distractiv cu twitter dar, dupa ce-i trece flama, va fi distructiv: ori va omori pe unii, ori va fi omorit.

*

Mai devreme susan orlean scria “Just wondering: What happens to someone’s Twitter/Facebook account when they die? (Sadly, have recent reason to wonder).”

Si pentru ca si eu mi-am pus intrebarea asta cu citeva luni in urma, nu mi s-a mai parut o intimplare ca Susan e pe lista mea de iubiti minuitori de cuvinte .

3199

Mike Sager – Old- … povestiri de Paste

Uneori Pastele imi miroase a batrinete, iar Craciunul a copilarie.

*

You live in your body everyday of your life. Things change slowly, inexorably, in increments too small to measure. You gain weight, you lose weight, your hair falls out. Your skin slackens, your voice thins, your bones become brittle, your ankles swell. Your prostate and a piece of your colon are removed. Your back bends with the weight of gravity and passing time. You wake up twice during the night to pee; once in a hile, you wet your pants. Crossing your legs has become a project that requires your hands; getting out of a chair has become a gymnastics routine; eating a bowl of soup has become a logistical feat. Whenever you go to the store, you can’ remember if you have coffee at home.
(…)

You ask people questions several times over. Sometimes, just as you‘re asking, you realize that you’ve already asked this same question, that you ‘ve already heard the answer. You go ahead and ask again anyway. It’s too embarrassing to do anything else.

(…)
All of this happens; everything changes. But the odd part is, you don’t really notice. You’re aware of it, sure, but somehow it doesn’t integrate. Deep down, to yourself, you are always just you, the same pair of eyes in the mirror, the same familiar voice inside your head still wondering, “when will I feel grown up?”

*
Cea mai frumoasa descriere a batrinetii. Un fragment din Old – profilul unui batrin de 92 de ani – scris de Mike Sager, pentru Esquire Sept 1998.

Articolul e in cartea Revenge of the Donut Boys: True Stories of Lust, Fame, Survival and Multiple Personality

Mi-am adus aminte de el vazind, pe strada, batrinii care pleaca la slujba de inviere.

2024

Britain’s Got Talent – Susan Boyle: efecte colaterale

mai intii a fost aparitia in emisiunea tv de la britanici, Britain’s Got Talent, (megastarul lor), apoi clipul pe youtube , link-uri pe facebook, pe twitter, endorsement din partea vedetei netului in acest moment ( ashton kutcher a comentat pe twitter punind link-ul la clip “This just made my night”) si a sotiei lui suportive (demi moore cu replica tot pe twitter: “You saw it made me teary!” ), peste 25 de milioane de vizionari pe youtube, articole in presa din toata lumea, ( the guardian preferatul meu, ca de obicei)

in 3 zile a dat 60 de interviuri, a fost invitata la CNN si la Oprah. a intrat in direct la toate emisiunile importante din anglia si statele unite.

si-acum drept efect colateral au sarit sacalii;
Max Clifford – PR-ul sacal care a reprezentat-o si pe vedeta bigbrother care si-a vindut presei ultimele zile din viata- face comentarii in presa si probabil ca o va reprezenta curind.
youtube te obliga sa mergi pe pagina lui ca sa vezi inregistrarea ca sa-si controleze bine traficul pe acest nume.
au aparut intrebari despre cine o sa-i ecranizeze povestea.
“ratzusca cea urita si matura, care are succes peste noapte si se transforma intr-o lebada”
*
femeia nu are inca antrenamentul interviurilor in presa, iar raspunsurile ei scurte si directe sunt delicioase prin inocenta lor.
“am 47 de ani si n-am fost maritata, nici macar sarutata”

*
interpretarea ei din show are o energie speciala. m-am uitat de citeva ori si de fiecare data mi-au dat lacrimile, desi din cauza entuziasmului celor din sala nu o poti auzi cum cinta foarte exact.

e ceva magic pe acolo. si din magie multi vor scoate bani.

2831

ashton kutcher vs cnn = twitter promotion

Acum citeva zile Ashton Kutcher a anuntat ca se ia la intrecere cu CNN care dintre ei ajunge primul la 1 mil de followers pe twitter.
Associated Press avea (prima) stire (in sectiunea divertisment) cu declaratiile lui Kutcher si oficialilor CNN.

ieri Oprah Winfrey il invita pe kutcher in emisiune, se inscrie pe twitter, il ajuta pe sotul doamnei Demi Moore sa- si atinga obiectivul (milionul) si face promovare noii platforme de conexiune in doar 160 de caractere.

doar Time (si el cu cont pe twitter) citeaza un oficial dintre cei care inteleg cum e cu business-u asta cu netul: “nu putem face dovada ca in acest moment nu se fac bani cu/prin/din twitter.”

*
kutcher ca de obicei da dovada de geniu si de nebunie, fiind ilustrarea cea mai buna a expresiei “think big”.

*
mi-am fct cont pe twitter, ii urmaresc si pe Kutcher si pe CNN.
dar si pe kevin spacey, new york times, the guardian 🙂

2087

Jonathan Safran Foer la mine-n casa

JOnathan Safran Foer glasuia la mine-n casa. El, cu glasul lui simpatic, de student destept care e scos la lectie. Cu accentul lui de new yorkez de Brooklyn.

Safran Foer pe bune. Ala cu every thing is illuminated, cu extremely loud and incredibly close. In garsoniera mea cu paulownia tomentosa pe cale sa infloreasca la fereastra.
Si n-am visat.

– pentru o carte care e atit de atenta la detalii, de ce n-ai facut reala adresa de mail a lui oskar din extremely loud and incredibly close? Am o prietena care a scris la adresa aia…
– a fost reala, dar cred ca nu a venit raspunsul care trebuie.

Anaceadesteapta vorbea cu Safran Foer, pe speaker, acasa la mine. Intrebarea asta era special pentru mine. Cind a trebuit sa ne imaginam pentru liternet o intilnire cu un personaj dintr-o carte, eu m-am intilnit cu Oskar.

Eram suparata pe el, ca nu-mi raspunsese la mail.

Btw, convorbirea s-a purtat de pe telefonul meu. AKA AM NUMARUL LUI SAFRAN FOER. hihihihi

(dobro, iti dam tie inregistrarea. un praji, ceva? 😉 )

2508

terorism de cititoare vs Belle du jour (Monica Columbeanu, Sexy Braileanca, Simona Sensual)

Acum 2 ani Marea Britanie lua foc incercind sa afle cine se afla in spatele numelui Belle du jour, autoarea unui blog in care erau povestite aventuri de curtezana, prostituata de lux.
Blogul transformat in carte a ajuns si in librariile noastre, dar acum ne urmareste si scandalul blog versus personajul din spatele lui.

Numai ca, noi, in Romania, suntem ceva mai intelectuali.
Lucia T cea care sta in spatele blogului terorism de cititoare renunta dupa trei ani la blogul ei pentru ca nu face fata presiunilor care au aparut pentru ca nu-si declara identitatea.
un blog ca o revista de cultura, o bliblioteca on line updatata cu o frecventa care te facea sa te intrebi “dar cind are timp femeia asta sa citeasca atit de mult?” a fost inchis.

Pare ciudat, dar e real. ( eu tot mai sper ca urmeaza un truc publicitar si ne sunt dezlegate zimbetele)

Banuiesc ca autoarea nu e cineva cunoscut, pentru ca se vede treaba ca nu e foarte familiara cu presiunea pe care o pune opinia publica via mass media (internetul e deja un mijloc de comunicare in masa deci intra in categoria mass media).
Pune la suflet comentariile unora si altora de pe bloguri, o supara parerea lui alex leo serban in aceeasi masura in care o bucura cea a lui cartarescu. dar ei sunt foarte antrenati cu genul ast ade expunere.

No offence, LuciaT dar cred ca la faza asta ar trebui sa ceri sfaturi de la Monica Columbeanu, Simona Sensual si Sexy Braileanca.
Ele stiu cum sa treaca peste aiurelile scrise despre ele si sa mearga frumusel inainte.
(la fel s-a intimplat si cu doamna Belle du jour care a scris si cartea nr 2, si ea tradusa in Romania si nici acum nu se stie cine e…)

Altfel, sper ca o editura sa-i propuna repede Luciei un job de redactor pentru ca are super gust. Iar eu iti lansez de aici oferta sa scrii pentru frumoasa revista Tabu:)

4540

stupid

Galben, verde, albastru.

In mijlocul strazii,  cu spatiul prin care ar trebui sa arunci lucruri indreptat catre intersectii aglomerate.

De citeva saptamini ma intreb: ce dracu cauta tomberoanele alea de reciclat in locuri in care nimeni nu ar cara gunoiul?

 

La Arcul de triumf. In mijlocul Pietei Dorobanti. La Piata Scinteii, in statia de autobuz.

In Drumul Taberei, dincolo de Moghioros, la strada, in fata unui magazin.

Nu-si pune nimeni problema ca sunt niste bani aruncati de pomana? Ca nu o sa se deranjeze nimeni sa -si care de acasa gunoiul sortat si aranjat pina in mijlocul Pietei Dorobanti? Daca se poate pe tocuri cui, in trecere catre una dintre cafenele?

 

3302
interviu ariagaGuillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Guillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Brad Pitt, Cate Blanchet, Sean Penn, Naomi Watts, Benicio del Toro, Gael Garcia Bernal îi datorează o parte din strălucirea lor de pe ecran. Dacă ei au fost remarcaţi de criticii din lumea întreagă e şi pentru că Guillermo Arriaga a scris poveştile care s-au numit 21 Grams, Babel sau Amores Perros. Are o nominalizare la Oscar pentru scenariu, acum a trecut la regie cu un film (The Burning Plain) în care joacă Charlize Theron şi Kim Basinger, dar meseria lui – ceea ce se simte el a fi ca artist – este cea de scriitor. Din aprilie, cărţile lui sunt traduse şi în România.

Guillermo Arriaga e o fiinţă dintr-un material ciudat. Nu-i place să i se spună că e scenarist, deşi e foarte celebru pentru filmele care au avut la bază poveşti scrise de el, într-o structură nonlineară, ca un puzzle. Poveştile lui sunt dureros de simple şi de controversate, şi vorbesc – într-un mod care te lasă cu gura căscată – despre iubire şi moarte.

Cre­de că scenaristul e la fel de important ca regizorul sau ca actorii din distribuţie, şi susţine asta cu multă pasiune, oriunde. Are studii în Psihologie şi Literatură şi a fost profesor la Universitate pentru o vreme, iar înainte de asta a fost boxer, baschetbalist şi jucător profesionist de fotbal. Aşa că acum câţiva ani când citeam despre despărţirea profesională a unuia dintre cele mai celebre cupluri mexicane – Arriaga şi regizorul Alexandro Gonzalez Inarritu – am fost surprinsă să constat delicateţea cu care a abordat subiectul.

Cei doi veneau după o colaborare lungă, cu multe succese şi des­părţirea părea dureroasă de ambele părţi.

Am rămas de atunci cu imaginea că Arriaga este ferm, sigur pe el, un pic distant, dar plin de în­ţe­lepciune. Mi-am dorit foarte mult să-l întâlnesc, să-l cu­nosc altfel decât din cărţile sau filmele sale, iar când am găsit în căsuţa poştală un mail de răspuns cu un mesaj simplu, cald şi prietenos, semnat Arriaga, mi s-a părut că sunt în­tr-un film ori că visez.

Şi acum mi se pare in­cre­dibil că mi s-a îndeplinit aceas­tă dorinţă care părea imposibilă şi e unul din­tre momentele acelea în care cred că sunt foar­te norocoasă. De aici în­colo, în conversaţia pe care o vedeţi mai jos n-a mai in­tervenit decât traducerea din engleză în română. Şi bucuria mea că pot împărţi cu toată lumea în­tâm­plarea care face ca unul dintre cei mai importanţi scriitori (de film) să ne povestească despre familia lui, despre emo­ţiile personale şi, desigur, des­pre cărţile pe care le-a scris.

 La începutul carierei dvs. aţi scris cărţi pentru copii. Când aţi devenit părinte, le spuneaţi po­veşti şi copiilor dvs.? Aţi inventat poveşti special pentru ei?

Guillermo Arriaga: Da. Le-am spus poveşti şi fii­cei mele Mariana, şi fiului meu Santiago când erau mici. În fiecare seară, fiecăruia. Le plăcea la ne­-bunie să le spun poveşti mereu şi mereu, aveau una preferată cu un liliac rebel. Şi una cu un fluture care se rătăcise şi locuia în parcul din faţa casei. Acum au 16, respectiv 15 ani, aşa că nu le mai plac poveştile mele pentru copii. Dar îmi citesc cărţile şi, din fericire, le şi plac.

 În viaţa dvs. particulară sunteţi un vânător pasionat; în viaţa profesională, aveţi o obsesie pentru moarte. Pare că există o conexiune între aceste două preferinţe: ca vânător ai controlul asupra morţii, ca scriitor la fel. De unde vine această obsesie pentru moarte?

Guillermo Arriaga: Moartea e parte din viaţa noastră. Nu poţi să înţelegi viaţa dacă nu are o limită şi un sfârşit. Ceea ce e interesant şi du­reros în legătură cu viaţa este că se sfârşeşte la un punct dincolo de tine. Pe de altă parte, moartea ne înconjoară. Suntem o specie care distruge şi ucide în fiecare zi. Gândiţi-vă la jean­şii pe care-i purtaţi. Ca să ajungă la dvs s-au distrus pă­duri întregi, s-au pus în pericol inclusiv vieţile a sute de animale. Obişnuim să negăm moartea. Dar este obligaţia mea de creator, ca scriitor, să readuc în atenţie sensul profund al mor­­­ţii ca să înţelegem sensul adevărat al vieţii.

Vă aduceţi aminte care a fost primul contact cu noţiunea: „moarte”?

Guillermo Arriaga: Bunica mea a murit când aveam 15 ani. Ea mă crescuse. Stătuse lângă mine zi de zi până la vârsta aceea şi moartea ei a fost devastatoare pentru mine.

Am citit că sora dvs. a fost un copil celebru şi că a câştigat premii pentru show-uri de televiziune. În copilărie simţeaţi competiţie între dvs şi ea?

Guillermo Arriaga: Sora mea este o femeie extraordinară. În­totdeauna a avut cele mai mari note, a excelat mereu în toate. Apoi, în ordinea succese­lor a venit fratele meu Carlos. Şi el scli­pitor, cu note foarte mari la şcoală. Amândoi erau şi foarte cuminţi şi politicoşi. Eu am crescut cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). Notele mele la şcoală erau dezastru­oase. Obişnuiam să mă bat cu toţi co­le­gii, pro­fesorii se plângeau de mine tot timpul. Pă­­rin­ţii nu mai ştiau ce să-mi facă. Pur şi sim­­­plu nu ştiau ce se întâmplase.

Aveau doi co­pii mi­nunaţi şi foarte inteligenţi şi brusc am apărut eu, un sălbatic, parcă venit din munţi.

Nu ştiu dacă acest context mi-a dezvoltat spiritul de competiţie. Dar pot să vă spun că mă iau la întrecere în orice. Trebuie să fiu primul care urcă în avion, primul care iese din avion, primul care trebuie să intre în sala de cinema, primul la orice. Soţia şi copiii mei mă urăsc pentru as­ta, dar nu ştiu cum să-mi depăşesc această dorinţă. Şi, apropo, sora mea Patricia este producător la televiziunea publică unde rea­lizează emisiuni pentru copii. Pentru aceste emisiuni a luat premii.

Cât de des vă vedeţi acum? Dar cu fraţii dumneavoastră?

Guillermo Arriaga: Pe Patricia şi pe Carlos îi văd des. Îl văd mai rar pe fratele meu Jorge pentru că el lo­cu­ieşte într-un ranch la trei ore distanţă de Mexico City. Dar petrecem cu toţii zile mi­nunate şi ne înţelegem bine.

Care sunt amintirile cele mai dragi din copilărie?

Guillermo Arriaga: Cel mai fericit am fost în adolescenţă. Am fost exmatriculat când eram în şcoala primară, pe la 12 ani. Dintr-o şcoală tradiţio­nală, cu o educaţie riguroasă. Am mers apoi pentru gimnaziu şi liceu la o şcoală mai liberală unde erau adunaţi copiii exmatriculaţi de la toate şcolile. Am fost foarte fericit a­co­lo.

Pro­fesorii ne tratau ca pe nişte persoa­ne care gândeau şi erau responsabile pentru ceea ce făceau, chiar dacă gândurile erau a­mes­tecate şi haotice, ca ale mele. Erau răb­dători şi te ajutau să-ţi depăşeşti limitele folosind o a­bor­dare foarte elegantă. Această şcoală m-a ajutat atât de mult încât la cole­giu am ob­ţi­nut cea mai mare notă din istoria Facultăţii de Comunicare: 9.92 din 10.

 Cum sunteţi ca profesor? Sever, prietenos? Păstraţi legătura cu foştii studenţi?

Guillermo Arriaga: Nu ştiu dacă sunt prietenos sau sever. Cred că nu sunt aspru şi că nu-i forţez pe studenţi să facă nimic, încerc doar să-i ajut să găsească lucrurile la care sunt buni. Să afle cine sunt cu adevărat în loc să plece de la idei preconcepute despre ce ar putea fi. Am rămas prieten cu studenţii mei şi păs­trez legătura cu mulţi dintre ei. Cu unii am şi lucrat la unele proiecte.

Ca scriitor aveţi o mulţime de momente de singurătate. Momentul creaţiei e o situaţie foarte intimă; sunteţi în poveste, iar lângă dvs sunt doar personajele şi emoţiile pe care le adăugaţi personalităţii lor. Vă emo­ţionează vreodată viaţa personajelor pe care le creaţi?

Guillermo Arriaga: Sigur că da. Sunt unele pasaje la care am fost foarte emoţionat şi am suferit sau am râs alături de ele. E uimitor cum ceea ce in­ventezi începe să intre în tine atât de mult în­cât ţi se pare real.

Pentru ce aţi plâns ultima dată? Din motive personale sau profesionale; de fericire sau nu.

Guillermo Arriaga: Nu obişnuiesc să plâng. Am crescut, nu ştiu dacă e bine sau rău, cu ideea că un bărbat nu plânge (părinţii nu au nimic cu această concluzie a mea, mai degrabă prietenii). Aşa că e dificil pentru mine să plâng. Dar când am văzut ultima scenă din filmul pe care l-am regizat (n. red. „The Burning Plain“), am fost la limită să-mi curgă lacrimile. Trebuie să recunosc însă că am plâns în timp ce scriam unele pasaje din romanele mele.

Aveţi o reţetă specială când vă apucaţi de scris? Ceva ce urmăriţi mereu, ca un ritual?

Guillermo Arriaga: Da, am o reţetă specială (râde): nu mă mişc de pe scaun 8 ore şi nu mă ridic pâ­nă nu scriu cel puţin două fraze.

 Am citit că nu faceţi niciun fel de documentare pentru cărţile sau scenariile dvs.

De ce? Nu vă e teamă de greşeli? N-am descoperit niciuna, dar îmi imaginez că do-cu­mentarea asigură un oarecare confort, altfel trebuie să-ţi urmezi numai instinctul.

Guillermo Arriaga: Nu mă documentez pentru că sunt leneş, asta înainte de orice. Apoi pentru că mi se pare că prea multă documentare distruge ori­ginalitatea şi prospeţimea unei poveşti.

 Sunteţi tradus în româneşte pentru pri­ma dată, deşi numele dvs. este foarte cunoscut aici, mai degrabă graţie filmelor pentru care aţi scris scenariul. Ce v-ar plăcea să ştie cititorii români înainte de a vă cumpăra cărţile?

Guillermo Arriaga: Sunt foarte onorat că sunt publicat în Ro­mânia. Ştiu poveşti uimitoare despre ţara dvs. încă de când părinţii mei au fost în Ro­mânia, cu foarte mulţi ani în urmă, cred că vreo 35 de ani.

Ştiu că sunt locuri minunate de vânătoare şi vânători buni. Şi desigur, o cultură puternică graţie căreia aveţi oameni extraordinari în industria filmului. Mi-ar plăcea să le spun cititorilor din Ro­mânia că poveştile mele sunt despre oa­meni.

Că umanitatea este obsesia mea. Că vreau ca, prin cărţile mele, cititorii să res­pi­re, tran­spire şi să miroasă umanitatea. Şi că pentru a ajunge la acest rezultat am petrecut ani în­tregi scriind aceste povestiri, din toată ini­ma, cu toată pasiunea de care sunt capabil. Şi am încercat să le fac pe cât de frumoa­­se, pe atât de contradictorii.

Am citit că aţi găsit povestea cu mitul urban despre greutatea sufletului, pe care aţi folosit-o în filmul „21 Grams“, într-o revistă de ştiinţă, în timp ce Inarritu (n. red. regizorul acestui film) a găsit-o într-o nuvelă franceză. Aceeaşi poveste din două surse diferite, aproape în acelaşi timp. Credeţi în semne? Sunteţi superstiţios? (Apropo,a­­ceasta este întrebarea numărul 13.)

Guillermo Arriaga: Sunt născut pe 13 martie, m-am căsătorit pe 13 februarie. Aşa că îmi place să cred că 13 este un număr minunat. Dar nu cred în coincidenţe sau semne şi nu sunt superstiţios.

 Când aveaţi 13 ani (din nou 13!) v-aţi pierdut simţul mirosului ca urmare a unei lupte cu băieţii din cartier. Există vreun miros de care vă e foarte dor? Mă gândesc că vă mai amintiţi ceva mirosuri din copilăria dvs.

Guillermo Arriaga: Când am pierdut acest simţ, am uitat a­proape cu totul tot ce ţine de mirosuri. Ul­ti­mul miros pe care mi-l amintesc foarte clar este legat de părul unei fete frumoase şi portocalul înflorit lângă care stătea.

 Pentru mine, munca dvs. este mai mult despre dragoste ca o modalitate extremă de a te cunoaşte pe tine şi pe ceilalţi. Cartea care se traduce acum în România, „Un dulce miros de moarte” (Un dulce olor a muerte), este tot despre dragoste ca o cale de a ajunge la cunoaşterea de sine. Simţiţi că dragostea ar putea fi răspunsul la întrebarea care cere o definiţie a vieţii? Am folosit in­tenţionat verbul „a simţi” şi nu „a crede”.

Guillermo Arriaga: Da, simt că dragostea absolută este răs­pun­sul în viaţă. Toată munca mea are legătură cu dragostea mai mult decât cu orice altceva.

Cu ce personaj dintr-o carte (a dvs. sau a altcuiva) v-ar plăcea să vă întâlniţi?

Guillermo Arriaga: Mi-ar plăcea să-mi întâlnesc toate personajele, să le invit să ia cina la mine acasă. Mă tem, însă, că îmi vor ieşi prin gură sau prin ochi ca să-mi onoreze invitaţia. Aşa că pentru moment, cred că le e mai bine în in­teriorul paginilor din cărţile mele.

Dacă e cineva pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc, atunci e vorba de ne­po­ţii mei. Când vor veni pe lume, viaţa mea va fi cu adevărat perfectă.
Şi mi-ar mai plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu Guillermo care eram când aveam 13 ani. Ar fi minunat să putem trăi amândoi aşa, din nou.

1535

ben kingsley – a grain of sand

“Creative people are making a pearl. What’s in the middle of that pearl? Something that’s really scratching it. A grain of sand, and it has to cover it, to smooth it. We all have our grain of sand, and we find a way of smoothing it.”

*
“But you find yourself repeating patterns of behaviour until the gods say to you: ‘We will not tolerate you doing this any more.’ And something happens. The gods send us things if we are open and on a journey towards healing. But it can be a jolly long slog. I’ve had moments of immense joy with work, and then gone back to personal chaos. I will leave it at that.”

*
His father is dead. But his mother must be proud of him now. “I haven’t a clue. You can’t… you can’t go there.” But I only asked if his mother was proud of him. “Yes.” What about his siblings? “I don’t think we can go there. It’s part of the grain of sand.” I see. And will he ever talk about this stuff? “I doubt it. But it will be in my work. It’s fully expressed in my work.”

*
interviul e realizat de rachel cook pentru the observer si il puteti citi aici

1511

self sex

De ce erotismul este atît de distorsionat în cărţile dvs.? Din perspective sexualităţii, romanele dvs. sînt un fel de povestiri fantasz porno-morbide: cuplul din Cucul şi pupăza experimentează o mutantă schimbare de sex, în Cum trăiesc morţii se face “sex spectral”, în Măreţele maimuţe sexul este doar o acuplare brutală, primitivă, la întîmplare…

Păi, sexul e ciudat, nu !? Uneori foarte primar, foarte brutal, alteori foarte gentil şi tandru… Dar după ce treci prin tot acest spectru, în final rămâne, de fapt, doar inserţia unui corp în altul, iar acest lucru ne sfidează toate ideile noastre despre minţi discrete, percepţii discrete.

will self raspunzind la intrebarile lui marius chivu in dilemateca.
via anaceadesteapta care s-a conversat si ea cu domnul self cind el i-a explicat ce e cu post-it-urile de pe peretele lui. raspunsul in curind. plus detalii despre ceva cu adevarat spectaculos la omul asta si la profesionalismul lui 🙂

2579

michel gondry la B-est

Un cuplu de japonezi se muta la tokyo in cautarea unei cariere.

Ea e motorul relatiei si face eforturi ca sa le mearga bine. El isi gaseste de lucru unde aplicase ea (impachetat cadouri); ea e privita de prietena la care locuiesc drept o ciudata care nu face altceva decit sa decupeze anunturi din ziare. Intr-o seara, dupa ce facuse eforturi mari ca sa indeplineasca visul iubitului (sa difuzeze public filmul pe care el il facuse) fata aude cum ii minimalizeaza efortul prietena ei si cit de urit vbst despre ea.
Dimineata observa ca prin camasa lasa o umbra ciudata pe perete. Trece soarele prin ea. Are o gaura in piept.
(Si pt ca stii ca e disperata si suparata, gindesti ca e goala pe dinauntru.)
Pleaca la interviuri pentru job si pe parcursul zilei, gaura din piept e tot mai mare. Apare si un grilaj in gaura aia; apoi un picior i se transforma ca si cum ar avea o proteza de lemn; mai tirziu si celalalt picior. Pina seara se transforma intr-un scaun.

Ajunge in casa unui tinar muzician. Cind el e plecat, ia inapoi chip si trup de femeie: face curat, ii aseaza insemnarile, ii pregateste de mincare. El nu stie ca are acasa o femeie mobila pentru ca atunci cind e prezent, ea se transforma inapoi in scaun si asculta muzica pe care el o compune sau il urmareste discret ce scrie la computer.

Scena de final: “Ma simt mai utila decit am fost vreodata”, zice fata in timp ce e mobila la una dintre seratele muzicale ale noului ei proprietar.

Filmul se numeste Interior Design si e fct de Michel Gondry

(mi-a plct asa de mult ca l-am pove prietenilor. am dat copy paste la ce le-am scris lor ca sa pun si aici)

2151

simbata

Simbata e o zi speciala. Are intimidate si personalitate. Simbata are timp sa se distreze si sa se ascunda de ochii lumii, in timp ce duminica leneveste intre perne cu ceaiuri or cafele aromate.

Simbata se intimpla multe lucruri.

*

“Vin aici de vineri, stau simbata si pleaca duminica. Luni se intorc la birou, aproape fara sa se vada efectele secundare ale operatiei”
Geta, asistenta la o clinica de operatii estetice de pe Dorobanti.

*****

– Era aici, avea si un ulcior in fata.
– Da domnule, l-am vazut cind si-a pus vioara, dar a disparut.
– Si ulciorul?
– Ulciorul a disparut dupa aia.

Fiul isi cauta tatal de 80 si ceva de ani. La tirgul de antichitati de la Obor.

*****

– Did any director do that?
– No
– You’ll see. I’m right

Regizorul filmului Absurdistan dupa ce asteptase spectatorii la iesirea din sala de cinema, rugindu-i sa-i voteze filmul in B-est.

*
Simbata asta. Prin Bucuresti.

*

si pt ca mi-am adus aminte in timp ce scriam, asta e alta Simbata. A lui Ian McEwan.

2147

carti, sifilis, realitate

am uitat sa-mi schimb titlul de la textul din JN. cind il pusesem ( e cel de mai sus) vroiam sa scriu despre o plaga dubioasa, un fel de sifilis autosuficient pe care-l are literatura noastra.

m-am calmat pe parcurs ce scriam si-am zis ca nu se face sa fiu atit de patimasa.

acum aflu ca si costi rogozanu scrie in aceeasi directie pe blogul lui. n-am vorbit inainte. nu i-am spus parerea mea. a venit in redactie, a cerut revista si-a plecat la el la birou.

*
despre cartea Lizoanca la 11 ani si cum e promovata ea, costi zice

exista ipocrizia felului in care e vanduta cartea. Vasăzică, criticăm media ca a exploatat fetita si punem mare pe coperta anuntul ca e despre fetita abuzata, adica exploatam tot tabloidal. Stiu, citesc prea dur o intentie, dar nu fac decit sa repet perspectiva rudimentara a autorului. Asteptam  o carte curajoasa, surprinzatoare, si n+am gasit decit o poveste a unui abuz cu tuşe şi mai groase. Acele tuse groase sunt de neinteles pentru mine, mai ales ca am citit si povestea fetitei reale… Cum faci să scrii fără să simţi în acelaşi timp că nu exploatezi neruşinat povestea reală? Mai ales că autoarea a ţinut cu tot dinadinsul să-şi lege ficţiunea de acea ştire reală. Nu cred că a ieşi o producţie mai brează decît un reportaj senzaţionailst de televiziune.

Am citit in Tabu un reportaj despre fetita abuzata, Corina pe numele ei, aflata acum intr+un centru pentru protectia copilului. Textul este echilibrat si contine fapte, marturii, atitea cit s-au putut scoate. In orice caz, e o apropiere cinstita de teribila poveste a fetitei, si a venit ca o gura de aer dupa explozia nefericit fictionala a Doinei Rusti.

restul aici

*
supararea mea, exprimata cit de diplomatic am putut in JN de azi

povestea din tabu se numeste Ingerii din jurul ei si o gasiti aici

1480

vedeta tv

Mircea Badea cearta Realitatea tv ca e priveghi tv. La Antena 3, in timpul zilei, sunt transmisii lungi de la inmormintare. Canale de nisa, de STIRI.
In Anglia o fosta vedeta Big Brother si-a vindut moartea presei.

*

in Romania oamenii se inghesuie sa-i faca poze lui Ion Dolanescu in sicriu.

da, stiu, bunicii nostri isi pastrau pe dulap priveghiurile, dar erau rudele lor. pastrau o amintire. fotografia era scumpa, se facea la nunti si la inmormintari.
pe dulap era si poza de la nunta.

dar ce fac oamenii cu poza cu Dolanescu, mort, cu miinile pe piept? si de ce s-au inghesuit pentru a nu rata momentul imortalizarii?

*
la Londra Jade Goody a fost vedeta absoluta a presei care relata despre ultimele zile din viata unei mame bolnave de cancer.
si-a angajat unui dintre cei mai buni si mai controversari PRi londonezi (Max Clifford) si in aproape un an a obtinut aproape 2 milioane de lire sterline pentru copiii ei, din show-uri la tv, coperte de reviste, exclusivitati …despre moarte.
fosta vedeta Big Brother a murit simbata si una dintre rude a iesit in fata casei rugind ziaristii ca, macar atunci, post mortem, sa aiba putina intimidate.
*
(Poignantly explaining on her show, titled Jade, why so much of her cancer battle was played out in front of the cameras)
“Not even for the money side of things, but it’s a way of dealing with it, it’s done, everyone’s seen it…
“It’s easier sometimes for me to deal with bigger things in the public eye…
*

(Later edit: vad la tv ca ziarele de miine vorbesc despre asta. ne punem cenusa in cap si dam vina pe manele. ca in majoritatea cazurilor editorialelor noastre, lipeste contextualizarea.

si la noi si in lume e la fel): moartea e vedeta tv.

2420

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!