Tag : cosmin bumbutz

radu_afrim foto cosmin bumbutzinterviu  arhiva – afrim – mai multi de “radu”

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

articol aparut in Tabu, mai 2007.

(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb) 

*

I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!

Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.

La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau  laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate.  Cu vorbele lui, un fel de  confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.

Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.

“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa,  faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram  copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant.  Eram inegalabil in a construi lumi imaginare.  Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.

La scoala eram infiorator.  La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca,  iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.

Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”

Voyeur –ul

Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.

[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"] foto Bogdan Stanga[/caption]

 “E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”.  Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu?  Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”

 

Un nume neinsotit de adjective

Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.

Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.

Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”

Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.

“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala.  Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”

Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.

 “Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri.  Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”

Inainte de regie

Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp.Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”

Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante  pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”.  Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”

Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”

Sa oferi imprevizibilul

Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.

S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.

[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"] foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]

 “Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau  chiar  postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili.  Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult.  Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri?  Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ?  Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”

 Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.

“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger  cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”

Familia

 Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”.  Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).

“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”,  suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament,  nu ma interesateatrul.  Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru.  De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”

Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?

“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A,  da, acum sunt in vest. Sorry.

E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”

 

Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”

Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.

Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.

[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"] Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]

“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez  numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte  eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic  “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway  am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “

 

radu de la repetitii

L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor. 

In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.

Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.

 

Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.

Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul,  Radu  a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.

Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem?  Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”

Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.

***

Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.

E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?

Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare  noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).

Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita

RA: Cred.  De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.

 Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.

RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.

 Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.

RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!

 Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.

RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.

RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.

RA: eu

RA: fac

RA: publice

RA: lucrurile

RA: pe

RA: care

RA: nu

RA: le

RA: pot

RA: face

RA: reale

RA : .

***

Libertate si fidelitate in teatru 

Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc? 

Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..

Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?

 Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez  spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus.  Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva.  E  4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!

Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?

Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta:  desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea. 

Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)

Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?

Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri.  O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat. 

 

 -Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?

Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.

– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?

Parintii. Aici nu ezit.  Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.

 

3792
shutterstock_145512322Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.

Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.

Am fost in puscarie. De 7 ori, cite o zi. In 5 ani.

N-am fost condamnata, dar am stat cite 10 ore in fiecare dintre zilele respective, inchisa intre portile mari de fier ale penitenciarului de maxima siguranta de la Tirgsor. Un penitenciar pentru femei.

Prima data, in 2005, in septembrie. Motivul? Cel mai frivol dintre orice v-ati imagina: un pictorial pentru rubrica de moda a revistei Tabu, al carei redactor sef eram, pictorial in care vorbeam despre expunerea feminitatii in spatii care minimalizau esenta unei femei; protagonista – o tinara de 25 de ani condamnata pe viata.

Pastrez in minte o secventa foarte colorata, la propriu. In curtea destinata celor care erau la regim “inchis”, adica ieseau la plimbare doar o ora pe zi, era un perete pictat cu umbrele si flori mari in culori foarte aprinse. Genul de desen pe care l-ai gasi in curtea unei gradinite. Fotografului (Cosmin Bumbutz) i-a placut locul si l-a ales pentru unul dintre cadre. Fata care poza fusese machiata si coafata, asa ca a fost imbracata de stilista in haine scumpe – camasa, fusta plisata, pantofi , toate intr-un violet pruna– si s-a trecut la munca.

Pentru ca nu era un model obisnuit, fetei nu i s-au cerut posturi speciale, miscari ale capului sau ale trunchiului pe care le fac, de obicei, modelele profesioniste in fotografiile de moda pentru ca hainele sa fie puse in evidenta.
Trebuia sa se uite la fotograf si sa zimbeasca. Fata a refuzat sa zimbeasca, avea probleme mari cu dantura, dar s-a uitat fix in cadru cu ochii ei albastri, senini, care nu lasau nimic de banuit din crima la care fusese partasa.
Locul de fotografie era foarte aproape de geamurile unui dormitor, asa ca detinutele de acolo au inceput sa se afiseze la ferestrele cu gratii si sa comenteze ironic. Una dintre ele si-a schimbat look-ul de trei ori cit in curte s-a realizat fotografia. Si-a pus peruci diferite, blonda cu par lung, blonda tuns bob si roscata cu par lung, si-a scos o oglinda pe geam si a inceput sa strige:

“Doamna, doamna, eu sunt mai frumoasa decit ea, pe mine nu ma fotografiati?” Si ea avea niste dinti lipsa.

*
Cea de-a doua imagine pe care o pastrez din acelasi penitenciar e o intimplare din 2010, 5 ani mai tirziu de la prima mea vizita.

In clubul penitenciarului (un fel de sala de clasa cu tabla, catedra, scaune rabatabile si o mica scena) o tinara statea intr-un colt, cu fata aproape lipita de un perete, si cinta “I will always love you”. Era imbracata in haine de strada potrivite cu o cafenea luxoasa din mijlocul Bucurestiului, parul blond il prinsese cu o cordeluta lata pe care o intuiai doar pentru ca printre buclele vesele se facuse un spatiu mare ca un sant.

Notele de sus de la refren le atingea ca si cum ar fi fost acolo linga ea pe zidul de care aproape ca-si lipea fata. Cinta impecabil iar intre spatiile dintre note , sau dintre cuvinte, era mult mai multa tensiune si jale decit era in cintecul original.

Tinara care cinta era inchisa pentru trafic de droguri, reteaua din care facea parte plimbase pe teritoriul Romaniei citeva sute de kilograme de heroina. Cintecul era cadoul colegelor ei pentru mine la incheierea unui curs special pe care-l facusem prin revista: invatasera sa faca fotografii.

Fetei ii fusese rusine sa cinte uitindu-se la noi, asa ca se auto pedepsise si se dusese in coltul scenei, ca sa cinte cu fata la perete.

Cind a terminat si s-a intors catre public, i-am vazut lacrimile siroaie pe obraji cum si ea a vazut lacrimile celor care erau in sala.

Toata lumea plingea. Fara exceptie.

*
Cea de-a treia amintire e despre mine si inceputul unui atac de panica.

Dupa 10 ore de stat in penitenciar, cu toate simturile alerte pentru ca e un loc in care ti se pare poti fi atacat de oriunde chiar daca e un gardian aproape, cu femei care vin la tine si-ti cer tigari, mai intii politicos, apoi mai ferm iar cind le refuzi trec pe linga tine injurind, cu alte femei care-ti spun povesti pe care le-au auzit de la tine cu citeva clipe inainte, doar ca-si imagineaza ca sunt ale lor intr-un transfer bizar de identitate in lipsa unei vieti reale si a unui contact cu realitatea asa cum o stiau cu multi ani in urma cind erau in libertate, cu dispute care se petrec in fata ta, plecate aparent de la nimic dar care vorbesc despre dorinta de superioritate demonstrate in fata cuiva “ de afara” care se poate revarsa in putere si autoritate asupra celor “dinauntru”, dupa 10 ore din astea aerul de dupa gardurile mari ti se pare mai curat si vrei foarte mult sa fii afara.

In prima zi in penitenciar, aproape de ora la care ar fi trebuit sa parasim locul pentru ca dupa ora 18.00 nu mai aveau voie barbatii in zona (si aveam in echipa doi barbati), am ramas fara aer. Eram in curte, a inceput sa ma stringa cutia craniana, inima sa-mi iasa prin ochi si sa mi se para ca nu mai e nicaieri oxigen.

Am avut nevoie de citeva minute bune in care mi-am spus in gind “curind am sa fiu afara, curind am sa fiu afara” ca sa plece inima catre locul ei, iar respiratia sa revina la un tempo normal.

***

Ce ne imaginam noi despre penitenciare nu e chiar ceea ce vedem daca ajungem acolo.

In Romania in penitenciare nu se mai poarta uniforme, ci haine de strada, detinutii care sunt la regim deschis – care merg la munca in timpul zilei si doar noaptea ajung in dormitoarele cu 6 sau 10 paturi – se pot plimba linistiti prin curtea mare care are si-un chiosc de unde isi pot cumpara lucruri de igiena sau suplimente la mincare.

Dar presiunea pe care o simti acolo nu vine din ceea ce stiai, ci din ceea ce nu credeai ca o sa simti.

Ai in jurul tau femei care rivnesc dupa atentie, care n-au notiunea de incredere in sine pentru ca nu prea au experimentat-o, care sunt tatuate din cap pina in picioare sau care poarta tocuri fine si machiaj sofisticat.
Si tu trebuie sa traiesti printre ele, sa-ti gasesti un loc fie si pentru o zi sau, in cazul celor care sunt condamnate, pentru citiva ani. Intr-un mod straniu, iti dai seama ca si dincolo de zidurile alea mari, in libertate, e aceeasi situatie.

Te lupti pentru ce-i al tau, incerci sa-ti faci loc si sa captezi atentia, ti-e incredibil de rusine cind esti in varianta ta cea mai sincera si mai curata, iar in mintea ta se creeaza tornade cind simti ca te ingradeste cineva si nu te lasa sa faci ceea ce-ti doresti.

Sunt foarte putini oameni care au privilegiul sa experimenteze ceea ce am trait eu, dar puteti citi cartea Portocaliul este noul negru (care a inspirat si serialul de acum celebru) ca sa va uitati la lumea dinauntrul penitenciarelor si sa nu mai judecati. Sa va ginditi ca nu exista om fundamental rau sau fundamental bun.

Si intelegeti ca libertatea e in realitate pe dinauntru, cind suntem stapin pe noi si mintea noastra si cind ne gasim un loc potrivit in puzzle-ul care reprezinta imaginea lumii in care, pentru o vreme, traim.

Cartea a aparut la editura Publica, e o experienta extrem de interesanta si vi-o recomand din inima. E deja in librarii, dar o puteti cumpara si de aici, online.

foto cover: shutterstock

2586
viki kollerova 7redactorul sef de la Vogue Paris, Viki Kollerova si pasiunea mea pt nuduri

redactorul sef de la Vogue Paris, Viki Kollerova si pasiunea mea pt nuduri

zilele trecute am comentat pe Instagram din reflex la o fotografie cu creditul Helmut Newton ca e de fapt Viki Kollerova, o fotografa slovaca. s-a dovedit ca doamna care postase fotografia era redactorul sef Vogue Paris, a sters-o in citeva minute, desi avea aproape 3000 de like-uri si ceva comentatori care laudau talentul lui Newton.

nu stiam ca e doamna Vogue cind am comentat, dar stiam cine e Viki Kollerova si profit de intimplare sa va arat citeva fotografii facute de ea. e din Slovacia si se joaca foarte frumos cu geometriile trupului in fotografii.

 

 

*

imi plac nudurile (mai mult cele de barbati, dar…)

am acasa pe pereti doua nuduri.

de barbati, of cors.

ma rog, cu acelasi barbat, pe care l-am cunoscut la multi ani distanta dupa ce toata lumea ma intrebase cine e domnul ala golas din tablourile mele. fotografiile sunt facute de Cosmin Bumbutz. pe prima am primit-o in ziua in care implineam 25 de ani si de fapt mi-am dorit cadou a doua foto, pentru ca aia imi placea mie mult.

doar ca Bumbutz n-a vrut sa i-o dea directorului agentiei care voia sa-mi faca nebunia (si darul) si-a zis “cine e nebuna aia care vrea fix acea fotografie?!”. m-a cunoscut peste niste ani, am si lucrat mult timp impreuna la tabu si la 8 ani distanta de la primul cadou, mi-a facut el un dar de ziua mea: fotografia aceea. nudul de la Vulcanii Noroiosi.

altfel, sper ca anul asta sa scriu un story despre nuditate, fara tabu-uri.

5155
irina markovitz si anamaria morodanHarta targurilor din Bucuresti, 13, 15-16 decembrie 2012

Harta targurilor din Bucuresti, 13, 15-16 decembrie 2012

text de Noemi Revnic

Aceasta este poate cea mai aglomerata perioada din an: febra cadourilor de Craciun, a petrecerilor, asezonata cu aromele vacantei.
Incepand de astazi, targurile de Craciun se tin lant in Bucuresti si am pregatit pentru voi o harta a locurilor in care puteti gasi cadouri special si tematice.

Sa incepem cu o fapta buna: darling site-ul Molecule F si designerii sai se desfasoara astazi in cadrul unui pop-up store, “Shopaholic for a good cause”, initiat de Fundatia BBDO Group Romania – Graffiti Social Work. In spatiul creativ de la BBDO veti avea ocazia sa cumparati creatii ale designerilor romani iar o parte din incasari vor fi donate unor proiecte sociale.

In weekend avem o noua editie “Marche de Noel”, in 15 si 16 decembrie la The Ark (strada Uranus numarul150). Prajituri de la Omnivore’s Dilema si de la “Amarui de Ciocolata”, haine si accesorii de la Carla Szabo, Lady Magpie, The Awesome Project, Andreia G. Popescu, Alis Lalu, Alina Carp, Moogu, Ostra Berdo, atelier 44, Maria Filipescu, Ioana Enache, Noha Nicolescu, Expression, Romana Topescu. Fe[Male] by Mirela Fraser, Berenike hats, Lo Spaccio, Demoiselle&Oana Big, Ciprian Vrabie. Decoratiuni de la Ana Wagner, Anca Fetcu, Raluca Arnautu, “Luna de pe cer”, Irina Neacsu, Lightsquare si Agnes Kezseg. Nu ratati “Preview & Prototype Sales” al brandului romanesc Patzaikin si o intalnire cu talentatul Olah Gyarfas. Un bilet de acces la targ costa 10 lei si mai trebuie sa stiti ca intervalul de acces la targ este 10:00-20:00. Aici gasiti toate detaliile.

Apoi continuati (dar atentie, se intampla doar sambata, 15 decembrie), in Centrul Vechi, la evenimentul “The Christmas Room 11”, intre 12:00 – 20:00, la Rembrandt Hotel (Smardan 11), de la 12:00 si pana la 20:00. Veti putea cumpara piese din colectia Poeme a Corinei Vladescu, la preturi foarte bune, asezonate cu fotografiile lui Cornel Lazia din seriile “Inner Landscape”, “Backstaged” si “KMatics”. Aici puteti admira piese din colectia Corinei Vladescu: www.poeme.corinavladescu.com.
Si mai trebuie sa stiti ca va fi amenajat acolo si un ministudio in care veti putea imbraca creatiile Corinei iar Lazia va va fotografia in ipostaze de model chic. Primii 5 clienti vor primi cadou o esarfa unicat Corina Vladescu si o fotografie Cornel Lazia Kmatics, iar ora 19 va fi proclamata Happy Hour (discounturi pentru toate produsele disponibile).

Dupa aceasta experienta, mai mergeti putin pe jos pana la scoala DallesGo (Ion Otetelesanu 2, etaj 2, langa Teatrul Mic), unde simpaticele si talentatele Irina Markovits si Ana Maria Morodan va asteapta cu “Shop my Wardrobe”, un eveniment pentru fashioniste inteligente.

Urmeaza apoi doua targuri aflate la distante apropiate: “Iconic Christmas” din spatiul eclectic Iconic Food Wine & Design, in 15 (de la 11:00-19:00) si 16 decembrie (11:00 – 17:00). In data de 15 va veti delecta cu piese tematice de Craciun interpretate de tineri muzicieni, bursieri ai Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei. In fiecare zi de targ veti putea cumpara dulciuri de la Neuhaus si Venchi; dulceturi fine de la Les Saveurs d’Yveline; macarons-urile de la Macarons Madame Lucie; vinuri de la Domeniul Coroanei Segarcea; delicatese de la Valette; gadgets de la Bang & Olufsen si Brion Vega; portelanurile superbe de la Rosenthal My House, bijoux semnate Sonia Argint si Giulia Nahmany si alte multe surprize de sezon.

Apoi veti merge pe stradutele linistite pana la Concept-Store-ul The Place din Calea Dorobantilor 102-110 , unde se va desfasura, tot in 15 si 16 decembrie, un targ de Craciun cu creatii 100% romanesti. Vor participa designerii romani de la Molecule-F, alaturi de fotografii romani Cosmin Bumbut, Cornel Lazia, Alex Galmeanu, Oltin Dogaru, Cristian Radu si Stefan Cosma si Malvensky Charms. Accesul la “The Christmas Fair from The Place” este liber si se desfasoara astfel: sambata, 15 decembrie, intre 10:00 – 18:00 si duminica, 16 decembrie, intre 12:00 – 17:00.

Asa cum ati observat, va fi un weekend plin. Va doresc sa gasiti cele mai frumaose cadouri si sa va distrati pe masura.
Un weekend perfect !

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

2100
_DRD0162Timpul lu Bumbutz

Timpul lu Bumbutz

pe Cosmin Bumbutz il stiu cu mult inainte de a-l intilni. cind eram studenta publica fotografii in Dilema si mie mi se parea, cu tot respectul pentru cei care scriau acolo, ca imaginile lui erau cel mai bun lucru din ziar.
de foarte multe ori spuneau mai mult decit pagina de text de linga fotografie.

la 25 de ani, unul dintre sefii mei de la radio m-a intrebat ce-mi doresc de ziua mea: imi doream o anume fotografie a lui Bumbutz. au facut demersuri toti cei din radio, au vorbit cu o agentie de publicitate prietena cu Bumbutz si mi-au adus o fotografie. nu era aia care-mi placuse mie cel mai mult, era din seria respectiva, dar artistul nu voise sa mi-o dea pe preferata mea…

cind m-am angajat la tabu n-am intrebat citi bani imi dau, ci daca au bani sa-l plateasca pe Bumbutz pentru ca eu vreau sa lucrez cu el… am facut unele dintre cele mai frumoase proiecte jurnalistice ale revistei impreuna cu el… si m-am bucurat de fiecare secunda in care-mi explica mici chestii despre cum prinde el lumea…

cind am implinit 33 de ani mi-a facut el cadou fotografia pe care nu a vrut sa o vinda cu 8 ani in urma:)

fotografiile acestea doua inramate se afla pe peretii dormitorului meu. in fiecare dimineata cind ma trezesc, le am in fata.

pentru cei care nu stiu, Bumbutz e si un foarte foarte bun reporter. si stii ca-l pasioneaza subiectul cind incepe sa intrebe: scurt, direct, fara ocolisuri. cu curiozitate pura.

asa ca imi imaginez ca Cezar Paul Badescu, care l-a intervievat zilele trecute, a avut ceva viata grea cu el. pentru ca atunci cind nu fotografiaza, Bumbutz vorbeste putin…

Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark

1907

atelierul de fotografie de la Tirgsor in La republica

anul trecut mergeam la tirgsor o data pe saptamina pentru Atelierul de fotografie pe care-l facea Cosmin Bumbutz cu detinutele, in colaborare cu F64studio si cu revista Tabu.

in urma cu citeva zile La Republica, cotidianul italian, a scris despre acest proiect, publicind o serie de fotografii realizate de detinute.

un jurnal al primelor zile de atelier puteti citi aici

fotografiile din proiect au fost expuse la teatru nottara, iar la vernisaj au participat si detinutele.

1453
prison-artatelier de fotografie, penitenciarul tirgsor

atelier de fotografie, penitenciarul tirgsor

De la sfirsitul lunii iunie, Cosmin Bumbut sustine un atelier de fotografie pentru detinute la propunerea penitenciarului de maxima siguranta Tirgsor. Atelierul va dura doua luni si se va finaliza cu o expozitie si un material pentru Tabu.
E motivul pentru care eu si Cristian Petrescu, care e asistentul tehnic pentru acest proiect, mergem cu Cosmin la penitenciar. Aici veti citi un jurnal al acestei experiente.

Sponsorul f64studio (prin amabilitatea lui Marian Alexiu) a oferit 5 aparate de fotografiat Canon. Conform previziunilor administratiei penitenciarelor, la Tirgsor erau mai multe potentiale candidate pentru curs, asa ca a fost nevoie de o preselectie prin care fie alese cele 5 detinute care primeasca un aparat de fotografiat.

Regula penitenciarului spune ca detinutele trebuie sa se inscrie benevol, chiar daca vor fi rasplatite pentru absolvirea atelierului cu zile de libertate, iar noi a trebuit sa le convingem sa participe la proiect.

Ziua 1 Inscrierea pentru preselectie.

Vineri 26 iunie. Ora 11.00

In clubul penitenciarului au fost adunate 22 de femei.

Unele sunt obisnuite ale clubului – aici se tin cursuri de pictura, se vad filmele educative, de aici se imprumuta carti sau reviste-, altele au ajuns la club doar dupa ce psihologii le-au convins sa aiba o activitate sociala si culturala ca sa-si ocupe timpul cu ceva.

Grupul e ciudat. De la femei care ar putea fi ingrijitoare sau femei de serviciu (poarta ochelari cu dioptrii mari, au dinti lipsa si isi ascund kilogramele in plus in tricouri uzate), pina la tinere care s-ar integra perfect in orice cafenea din Dorobanti (manichiura proaspat facuta, rochii cochete, parul prins in cozi sofisticate).

Sunt detinutele care au fost implicate in cursurile artistice ale penitenciarului (pictura, cusut goblen, fabricat haine pentru papushi, cor, teatru). Sunt cele despre care se spune ca au aptitudini creative sau, cel putin, un interes pentru activitati artistice.

In timp ce asteptam sa vina din celulele lor, am pus – in soapta – intrebari gazdei noastre, d-ra colonel Gabriela Raducanu. Din curiozitate, am intrebat de fiecare data “ce a facut?”.

– Cum o cheama pe fata dragutza in camasa alba?
– T.
– Arata ca o studenta la arhitectura, cu chip angelic, cu camasa asta cu mineci bufante. Ce a facut?
– Trafic de droguri.

– Dar pe cea satena cu parul drept? Are haine foarte frumoase, n-arata deloc a detinuta.
– C. E fiica de pictor. E studenta la psihlogie la ID.
– Ce a facut?
– Crima.

– Pe cea care a facut pictura asta atit e intunecata cum o cheama? (desenul infatisa o mina neagra pe un fundal verde inchis si era agatat de cortina ecranului din club, alaturi de multe dintre creatiile rezultate de la cercul de pictura.)
– M. Tot ea a facut si pictura aceasta, poate cel mai meticulos dintre desene, mi-a spus dra Raducanu aratind unul piesaj subru cu un copac si o umbra neagra..
– Ce a facut?
– Doua crime.

Fata in fata cu cele 22 de femei, am incercat sa le convingem sa se inscrie la curs. Le-am povestit citeva date despre proiect, revista si despre munca lui Cosmin, apoi am avut grija sa le spun ca dintre fotografiile pe care le vor face vom alege citeva pentru o expozitie si le vom publica in revista.

Tinerele au zimbit. Cele trecute de 30 de ani au ramas impasibile.

“Cele care vor sa se inscrie pentru preselectia acestui concurs, vor imparti pentru citeva zile aparatele de fotografiat si vor face citeva fotografii. Noi vom selecta cele mai bune fotografii si vom alege 5 participante. Cind incepem atelierul fiecare participanta va avea aparatul ei.”, a spus Cosmin.

Eu m-am uitat la M – femeia cu picturile intunecate, dar meticuloase. Avea dublul virstei tinerelor si parea ca vorbele noastre se loveau de zidul de gheata care era fata ei.

– Dvs nu vreti sa va inscrieti?
– Eu sunt interesata mai mult de peisaje.
– Dar puteti sa faceti orice fotografie vreti.
– N-am mai lucrat demult cu aparat foto. Nu stiu tehnica.
– Va invata Cosmin, pentru asta e aici.

M. s-a mai relaxat dar n-a parut convinsa.

Am continuat sa explic.
“La sfirsitul fiecarei saptamini vom alege o cistigatoare care va primi din partea noastra un premiu constind in cosmetice. Ne-am gindit ca e printre lucrurile care va lipsesc cel mai mult, ca femei, aici.”

Dra colonel Radulescu a intervenit punctind sfirsitul prezentarii noastre “Cine vrea sa se inscrie la curs sa ridice mina”. 13 brate au aparut deasupra scaunelor de lemn din club.

Printre ele, si cele ale lui C, T si M.

A urmat instructajul tehnic pe care l-a facut Cristi. Femeile au fost impartite pe echipe in functie de camere, ca sa poata folosi aparatele la comun, Apoi au venit primele avertismente oficiale: “Sa aveti grija de acumulatori. Daca dispar, nu mai tinem cursul. Daca se strica aparatele, nu mai facem cursul”, a spus ferm dra colonel.

“Ne revedem luni. Pina atunci sa faceti fotografii sincere. Asta e tema voastra: o fotografie sincera”, a incheiat Cosmin.

In doar 3 zile aveam sa descoperim ca sinceritatea e o notiune mai mult decit relativa in penitenciar si ca nu era o intimplare ca aceste femei se aflau acolo.

***

Atelier de fotografie Ziua 2.
Luni 29 iunie

La a doua vizita la Penitenciarul Tirgsor pentru proiectul Atelier de fotografie, ne-am fixat tabara in sala in care se fac cursurile de alfabetizare. E ziua in care Cosmin Bumbutz trebuie sa aleaga detinutele care participa la atelier. Cristan Petrescu e pregatit sa le explice detalii tehnice, iar eu sunt observator ca sa pot scrie acest jurnal.

Sala arata foarte cochet; ca o clasa de gradinita cu scaune amestecate, unele sunt din lemn galben, altele imbracate in negru. Bancile au un singur loc si sunt asezate in trei rinduri verticale, cu trei siruri orizontale. In spate e o tabla care se poate transforma in ecran electronic, cablata la un computer – donatie de la un ONG.
Pe peretii de faianta alba sunt desene de mina. Facute la atelierul de pictura, in creion sau acuarela, exemplificind literele alfabetului – utile pentru lectii. E o regula importanta a penitenciarului Tirgsor: nimeni nu pleaca de aici fara sa stie sa scrie si sa citeasca.

Avem deja fotografiile pe care detinutele le-au facut peste week end si pentru ca astazi anuntam cistigatoarele care vor participa la atelier, Cosmin trebuie sa aleaga 5 femei din 13. Avem 5 aparate, desi speram sa mai primim unul de la sponsorul nostru, magazinul F64.

Cosmin a stabilit regula de selectie: alege fotografiile cele mai bune, apoi aflam cine sunt autoarele. Cine are cele mai multe fotografii bune se califica pentru atelier.

**
In timp ce ne uitam la fotografii fara ca fetele sa fie linga noi, apar primele surprize.
T, despre care noi spuneam ca arata ca o studenta la arhitectura, a ales ca in jumatate dintre fotografii sa fie chiar ea. Intr-unele plinge. Fals si ostentativ.
Sunt dezamagita: tema pentru “acasa” era sinceritatea. Cosmin, ca de obicei, nu lasa sa i se vada nimic pe fata. Priveste pe ecranul Mac-ul lui, fotografie dupa fotografie – sunt citeva mii – si marcheaza cu o tasta cind ii place cite una.

Remarcam citeva fotografii cu umor. Banuim ca sunt ale lui Y.
Y nu vorbeste bine romaneste si are un chip cu trasaturi amestecate care face incerta nationalitatea ei.
Are simt pentru reportaj. Cosmin a remarcat asta inca de la prima noastra intilnire, cind Y a luat unul dintre aparate si a tras din mina, scurt, citeva fotografii.

Dupa mai bine de o ora am selectat 50 de fotografii si le asteptam pe fete sa intre in sala, ca sa aflam cine sint autoarele.

***
La intilnire, vin insotite de dra colonel Radulescu. Imediat apare primul conflict: au disparut 2 acumulatoare.
“Au fost, dar nu stim ce s-a intimplat cu ele. Poate au cazut prin club”, spune C privindu-ne cu niste ochi mari si inocenti.
“Daca nu avem toate accesoriile aparatelor nu mai facem cursul”, e ferma dra colonel.
“Le cautam si le aducem pina data viitoare”, cistiga ceva timp C.

Pe ecranul de proiectie din sala incep sa curga fotografiile.
“Spuneti-va numele, va rog”, le cere dra colonel care noteaza cui ii apartin fotografiile. Cadrele de pe ecran incep sa fie insotite de voci care vin din colturi diferite ale salii: S, R, T, Y, C, L …
E tensiune in sala; grupul fetelor “de dorobanti” e competitiv si isi doreste mult sa participe la acest atelier. E una dintre legaturile cu lumea de afara, cu lumea educata dupa care rivnesc. Femeile trecute de 40 de ani raspund sec, fara nicio miza.

30 de minute mai tirziu, tragem linie si facem bilantul. T isi musca buzele in timp ce se aduna fotografiile din dreptul fiecarui nume, C e incruntata. Se rostesc rind pe rind Y, S1, S2, T si C.
Sub linie, la cite o fotografie distanta, L si M, ambele trecute de 40 de ani, ambele cu putine fotografii facute peste weed end.
“N-am avut timp”, spune M care are de executat o pedeapsa de 25 de ani.

“Pauza. Cind ne intoarcem analizam fotografiile, ok?”, spune Cosmin si tinerele pleaca vesele in timp ce femeile in virsta, resemnate, se reintorc la programul obisnuit: nu vor participa la atelier; nu va fi nimic nou in viata lor in urmatoarele zile.

***

“Uite fotografia asta e aproape buna. Ar avea o poveste, daca am lasa doar femeia care citeste in coltul de jos si lenjeria care e la uscat, colorata, in spate” , spune Cosmin despre un cadru in care mai apare in mijloc, in fatza lenjeriei, agatata de un gard, o alta femeie care se uita ostentativ in camera.

Rind pe rind Cosmin analizeaza fiecare fotografie.
“Asta a cui e?”, iar T ridica mina. “Mai bine faceai din astea, in loc sa plingi in fotografii”.
T il infrunta cu privirea, incruntindu-se.
Citeva minute mai tirziu, raspunde din nou la intrebarea “a cui e fotografia asta?”, asumindu-si-o. Peste banci, dintr-un capat in altul al salii, Y schimba priviri grele cu C. Amindoua stiu, cum imi amintesc si eu din selectia initiala, ca fotografia ii apartinea lui L.

Se dau teme pentru data viitoare: nu folositi zoom-ul optic; nu folositi blitz-ul. Cristi exemplifica zoom-ul optic, seteaza orele de la aparate, le arata fetelor alte chestiuni tehnice. Fiecare participanta primeste un aparat.

In zilele pina la urmatorul atelier, detinutele se vor transforma in adevarate paparazzi. Intre timp, pentru ca le stim numele, noi vom afla pentru ce se afla in penitenciar si vom fi pregatiti sa le confruntam povestile. In ziua 3.

*
Ziua 3, vineri 3 iulie

Ziua 3 a atelierului de fotografie sustinut de Cosmin Bumbutz la penitenciarul Tirgsor ne aduce o noua provocare. Pentru ca dl Alexiu de la studio f64 ne-a mai dat un aparat de fotografiat Canon, am solicitat penintenciarului sa o aduca la curs si pe M.

Stim ca are o pedeapsa de 25 de ani pentru dublu omor, ca e foarte refractara la orice activitate din penitenciar, dar i-am vazut desenele intunecate, minutios realizate, si ii cunoastem potentialul artistic.
Nu stim daca se va adapta la grup (celelalte 5 participante la curs au intre 25-30 de ani, iar M a depasit de mult 40) si mai are un handicap de adaptare. E singura cursanta care sta in regimul “inchis”, cu timp de plimbare limitat intr-o curte interioara, diferita de cea in care isi petrec ziua celelalte fete de la curs.

E o provocare pentru toata lumea (de la doamna directoare Puscas, dra colonel Radulescu si pina la echipa noastra) daca vom reusi sa-i captam atentia lui M si daca ii vom trezi interesul pentru curs.

***

(T si Y, fotografiate de S2)

Mergem in sala de clasa pe usa careia scrie Goblen/ Pictura, sala care are lipite pe peretii de faianta desene facute de detinute. Astazi e prima zi in care premiem cele mai bune fotografii, asa ca asez pe “catedra” salii premiul- cosmetice de intretinere corporala – in timp ce Cosmin si Cristi Petrescu ( asistentul tehnic al proiectului) descarca in computer cardurile aparatelor pe care ni le-au dat garzile.

Vin fetele si pina se descarca toate fotografiile se naste o discutie de prezentare.

– Tu pentru ce esti aici? o intreb pe S1 care e frumos rimelata si si-a domolit parul cret cu o cordeluta.
– Trafic de droguri. Face o pauza in timp ce ocoleste banca la care va trebui sa stea pentru curs si spune. “Asa zic ei la dosar, dar de fapt sunt aici pentru 16 pastile de ecstasy.

Imi explica apoi cum au prins-o. (chiar daca stiu ca mult din ceea ce a povestit nu este adevarat, nu voi scrie aici marturisirea; cazul ei este inca pe rol, nu s-a dat o hotarire definitiva)

– Si tu?, o intreaba Cosmin pe T.
– Pentru un telefon. Tot trafic de droguri. Au ei o asa zisa convorbire a mea cu un traficant de droguri.
– Dar esti recidivista? Te-am gasit pe net in 2004 intr-un alt arest, continua Cosmin.
– Nu. Atunci am stat provizoriu, spune T fara sa i se clinteasca un muschi de pe fatza, desi noi stim ca nu este adevarat.

S2 spune si ea ca e inchisa pentru trafic de droguri, in timp ce Y ne spune o poveste halucianta:
– Cind eram studenta am fost inchisa pentru furt din camerele de camin. Asa zic ei. Si ca aveam iarba. Am stat in arest preventiv citeva luni si cind m-au eliberat am plecat in Franta. Am un ONG pentru lupta impotriva traficului de droguri. M-au oprit la aeroport, dupa 4 ani de stat in Franta, cind vroiam sa ma duc acasa. Am stat 4 luni intr-un arest in Franta. Sunt aici din martie si sper sa plec in septembrie, in Yugostlavia.
– Esti sirboaica?
– Tata e sirb si mama e araboaica. Vorbesc patru limbi si in libertate consiliez consumatorii de droguri. Si aici, in penitenciar, am citeva femei in grija, isi incheie prezentarea asezindu-se mai bine pe scaun, picior peste picior. Astazi e intr-untricou negru, pantaloni scurti tot negri si are saboti cu toc cui.

Dintr-un schimb de priviri cu Cristi, stiu ca si el se gindeste sa-i verificam povestea.

Pe C nu o intrebam nimik. Stim ca tatal ei pictor si ca are o pedeapsa grea, pentru complicitate la omor. Asteptam insa sa vina momentul in care sa ne povesteasca singura.

***
Cind M este adusa in sala, se aseaza in coltul din dreapta spate, in partea opusa grupului de tinere. Ii remarc stinghereala si incerc sa o fac sa se simta confortabil.

– Ne-am dorit mult sa fiti si dvs la curs.

Zimbeste si se uita la mine neincrezatoare. E imbracata cu un tricou larg alb si niste pantaloni culoarea piersicilor. Parul scurt blond pai, vopsit, ii e ciufulit.

– Ati avut fotografii foarte frumoase la preselectie, dar ati facut putine si ati pierdut la numarul total.
– N-am putut sa fac mai multe. Mi- a fost rau. M-a durut spatele.
– Acum o sa aveti un aparat doar al dvs si o sa puteti face mai multe. Chiar aveti simt artistic.
– Am facut scoala de arta
– A da? Iata explicatia pentru talentul dvs.

Ii atrag atentia lui Cosmin care e in capatul celalalt al salii, ca doamna M a fct scoala de arta si el spune:
– Si eu, pina la liceu tot scoala de arta, dupa care s-a desfiintat.
– Si eu la fel, continua M. Pina la 10 clase, dupa aia a trebuit sa ma mut la alt liceu pentru ca s-a desfiintat.
– Era prin 86 cred, spune Cosmin
– Asa da, prin 85-86.

Un calcul rapid al virstei doamnei M vs virsta lui Cosmin, imi arata ca nu avea cum sa fie la liceu in perioada respectiva. Nu spun nimic, dar ma gindesc ca isi aduna informatii de la noi ca sa-si creeze o poveste. Cu fiecare viitoare vizita, imi voi consolida insa parerea.

***

Rind pe rind fiecare dintre cursante isi priveste fotografiile pe un ecran mare si spera sa-l vada pe Cosmin apasind pe tasta “P” care marcheaza ca a ales un cadru reusit.
Fetele au fotografiat orice, mai mult sau mai putin constient, au peste cinci sute de poze fiecare si Cosmin comenteaza cadrele cu idéi bune, dar gresite tehnic.

“Uitati-va la oamenii din fotografie ca la niste linii. Sa nu se intersecteze cu alte linii.”

La un portret cu o lumina minunata, toata lumea zimbeste larg. Pina se aude Cosmin.

– De ce ii iese dunga aia din cap (era vorba despre o rama de fereastra, din spatele subiectului fotografiat)? De ce nasul e tangent cu obrazul? Ce cauta aglomeratia aceea in spate?

Fetelor li se schimba expresia fetei pe grade usoare pina la uimire, cu fiecare intrebare a lui Cosmin. Cind ajung sa priveasca fotografia cu ochii mari, dindu-si seama ca e mult calcul in spatele unui cadru, Cosmin continua:

– Daca te-ai fi mutat doi metri mai la stinga si-ai fi miscat aparatul, ar fi iesit o fotografie perfecta.

Zimbetul reapare si poti citi in ochii lor gindul ca daca invata toate aceste lucruri, vor putea face fotografii bune. Intr-un fel tocmai asta le-a spus si Cosmin, in felul lui direct si concis, care pare ca nu te incurajeaza cu nimic, desi e f sincer si cu lucrurile bune si cu cele rele.

N-am parcurs nici jumatate din fotografii, dar Cosmin le anunta tema tehnica pentru data viitoare “Faceti aceeasi fotografie din mai multe unghiuri. Mutati-va voi pina aveti in cadru o compozitie buna, sau asezati-va subiectul intr-un cadru bun.”

Mai incolo vine si o tema de compozitie, inspirata din ce au surprins in cadre. S1 trebuie sa faca o serie cu fetele de la alfabetizare, in decorul salii in care ne aflam, linga desenele care ilustreaza literele alfabetului.

Inainte de pauza, toata lumea primeste interdictii: din nou fara blitz si, pentru ca toate au fotografiat-o agresiv pe S2, nimeni nu mai are voie sa vina cu fotografii cu ea data viitoare.

***

Cit fetele fumeaza, contabilizam fotografiile selectate: de 4 ori mai multe decit la precedenta vizita. E evident ca au progresat, iar Cosmin se pregateste sa le incurajeze si sa le laude pentru efortul lor. Cistigatoarea saptaminii e Y: a surprins penitenciarul intr-n mod amuzant si natural.
Prin fotografiile ei i-am cunoscut pe “baietii” penitenciarului si am fost la sala de sport.

***
Pe drumul catre casa, i-am cautat numele lui Y pe google: niciun ONG, nimic din ce ne povestise.
***
La viitoarea vizita, vom afla despre competitiile de slabit din penitenciar, ni se va exlica valoarea reala a tigarilor si ne vom bucura de citeva schimbari in ceea ce o priveste pe M. Pentru timp scurt, insa.

1585

sales caritabil tabu- fotografie cosmin bumbutz

fotografie Cosmin Bumbutz
50×70 cm
cu autograful autorului

pret de pornire 300 euro/ 150 euro

Donator: Cosmin Bumbutz

Cosmin este colaboratorul nostru de aproape 5 ani. Dosarele Tabu au fost facute de la inceput cu fotografii realizate de el, asa ca nu-l mai consideram colaborator, ci coleg. Multe dintre pictorialele pentru copertele Tabu au fost fotografiate de el, cum este si celebrul pictorial in care Jojo a fost goala pe autostrada

1097

Atelier de fotografie,Penitenciarul Tirgsor – ziua 3

Ziua 3 a atelierului de fotografie sustinut de Cosmin Bumbutz la penitenciarul Tirgsor ne aduce o noua provocare. Pentru ca dl Alexiu de la studiof64 ne-a mai dat un aparat de fotografiat Canon, am solicitat penitenciarului sa o aduca la curs si pe M.

Stim ca are o pedeapsa de 25 de ani pentru dublu omor, ca e foarte refractara la orice activitate din penitenciar, dar i-am vazut desenele intunecate, minutios realizate, si ii cunoastem potentialul artistic.
Nu stim daca se va adapta la grup (celelalte 5 participante la curs au intre 25-30 de ani, iar M a depasit de mult 40) si mai are un handicap de adaptare. E singura cursanta care sta in regimul “inchis”, cu timp de plimbare limitat intr-o curte interioara, diferita de cea in care isi petrec ziua celelalte fete de la curs.

E o provocare pentru toata lumea (de la doamna directoare Puscas, dra colonel Radulescu si pina la echipa noastra) daca vom reusi sa-i captam atentia lui M si daca ii vom trezi interesul pentru curs.

***

(T si Y, fotografiate de S2)

Mergem in sala de clasa pe usa careia scrie Goblen/ Pictura, sala care are lipite pe peretii de faianta desene facute de detinute. Astazi e prima zi in care premiem cele mai bune fotografii, asa ca asez pe “catedra” salii premiul- cosmetice de intretinere corporala – in timp ce Cosmin si Cristi Petrescu ( asistentul tehnic al proiectului) descarca in computer cardurile aparatelor pe care ni le-au dat garzile.

Vin fetele si pina se descarca toate fotografiile se naste o discutie de prezentare.

– Tu pentru ce esti aici? o intreb pe S1 care e frumos rimelata si si-a domolit parul cret cu o cordeluta.
– Trafic de droguri. Face o pauza in timp ce ocoleste banca la care va trebui sa stea pentru curs si spune. “Asa zic ei la dosar, dar de fapt sunt aici pentru 16 pastile de ecstasy. M-a turnat o prietena.”

Imi explica apoi cum au prins-o. (chiar daca stiu ca mult din ceea ce a povestit nu este adevarat, nu voi scrie aici marturisirea; cazul ei este inca pe rol, nu s-a dat o hotarire definitiva)

– Si tu?, o intreaba Cosmin pe T.
– Pentru un telefon. Tot trafic de droguri. Au ei o asa zisa convorbire a mea cu un traficant de droguri.
– Dar esti recidivista? Te-am gasit pe net in 2004 intr-un alt arest, continua Cosmin.
– Nu. Atunci am stat provizoriu, spune T fara sa i se clinteasca un muschi de pe fatza, desi noi stim ca nu este adevarat.

S2 spune si ea ca e inchisa pentru trafic de droguri, in timp ce Y ne spune o poveste halucianta:
– Cind eram studenta am fost inchisa pentru furt din camerele de camin. Asa zic ei. Si ca aveam iarba. Am stat in arest preventiv citeva luni si cind m-au eliberat am plecat in Franta. Am un ONG pentru lupta impotriva traficului de droguri. M-au oprit la aeroport, dupa 4 ani de stat in Franta, cind vroiam sa ma duc acasa. Am stat 4 luni intr-un arest in Franta. Sunt aici din martie si sper sa plec in septembrie, in Yugostlavia.

– Esti sirboaica?

– Tata e sirb si mama e araboaica. Vorbesc patru limbi si in libertate consiliez consumatorii de droguri. Si aici, in penitenciar, am citeva femei in grija.

Isi incheie prezentarea asezindu-se mai bine pe scaun, picior peste picior. Astazi e intr-un tricou negru, pantaloni scurti tot negri si are saboti cu toc cui.

Dintr-un schimb de priviri cu Cristi, stiu ca si el se gindeste sa-i verificam povestea.

Pe C nu o intrebam nimik. Stim ca tatal ei pictor si ca are o pedeapsa grea, pentru complicitate la omor. Asteptam insa sa vina momentul in care sa ne povesteasca singura.

***
Cind M este adusa in sala, se aseaza in coltul din dreapta spate, in partea opusa grupului de tinere. Ii remarc stinghereala si incerc sa o fac sa se simta confortabil.

– Ne-am dorit mult sa fiti si dvs la curs.

Zimbeste si se uita la mine neincrezatoare. E imbracata cu un tricou larg alb si niste pantaloni culoarea piersicilor. Parul scurt blond pai, vopsit, ii e ciufulit.

– Ati avut fotografii foarte frumoase la preselectie, dar ati facut putine si ati pierdut la numarul total.
– N-am putut sa fac mai multe. Mi- a fost rau. M-a durut spatele.
– Acum o sa aveti un aparat doar al dvs si o sa puteti face mai multe. Chiar aveti simt artistic.
– Am facut scoala de arta
– A da? Iata explicatia pentru talentul dvs.

Ii atrag atentia lui Cosmin care e in capatul celalalt al salii, ca doamna M a fct scoala de arta si el spune:
– Si eu, pina la liceu tot scoala de arta, dupa care s-a desfiintat.
– Si eu la fel, continua M. Pina la 10 clase, dupa aia a trebuit sa ma mut la alt liceu pentru ca s-a desfiintat.
– Era prin 86 cred, spune Cosmin
– Asa da, prin 85-86.

Un calcul rapid al virstei doamnei M vs virsta lui Cosmin, imi arata ca nu avea cum sa fie la liceu in perioada respectiva. Nu spun nimic, dar ma gindesc ca isi aduna informatii de la noi ca sa-si creeze o poveste. Cu fiecare viitoare vizita, imi voi consolida insa parerea.

***

Rind pe rind fiecare dintre cursante isi priveste fotografiile pe un ecran mare si spera sa-l vada pe Cosmin apasind pe tasta “P” care marcheaza ca a ales un cadru reusit.
Fetele au fotografiat orice, mai mult sau mai putin constient, au peste cinci sute de poze fiecare si Cosmin comenteaza cadrele cu idéi bune, dar gresite tehnic.

“Uitati-va la oamenii din fotografie ca la niste linii. Sa nu se intersecteze cu alte linii.”

La un portret cu o lumina minunata, toata lumea zimbeste larg. Pina se aude Cosmin.

– De ce ii iese dunga aia din cap (era vorba despre o rama de fereastra, din spatele subiectului fotografiat)? De ce nasul e tangent cu obrazul? Ce cauta aglomeratia aceea in spate?

Fetelor li se schimba expresia fetei pe grade usoare pina la uimire, cu fiecare intrebare a lui Cosmin. Cind ajung sa priveasca fotografia cu ochii mari, dindu-si seama ca e mult calcul in spatele unui cadru, Cosmin continua:

– Daca te-ai fi mutat doi metri mai la stinga si-ai fi miscat aparatul, ar fi iesit o fotografie perfecta.

Zimbetul reapare si poti citi in ochii lor gindul ca daca invata toate aceste lucruri, vor putea face fotografii bune. Intr-un fel tocmai asta le-a spus si Cosmin, in felul lui direct si concis, care pare ca nu te incurajeaza cu nimic, desi e f sincer si cu lucrurile bune si cu cele rele.

N-am parcurs nici jumatate din fotografii, dar Cosmin le anunta tema tehnica pentru data viitoare “Faceti aceeasi fotografie din mai multe unghiuri. Mutati-va voi pina aveti in cadru o compozitie buna, sau asezati-va subiectul intr-un cadru bun.”

Mai incolo vine si o tema de compozitie, inspirata din ce au surprins in cadre. S1 trebuie sa faca o serie cu fetele de la alfabetizare, in decorul salii in care ne aflam, linga desenele care ilustreaza literele alfabetului.

Inainte de pauza, toata lumea primeste interdictii: din nou fara blitz si, pentru ca toate au fotografiat-o agresiv pe S2, nimeni nu mai are voie sa vina cu fotografii cu ea data viitoare.

***

Cit fetele fumeaza , contabilizam fotografiile selectate: de 4 ori mai multe decit la precedenta vizita. E evident ca au progresat, iar Cosmin se pregateste sa le incurajeze si sa le laude pentru efortul lor. Cistigatoarea saptaminii e Y: a surprins penitenciarul intr-n mod amuzant si natural.
Prin fotografiile ei i-am cunoscut pe “baietii” penitenciarului si am fost la sala de sport.
***
Pe drumul catre casa, i-am cautat numele lui Y pe google: niciun ONG, nimic din ce ne povestise.
***

La viitoarea vizita, vom afla despre competitiile de slabit din penitenciar, ni se va explica valoarea reala a tigarilor si ne vom bucura de citeva schimbari in ceea ce o priveste pe M. Pentru timp scurt, insa.


celelalte episoade ale Atelierului de fotografie de la Tirgsor, aici

1395

Atelier de fotografie Ziua 2

Luni 29 iunie

La a doua vizita la Penitenciarul Tirgsor pentru proiectul Atelier de fotografie, ne-am fixat tabara in sala in care se fac cursurile de alfabetizare. E ziua in care Cosmin Bumbutz trebuie sa aleaga detinutele care participa la atelier. Cristan Petrescu e pregatit sa le explice detalii tehnice, iar eu sunt observator ca sa pot scrie acest jurnal.

Sala arata foarte cochet; ca o clasa de gradinita cu scaune amestecate, unele sunt din lemn galben, altele imbracate in negru. Bancile au un singur loc si sunt asezate in trei rinduri verticale, cu trei siruri orizontale. In spate e o tabla care se poate transforma in ecran electronic, cablata la un computer – donatie de la un ONG.
Pe peretii de faianta alba sunt desene de mina. Facute la atelierul de pictura, in creion sau acuarela, exemplificind literele alfabetului – utile pentru lectii. E o regula importanta a penitenciarului Tirgsor: nimeni nu pleaca de aici fara sa stie sa scrie si sa citeasca.

Am primit aparatele cu fotografiile pe care detinutele le-au facut peste week end si pentru ca astazi anuntam cistigatoarele care vor participa la atelier, Cosmin trebuie sa aleaga 5 femei din 13. Avem 5 aparate, desi speram sa mai primim unul de la sponsorul nostru, F64 studio.

Cosmin a stabilit regula de selectie: alege fotografiile cele mai bune, apoi aflam cine sunt autoarele. Cine are cele mai multe fotografii bune se califica pentru atelier.

**
In timp ce ne uitam la fotografii fara ca fetele sa fie linga noi, apar primele surprize.
T, despre care noi spuneam ca arata ca o studenta la arhitectura, a ales ca in jumatate dintre fotografii sa fie chiar ea. Intr-unele plinge. Fals si ostentativ.
Sunt dezamagita: tema pentru “acasa” era sinceritatea. Cosmin, ca de obicei, nu lasa sa i se vada nimic pe fata. Priveste pe ecranul Mac-ul lui, fotografie dupa fotografie – sunt citeva mii – si marcheaza cu o tasta cind ii place cite una.

Remarcam citeva fotografii cu umor. Banuim ca sunt ale lui Y.
Y nu vorbeste bine romaneste si are un chip cu trasaturi amestecate care face incerta nationalitatea ei.
Are simt pentru reportaj. Cosmin a remarcat asta inca de la prima noastra intilnire, cind Y a luat unul dintre aparate si a tras din mina, scurt, citeva fotografii.

Dupa mai bine de o ora am selectat 50 de fotografii si le asteptam pe fete sa intre in sala, ca sa aflam cine sint autoarele.

***
La intilnire, vin insotite de dra colonel Radulescu. Imediat apare primul conflict: au disparut 2 acumulatoare.
“Au fost, dar nu stim ce s-a intimplat cu ele. Poate au cazut prin club”, spune C privindu-ne cu niste ochi mari si inocenti.
“Daca nu avem toate accesoriile aparatelor nu mai facem cursul”, e ferma dra colonel.
“Le cautam si le aducem pina data viitoare”, cistiga ceva timp C.

Pe ecranul de proiectie din sala incep sa curga fotografiile.
“Spuneti-va numele, va rog”, le cere dra colonel care noteaza cui ii apartin fotografiile. Cadrele de pe ecran incep sa fie insotite de voci care vin din colturi diferite ale salii: S, R, T, Y, C, L …
E tensiune in sala; grupul fetelor “de dorobanti” e competitiv si isi doreste mult sa participe la acest atelier. E una dintre legaturile cu lumea de afara, cu lumea educata dupa care rivnesc. Femeile trecute de 40 de ani raspund sec, fara nicio miza.

30 de minute mai tirziu, tragem linie si facem bilantul. T isi musca buzele in timp ce se aduna fotografiile din dreptul fiecarui nume, C e incruntata. Se rostesc rind pe rind Y, S1, S2, T si C.
Sub linie, la cite o fotografie distanta, L si M, ambele trecute de 40 de ani, ambele cu putine fotografii facute peste weed end.
“N-am avut timp”, spune M care are de executat o pedeapsa de 25 de ani.

“Pauza. Cind ne intoarcem analizam fotografiile, ok?”, spune Cosmin si tinerele pleaca vesele in timp ce femeile in virsta, resemnate, se reintorc la programul obisnuit: nu vor participa la atelier; nu va fi nimic nou in viata lor in urmatoarele zile.

***

“Uite fotografia asta e aproape buna. Ar avea o poveste, daca am lasa doar femeia care citeste in coltul de jos si lenjeria care e la uscat, colorata, in spate” , spune Cosmin despre un cadru in care mai apare in mijloc, in fatza lenjeriei, agatata de un gard, o alta femeie care se uita ostentativ in camera.

Rind pe rind Cosmin analizeaza fiecare fotografie.
“Asta a cui e?”, iar T ridica mina. “Mai bine faceai din astea, in loc sa plingi in fotografii”.
T il infrunta cu privirea, incruntindu-se.
Citeva minute mai tirziu, raspunde din nou la intrebarea “a cui e fotografia asta?”, asumindu-si-o. Peste banci, dintr-un capat in altul al salii, Y schimba priviri grele cu C. Amindoua stiu, cum imi amintesc si eu din selectia initiala, ca fotografia ii apartinea lui L.

Se dau teme pentru data viitoare: nu folositi zoom-ul optic; nu folositi blitz-ul. Cristi exemplifica zoom-ul optic, seteaza orele de la aparate, le arata fetelor alte chestiuni tehnice. Fiecare participanta primeste un aparat.

In zilele pina la urmatorul atelier, detinutele se vor transforma in adevarate paparazzi. Intre timp, pentru ca le stim numele, noi vom afla pentru ce se afla in penitenciar si vom fi pregatiti sa le confruntam povestile. In ziua 3.

intregul jurnal al atelierului de fotografie de la Penitenciarul Tirgsor, cronologic

2530

atelier de fotografie la penitenciarul tirgsor

am inceput sa scriu jurnalul experientei de la penitenciarul tirgsor
sunt in urma cu trei zile de atelier, dar asta imi da un avantaj la scriere pentru ca pot sa fac trimiteri la “episodul urmator”

aici prima zi – preselectia sau cum caroseria unui om nu tradeaza continutul.

*
atelierul de fotografie este realizat de Cosmin Bumbutz, cu sprijinul partenerilor F64studio, Canon si Tabu

1287

papusa de paie

am cumparat-o astazi.
de la tirgsor. facuta de o detinuta.

am fost acolo pt un proiect pe care-l face Cosmin Bumbutz. de luni, relatez despre proiect.

2902

Bumbutz la Karousel – Cuba Continua

ce fotografie iti place?
asta.
asta place tuturor femeilor.
pai da, sunt in target.

cu bumbutz aseara aproape de ora 10, pe cind plecase majoritatea invitatilor la vernisajul lui “Cuba continua” de la galeria karousel.
am ajuns tirziu, dar bine ca am ajuns

expo e pina pe 28 mai la galeria Karousel, de linga piata dorobanti.

*
mai am si alte foto preferate, dintre cele care au fo in Tabu, tot din Cuba, dar care nu sunt in expo, daaa?

1274

Tabu- making of – part 2- Ultima graficiana

s-ar zice ca am pastrat ce-i mai bun pt sfirsit la prezentare:)

ultima graficiana e o poveste despre o doamna care face afisele ca din alte vremuri care-s puse deasupra intrarii de la scala. Despre doamna, Maria, cititi in revista intr-o poveste care e delicata si sensibila. Sper sa va doriti, asemeni unuia dintre prietenii mei, sa o cunoasteti pe Maria dupa ce cititi povestea.

Acum vreau sa scriu despre cei care au lucrat la subiectul care, in mintea mea, e cel mai esquire din tabu de februarie:)

Cristi Lupsa a fost editorul si, daca nu ma insel – e 12 noaptea si nu pot verifica acum –, el a fost si cu ideea; el s-a intrebat cine deseneaza afisele acelea si-a trimis-o pe Gabi sa afle.

Gabi Piturlea e cea care l-a scris. Despre Gabi, desi am vzt-o doar de doua ori, as scrie pagini intregi. Rezum insa descrierea asa: Amelie + Miranda July + Alice in tara minunilor.
Are o sensibilitate speciala, o inocenta cu care se uita la lucruri si o prospetime cu care le descrie pentru care o iubesc tare, dar o si invidiez un pic. Are 20 (!!!!!) de ani, o cultura jurnalistica de-i bate la fund pe multi dintre cei care au dublul virstei ei si un dar nativ: poate sa-si mentina tonul delicat in orice scriere, fara sa afecteze relatarea evenimentelor. In citiva ani va fi una din vocile importante din jurnalismul romanesc si o foarte buna scriitoare de romane nonfiction.

Andrei Pungovschi este cel care a fct fotografiile. A fost placut si amuzant pentru mine sa lucram cu el; e foarte hotarit, stie ce vrea, unde vrea sa-si duca subiectul. A petrecut cu Maria, graficiana, mai multe zile intr-un frig ingrozitor. “Am pozat cu manusile in mina si cu caciula in cap”, ne-a zis in redactie. A vnt cu fotografiile in ordinea pe care si-a gindit-o el, cu explicatiile foto date de el.

Mi-ar placea tare sa fiu de fatza la o discutie de “business” intre Andrei si Cosmin Bumbutz, despre povestile din fotografiile lor. E o chestiune trecuta pe to do list, pentru saptaminile ce vor urma.

4082

Tabu de feb – making of – part 1 – dosar

Tabu de februarie are multa dragoste:)

Dosarul vorbeste despre lucrurile nebunesti pe care le fac oamenii indragostiti.
Nebunesti – vazute din afara, caci pentru ei sunt foarte firesti. Sper sa va placa normalitatea povestilor lor, care e data – din nou – de scriitura; urmareste linia evenimentelor, fara nicio exagerare, fara nicio adaugire. Simplu, clar, direct.

Daca ati auzi ca un domn a creat o vitrina de magazin cu hainele iubitei de care s-a despartit, ca a fost luat de politie si vitrina a avut o viata de doar 30 de minute, ati zimbi ironici. Sunt extrem de curioasa care va fi reactia voastra dupa ce veti citi dosarul care include si povestea acestei vitrine si a autorului ei.

*

E primul dosar coordonat de Cristi Lupsa si veti vedea mai multe povesti decit de obicei, mai multe unghiuri din care sa va uitati la “iubire”. Arata ca un caleidoscop: il rasucesti un pic si ai o noua figura din pietricele colorate.

Au lucrat la acest dosar Ani Sandu, Miruna Culger, Ioana Ulmeanu, Catalina Bolozan si, un special guest star, Oana Roman. Fotografiile ii apartin, ca de obicei, lui Cosmin Bumbutz.

Oana m-a surprins foarte tare. A scris o opinie cu garda foarte jos, foarte frumoasa, foarte sincera si foarte emotionanta; despre ea si gesturile din iubire pe care altii i le-au judecat.

Ioana si Catalina au pus cite ceva foarte personal in acest dosar, iar Ani si Miruna ne-au dat doua povesti spectaculoase care te fac sa spui: waaaaaaaaaaaaaaaaw, ce oameni!

(am iubit-o tare pe Ani – pe care o ascultati de obicei la stirile Radio 21 – pentru cum a scris povestea care se numeste Hainele iubitei. E ultima poveste sosita in dosar si daca nu s-ar fi intilnit cu Cristi cu citeva zile inainte de inchiderea numarului, n-ati fi citit-o luna asta. A fost un noroc, dar si un tur de forta pentru amindoi, caci au dus-o la capat in doar 3 zile)

Iar Bumbutz are citeva fotografii acolo intr-un foarte mare fel. Imi place mult fotografia care ilustreaza acest post: vorbeste despre familie, despre sarbatori, despre tata si fiu, fara sa-i aiba in cadru. Mi-nu-na-ta. (stiu Cosmin, nu vrei sa te mai laud :P)

2424

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!