Tag : cotidianul

moartea unui ziar

miine colegii de la cotidianul vor lucra pentru ultimul numar al ziarului.

se intimpla sa-i stiu si sa-i apreciez foarte tare pe unii dintre cei care au scris de-a lungul anilor la acest ziar, se intimpla sa-l stiu pe cel care l-a creat (Calin Husar) si se intimpla sa-l fi respectat pe cel care a vrut ca el sa existe pe piata (Ion Ratiu).

de dragul numelor pe care tocmai le-am scris mai sus, o idee pentru ziarul de miercuri.

via Radu Cosasu din primul volum de opere (“maimute personale/povesti pentru a-mi imblinzi iubita/ alti doi ani pe un bloc de gheata”)

30 august 1974

la 30 august 1974, in orasul Paris s-a petrecut ceva
de groaza si minune: a murit un ziar.
Cind oamenii mor, ziarele publica ferpare,
lumea se intristeaza,
toata lumea citeste ferpare.
Cind ziarele mor, oamenii nu se duc la cimitir,
nu se duc la florarii pentru coroane, nu se roaga,
nu se imbraca in doliu, nu redacteaza ferpare, in general
nu se prea plinge, citiva urla, da, de furie si durere,
cerind razbunare, ca acest director al ziarului mort:
Combat a fost unul dintre ziarele capabile
sa emotioneze, capabile de nebunie,
Combat trebuie razbunat”,
dar cei mai mult isi vad mai departe de
jurnalele lor intime, ignorind legatura dintre jurnalul intim
si cel de la chiosc, numai ca in ziua de 30 august 1974,
ultimul numar al ziarului Combat, nr 9376,
ziar dupa care si eu alergam prin Bucuresti,
(fiindca era ziarul inventat de Camus,
rasucit intre revolta si rezistenta,
si inima-i statea ca stinga ca la orice om normal,
si formatul sau de foaie clandestina si paupera
se potrivea de minune in buzunarele mele
intre Miroir Spirit si Lettres francaises)
si-a inventat la moartea sa
o formula de ferpar fara precedent,
pe prima pagina un singur titlu:
“Tacere, ne scufundam!”,
iar in interiorul ziarului, patru pagini albe,
ferparul alb,
alb ca versurile in care incerc disperat sa string proza lumii,
alb ca neputinta mea,
ca fata-mi nevrotica la auzul mortii lui Combat,
alb ca desertul dezgustat de strigatele omului,
intr-atit de alb si tragic, de mut,
incit tirajul cotidian si mizerabil de 30.000 de exemplare
s-a epuizat in citeva ore, succes de groaza si minune,
ceea ce a facut o necesara tiparirea unui tiraj suplimentar,
de inca 40.000 de exemplare, vinzatorii de ziare parizieni,
uimiti, afirmind ca niciodata Combat n-a fost atit de
cerut ca azi la ultimul sau numar, in ziua disparitiei.
Citi oameni vor sti sa moara ca ziarul acesta,
lasindu-ne o ultima zi luminata
de un soare sublim, strecurat in luminisul batrin
al sarcasmului?

1699

viorel ilisoi – cautati-i semnatura in Cotidianul

L-am descoperit la o sedinta redactionala pe trust.
La patru era sedinta, la patru fara doua minute eram eu acolo si el era deja. Era primul care venise in sala.

In primele minute am vbt despre cum poate sa schimbe jurnalismul comunitatea. Eu eram neincrezatoare, nu atit in puterea jurnalismului cit in interesele din spatele lui, el mi-a replicat “dar sa stii ca eu chiar am scris lucruri care au schimbat ceva in comunitatea respectiva”.

Mai tirziu, in timpul sedintei a inceput sa povesteasca despre cei pe care i-a descoperit pe teren ( ciobanii negri din maramures, satul Piscul Reghiului ), iar eu ramasesem cu gura cascata.
Cind insa a ajuns sa povesteasca despre satul in care s-a nascut, despre tatal lui si despre copilaria-i grea, imi venea sa iau notite. Dl Tatulici care conducea ostilitatile de redactie o indemna pe Roxana Niculescu sa noteze.

Incredibil om, incredibil povestitor si cu super feeling pentru povesti.

Cind s-a terminat sedinta l-am intrebat cum il cheama.
Viorel Ilisoi, mi-a spus in timp ce se intorcea catre Roxana “dar eu ce trebuie sa muncesc de aici? unde plecati voi si unde pot sa merg si eu?”

Cel mai tare om din sala aia plina de lume era si cel mai muncitor.
A plecat ultimul de la sedinta.

*
Mie nu-mi place la sedintele astea si nu ma duc. Acum a fost o exceptie pentru ca era vorba de un proiect foarte mare, dar descoperirea lui Viorel Ilisoi a meritat timpul meu. ( stiu, mai bine mai tirziu decit niciodata. dl ilisoi scrie de muuulti ani, dar eu nu l-am citit pina acum:( )
Inca ii mai citesc articolele publicate in Cotidianul. Le-am luat rind pe rind pe toate, sunt aici

1825

Film horror: Cum am lansat o carte pe care n-am citit-o si-am vbt despre ceva ce nu mi s-a intimplat

episodul 1 Drumul

ora 18.10. Suna Johan.

stii, eu sunt PR-ul, vin cu mesajul, tu zici ce si cum
asa.
cotidianul are lansare de carte si vor sa te duci acolo, la ora 19.00, in seara asta.

urmeaza o explicatie lunga, printre cuvinte johan lasa o portita de scapare “eu le-am zis ca e greu sa mergi acum ca sigur ai treaba”, rezonez la “chiar au nevoie de ajutor” pentru ca si eu am avut joi o urgenta maxima si stiu ce gura de aer am respirat cind m-a ajutat cineva, contra cronometru.

Bine, ma duc, am raspuns si am auzit oftatul de usurare al lui Johan. Dar imi povesteste cineva ceva despre carte sa nu fiu tufa acolo?
Da, te suna Cristi Teodorescu.

Suna domnul Teodorescu in timp ce imi stringeam bagajele, aflu ca e o carte scrisa de o doamna pe care n-a vazut-o nimeni niciodata, ca povesteste despre divort. Io spun ca e nashpa ca n-am citit cartea, dl Teodorescu spune ca are o solutie: sa vorbesc despre ce se intimpla la divortul autohton, din perspectiva femeilor cu care am intrat in contact la revista. Mi se pare decent, ma gindesc ca pot exprima coerent citeva propozitii si-mi fac planuri ca in taxi pina la Carturesti gasesc eu o linie de discurs.

18.25
La carturestii de pe Verona, va rog
Unde?
La cinematograful patria. Cit puteti dvs de repede ca trebuie sa ajung la ora fixa.
Ploua domnisoara. Nu stiti cum se circula in Bucuresti cind ploua? Ajungem cind ajungem.

Ignor taximetristul, incep sa evaluez situatia care e nashpa rau. Sunt terorizata de vorbitul in public chiar si cind am ceva in cap si o idée de discurs, darmite acum cind e blanc total si sunt ca o lebada. Nici macar make-up n-am, ma gindesc in timp ce scotocesc prin geanta dupa un gloss ca sa para ca m-am preocupat putin de look-ul meu.
Scot ipod-ul sa-mi caut cintecelul care ma va motiva teribil si voi gindi cel mai tare speech. Ipodul e incurcat in geanta de laptop si rup firul de la casti, care oricum nu se simtea prea bine de citeva saptamini.

18.35 aglomeratie la arcul de triumf, draci cit cuprinde, nicio idée despre ce sa vorbesc.
Suna telefonul, Cristi, directorul de productie.

Am terminat shootingul.
Cum a fost? A iesit bine?
Frig, dar bine.

vorbim despre personajele din shooting, despre ce a fost, cind vin fotografiile, pe kiseleff e aglomeratie mare, soferul injura, cristi zice ca a ajuns la birou trebuie sa descarce bagajele, ne luam pa si ma intorc cu gindul la speech-ul meu.

18.45 suntem in fata guvernului.
Femei divortate, tre sa fie usor, ia sa ma gindesc la divorturile de prin preajma mea, care au fost reactiile? N-am timp de raspuns, desi ma lovise un gind cu divorturile celebritatilor, suna telefonul, Eli, sales manager

Buna, uite clientul x vrea un proiect special si are doua propuneri.

Urmeaza propunerea 1, lunga in multe cuvinte. Raspunsul meu la propunerea 1, lung, cu detalii tehnice. Vine si propunerea 2, si mai lunga pentru ca e si mai complicat sa mi se descrie ce inovatie grafica vor sa faca cei de la agentie. Explic ce probleme cred ca vor fi la propunerea 2, lung. Apoi comparatii intre prop 1 si 2, avantajele noastre, timpii de executie.

Ok, bine, pa, la revedere.

Suntem la romana si soferul injura din nou

…ca nu se pricep la drumuri, ca mereu e aglomerat de aici si pina la universitate. Semafoarele mamei lor. si niciun politist nu e pe aici, daca ploua s-au bagat toti la adapost.

La semafor la MC Donald’s e fara 5, coada de masini e fara de sfirsit, cobor (intr-o balta dar ce mai conteaza), o iau pe jos prin ploaie. La fara 3 minute intru cu aplomb in ceainaria de la Carturesti, vad lume asezata pe scaune, lume la prezidiu, toate in timp ce inaintez cu viteza catre masa centrala. Pe la mijlocul drumului ma prind ca se vorbeste in franceza, ca nu e lansarea mea de carte si ma intorc cu aceeasi viteza si ies din sala in timp ce toti oamenii se uita cu ochii holbati la mine.

Sun la Johan:
esti sigur ca e Carturesti?, si vocea are toata disperarea pe care o implica o promisiune neonorata, incurcatul oamenilor mai tare decit inainte si pierdutul vremii aiurea.
Da, da.
Pai vorbesc unii in franceza, nu e lansarea care trebuie.
Vezi sus ca parca sus e.

Ia-o in viteza pe scari, la mansarda nici macar un cumparator. Ia-o in jos pe scari, mergi in corpul nou, liniste si pace. Timpul trece, imi spun cum i-am suparat pe oameni si ca mai bine spuneam NU de la inceput.
Johan suna sa afle unde ar fi trebuit sa fiu, timp in care ma duc discret la cei de la casa si intreb extrem de rusinata daca lansarea cotidianul e aici si unde ar putea fi pe aici.
Aflu ca e la subsol. Mai intru o data in viteza prin ceainarie, lumea prezenta la lansarea franceza ma priveste ca si cum as fi un alien, trec pe linga niste scaune care-mi complica drumul, cobor la subsol, recunosc lume, sunt happy.
Suna telefonul. Ioana, PR-ul Cotidianul, care e cu spatele la mine, iar eu o aud cum vorbeste cind zic alo:)

Cum e cind divortezi si ce probleme au doamnele, cit de porci sunt barbatii si ce bune negociatoare sunt femeile chiar si cind sunt pline de ura si sar la bataie pe strada, in episodul urmator.

*

Cartea eroina a acestei intimplari – Zilele parasirii mele, Elena Ferrante- apare miercuri cu Cotidianul.

1996

mi-am adus aminte ca il iubesc pe Istodor:)

de luna asta Eugen Istodor face interviuri pentru Tabu. super amuzant pentru noi caci noi livram fata si el se confrunta cu ea.

saptamina asta mi-a trimis transcrierea primei lui intilniri cu o domnitza (va aparea in martie) si i-am scris ca e foarte minunat interviul si ca il foarte iubesc.
mi-a raspuns intr-un rind si-intr-un fel pentru care l-am iubit si mai tare:”sper! am avut emotii sa nu o dau in bara.”

*
el, cel mai tare din parcare cind vine vorba de interviuri, se temea sa nu o dea in bara.

*
pe eugen istodor am inceput sa-l iubesc cind i-am citit cartea (si) despre familia lui ( Cartea Vietii, Polirom). am citit-o intr-o noapte si i-am trimis un mail scurt explicindu-i de ce mi-a plct atit de tare. mi-a raspuns la fel de scurt “cartea asta am trait-o impreuna. iti dai seama cit timp ne-a luat comunismul asta cald si bunutz cu noi?”
m-am declarat insa forever indragostita cind a scris pentru tabu (acum aproape 2 ani) un text minunat din care pun aici un fragment, cit sa nu incalc contractul de drepturi de autor. (ya ya stiu ca se va rusina un pic la laude)

*
. Am stiut cât de mica e lumea mea, disperat fiind ca umbla unul fara lesa prin ea. Lumea mea, mai mica decât o cusca de câine.
(…)
Nu-mi doream decât sa-l infrâng. Luam scarile la pas inaintea lui, pe nesimtite. Credeam ca-l las furat de aromele ierburilor, buruienilor, florilor, adulmecând vietile trecute de pipi de pe copaci. {i cu zece trepte inaintea lui, dadeam startul alergarii. Dupa patru trepte ma ajungea. La a cincea, trisul meu imi lua rasuflarea. Sus ma invingea.

(…)
Plecarile lungi il lasa nemâncat. Poti sa-i dai orice. Lasa musca in pace. Când te vede intors nu manânca nici atunci. Nici când manânci tu. Intâi sa vada el ca nu mai pleci. Hrana? Da, el se serveste cu siguranta. Si manânca numai dupa ce il joci. Fox e frantuz. Prefera vita. Os. Prefera brânzetul de toate felurile cu struguri. Bineinteles, ciocolata. Puiul? Puiul se numeste jucaria lui. De aceea, a mâncat pui cu orez o copilarie. Acum face deosebire intre joc si mâncare.

O noapte l-am lasat singur. A doua noapte nu m-a lasat sa dorm niciunde. Oriunde ma asezam facuse conspiratie cu fiecare obiect si nu se lasa pâna nu ma alunga. L-am pacalit si am sarit din hol direct in pat, lasând toate luminile aprinse. Apa la baie curgea domol. Toata noaptea a patrulat, mârâit. M-am invelit in patura ca un cosmonaut si am visat desanturi armate ce-mi ciuruiau patura si trupul. Si prin gaurile alea, erau impuscate stelele.

(…)
Nu, nu vorbesc despre un câine. Vorbesc despre mine. De cusca mea, pe care acest câine mi-a aratat-o in limitele ei extreme. De zgurile mele dincolo de ciorapii ce mi-i pun, pantalonii, urcatul in masina, mersul la ziar, umblatul pe net, trântitul unui cool pe blog, infiptul in vreo bere, arsul vreunuii gratar, ascultatul vreunui Lester Young sau privitul vreunui Warhol. Fox e cel ce stie mai multe despre mine decât am eu curajul sa scriu. Noroc ca scriu eu
(…)
Asa cum Fox a stiut mereu cât am scris acest jurnal, eu nu-i sunt stapân. I-am tinut de urât cât stapânii i-au fost plecati. Sa spun, cam o saptamâna, in timpi omenesti. Când stapânii ii sunt acasa, stie cine ii sunt stapânii. Eu sunt joaca lui si stie cât valorez. Da, sunt joaca lui si asa o sa ramân. Eu cred ca trebuie traita fiecare zi ca si cum ar fi ultima. El oare ce crede? Ca sunt Puiul. Puiul de-al doilea.

1204

cadouri de vinzare -dar pentru andrei – colectia cotidianul

avem multe carti din colectia cotidianul donate de colegii nostri.

cind am fct inventarul cartilor primite mi-am dat seama ca anul asta au fost citeva carti f f tari in colectia cotidianul.
am sa fac citeva recomandari speciale pentru carti pe care v-ar placea sa le cititi.
spre seara voi posta titlurile.

*
si mai avem, BONUS TRACK, tot de la colegii de la cotidianul, inca 4 seturi sezonul 1 Prison Break (30 RON/bucata) pentru ca aseara a fost batalie pe ele:)

*
restul de postari spre seara. acum e rindul meu sa fac shopping:)

1856

cadouri de vinzare – dar pentru andrei – Prison Break sezonul 1

Prison Break- sezonul 1
donatie speciala de la colegii de la cotidianul (multzu livia:) )

3 seturi
30 RON

unul cumparat de mine:), deci mai sunt 2

later edit: cumparat andreea 1 set, mai avem 1


ultimul set achizitionat de laura d


cum a fost o avalansa de mailuri la acest set, voi ruga colegii de la cotidianul sa ne mai dea un set si pentru corina, si cu asta am inchis pravalia la prison break:)

1544

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!