Tag : Radu Lupu

romanii din orchestra filarmonicii din berlinromanii de la Filarmonica din Berlin #EnescuFestival

romanii de la Filarmonica din Berlin #EnescuFestival

Joi, 3 septembrie 2015, Festivalul Enescu a inregistrat o premiera istorica: Orchestra Filarmonicii din Berlin a cintat pentru prima data la Bucuresti, dupa negocieri care au durat mai bine de 15 ani.
Orchestra Filarmonicii din Berlin bate multe recorduri – e cea mai scumpa orchestra din lume (fee-ul ei este de 300.000 euro), la Bucuresti a adus cea mai mare ”greutate” de instrumente – dar dincolo de cifrele acestea, e orchestra care are cea mai mare densitate de mari muzicieni pe centimetru patrat.
Cum spunea la conferinta de presa din cadrul festivalului Laurentiu Dinca (unul dintre violonistii din aceasta orchestra) ”Specific la aceasta Filarmonia este faptul ca, pe 5 -10 metri, sunt cei mai buni muzicieni intr-un singur loc. Nicaieri nu o sa vezi atât de multi muzicieni intr-un loc.”

laurentiu dincaLaurentiu Dinca este singurul roman care se afla acum in cea mai faimoasa orchestra din lume. S-a nascut in 1953, a studiat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucuresti si, la inceputul anilor 80, a plecat cu o bursa in Republica Federala Germania (pe atunci), a participat la multe concursuri internationale luind premii prestigioase si, din 1995, este violonist in Orchestra Filarmonica din Berlin.
”E o mare bucurie sa ma intorc dupa atitia ani si sa cint impreuna cu Orchestra Filarmonica din Berlin pentru publicul din Romania”, a spus in conferinta de presa Laurentiu Dinca si, sunt sigura, intre aceste cuvinte pe care le mai rostesc multi dintre muzicienii care vin la Festivalul Enescu (si cred din inima in ele) se afla multe povesti nespuse. Cum sunt sigura ca in sala au fost citiva spectatori speciali care au venit sa-si vada prietenul (sau ruda) cintind dupa multa vreme la Bucuresti.

Dar domnul Dinca nu e singurul roman care a participat la succesul Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Imprejurari tragice (moartea dirijorului Leo Borchard, ucis de niste santinele in timpul unei plimbari) au facut ca romanul Sergiu Celibidache sa ajunga sa dirijeze pentru un concert cea mai prestigioasa orchestra din lume in luna septembrie a anului 1945.
Reprezentatia a primit atit de multe elogii incit a fost numit foarte curind dirijor titular, iar in primul sezon cu domnia sa la conducere, Orchestra Filarmonica din Berlin sustine peste 100 de concerte. Numirea sa ca dirijor titular la Orchestra Filarmonica din Berlin a dus la una dintre cele mai mari si mai dramatice dispute ale epocii. Citeva detalii ale acelei dispute putin mai jos.

*

sergiu celibidache Ziarul berlinez Tagesspiegel din 1947 scria despre Celibidache ”A fost atit de minunat incit timp de o ora si jumatate am uitat ca e fiul unui alt popor, succesul sau depasind pe cel al lui Furtwangler” (n. mea. dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin in timpul celui de-a doilea razboi mondial. Citatul este din cartea ”Celibidache – scrisori catre Eugen Trancu Iasi” aparuta la editura Vremea)

In cartea ”Celibidache – intilniri cu un om de exceptie” scrisa de Stephane Muller si Patrick Lang (aparuta la editura Spandugino) este mentionat ca ”de indata ce este numit pe noul sau post, Celibidache incearca din rasputeri sa ii recistige lui Furtwangler vechiul post de la pupitrul Orchestrei pe care acesta il ocupase din 1921 pina la sfirsitul razboiului”.

Wilhelm Furtwangler pierduse postul pentru ca fusese etichetat drept ”nazist”. In epoca s-a discutat mult despre inlocuirea celui mai celebru dirijor german cu Sergiu Celibidache (care avea 33 de ani la acel moment si era doctor in matematica si filosofie, dar si absolvent al Academiei ”Hochschule fur Musik”) si, pina la aparitia corespondentei dintre ei, precum si a memoriilor lui Celibidache au fost multe soapte care spuneau ca romanul nu-l sustinuse pe neamt.

In cartea Celibidache si Furtwangler scrisa de Klaus Lang (tradusa si in ro la Humanitas) sunt publicate scrisorile lui Furtwangler catre Celibidache, iar istoria disputei dintre ei a fost lamurita pentru totdeauna.
Cei doi, Celibidache si Furtwangler, au condus impreuna orchestra pina in 1952, iar dirijorul roman – in ciuda unor neintelegeri cu muzicienii veterani – a reusit sa modernizeze repertoriul si a fost foarte iubit de muzicienii tineri ai Orchestrei Filarmonice din Berlin.
Intr-o scrisoare catre prietenul lui Trancu Iasi, in 1961, Celibidache scrie ”…am mari satisfactii. Filarmonica din Berlin ma recheama ca dirijor pe viata, nu ma duc. Filarmonica din New York la fel. Eu insa imi pastrez libertatea si independenta”.

*
constantin silvestri  Cel de-al treilea roman din orchestra Filarmonicii din Berlin a fost dirijorul Constantin Silvestri care a avut colaborari cu aceasta filarmonica in epoca post Celibidache. 
Intre cele doua razboaie mondiale, Silvestri a fost dirijorul Operei Romane si a condus Orchestra Filarmonicii din Bucuresti, iar dupa emigrarea sa in Vest a dirijat orchestre faimoase din lume – la Paris, Londra, Chicago. Inca din vremea succesului sau bucurestean, in 1957 (cind inca nu emigrase) a dirijat, la Albert Hall, orchestra Filarmonicii din Londra

*

radu lupu Pe lista muzicienilor romani care au colaborat cu celebra Filarmonica din Berlin se mai afla si pianistul Radu Lupu care a concertat alaturi de muzicienii Berlinezi de-a lungul anilor, incepind cu 1979.

Radu Lupu, care a fost prezent la festivalul Enescu in 2013 intr-un spectaculos si emotionant „duel” cu Daniel Barenboim, este unul dintre cei mai apreciati pianisti contemporani, concertind alaturi de cele mai importante orchestre ale lumii.

*
Concertul de la Sala Palatului de pe 3 septembrie al Orchestrei Filarmonicii din Berlin, aflata sub conducerea dirijorului Sir Simon Rattle, a fost ca un concert rock; sala a fost neincapatoare pentru numarul mare de doritori de a-i vedea live pe marii muzicieni asa ca s-a stat si pe jos, pe culoarele dintre scaune, sau pe scarile care duceau la balcon.
In avans, la conferinta de presa, muzicienii ii multumisera domnului Mihai Constantinescu – directorul Artexim, cel care organizeaza festivalul din 1991 – pentru ca a reusit sa faca spectacolul lor cit mai vizibil prin transmisiunea tv dar si pe internet, stiind ca programul lor nu le va permite sa revina foarte curind la Bucuresti si dorind sa bucure citi mai multi iubitori de muzica clasica.

Si, de fapt, in cuvintele de multumire ale romanului care cinta acum in orchestra Filarmonicii de la Berlin, Laurentiu Dinca, care l-a mentionat special pe Mihai Constantinescu se mai ascunde existenta unui roman in preajma orchestrei.

Imaginati-va perseverenta unui om intinsa pe mai bine de 15 ani, zecile de mailuri, confruntari de programe, permutari de bugete, din nou insistenta pentru a-i convinge sa cinte la Bucuresti, de altfel unul dintre putinele orase in care nu au concertat.

Laurentiu Dinca a spus in conferinta de presa ca, inclusiv prin domnia sa, s-a facut lobby insistent ca orchestra Filarmonicii din Berlin sa concerteze la Festivalul Enescu. Si in lumea elegant discreta a muzicii clasice asta inseamna ca un roman inimos si perseverent s-a folosit de toate armele – materiale si emotionale – ca sa faca o bucurie altor romani.

 mihai constatinescu artexim Asa ca domnul Mihai Constantinescu e unul dintre romanii care au stat cel mai mult timp in preajma Orchestrei Filarmonice de la Berlin.

P.S. Pe 4 septembrie, a doua zi dupa primul concert al lor la Bucuresti, multumind publicului pentru generozitatea cu care au fost primiti, reprezentatii orchestrei Filarmonicii din Berlin au anuntat ca vor reveni la editia  Festivalului Enescu din 2019. Pe 5 septembrie, o zi mai tirziu, Laurentiu Dinca a celebrat 31 de ani de la primul sau concert alaturi de Orchestra Filarmonica din Berlin.

filarmonica berlin fest enescu simon rattle filarmonica berlin vlad eftenie

 

Anul acesta o parte din magia Festivalului Enescu este  oferita si cu sprijinul Raiffeisen Bank care s-a alaturat ca partener principal al unuia dintre cele mai mari evenimente culturale din lume, raminind astfel constant cu sustinerea marilor evenimente culturale din Romania.

Pe linga citeva spectacole mari care au putut veni la Bucuresti cu sprijinul financiar Raiffeisen Bank, fiecare dintre concerte are o aroma aparte pentru instrumentisti: florile minunate pe care le primesc la sfirsitul concertului ca semn de apreciere pentru talentul domnilor lor, aceste flori sunt oferite – pentru toate concertele din festival – de Raiffeisen Banck.

 

2158
imagesoamenii, instrumente muzicale

oamenii, instrumente muzicale

pe drumul catre casa, dupa concertul la doua piane cu nr 10 semnat de dl Mozart si cintat de domnii Daniel Barenboim si Radu Lupu din cadrul festivalului Enescu, m-am gindit ca oamenii chiar seamana cu instrumentele muzicale.

sunt fauriti de niste mesteri (unii au cutii de rezonanta mai bune, au anduranta mai mare, la unii valoarea creste odata cu anii, la altii nu etc), ajung pe mina unor acordori care scot din ei desavirsirea si cunosc dumnezeirea, in concert, cu un maestru.

sigur, pot ajunge pe mina unor acordori nashpa care-i distrug, pot sa nu fie niciodata pe mina unui maestru si nu sa cunoasca dumnezeirea si aplauzele CONCERTULUI.

dar orice vioara isi doreste sa fie solista. si orice pian sa cinte divin.

***

La Anonimul, invitatul special Istvan Szabo a povestit ca nu le da indicatii actorilor din distributiile filmelor lui si ca tot ceea ce e important pentru el e sa faca un casting cu actorii care sa se potriveasca in chip si energie cu ceea ce a proiectat pe personaje. Singura pregatire sunt discutiile pe text in care, cel mai adesea, el intreaba si actorii raspund ce au inteles dincolo de cuvintele scrise.

Explicatia? Oamenii sunt ca instrumentele muzicale: chiar daca le pui in fata aceeasi partitura, in trupurile lor muzica va suna diferit.

(photo/painting Man Ray)

1400
repetitie enescuo repetitie cu Daniel Barenboim si Radu Lupu

o repetitie cu Daniel Barenboim si Radu Lupu

Sala Palatului. ora 13.00. 2 septembrie.

Pe scaune, in public, putin peste 30 de oameni. Le-ai spune spectatori daca, la unii idntre ei, n-ar fi niste indicii de diferentiere.

Un asiatic imbracat la costum negru si camasa alba, fara cravata, filmeaza cu un IPhone. Sta in al treilea rind din spatele salii si ar trebui sa aiba un zoom impresionant ca sa obtina o imagine buna, dar pe el nu-l intereseaza imaginea, ci sunetul.

La marginea rindului 11 e o geanta de pinza, crem, din care ies colturile unei geci portocalii. E indesata pe lateral cit sa ramina nederanjate niste partituri care stau drepte intr-un plic de plastic. Nu e nimeni pe rindul 11 si pare ca geanta a fost abandonata in graba.

La pe culoarul orizontal, de dupa primele 5 rinduri de scaune, cele mai privilegiate, stau doi barbati. Sunt trecuti de 60 de ani, sunt aplecati putin de spate si, desi sunt atit de multe locuri libere, stau in picioare sprijiniti de spatarele scaunelor. Se uita cu atentie la ce e pe scena.

Pe scena, cam tot atitia oameni cit cei din sala. Mult mai informal imbracati. Camasa verde cu mineca scurta, hanorac alb cu gluga ciufulita, camasa bej si bretele maro, tricou bleumarin etc.

In mijlocul lor, imbracat in alb complet – camasa larga si pantaloni de in – un domn pe care-l urmaresc toti.

Cinta la pian ceva divin ca si cum ar avea mai mult de doua miini si, din cind in cind, mai gesticuleaza catre ei, explicindu-le lucruri. De fapt are mai mult de doua miini, pentru ca fata in fata cu el e un alt pian si un domn imbracat la costum negru, cu camasa alba, fara cravata, care aproape ca nu priveste claviatura: e ochi in ochi cu domnul in alb.

– Ce cinta?, o intreb pe Catalina, care sta in penultimul rind din sala.

– Mozart. In alb e Daniel Barenboim, iar in fata lui e Radu Lupu. A plecat de 20 de ani din tara si nu mai vrea sa dea interviuri, vine raspunsul in soapta.

Si in timp ce ii ascult -eu, cel mai needucat om in ale muzicii clasice – ma emotionez teribil. Doar ca in urmatoarea secunda imi dau seama ca ceea ce ma emotioneaza nu e doar muzica, ci si energia care e intre privirile celor doi de la pian. Unul e relaxat, amuza(n)t, celalalt e atent, fara sa fie incordat, dar ceea ce-si spun ei acolo, prin priviri, e cu asa o incarcatura incit o simti chiar si din fundul salii.

N-are cum sa fie surprinsa incarcatura asta intr-o inregistrare, e vorba de energia pe care o transmit, asa ca asiaticul se pacaleste putin. E ca un turist care vrea sa vada si acasa ceea ce a descoperit in calatorie chiar daca nu va fi nici acelasi soare, nici aceleasi mirosuri, nici… mai nimic din ce a simtit atunci.

*

Domnul Sergiu Celibidache spunea ca muzica are o a treia dimensiune, pe verticala, pe care nicio inregistrare nu o poate capta, motiv pentru care refuza sa-i fie inregistrate concertele. Azi la prinz, la repetitia pentru reprezentatia de diseara de la Festivalul Enescu cu STAATSKAPELLE BERLIN Orchestra si Concertul nr. 10 pentru doua piane in Mi bemol Major al simpaticului domn Mozart, am inteles mai bine ca niciodata vorbele sale.

Daca as fi ascultat inregistrarea acestui concert n-as fi fost atit de atenta ca la repetitia din sala pentru ca as fi pierdut distanta aia de 5-6 metri de energie electrica dintre Daniel Barenboim si Radu Lupu.

Pe drum catre casa mi s-a parut am gasit raspunsul la dilema “de ce domnul Radu Lupu nu mai acorda interviuri”: a realizat pe parcursul vietii ca nu exista jurnalisti care sa poata reda (la fel ca inregistrarile muzicale la care se referea Celibidache) energia din vorbele sale. Pentru ca unii oameni sunt facuti din alt aluat si au niste detalii in chip, in gesturi si in vorbe pe care chiar daca le simti, nu le poti pune in cuvinte.

Daca aveti bilete in seara asta la concertul de la ora 19.30 de la sala mare a Salii Palatului veti fi binecuvintati.

(N-are legatura daca stiti sau nu cine sunt Daniel Barenboim si Radu Lupu, nici daca ati studiat in detaliu concertul lui Mozart.)

*
Arta e ce faci dumneata din senzatiile care te misca. Arta ramane in om. Sergiu Celibidache

2125

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!