Tag : sorana savu

SONY DSCExclusive Interview – Michele Carragher -the eyes, brains and hands behind the magical embroidery on the GoT

Exclusive Interview – Michele Carragher -the eyes, brains and hands behind the magical embroidery on the GoT

exclusive interview by Sorana Savu

I got caught up in the Game of Thrones in the 4th season – binged it all up and then followed it week after week religiously. One of the details you notice as a fan is the rich texture of the costumes – clear indication that the production team is as much in love with the books as any of us. Yet finding the artists to create the wonderful clothes and armours, to imagine and deliver the fabulous embroidery on Cersei’s leather dress or Daenerys’s blue dragonscale tunic is quite a feat in this day and age.

 The eyes, brains and hands behind the magical embroidery on the GoT costumes belong to Michele Carragher, a young and very talented British artist, with an impressive portfolio of costume design for period and fantasy movies. Here are her thoughts on embroidery, creativity and the World of Costume in an exclusive interview.



 You seem to have drawn inspiration for your wonderful embroidery work from many sources – from architecture to painting and jewellery. What is the one most important thing that you learned from each of these three?

 Because I often want to create sculptural and 3 dimensional elements to my embroidery I find it really useful to look at architectural decoration, or jewellery as a starting point as it will be easier for me to visualise the embroidery for the particular piece I am working on, for example a lion, from an already sculpted shape.

I do however look to nature too, particularly if I want to capture movement within a piece. Within paintings I may be looking to the historical textiles and decoration within them, or it may be to look at how colours, mood and light have been captured by a particular artist.

You have worked both for Elizabeth I, where the need for historical accuracy was a bit stricter, and for Game of Thrones, which allows for more creativity?

Which setup worked better for you – the one that provided more guidelines for your work or the one that left everything to your imagination?

For a historical drama like Elizabeth 1 there are usually documented references for you to draw on, in books, on the Net and in Museums, and you use all these to influence your designs but you don’t have to recreate pin point accurate embroideries, as there wouldn’t be time to do this. You are trying to create an impression of the style of work that is believable to the audience as belonging to the period you are portraying on screen and is suitable for the particular character’s status or narrative story. With a Fantasy like Game of Thrones you have more freedom to create designs as you are not restricted to a specific period in time.

Whatever genre of film you are working towards conveying a visual narrative to the audience to create a believable and understandable world, be it contemporary, fictional, factual or fantasy.

Out of the two productions I would say I prefer working on Game of Thrones as it has allowed me to present my own authorship within the designs I have created, this doesn’t take away any importance from my work on Elizabeth 1, I loved the challenge it presented me with the designs I had to conceive, and I really did enjoy working on this project due the Elizabethan era being such a great period of history to work on, with lots of rich encrusted decoration.


How do you work with Michele Clapton? How much artistic freedom are you allowed in designing and creating the embroidery for the costumes?

Working with Michele Clapton on Game of Thrones is a great pleasure for me, as well as working with the rest of the other members of the Costume Department. I admire Michele’s spirit and her direction as a Costume Designer, it’s a great collaborative relationship that we share.

Regarding her input into my work she inspires me and gives me the freedom to experiment with my designs, and together we decide on the direction of a particular piece in order to try and make sure that I am creating embroidery that gives an insight within the detail that expresses the character’s personality.  Creating embroidery that isn’t just a beautiful image embellishing her costume designs, we wish to use it as a narrative tool that will express much more to the viewer of the show about each character.

Which is the character you love most in Game of Thrones – obviously, from an embroidery design perspective?

I can’t just pick one, Cersei is a great character where I have been able to push the boundaries with the 3 dimensional stumpwork and rich encrustation that I have created for her costumes.

Daenerys, I really enjoyed the opportunity to be experimental when I devised her Dragonscale textured decoration for her costumes. Then there was Lysa Arryn and Catelyn Stark, for whom I created symbolistic embroidered collars, referring to their heritage, I really enjoyed creating them and was pleased with the end result.

Has anything changed for you since you started working for Game of Thrones? Are people more interested in you? Are people more interested in embroidery?

From the point of me doing my job, no nothing has changed, but I do realise that I have been very lucky to work on and be part of a production such as Game of Thrones, particularly with Michele Clapton as the designer. Because of the show’s success, we have been able to experiment and evolve within our work from season to season.

As the show has had worldwide exposure, my work as an embroiderer on the show has been highlighted and had more interest than would otherwise be the case on a smaller project.  I think it has been great for shining a spotlight on the work done within each department and the attention to detail that all involved strive towards on a Film or TV production.

And yes I do think it has sparked more interest in embroidery and in pursuing these details on costumes, not just on Game of Thrones, as the audience become more aware of them, they start to look at the work on other productions too. I think it also inspires students towards their future career choices, just being able to see different avenues that it is possible to work within the World of Costume.

Personally I have had many Embroiderer’s Guilds contact me to come and visit their groups and chat about my work. These groups are full of people with a passion for all things stitched and have been dedicated to keeping the Art of Embroidery alive and thriving, so for them it is great to have such work highlighted to encourage and inspire more young people into the field.


In your expert opinion, which century was the one that accommodated embroidery best & which region of the world?

I can’t really look to one period, country, or region, and think that or this is the best, for me all decoration is of value or interest, be it the Boro textiles of Japan, as born out of poverty, as well as their fine kimono embroideries, or the fabulous array of embroidery from India and Pakistan, North American Indian beading and symbolistic decoration, South American pre-Columbian weavings and feather work, Mughal emperors of India, the Shahs of the Safavid Dynasty of Persia, and the Sultans of the Ottoman Empire all had amazing bejewelled textiles.

Across Europe fine and folk embroidery have always been present, the highly decorated Spanish Bull Fighters costumes, the Russian pearl embroideries, the English work of the 13th-14th centuries for ecclesiastical garments, in the Tudor and Elizabethan era there was definitely a flourishing of embroidery by amateurs at home as well as professionals, the flamboyant embroidery of the eighteenth century, Louis the 14th helping a resurgence in France that continues to this day. In the 19th Century William Morris with the Arts and Crafts movement led to the setting up of the Royal School of Needlework that is still thriving today, and there is the  exquisite contemporary haute couture work, or even some simple darning in a thread bare garment, to me it is all equally beautiful.

As humans, we are all tribal and have always adorned ourselves, be it for warmth and protection, to show status, or which tribe we assimilate with, there is something out there for everyone and to pick one as the best would merely be a subjective opinion, there is no right or wrong, just a great variety and diversity of creativity.

What types of threads & materials do you use to create the wonderful 3d embroideries for Game of Thrones?

On Game of Thrones as it is a fantasy rather than a specific period piece I am free to use any materials, stitches or style to suit the particular characters being portrayed and the world they inhabit, which still has to be a believable one to the audience.

I will use many different threads and materials to suit each particular character.

I always look in haberdashery shops to source useful bits of fabric or trim that I can add to if time is tight, even if on first sight they are bright and shiny you have to look past that and think how you could tone it down and disguise with paint, thread and bead.

I love using silk threads as they have a delicate lustre and there are some fantastic threads companies out there, but I also use metallics, which can be more difficult to work with, and I will mix a metallic machine thread with a couple of different other viscose threads to create some faux more antique looking metal work embroidery.

The threads I regularly use: Kreinik who do some lovely silk threads and a huge range of metallics and braids, Au Ver a Soie D’Alger who have lovely fine silk threads which are easy to work with, Thread Gatherers range, lovely variegated silk and wool mixes, also silk ribbons, Carons Threads who have a great range of colours in silk and wool/silk mix, Kacoonda for lovely fine silk and silk twist in subtle variegated tones,  Gumnut Yarns  do lovely silk and wool/silk mixes in variegated colours , Weeks Dye Works hand over dyed threads and Threadworx for hand dyed cotton.

The Miyuki beads are fantastic as there is a huge range of colours and finishes, I also use a lot of the tiny 2mm Swarovski round facetted crystals, although they have now discontinued many of the colours, very annoying! I use many tiny 2mm pearls which have minute holes that even fine beading needles are too big for, so I use a piece of metal purl wire pulled straight then folded in half as the needle, and I string the pearls onto a suitable thread and then couch the string down onto my design.

Labradorite gemstone beads, small garnets, pyrite beads, really any gemstones or beads I think suit the piece.  There is a lady in America on Etsy who has some lovely French steel cut beads which I do love but they take at least a month to arrive, so I have to order early on to get them in time. The Vintaj company do various bits of filagree metal that is useful and I use some gold work purl wires, although to execute some proper gold work would take too long so I use it to add texture and frame some outlines.

I use some sequins but it can be difficult to find more subtle pearlised versions, or metallics unless you can source from India, and I have used actual fish scales too painted with pearlescent paint which you can cut to shape. Mesh wires have proven very useful the Italian tubular mesh wire is quite soft and malleable to work with, and the Scientific mesh wire is firmer. I also use many paints, also glues, leather, and I use silk crepeline or organza as a base fabric to start my embroidery designs on. Lots of Thread Heaven thread conditioner and more recently I find a magnifying glass useful for threading some of the tiny pearls along with stronger and stronger glasses. 


How long does it take to complete embroidery work for a GoT costume – from design to finished costume? 

I may get a couple of days to research, experiment and draw out a rough sketch of the design I want to create to show the Costume Designer, then I need to get started as for Game of Thrones there is a fast and furious filming schedule. Obviously the time each design takes depends on the complexity of stitches and bead work, how large the design is and how much of the costume is covered. Each workroom day is around 10 hours long, although sometimes a longer working day may be necessary to complete the design in time.

To give you an idea of how long I spend on some of the embroideries, for Catelyn’s double collar it took me around 3 days, Cersei’s lion emblems for Sansa’s wedding around 8 days, Cersei’s blue bird Kimono around 14 days, Sansa’s Wedding Dress band around 10 days, Danaerys’ Dragonscale costumes depending on the amount of embellishment between 3-10 days on each.

 What happens to the costumes once they are used in the shootings? Having poured so much of your creativity, work, heart and soul into them, do you ever miss any of these costumes?

 Mostly the production company that create the show will place them into storage, or they will be recycled to create new costumes to appear in the show. Some have been on display within Museums in the USA, or have been presented along with props from the show at the many exhibitions that HBO have done to promote the show across the Globe.

 Do I miss them, I am not sure, where would I put them, I live in a very small flat with no spare room to accommodate them, I take photographs of them, so I am always able to look at them as well as watching the show to remember them, but my main focus is not looking backwards but always looking forwards at the possibilities of creating new and wonderful designs for the show.


 You are preparing an exhibition of your works for 2016/2017 – where will this take place?

I am creating a very ambitious piece of work to display at the moment, I have been working on it for quite awhile now, but its creation has been constantly being paused due to my work commitments on Film and TV productions, I can’t complain I do have to make a living. The piece’s completion is drawing ever closer now and I have been approached to exhibit it within a space in the centre of London, so I am hoping it will be on show at the end of this year or the beginning of 2017.

After exhibiting this first piece I want to be able to create more of my own personal artwork that I can go on to exhibit within galleries, all ambitious work that can be viewed closely.


lp_scoala_flanco_0111Ce am invatat din Turneul Scoala Flanco

Ce am invatat din Turneul Scoala Flanco


La mai bine de doua saptamini de la incheierea primei serii de conferinte la nivel national la care particip, e vorba de Turneul Scoala Flanco, dupa ce m-am linistit putin as vrea sa va spun cateva dintre lucrurile pe care le-am invatat din aceste intalniri minunate.

  1. Sunt si branduri care inteleg ca nu o sa pice din neant continutul de calitate. Ca trebuie sa investesti in mediul in care vrei sa fii descoperit si sa ai deschiderea sa nu faci scoala doar pentru beneficiul tau direct, ci pentru al unei intregi comunitati. Pentru ca daca un domeniu in care tu ai interes se dezvolta, chiar daca de asta profita si concurentii si nu numai, creste nivelul si iti va fi si tie mult mai bine decat planuisesi initial.
  2. Recapeti speranta in schimbarile posibile in tara asta cand in sala de curs sunt tineri de 18-23 ani, dar si de 40+ ani. Tot tineri. Iar cea mai inovatoare dintre solutiile de la un concurs, cea mai creativa, vine de la un domn care s-a nascut departe de epoca digitala.
  3. Cu o vorba buna oamenii misca muntii. Si cand o primesc – ca incurajare- si capata incredere in ei, dar si cand o ofera ca sa deschida usile din sistem sau mintea celorlalti.
  4. E minunat cand colegii tai de paneluri impart aceleasi valori. A fost super super simpatic cand fiecare dintre noi interveneam cu completari in prezentarea celorlalti. Love u Sorana Savu si Cristi China Birta.
  5. Nimic nu se poate fara multa munca. Nici bloggingul, nici lectiile, nici conferintele.


As vrea sa le multumesc aici tuturor celor implicati in acest Turneu Scoala Flanco pentru ca logistica din spate a fost impresionanta, precum si tuturor participantilor. E o mare bucurie pentru mine sa va urmaresc acum blogurile, sa observ mici schimbari/ajustari in texte si sa vad ca am lasat si noi o urma in mintea voastra, cu conferintele noastre.

(da, va citesc pe toti acum si va urmaresc de la distanta 🙂 )

Abia astept sa vad cum pitchuiti subiecte locale pentru bloggerii axati pe news, abia astept sa va editez un text.


Sper dn toata inima ca intalnirile din Turneul Scoala Flanco se vor fi lasat cu prietenii, dincolo de lectii si teorii despre blogging, branding si sales si sper sa ne revedem cu bine cat mai curand.

Multumesc frumos Flanco pentru deschiderea de a investi intr-un proiect care face educatie. E nevoie de asta mai mult ca oricand in Romania.


Si ca un detaliu de culise, sa stiti ca pe parcursul Turneului Scoala Flanco am facut un schimb simpatic de cunostine cu Chinezu. Noi (eu si Sorana) i-am aratat locuri cu semnificatii culturale speciale (i-am facut chiar cunostinta cu pictorita Barbara Hangan), el mi-a prezentat mie spre degustare mai multe feluri de bere. Cam cate nu am baut in toata viata mea. Doar am degustat, ca de baut le-a rezolvat el. (Sorana a ramas la limonada).

Si mi-a crescut respectul cu 500% pentru orice artist care se afla intr-un turneu national. Efortul de a fi la cote maxime de energie in fiecare zi, in alt oras, e un lucru pe care nu-l intelegi in toate nuantele lui pana nu ajungi sa-l traiesti. Respectele mele pentru toti artistii care fac turnee.

inelsynchronicity: doua inele, acelasi mesaj si doua femei care s-au vazut o singura data

synchronicity: doua inele, acelasi mesaj si doua femei care s-au vazut o singura data

stiu ca titlul de mai sus pare ca un teaser de roman, dar el reflecta o realitate mai aproape decat va imaginati.

in turneul nostru lung cu Scoala Flanco ne-am oprit pentru o zi (si-o seara) la Cluj si-am avut ocazia sa o revad pe Barbara hangan, o doamna pictorita foarte foarte talentata pe care Sorana o place foarte mult.

Chinezu se obisnuise deja cu micile noastre popasuri culturale (la Craiova, dupa cursuri, a mers la Casa Minerva in vizita si a fotografiat vitraliile) si era la un pas sa vina cu noi in atelierul Barbarei.

ne-am asezat insa la un pahar de vorba (si de Aperol Spritz pt mine, pt Chinezu bere, desigur, doar Sorana a ramas la limonada) si Barbara ne-a vizitat pe terasa hotelului unde urma sa dormim.

dupa cateva minute de conversatii Barbara s-a intors catre Sorana si i-a aratat inelul pe care tocmai si-l facuse.
one sees clearly only with the heart, scria pe el

inel barbara


cand am inteles ce are pe inel, l-am scos pe al meu si am rugat-o sa citeasca

“limpede vezi doar cu inima”, scrie pe el



Cand Sorana a vazut coincidenta a exclamat “e o intamplare de-a ta”, uitandu-se la mine si facand referire la multele coincidente care imi apar in viata.


citatul de pe inelul ei e mai lung pentru ca si spatiul e mai mult.

m-am mai intalnit cu Barbara o singura data, la cateva zile dupa una dintre expozitiile pe care le-a avut in bucuresti.


cum i-am povestit si Barbarei, am pierdut acest inel la inceputul anului, l-am cautat mult si m-am resemnat spunand ca poate cat a fost sa stea la mine, a stat si-acum va bucura pe altcineva.

l-am gasit intr-o zi de vineri la cateva ore dupa ce luasem o decizie radicala de a renunta la o colaborare. nu-mi placeau oamenii cu care trebuia sa lucrez, nu stiau meserie, minteau si barfeau prea mult.

din momentul in care l-am gasit am stiut ca am luat decizia cea mai buna de a renunta la acel contract.

“limpede vezi doar cu inima”


1200x628_TurneulFlanco_highrescursuri de storytelling, branding personal si dezvoltare de business online la Craiova, Timisoara, Cluj si Iasi #TurneulScoalaFlanco

cursuri de storytelling, branding personal si dezvoltare de business online la Craiova, Timisoara, Cluj si Iasi #TurneulScoalaFlanco

Catre sfarsitul acestei luni impreuna cu Chinezu si Sorana Savu fac un maraton in patru orase – Craiova, Timisoara, Cluj, Iasi – parte din Turneul Scoala Flanco pentru a oferi si comunitatilor de acolo informatii despre storytelling, branding personal, dar si business online cum s-a intamplat la Bucuresti in sesiunea de primavara a Scolii Flanco.

Inainte de a va spune cam cum arata cursurile cu care mergem in tara, vreau sa fac cateva precizari.

1. ma bucur foarte foarte mult ca voi putea ajunge sa cunosc bloggeri din tara pe care-i citesc si pe care nu-i vad la marile festivaluri sau evenimente.

2. ma bucur si mai multca dincolo de cursul meu despre storytelling si al lui Chinezu despre brading personal online, de data aceasta va fi si un curs de business – despre cum sa colaborezi cu agentiile, cum sa monetizezi blogul tau.

Acesta mi se pare cel mai mare atu al Scolii Flanco in tara, in aceasta vara, pentru ca e o mare oportunitate ca bloggerii din tara sa inteleaga sistemele de lucru ale agentiilor si sa micsoreze distanta geografica pana la una stransa de lucru cu cei care pot avea publicitate pe blogurile/site-urile lor.

Cursul meu va fi despre tehnici de scris si miza mea pentru 2 ore va fi sa va arat cat de importanta e munca pe care o faceti in tara, prin scris, in locuri in care noi – astia din Bucuresti nu ajungem- dar si cum sa faceti ca munca voastra sa fie mai bine vazuta, mai bine organizata in scris, mult mai citita.

vom vorbi si despre structuri narative pentru ca e important sa stim de ele, ca sa stim sa ne folosim de “toate armele” cand e vorba de captat atentia cititorilor.

cum vom mai vorbi si despre planul editorial si adaptarea subiectelor de pe agenda zilei ca sa se potriveasca in formatele blogurilor voastre.


Cristi va vorbi despre branding in online si cum sa te diferentiezi in multitudinea de site-uri si bloguri.

Eu rad mereu la asemenea cursuri si spun, cu toata ironia si tot respectul, ca NU suntem ca nutritionistii de 150 de kg care isi invata clientii sa tina diete pentru slabit. Noi chiar facem asta zilnic, cu efortul pe care-l implica munca de freelancer, avem si rezultate (traim din munca noastra in online) si suntem gata sa raspundem la orice intrebare care v-ar putea ajuta sa va fie mai bine

Cum participati?

Sunt cate 25 de locuri pentru fiecare zi de curs (ziua cuprinde toate cele 3 cursuri- scris, branding, business), accesul e GRATUIT si se face in baza unei inscrieri in acest formular pana pe 14 iunie, asa ca trebuie sa va grabiti.

Cursurile au lor dupa urmatorul calendar

Craiova: 21 iunie, orele 10.00 – 16.00, Flanco Craiova Auchan

Timișoara: 22 iunie, orele 10.00 – 16.00, Flanco Timișoara Iulius Mall

Cluj-Napoca: 23 iunie, orele 10.00 – 16.00, Flanco Cluj Iulius Mall

Iași: 24 iunie, orele 10.00 – 16.00, Flanco Iași Palas.

Cum spuneam cursuri similare s-au tinut si la Bucuresti, tot gratuit, tot in sali special amenajate in magazinele Flanco si au fost experiente minunate si pentru noi si pentru cei care au venit (cel putin asa ne-au marturisit)

Abia astept sa ma intalnesc cu voi.

Va inscrieti aici pana pe 14 iunie. Accesul e gratuit.


sweeny todd emma thompsonCum cinta Emma Thompson in Sweeney Todd – the musical

Cum cinta Emma Thompson in Sweeney Todd – the musical

Sorana Savu a vazut la Londra, musicalul Sweeney Todd cu Bryn Terfel si Emma Thompson si a scris o cronica ampla pe blogul ei.

sunt un mare fan al lui Tim Burtton si am fost fascinata de experienta vizuala pe care a creat-o cu filmul asta. restul – adica partea de cintare – pe mine nu m-a preocupat prea tare, dar Sorana a pastrat ceva amintiri nu foarte placute. Mai jos un fragment din cronica acestui spectacol pe care Sorana l-a vazut la Londra (l-am luat cu acordul ei:) ), dar si o idee despre cum cinta Emma Thompson…


Bryn Terfel este unul dintre cei mai mari baritoni ai lumii și pare să aibă o slăbiciune pentru rolul bărbierului demonic din Fleet Street. Nu pot decât să mă bucur, el e caviarul din această rețetă care, cu ingrediente mai modeste, poate să rămână o salată de post. Expresiv și în roluri comice și în roluri dramatice, Terfel are o voce omogenă, spectaculoasă, și când cântă și când vorbește, înnobilând masiv musicalul. Iar, la 1,93m, e nu numai ”larger than life”, dar și mai mare decât oricine altcineva de pe scenă. Asta poate însemna protector sau amenințător, după cum își dorește. Și tot asta transformă scena de final într-un fel de sinucidere asistată, în stil japonez, pentru că micuțul Anthony n-ar fi ajuns altfel să-i taie beregata acestui Sweeney, oricât de bine ascuțit ar fi fost briciul folosit.

Emma Thompson (care cântă mai bine decât Meryl Streep) mizează pe propriile-i puncte forte. E de viață, de treabă, de cartier, de groază. Accentul ei cockney echilibrează dicția superbă a lui Terfel care, galez fiind, poate pronunța curat și precis toate vocalele și consoanele de care are nevoie, dentale, palatale, velare, you name it. Iar umorul ei e un contrapunct binevenit la gravitatea inevitabilă a lui Terfel.

intreaga cronica o puteti citi pe blogul Soranei Savu aici

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premmium Comunication.

fantoma de la  operaCe e bine si ce e mai putin bine in Fantoma de la Opereta autohtona

Ce e bine si ce e mai putin bine in Fantoma de la Opereta autohtona

Text de Sorana Savu

Nu stiu altii cum sunt, dar eu mi-am dorit prima oara bilete la premiera Operetei cu “Fantoma de la Opera” dupa ce am ascultat duetul Irina Baiant/Tiberiu Albu de la “Vocea Romaniei”. Pana atunci, marturisesc, atractia mea pentru musical-uri era minima. Teatru, da, opera, da, ceva la mijloc… nu, multumesc. Tineti cont de asta, ca si de faptul ca, in concluzie, va invit pe toti sa traiti experienta de la Opereta cu ochii si urechile voastre si apoi, daca aveti chef si timp, cititi si cele de mai jos.

Am pornit de la premisa, care s-a dovedit corecta, ca musicalul iti permite, totusi, sa faci descoperiri – actori care pot sa cante, cantareti care ar putea sa si joace. Voci cu personalitate, intr-un context considerabil mai elaborat decat cel al unui simplu concert. Dar voci mult mai putin omogene si mult mai putin formate sa creeze armonii sonore cum se intampla la opera. Deci nu, nu mi-au dat lacrimile de emotie in timpul vreunui duet sau vreunei arii, dar de cate ori aveam ceva de comentat, ma gandeam ca ca Gerrard Butler a fost ales sa joace (si a avut succes in) rolul Fantomei, in ecranizarea lui Joel Schumacher. Prin comparatie, Adrian Nour… Nu, de fapt, nu e nici o comparatie, Nour e foarte bun, Butler iti arata doar cat de mult poti intinde coarda cu castingul in musical. Pana aproape de punctul de rupere. Singurul lucru pe care i-l cerea lui Adrian un coleg “de banca” si de blogosfera langa care am stat – si care fusese si la premiera – era mai multa incredere in propriile forte vocale si mai multa incredere in puterea personajului pe care il reprezinta. Ceea ce, inteleg ca, de la reprezentatie la reprezentatie, se si intampla.

Irina Baiant arata si se poarta ca un personaj Disney, doar vocea ii e un pic mai aspra si mai nazala decat cea a printeselor animate de pe vremea cand Walt Disney insusi colecta statuete peste statuete la Oscar. Si aici, daca o avem ca punct de reper pe Sarah Brightman, care a creat rolul, incepem brusc sa devenim mai toleranti. Sarah are un timbru recognoscibil si cu un farmec aparte, dar premiera in West End s-a intamplat acum 30 de ani, cand ea suna asa. Deci, si aici, exista potential si Irina si-a meritat aplauzele de la final.

Cum ziceam, “Fantoma de la Opera” a implinit 30 de ani si peste 10,000 de reprezentatii numai pe Broadway. Are, evident, teatrul sau la Londra. Si nu e de mirare, pentru ca, la doua zile dupa spectacol, cele patru teme muzicale imi tot suna in urechi. Are ceva de-a face si cu faptul ca sunt repetate in fel si chip pe parcurs, dupa cum vrea partitura, ca sa aveti cu ce pleca acasa si ce povesti/fredona la altii.

Scenografia e spectaculoasa, productia a costat mult pentru nivelul oricarui teatru din Bucuresti si se vede. Macar si pentru asta, si experienta “Fantomei” de la Opereta merita traita. In plus, ca si muzica scrisa intentionat sa devina slager, si decorurile somptuoase, mobile, sunt create in asa fel incat sa acomodeze si sa mascheze orice fel de mici deficiente ale distributiei. Aici vezi putin marcile francizei, menite sa functioneze in orice-mprejurare, la munte sau la mare, cu orice public in sala.

Ce-a fost rau si ce-a fost bine in noua productie de la Opereta, Fantoma de la Opera, aflati aici, pe blogul Soranei.

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .

turnerteatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

teatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

text de Sorana Savu

Nu stiu cand anume m-a cucerit Kathleen Turner – cand cauta pietre pretioase prin noroaie cu Michael Douglas, cand ii tinea piept lui Nicholson in “Onoarea familiei Prizzi” sau cand juca rolul tatalui lui Chandler in “Friends”. Dar m-am bucurat enorm sa o pot vedea pe scena la Londra vara asta, la Duchess Theatre, la aproape zece ani de la stagiunea cu ”Who’s Afraid of Virginia Woolf”.

Tocmai vara asta, cand londonezii sunt mai preocupati de meciurile de fotbal decat de ce se petrece pe scenele teatrelor lor. Ocazie buna pentru noi sa mai gasim bilete si sa fim martori ai spectacolelor pe care ni le ofera niste actori care pastreaza pasiunea jocului la fel de intensa si pe ecran, si pe scena.

 “Bakersfield Mist” e o piesa usoara si simpatica, tinuta de doua personaje, interpretate de Kathleen Turner si Ian McDarmid. Pe Maude am recunoscut-o imediat din amintirile mele din California. America rurala nu e nici pe departe asa de romantica precum vrem noi sa credem si magazinele de mana a doua, “cartierele” de trailere, vietile petrecute printre deznadejdi si gunoaiele altora, ignoranta care nu e neaparat lipsita de suflet sunt realitati pe care, spre deosebire de majoritatea spectatorilor din sala, mi-a fost greu sa le gasesc amuzante.  Pe el – connaisseurul, evaluatorul de arta – nu-l stiam, dar l-am vazut fix a doua, zi pe o terasa londoneza, cu camasa lui roz, sacoul bleumarin cu nasturi aurii si esarfa (alternativa boema si aristocrata in acelasi timp la cravata) cu un pic de galben. Manca o pizza cu un aer detasat, in timp ce pe masa lui, in strada, langa halba de bere se odihnea un album cu picturile lui Monet.

Pana si situatia care sta la baza piesei e reala/realista – Maude cheama un expert sa-i evalueze un Jackson Pollock pe care l-a gasit intr-un targ de vechituri si l-a cumparat pentru o prietena pentru ca era ingrozitor de ieftin si ingrozitor de urat. Parerea ei.

Dati o cautare pe net si veti vedea cazuri de tablouri aparute de nicaieri, cumparate pe sume astronomice si dovedite ulterior falsuri, sau viceversa, cumparate pe sume derizorii si dovedite ulterior originale.

El il iubeste si il simte pe Pollock si, intr-un monolog care blocheaza usor sala pentru ca iese cu totul din ritmul piesei si este extrem de serios si de profund chiar poate sa-l explice pe Pollock. Chiar si pentru cei care nu-l apreciaza (that would be me) e o tirada convingatoare si pasionanta, care macar ne lamureste ce vad cei care-l apreciaza.

Ea spera ca Pollock – Pollock al ei – sa-i schimbe viata. Total. Sau partial. Sau macar un pic.

Unul e rationalul, altul e emotionalul – iar apoi rolurile se schimba, intr-un dans pe care il conduce cand un personaj, cand celalalt. Un pic de bautura ajuta la limpezirea sentimentelor si convingerilor, dupa cum se intampla.

E multa hrana pentru suflet si minte in cele cateva zeci de minute ale piesei – de la definitia autenticitatii, la cea a frumosului, la modul in care fiecare dintre noi recepteaza arta, la ratare.

Londra nu e chiar asa de departe, iar bilete la “Bakersfield Mist” mai gasiti pana la finele lui august. Spiritul lui Kathleen a ramas intact, in ciuda trecerii anilor si a suferintelor pe care le indura. Si e mai mult decat suficient pentru o experienta teatrala memorabila.

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .
folia, shakespeare & co gigi caciuleanuFolia, Shakespeare & Co.

Folia, Shakespeare & Co.

text de Sorana Savu

Am vazut spectacolul intr-o seara speciala si scriu despre el intr-o alta seara speciala. Azi este Ziua Internationala a Dansului. Asa ca e normal sa vorbim despre cel mai recent spectacol al maestrului Gigi Caciuleanu, de la Teatrul Metropolis.

Reprezentatia pe care am urmarit-o eu s-a petrecut de Sf. Gheorghe, cand se sarbatoreau doi dintre creatorii ei – Gigi Caciuleanu avea onomastica, William Shakespeare, ziua de nastere (stabilita mai mult sau mai putin prin buna intelegere intre cercetatori).

Si, ca sa incep cu sfarsitul, dupa spectacol, Gigi Caciuleanu a ramas pentru cateva minute printre noi sa ne dezvaluie cate ceva din munca de conceptie care a dus la producerea “Foliei”. Ar fi trebuit sa fie un dialog cu sala, doar ca eram cu totii mult prea preocupati sa reanalizam tot ce abia vazusem, sa ne tragem sufletul dupa un spectacol frumos care imbina poezia, muzica si dansul ca pe vremea menestrelilor si care mersese in crescendo.

Asa ca l-am ascultat pe el povestindu-ne despre tema Foliei, care se pare ca a facut istorie in muzica, dominand memoria populara timp de vreo doua secole (altele, nu astea ale noastre J). Despre momentele de calcul si de aleatoriu inspirat ale spectacolului. Despre semnificatiile intentionate si cele neintentionate.

Exista, de exemplu, un moment in care dansatorii isi impart niste “felii” de lemn cu care interactioneaza acrobatic si elastic, in miscari care mie imi aminteau de patinajul artistic. Intentia autorului era de a celebra “meridianele iubirii”, universalitatea sentimentului. Eu am privit momentul ca pe o secventa in care cuplurile de indragostiti ajung literalmente “over the moon”. Truth is in the eye of the beholder…

Maestrul coregraf ne-a povestit insa ca acel moment, pe care eu il considerasem minutios planificat si repetat are o doza consistenta de improvizatie si de emotie a riscului, pentru ca numai punctul de pornire si cel de final sunt clar stabilite. Daca o sa vedeti spectacolul, o sa va ramana in memorie momentul, sunt sigura.

Toti cei de pe scena sunt plurivalenti – actori, dansatori, unii cantareti foarte talentati. E spectacolul potrivit sa-l puna in valoare pe Adrian Nour, pe care l-am remarcat la “Vocea Romaniei”, dar in mod cert nu l-am inteles, fapt pentru care imi cer scuze.

E un spectacol in limba engleza, alegere buna pentru ca ultimele experiente cu piesele lui Shakespeare in original, mai ales in situatia in care engleza “veche” (pentru ca engleza lui Shakespeare nu e Old English) era periata si adusa la zi, m-au izbit, realmente, prin modernitate. Traducerile noastre, chiar si cele mai bune si mai frumoase, s-au bazat mult pe arhaisme menite sa ne transporte in timp, or engleza lui Shakespeare pare sa-si doreasca fix contrariul, adica sa tina pasul cu ziua de azi, indiferent de timpul actiunii.

Nebunia si dragostea, nebunia din dragoste, adevarul din dragoste, nebunia adevarului, sunt toate teme punctate si subliniate prin miscare – printr-un registru de emotii si sentimente cu care rezonam inevitabil si asupra carora vom vrea sa revenim pentru ca, asa cum spunea maestrul Caciuleanu, spectacolul de la Teatrul Metropolis se creeaza in fiecare seara sub ochii nostri, un pic altfel, un pic riscat, un pic mai fluid si mai integrat. Nu mai e cazul sa va invit sa-l vedeti, trageti voi singuri concluziile ;-)​

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei,soranasavu.com

barbara hangan1Barbara Hangan – efectul devastator al aripii de fluture

Barbara Hangan – efectul devastator al aripii de fluture

text de Sorana Savu

Cu 25 de lucrari pretioase, desprinse parca dintr-un alt univers, atemporal si fermecator, Barbara Hangan (www.barbarahangan.ro) a revenit la Bucuresti, instalandu-le confortabil la Carol Parc Hotel pentru toata luna noiembrie.

Sunt creaturi gratioase si inteligente, care isi dezvaluie trairile intense in fata privitorilor cu un amestec de sinceritate si pudoare care nu are cum sa nu te cucereasca.

“The Butterfly Effect” e o colectie foarte personala, construita cu grija, in care Barbara si-a inclus si cei doi pusti – pe Luca si pe Toma – transformandu-i in personaje de poveste, pentru totdeauna.

Sursele de inspiratie ne sunt familiare – de la un parfum al lui Guerlain, la un vers eminescian, de la o poveste pentru copii la un cantec de care n-am uitat. Toate se distileaza si se metamorfozeaza in imagini captivante, capturate in rame delicate si readuse la viata din dezolarea targurilor de vechituri ardelenesti.

Expozitia ei e un minunat inceput de weekend – boem, cu aer istoric si decadent, dar si meditativ si incarcat de emotie.

Nu va spun mai multe – decat ca in luna noiembrie gasiti tablourile pe Aleea Suter 22-24, iar din decembrie, in ambianta eleganta si englezeasca a showroomului Bentley Bucuresti, din Soseaua Pipera 1/x. Pentru cine se gandeste deja la “Downton Abbey”cand vede tablourile…

Mergeti, experimentati, alegeti…


Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication
Virginia-ZeaniPatru vieti – Virginia Zeani

Patru vieti – Virginia Zeani

text de Sorana Savu

Astazi, soprana Virginia Zeani implineste 88 de ani, celebrata in Statele Unite si aici de prieteni si de iubitorii muzicii de opera. Sunt 88 de ani adunati, precum ea insasi spune, in patru vieti – petrecute pe mai multe continente, numarand  sute si sute de spectacole, concurand cu gratie, virtuozitate si profesionalism riguros cu cele mai mari nume ale lumii: Callas, Tebaldi, Sutherland.

In Fort Lauderdale, anul acesta, la aniversare, Doamna Zeani a primit omagiul mai multor sute de fani, care au venit sa asculte inregistrarile ariilor din rolurile sale celebre – de la Traviata la Consulul, de la Rigoletto la Maria di Rohan. Si, desigur, sa-i asculte povestile – populate cu personaje care ar fi fantastice daca n-ar fi reale – pe care le istoriseste cu umor si verva.

La 88 de ani, Doamna Zeani isi imparte viata in patru capitole – si il scrie in continuare pe acesta din urma, pentru ca nu si-a pierdut nimic din curiozitatea si vitalitatea tineretii. Primii 20 de ani sunt petrecuti in Romania, intr-o perioada pe care noi, cei care n-am trait-o, o consideram mai degraba romantica: perioada interbelica.

Pentru tanara cu ochi verzi si voce exceptionala, care trecea granita intre Transilvania si Romania si care a trait direct experienta razboiului, romantismul e mai temperat. E vremea lectiilor cu Lucia Anghel (care a considerat-o mezzo-soprana) si, mai apoi, cu Lidia Lipkowska (care a invatat-o primele patru roluri, printre care si cel care urma sa-I devina semnatura: Violetta). E o vreme care a format-o, si personal si profesional, si nu tocmai cu blandete. Fie si numai prima viata a Doamnei Zeani si tot s-ar transforma cu usurinta in scenariu de film.

A doua viata – peste 30 de ani – incepe in Italia, unde Virginia Zehan din Solovastru devine Virginia Zeani si cucereste, rand pe rand, scene si audiente din lumea intreaga, in perioada de maxima glorie, dar si de maxima concurenta, a operei. Cele peste 60 de roluri, cele peste 600 de reprezentatii cu Traviata, drumul impecabil si implacabil de la partituri de coloratura la marile roluri dramatice, longevitatea artistica extraordinara justifica intru totul titulatura “L’Assoluta” pe care criticii si publicul i-au conferit-o.

Aparandu-si cu tenacitate viata personala, doamna Zeani a ramas in atentia publicului doar pe scena, nu si in paginile tabloidelor. Iar inregistrarile – putine pentru o cariera atat de stralucita si de indelungata – abia acum ies la iveala, pe internet, si ii fac dreptate.

A treia viata e cea petrecuta in Statele Unite, la Bloomington Illinois, unde, invatand engleza din mers, marea soprana isi folosea vocea si expresivitatea pentru a-si pregati elevii pentru marile roluri. Alaturi de sotul sau, celebrul bass Nicola Rossi-Lemeni, au fost, timp de doua decenii, cuplul de aur al Universitatii, mentori pentru zeci de studenti si zeci de prieteni.

In Miami, intr-un cartier inecat in flori, Doamna Zeani continua sa tina legatura cu lumea operei (si cand spun “lumea” chiar lumea inseamna): de la Angela Gheorghiu, cu care are o prietenie calda, de peste doua decenii, la Sylvia McNair, care i-a fost studenta la Illinois; de la Placido Domingo la centenara soprana Magda Oliveiro sau la directorul Operei din Palm Beach, opera de care o desparte doar un parc. Si poate n-ar fi rau sa spun ca, uneori, mai lasa sa rasune Vocea impresionanta. Pentru ca Vocea, respectata si antrenata cu inteligenta, e tot acolo.

Nu poti comprima 88 de ani in cateva paragrafe – dar poti spune din toata inima “La multi ani” unui artist minunat si il poti celebra reamintind unul dintre momentele sale de geniu

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

John-Malkovich-john-malkovich-32370625-900-896En attendant Malkovich…

En attendant Malkovich…

text de Sorana Savu

De fiecare data cand sar parleazul in tabara presei mi se intampla cate ceva nemaiintamplat. Azi, de exemplu, dupa ce am obtinut nesperat acces la “The Infernal Comedy” (prin gratia Cristinei, editorul meu)… am intarziat. E ceea ce evit cu grija si ceea ce urasc teribil cand vad la altii, mai ales la spectacole. Am vazut (cu ochiul omului care vrea sa inghesuie si activitatea profesionala de PR de peste zi si pe cea amatoriceasca de jurnalist de cu seara) 7 in loc de 17, dar m-a trezit la timp un status pe FB al Ancai Duma.

Era 17:08, am sarit in masina indemnata de colege (eu pierdusem deja speranta) am ajuns in zece minute la Atheneu si de acolo… in fata usilor inchise. Nu eram singura, dar eram cam fara speranta. Langa mine, un grup destul de mare de intarziati, jurnalisti, dar si posesori de bilete obisnuiti cu accesul la pauza, de la celelalte concerte. Nu si aici – reguli clare. Fara pauza, usile inchise de la 5, punct.

Geanina Corondan, inconfundabila, e abordata de un domn in varsta, necunoscut, care ii aminteste de vremurile din scoala, cand profesoara ii lauda calitatile vocale. Cinci minute mai tarziu, domnul isi declina identitatea: Artanu’ senior, domnul Plesca. What are the odds… Cu totii, asteptandu-l pe Malkovich.

Ii scriu Cristinei SMS-uri triste – sunt trimisa cu job de reporter o data si ratez evenimentul. Dojana editorului e implicita si imi sta pe crestet. Promit Cristinei ca ma revansez si dau sa plec, cand usa se deschide. Pentru vreo sase persoane, inclusiv eu.

Nu stiu cum a trecut spectacolul – intre socul combinatiei opera/monolog, umorul negru din gesturile lui Malkovich si emotiile pe care le resimteam empatizand cu cele doua soprane tarate pe scena si sugrumate in fel si chip, a fost mai mult un vis decat o experienta teatrala. Malkovich era la fel de suav si de periculos ca in “Ripley’s Game”, unul dintre filmele care imi plac exclusiv datorita lui. Accentul austriaco-californian era mai subtil ca al lui Arnold si sublinia ironia partiturii, o ironie tipic germana, foarte seaca.

Legat de subtitrarea care, inteleg, a fost o constanta a tuturor spectacolelor, Malkovich era legat de text in aceeasi masura in care orchestra si solistele erau legate de partitura. Improvizatia isi facea loc in gesturi, in intonatii, in accente, in relatia dintre protagonisti – printre care se numara si dirijorul.

Nu vreau sa fac cronica spectacolului – nu pot sa judec ceva ce-mi place asa de mult la nivel emotional. Dar, ca tortul sa aiba si o cireasa, am ramas si la conferinta de presa ca un reporter amator ce ma aflam. Acolo, complicitatea dintre autorul textului, dirijor si actor principal s-a dezvaluit mai clar. La capatul unui turneu de cinci ani (de fapt vreo trei, s-a corectat Malkovich), cei trei devenisera prieteni. Spectacol dupa spectatol, generasera impreuna iluzia improvizatiei cu subtitrarea la vedere, isi implinisera visele si curiozitatile, isi descoperisera afinitatile.

Un lucru interesant a punctat Malkovich, lucru pe care il ghicesc, de altfel, si care ma paralizeaza in fata artistilor ingrozitor de mari – oroarea de omniprezentii paparazzi. “Acum fiecare om poate fi un paparazzo,” spunea Malkovich. “Stiti cum e – iesi la o tigara, incerci sa discuti cu un prieten ce ai facut, ce faci sau ce ai vrea sa faci si, pentru ca esti cunoscut, oamenii vin si te roaga sa faci o poza cu ei – photo, photo. E foarte nepoliticos si ingrozitor de intruziv. E ca si cum as ruga o femeie sa-si ridice fusta. Da, ar fi haios, dar si teribil de nepotrivit.”

Nu e de mirare ca prefera rolul de regizor in teatru si ca apreciaza mai mult “intimitatea” bizara pe care ti-o da cinematografia – acolo, macar esti printre profesionisti. Alaturi de ei, servesti unui scop comun, incetezi, macar la nivel de conventie, sa mai fii “erou” sau superstar pentru o vreme.

Ca de obicei, ar mai fi atat de multe de spus – dar pana aici se intinde patul lui Procust, postul de blog. Sala a fost arhiplina. Semn ca oamenii vin cand stiu ca li se ofera ceva extraordinar. Sper ca au plecat cu incantarea cu care am plecat si eu. Asteptarea a meritat…

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

(NOTA EDITORULUI, aka Cristina:) ): intre cele doua fotografii se afla lumea lui Malkovich. intr-una arata forta si determinare doar din privire, in cealalta – cind nu mai e personaj si nici nu mai are roluri de jucat- e fragil si temator (piciorul ridicat ca o bariera ca sa-l separe de ceilalti, mina care-i acopera o parte din fata semn de timiditate, sprijinul pe care si-l creaza intre mina si piciorul ridicat – nevoia de stabilitate intr-un moment in care a iesit din zona de confort.)
prima e de la un shooting unde si-a facut meseria, a doua e de ieri de la conferinta de presa, de la Bucuresti.

Kim CatrralPortret al artistului. Nu la tinerete…Kim Catrall in teatru la Londra

Portret al artistului. Nu la tinerete…Kim Catrall in teatru la Londra

text de Sorana Savu

Kim Cattrall e invitata verii la Old Vic, unde Kevin Spacey si-a propus sa cucereasca publicul si criticii in fiecare an, cu metoda, cu instinct artistic si fler extraordinar pentru marketing cultural. Abstinenta canadiana joaca o alcoolica sudista atit de convingator incat un comentator londonez, familiar cu stupoarea post-betie si amneziile mahmurelii o aplauda in The Telegraph. Toata lumea o aplauda, de fapt, pentru un motiv sau altul.
 Piesa lui Tennesee Williams e grea si pentru interpreti si pentru spectatori – e intensa si miloasa, reuseste sa-ti trezeasca amintiri in cheie catastrofica pentru orice esec ai fi avut de-a lungul vietii si fiori de usurare ca l-ai scuturat, ca l-ai lasat in urma, ca ai invatat ceva din el si ai putut, in final, sa-l uiti.
Cattrall o joaca detasat pe Alessandra del Lago – si aici pe de o parte simti nevoia sa multumesti universului ca traiesti azi si nu cu cateva decenii in urma; iar pe de alta parte simti nevoia sa multumesti si unor persoane cum e Kim, capabile sa demonstreze si in afara scenei ca tineretea e o faza si nu un dat, de care trebuie sa te agati ca o disperata si fara de care viata se incheie.
Culmea, desi e o meditatie foarte cruda asupra timpului, “Dulcea pasare a tineretii” e si un interogatoriu brutal asupra modului in care fiecare dintre noi alege sa-si foloseasca timpul. Il folosesti, te ajuta in cele din urma. Il irosesti, te macina pe dinauntru si e capabil sa te omoare inainte sa fi implinit 30 de ani si sa-ti fi dat ultima suflare.
Femeia in varsta, folosita de playboy-ul tanar, cu mintea intunecata de bautura si de mania grandorii, zdrobita de iluzia esecului e fragila, patetica, derizorie aproape pe intreaga durata a piesei. Alessandra e stridenta si ridicola de asa maniera incat isi demoleaza rapid si eficient propria legenda in micul oras sudist unde descinde. E pe punctul sa primeasca lovitura finala de la agentul ei, prin telefon si o asteptam sa cada, invinsa si golita de orice urma de demnitate cand descopera ca, de fapt, drama ei a avut succes, iar penibilul revenirii a fost, de fapt, pe placul publicului. Avem atunci, pentru cateva clipe  imaginea divei mature, care si-a regasit brusc forta si care transforma fara sa clipeasca suspinele in suieraturi veninoase.
Daca ar fi un rol masculin, rolul Alessandrei del Lago ar fi unul dintre acele roluri perfecte pentru Kevin Spacey – nu departe de cel din The Usual Suspects sau de American Beauty. Asa, e o ocazie excelenta pentru Kim Cattrall sa arate ca in biografia ei artistica nu e totul numai despre sex.
Puteti sa o vedeti pe Kim Cattrall la Old Vic pana la sfarsitul lui august sau, in toamna, pe Vanessa Redgrave si James Earl Jones in “Mult zgomot pentru nimic”. Biletele le gasiti online la ambassadortickets.co.uk

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
batikBatikuri, batikuri…

Batikuri, batikuri…

text de Sorana Savu

Dintre numeroasele obsesii pe care le-am dezvoltat pe parcursul anilor nu putea, evident, sa lipseasca una legata de saluri, esarfe, baticuri de toate felurile si de prin toate colturile lumii.

As putea sa va tin de vorba mult si bine despre Jamawar si Kani, despre exploziile de culori de pe Pavlov Posad, despre matasurile din Bursa, despre Montze din Barcelona, care brodeaza cele mai minunate saluri de flamenco sau despre capele de casmir cu care imi incarc bagajele de cate ori ma intorc din Anglia. Pentru ca in Anglia e intotdeauna mai frig decat ma astept eu si… ce-ai putea sa pui repede pe tine? Un sal sau o capa de casmir.

Ramona Darie (o gasiti pe Facebook) a reusit sa-si transforme propria obsesie pentru saluri turcesti in ceva mai constructiv, lansand de cateva luni Batik.ro. Cum am descoperit-o? Printr-o intamplare simpatica si o imbinare fericita de online cu offline.

Pe scurt, am dat peste un Ad de Facebook care mi-a atras atentia luni, am comandat doua (pardon, cu contributia Soniei, chiar trei) saluri pe site-ul batik.ro si, pentru ca tropaiam de nerabdare, am cerut transport cu curier rapid la tarif special (n-am vazut ca era gratis pentru Bucuresti). Motiv pentru Ramona sa ma sune si sa ma corecteze cu amabilitate, si dupa asta sa ma tina un sfert de ora la telefon, povestind noi dintr-o data despre diversele experiente pe care le-am avut cu diversele culturi si traditii de saluri.

Cum a doua zi curierul deja ne aducea salurile, motiv de veselie subita in birou, am sunat-o din nou pe Ramona sa-i spunem ca mai are doi client fericiti. Azi Ramona ne-a vizitat sa ne arate live alte minunatii – monocrome sau cu complicate modele in tesatura.

Veti recunoaste motivele traditionale turcesti florale – de la garoafe la lalele si rodii – dar si universalul motiv Paisley care se potriveste pe orice tesatura nobila. Materialele sunt incantatoare – combinatii de casmir si matase, cat sa fie si calduroase, si racoroase, desi sincer, la cum arata, aspectul functional e secundar.

Scriu acest post fara stirea colegelor mele, care mi-au interzis sa povestesc si altora despre Ramona si salurile ei superbe, dar nu pot sa ma abtin si stiu ca si alte persoane care imi impartasesc obsesia s-ar bucura. Ramona pleaca in vacanta la mare acum, dar sotul ei ramane la butoane, pe batik.ro, asa ca puteti sa-l deranjati pe el.

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

porsche 1Sugar rush – sau cum e sa fii intr-o caravana Porsche

Sugar rush – sau cum e sa fii intr-o caravana Porsche

text de Sorana Savu

La începutul anilor ’90, când cofetăriile reînvățau să facă prăjituri cu frișcă iar noi ne reobișnuiam cu ideea de a găsi ceva comestibil în vitrinele lor, nu doar Violeta cu un dubios fondant mov, am avut o super ieșire la “un suc” cu, pe atunci, prietenul meu. Amândoi pofticioși declarați, aflați la o vârstă la care caloriile nu se numără, am decis să comandăm toate prăjiturile care ne făceau cu ochiul, cu riscul asumat să ni se facă rău.

Cine nu a copilărit înainte de 1989 o să râdă superior de isprava noastră, dar pentru noi a fost o declarație de independență de care – voila! – ne amintim până în ziua de azi. Evident, am mâncat toate prăjiturile la care visasem cât eram mici mici. Evident, de la un punct încolo nu mai decelam aromele. Evident, ni s-a făcut rău. Evident, după toată experiența am ieșit din cofetărie cu un zâmbet până la urechi.

Ceva asemănător ni s-a întâmplat peste weekend. Și îmi asum să mă considerați snoabă sau în toate chipurile, dar vă rog încercați să judecați cele două experiențe (și) cu ochi de copil și veți vedea că sunt asemănătoare, prin bucuria inexplicabilă pe care ți-o aduc.

Pentru că am crescut și am înlocuit, douăzeci de ani mai târziu, prăjiturile cu nu mai puțin de 6 modele Porsche. Sâmbătă, prietenul meu de acum 20 de ani mi-a stat în stânga și a condus o Panamera GTS, un Cayenne Turbo, un 911 coupe, altul cabrio și două Boxstere. Zi de vară până-n seară, din București la Cheile Grădiștei și  retur, pe autorută, pe serpentine, pe drumuri cu pietriș, prin șantiere și prin gropi și apoi înapoi pe serpentine, pe autorută etc…

Caravane de acestea se întâmplă rar – și de obicei au nume și ocazii speciale. Aceasta a fost Porsche World Roadshow, a inclus în total 22 de mașini, una mai fascinantă ca alta, și a fost mânată de doi instructori germani veniți de la fabrica din Stuttgart. Care s-au distrat ținându-ne pe toți în limitele legii, aliniindu-ne și organizându-ne în fel și chip, ca să ne simțim bine și să ne și întoarcem acasă cu toate mașinile intacte.

Perspectiva de a fi pe drum în coloană, toată ziua, practic, de la 9 dimineața până la 9 seara nu e una care să mă încânte grozav în mod normal. Ce să mai vorbim de cea de a parcurge drumuri de munte, cu serpentine, pe sport sau sport plus, tot în coloană… Dar o dată porniți la drum, revelațiile n-au întârziat să apară.

Ne-am simțit din nou copii, căzuți în oala cu smântână, cu masa plină de prăjituri în față. Am putut face comparații directe între mașini aparent incomparabile, pe care rareori le poți conduce succesiv, si aproape niciodată într-o singură zi. Am descoperit că nu simt drumurile de munte și curbele dacă sunt într-un Boxster cu motor central.

Am văzut câtă responsabilitate implică un condus sportiv în limitele legii sau un condus preventiv în coloană. Am înregistrat sportivitatea absurdă a Cayenne-ului Turbo și am înțeles de ce toată lumea spune că sfidează legile fizicii. M-am bucurat de protecția climatizării din Boxster sau 911 Cabrio și am înțeles cum poți să uiți că-ți trebuie, totuși, o șapcă pe cap când le conduci în miezul verii.

Am înregistrat și reacțiile celor din jur, pe lângă care trecea caravana un pic ireală de mașini Porsche cu numere de Germania – m-am bucurat să văd că stârnea mai mult zâmbete de surpriză decât încruntări. M-am întrebat ce-ar fi fost în sufletul meu dacă aș fi văzut-o pe vremea când eram eu copil. M-ar fi motivat altfel? Mi-ar fi stârnit invidia? M-ar fi făcut să visez?

Nu știu. Poate că există o vârstă pentru fiecare fel de prăjitură. Și mă bucur că, în cazul meu, lucrurile s-au așezat chiar bine, așa încât să mă bucur și de supradoza de zahăr de acum 20 de ani, și de cea de adrenalină de acum 2 zile. De care o să-mi amintesc cu drag peste alți 20 de ani.

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
castel spaniaCastele in Spania

Castele in Spania

text de Sorana Savu

Ma intreb tot timpul cum e sa fii copil si sa calatoresti prin Europa istorica. Sa te separe doar 2-3 ore cu avionul de Luvru sau Neuschwanstein sau Alhambra. O fi mai bine si mai emotionant sa le vezi inainte de a ti le imagina sau nu?

N-am cum sa aflu. Prima data cand am calatorit in afara tarii eram la final de liceu, citisem toate povestile si cartile adolescentei, petrecusem nenumarate dupa amieze visand cu ochii deschisi, pe cand bunicii credeau ca imi fac somnul de crestere. Cautasem, care va sa zica, toate castelele din Spania.

Am ajuns sa vad aievea cateva dintre ele abia primavara asta. Si recomand cu caldura luna mai drept cea mai buna luna de calatorii in orice tara mediteraneana. Vremea e perfecta, iar vegetatia parfumata – de la leandri la iasomie, trandafiri, osmanthus, mana Maicii Domnului – te rasfata cu florile ei inclusiv pe autorute. O sa povestesc doar despre Cordoba, ca sa nu risc un TLDR din partea voastra, dar revin.

Am poposit in Cordoba, unde traditia pielariei si a argintului a ramas, din pacate, la nivelul de atractie ieftina pentru turisti, si rarissim mai gasesti o vitrina in care cizmele de calarie fabuloase, harnasamentele si seile iti reamintesc de maiestria istorica.

Hotelul – opera unei companii care cauta si ea castele in Spania, Hospes – era o vila restaurata, modernizata si convertita dupa regulile confortului de secol XXI. Zidurile de peste 50 de cm, portocalii vechi si peretii incarcati de iedera si bougainvillea creau cele mai racoroase si mai placute locsoare de relaxare.

Asa cum am descoperit odata ajunsi, prima jumatate din luna mai e vreme de sarbatoare pentru toata lumea, cand vilele cordobane se deschid publicului pentru Feria de Patios. Dar calendarul de evenimente e foarte aglomerat, mai ales in prima parte a anului.

Patio-urile deschise mai alina putin frustrarea voyeuristului care, peste zidurile inalte vopsite in alb si ocru si peste portile din lemn nobil minunat intretinute, nu poate vedea mare lucru in mod normal. Si e peste masura de suparat daca intra macar intr-o casa, pentru ca isi poate doar imagina ce s-ar putea ascunde in toate celelalte.

Cordoba e plina de minuni arhitecturale, multe dintre ele concentrate, evident, in orasul vechi, in cartierul evreiesc, cu stradute inghesuite pe care un drum cu masina e o mare aventura. Nu e de mirare ca toti cei de la companiile de inchiriat masini sunt super-drastici cu clientii, e complicat sa aduci o berlina intacta inapoi dupa o saptamana. Noi am reusit, dar asta pentru ca n-am condus eu.

La Mezquita de Cordoba – templul roman, transformat in biserica crestina vizigota, transformata in moschee transformata in catedrala e, fara indoiala, piesa de rezistenta. Am inconjurat-o lesinati de caldura in prima zi in oras si am ramas putin impresionati. De la nivelul strazii inguste, printre casutele albe, poti ghici stralucirea coloanelor cu decoratiuni maure, dar toate intrarile sunt zidite, iar portile sunt ferecate. Abia de pe pod, de la distanta mare, vezi cat de vasta este constructia si incepi sa detectezi efectele “fusion” pe care istoria le-a avut asupra arhitecturii locului.

Am vizitat-o cand era sa plecam si o vom tine minte toata viata. 850 de coloane – par 1000, par o padure fara sfarsit – nu se ghicesc de la exterior, dar te lasa fara grai din momentul in care le descoperi intre ziduri. Lumina se strecoara intr-un mod cu totul aparte printre coloane, motiv pentru care se organizeaza inclusiv vizite nocturne. Nocturn e un fel de a spune, cata vreme la 9 seara, cand incep vizitele, tot mai dainuie o lumina calda, de soare, in tot orasul.

Restaurantele sunt loterie, iar magazinele de vinuri sunt prea putine pentru o regiune asa de bogata in podgorii. Gasesti, totusi, locuri minunate unde poti manca bine si poti sa te bucuri, eventual, si de un spectacol de flamenco. Salurile de flamenco “turistice” sunt omniprezente, dar, ca “pashminele” indiene din poliester, cele de 6 euro sunt antiteza a ceea ce un sal de flamenco reprezinta cu adevarat. Iar papucii din piele stantata cordobana, au, din pacate, talpi din piele frantuzeasca, marca a comertului liber intracomunitar…

Castele in Spania tot am gasit, si vinuri bune, dar despre asta intr-un alt post.


Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
cover forbesCover. Story.

Cover. Story.

text de Sorana Savu
Pentru interviul care a stat la baza materialului din revista Forbes care a aparut astazi, am asteptat cam opt luni. Idee, documentare, intrebari, planificare, intalnire, scris, rescris, editat, publicat. De departe, perioada cea mai frumoasa a fost cea a documentarii, care mi-a redeschis apetitul pentru opera dupa un hiatus de aproape trei decenii.
In cele opt luni am citit, am ascultat, am recitit, am fost la spectacole si mi-am reorganizat muzica in iPod.  Si in memorie, si in suflet. Am avut, desigur, privilegiul de a nu avea un deadline. Si o multime de prieteni care m-au ajutat in fel si chip de-a lungul acestei experiente – Cristina, Bogdan, Raluca sunt cei trei carora le multumesc cel mai mult.
Rezultatul, il puteti citi in Forbes – iar o poveste de culise o puteti citi aici:
In martie anul trecut am ajuns sa o vad pe Angela Gheorghiu in La Boheme in Barcelona, in rolul lui Mimi. Stiam ariile principale aproape pe de rost din inregistrarile de pe internet, dar, cu riscul de a folosi cliseul cliseelor, chiar nimic nu te poate pregati pentru experienta live cu timbrul sopranei, cu umorul si teatralitatea ei. In ce ma priveste, experienta cu un timbru e fizica, cand imi place o voce cu adevarat, urechea nu mai e singura care ma avertizeaza, ma trec fiorii, magia e palpabila si multisenzoriala. Iar in Barcelona, a fost fabulos.
In octombrie, am ajuns din nou sa vad si sa ascult la La Boheme, de aceasta data la Scala. Angela era pe afis. Langa noi, in sala, un cuplu in varsta din Statele Unite. Imbracati extrem de elegant, dar nu din snobism, ci din respectul pe care unii dintre americani il au pentru artele inalte, cei doi mi-au povestit cum erau in vacanta in Europa si facusera un ocol special ca sa vina sa o vada pe Angela Gheorghiu.” E romanca, nu?””Da, ca noi.”  “Eminunata. Voiam sa o vedem si in Tosca la San Francisco, dar nu am mai prins bilete, asa ca am venit aici.” “O sa fie grozav, am mai vazut-o in La Boheme”, am zis. Dar, stupoare, inainte de ridicarea cortinei, o voce ne anunta ca Angela nu poate urca pe scena. Sala are un oftat de dezamagire foarte sonor. “She has a reputation, you know..” spune americanul de langa mine. “I know”, spun amarita. Si astept, politicoasa, ca in productia fastuoasa a lui Zeffirelli, cu o alta romanca, in ascensiune, in rolul lui Mimi, miracolul sa se intample din nou. Politetea ma tine pe scaun doar pana la finele primului act. Orchestra canta mult prea tare, muzica e aceeasi, personajele sunt acolo, vocile sunt clare si interpretarea e corecta, dar nimic nu se leaga. Mimi sta permanent cu spatele la noul ei iubit si gesticuleaza ciudat. A doua zi aflu dintr-un interviu ca miscarile de tai-chi o ajutau sa cante. Hm….
Inainte de interviu, am primit toate avertismentele din partea cunoscutilor, dar tot nu m-am putut abtine sa nu-i povestesc Angelei cele de mai sus. Cum e, din sala, atunci cand ea nu e. “nu-mi spuneti ca ati fost tocmai cand n-am urcat pe scena!” spune, la final de interviu, cand toate intrebarile fusesera deja puse. “Ba da.” ” Ghinion”, raspunde zambind. Si zambesc si eu, pentru ca as fi vrut sa spun exact acelasi lucru. Ghinion.
Si, poate, un noroc, altfel nu as fi avut o comparatie directa intre ea si altcineva. N-as fi inteles-o atunci cand spune (cum incerca sa spuna si Callas, de altfel) ca prima donna nu e numita de pomana astfel, ci pentru ca, de cele mai multe ori, e prezenta (sau absenta, dupa cum s-a vazut ;-)) cea mai importanta intr-o opera, mai importanta decat cea a regizorului, a dirijorului sau a tenorului. Nu pricepeam de ce ea si nu altcineva – din pleiada destul de bogata de dive internationale – a ajuns sa cante si pentru Obama, si pentru Medvedev, si pentru Regina Angliei. De ce ea e subiectul rautatilor celor mai meschine si al aprecierilor celor mai entuziaste.  De ce ea a fost invitata sa inregistreze un album omagiu pentru Callas si cum de a indraznit sa accepte.
De atunci, am mai vazut-o de doua ori in concert, ridicand sala in picioare fara efort, de cate ori a vrut, orice ar fi cantat. Saptamana trecuta, englezii au numarat sapte standing ovations la concertul ei din Londra, un lucru care NU se intampla in salile de spectacol din Marea Britanie.
E spumoasa in conversatie si foarte, foarte frumoasa si in realitate. Ca toti artistii mari, are o energie uluitoare, debusolanta cand incerci sa urmaresti firul logic al unei serii de intrebari pe care le-ai tooot pregatit luni de zile. Si spune lucrurilor pe nume, direct si fara falsa modestie, asumandu-si ca, daca nu cunosti contextul in care iti vorbeste, ar putea trece drept aroganta sau inchipuita. Dar nu e. Iar daca nu ma credeti, nu e suparare, mergeti doar sa o vedeti invitata in concertul lui Andrea Bocelli pe 25 mai si vorbim dupa aceea. 😉
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
angela gheorghiuUn recital extraordinar… extraordinar

Un recital extraordinar… extraordinar

text de Sorana Savu

“Cu biletul in mana si oamenii tot nu credeau ca vor intra in teatrul de vara din Bacau si o vor asculta pe Angela Gheorghiu live” spunea, azi dimineata, unul dintre organizatorii Galei bacauane “One Man Show”. Vineri seara, chiar venit direct de pe drum din Bucuresti si complet necunoscator intr-ale tainelor urbei, puteai sa gasesti Teatrul de Vara urmarind sirurile de oameni imbracati elegant, care iesisera parca la promenada.

Fotoliilor teatrului de vara li se adaugasera prompt mai multe siruri de scaune ca sa se gaseasca loc pentru toti cei care doreau sa vada minunea: Angela Gheorghiu, poate cea mai cunoscuta si mai apreciata soprana din lume, venea pentru prima oara in concert in tara, altundeva decat in Bucuresti. Aproape de casa, de fapt, pentru ca Bacaul e la numai 50 de kilometri distanta de Adjud, unde Gheorghiu s-a nascut.

A fost – poate in principal din acest motiv – un recital extraordinar extraordinar, in care emotiile s-au amestecat cu un sentiment pronuntat de familiaritate si pe scena, si in sala. Revenita acasa dupa 20 de ani, aproape ca intr-o telenovela neverosimila, Angela a oscilat toata seara intre postura de gazda si de oaspete exceptional, flirtand cu umor si dezinvoltura si cu publicul si cu liedurile, si cu prelucrarile folclorice si cu maestrul care a acompaniat-o la pian.

Stralucitoare, intr-o forma excelenta si cu o energie buna imperturbabila, mi-a adus lacrimile in ochi cu timbrul ei fabulos, cu tehnica asumata déjà de atata vreme, care ii permite sa emita niste sunete ireale si ravasitoare, aproape fara sa deschida gura. Eleganta si provocatoare, emotionata si emotionanta, urcand si coborand piedestalul de diva dupa bunul plac, Angela Gheorghiu s-a jucat cu o sala pe care o cucerise de la prima nota.

Fiecare piesa a recitalului a fost o mica lectie de muzica, dar si un fragment de memorii – de la amintirea Miei Barbu, la cea a mamei, la cea a romantelor comuniste (pe care oricine o cunoaste cat de cat pe Angela stie cat de mult le dispretuia), la cea a primei piese cantate impreuna cu Dan Grigore. Rachmaninov, Chopin, Brediceanu, Stefanescu, Poulenc, Puccini – rusa, franceza, romana, dar si italiana si engleza in final, la bisuri. Esperanto-ul in care Angela Gheorghiu este vorbitor fluent.

Intregul repertoriu al concertului, incluzand mai mult de jumatate piese romanesti, a fost o avanpremiera la concertul din octombrie, pe care Angela Gheorghiu l-a programat la Scala din Milano – una dintre cele mai prestigioase, dar si cele mai pretentioase (ca sa nu zic de-a dreptul crude) scene de opera din lume. Ce pentru noi si sala din Bacau suna familiar si cald, pentru Milano va fi exotic: o intalnire obligatorie cu muzica romaneasca pe care Angela Gheorghiu o duce, cu indrazneala si perseverenta, pretutindeni pe unde ajunge.

Familiaritatea a fost nota de baza a serii – si nu a fost una cabotina, ci una cat se poate de simtita, cata vreme familia Angelei era in primul rand – cele doua Ioane, mama si nepoata. Impreuna cu ea, erau trei generatii pe care scena nu le mai despartea, ci dimpotriva, le aducea pentru prima data foarte foarte aproape. Iar noi, ceilalti, eram invitati increduli intr-un moment de-a dreptul intim. Seara de vineri s-a terminat in zori de sambata, atata adrenalina aveam de consumat, atata muzica imi suna in urechi, atatea emotii imi dereglasera complet ritmul cardiac.

Evident ca as mai putea sa mai scriu o multime, dar nu m-ati crede, si nici nu v-as lua-o in nume de rau pentru ca experienta cu vocea Angelei Gheorghiu live e, pentru mine, viscerala si indescriptibila.

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
old timesOld Times – o piesa care face senzatie la Londra

Old Times – o piesa care face senzatie la Londra


text de Sorana Savu

E o piesă pe care trebuie să o vezi minimum de două ori. E și sugestia pe care ți-o servește, discret, producția de la Harold Pinter Theatre, cu Kristin Scott-Thomas, Lia Williams și Rufus Sewell. În teatrul recent redenumit Harold Pinter, piesa pe care Harold Pinter a scris-o în 1971 se joacă cu distribuție alternativă – actrițele schimbând seară de seară partiturile între ele Anna/Kate, Kate/Anna.

Rufus Sewell rămâne “constanta” și ajung să folosesc termenul ăsta într-un sens apropiat de cel din “Lost”, o să vedeți de ce, dacă mergeți la piesă.

Temele pe care le abordează sunt multe, complexe și subtile – ai la dispoziție un bufet întreg de subiecte de discuție și meditație o dată ce ai ieșit din sală. Cum ar fi memoria afectivă și subiectivă, cea care rearanjează trecutul după bunul nostru plac, sau care transformă irealitatea, post factum, în realitate. Sau substratul de thriller care te face să te întrebi cine pe cine a omorât, când și din ce motive. Sau cel senzual, transformă personajele într-un triunghi amoros. Isoscel, după părerea mea, dar voi puteți avea cu totul alte păreri.

Criticii vorbesc despre o adevărată artă a pauzelor în piesa lui Harold Pinter – sunt lungi și dese și trebuie să te asiguri cumva că ele comunică exact acel tip de emoție, de tensiune, de contrapunct sau de subliniere pe care și l-a dorit dramaturgul. Cu Kristin Scott-Thomas, contemplativa Kate e așa cum trebuie – echilibrată și calmă în aparență, apoi viscerală și vulcanică, îndrăgostită în felul ei, periculoasă până la extrem. Credibilă și incredibilă în același timp.

Între două fumuri de țigară, puține actrițe pot să-ți spună atâtea lucruri fără să-ți spună nimic.

Rufus Sewell e o revedere plăcută (de fapt, de-a dreptul enervantă, omul NU îmbătrânește, deși au trecut fix 15 ani de la “Dark City” și “Frumoasa Venețiană”) și o prezență solidă, dar și enigmatică, provocatoare, cu multe fațete, care contribuie la ambiguitatea pe alocuri intelectuală, pe alte locuri de-a dreptul fioroasă a piesei. În personajul său strident, Lia Williams e și ea un pic stridentă, dar nu pentru mult timp. Echilibrul dinamic al piesei o pune la punct imediat.

Mergeți, vedeți comentați – aici găsiți în continuare bilete și câteva imagini din producție. http://www.atgtickets.com/shows/old-times/harold-pinter-theatre/


Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication


OnteachingJournalism1Stiluri de interviu

Stiluri de interviu

text de Sorana Savu

Pentru ca am prieteni foarte buni care inteleg ca-mi place mult sa scriu (din cand in cand) si ca mi-e drag sa ma intalnesc cu oameni pe care ii admir, am avut parte zilele trecute de o intalnire senzationala.

Detalii despre intalnirea propriu zisa va voi da imediat ce materialul (de 18,000 de semne) va aparea. Ce vreau acum sa va povestesc se refera la doua abordari jurnalistice pe care le-am descoperit chiar inainte de interviu si pe care le-am comparat cu uimire. Om de PR ce ma aflu.

Una dintre formule vine de la Mike Sager, un om pe care l-am citit, l-am intalnit si care m-a lasat muta de admiratie – “I can steep like a tea bag in the thing”, ii spune el Siminei Mistreanu in interviul de aici

Cealalta formula vine de la Lynn Barber, una dintre cele mai célèbre jurnaliste de interviu din Marea Britanie. Metoda ei era “start … from a position of really disliking people, and then compel them to win you over.”

Fiecare dintre cei doi scrie exceptional – dar ce-i mana pe fiecare in lupta de diferit ca de la cer la pamant. Sager se straduieste sa nu comenteze, sa nu judece, Barber e inchizitorul sef. Cu de la sine putere.

Nu cred ca e nevoie sa spun ca la finalul comparatiei, admiratia mea pentru Sager a crescut si mai mult. Iar in cazul lui Barber, nu ma mir ca lista ei de refuzuri contine nume la fel de ilustre ca lista ei de intervievati. Sincer, ma mir doar ca nu e mult mai lunga. Si ma mir cum de-a putut sa deteste atatea persoane minunate. Si sa se insele asupra atatora dintre ele… La urma urmei, a insista sa te intalnesti cu oameni pe care nu-i suporti cere o doza mare de masochism si nu-ti face viata mai fericita.

Cat despre mine, in pregatirea intalnirii, am citit, am vazut si am ascultat atat de multe, incat mi-am inghitit jumatate din intrebari pe parcurs, realizand ca le stiam déjà raspunsul. Am fost emotionata cumplit, genul de emotie pe care n-am mai resimtit-o din facultate, o emotie de examen sau de scena. Iar in timpul intalnirii, fara sa-mi dau seama, m-am incarcat de energie intr-asa masura, incat doua nopti n-am dormit cum trebuie, pana n-am pus totul pe hirtie.

Jurnalismul ramane o profesie a examenelor si a spectacolului si a empatiei si a emotiilor.


Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

callasdespre ceva de dincolo de coincidente

despre ceva de dincolo de coincidente

nu cred in nicio forma a ceea ce inseamna mistic, nu cred in zodii, in ghicitul viitorului or altele din categoria asta.

dar cred in instinct si in ceva … care e dincolo de coincidente.

mi s-a intimplat asta de multe ori, mai ales in meseria mea, cu oamenii pe care am vrut sa-i cunosc sau sa-i intervievez…


Azi noapte am inceput sa citesc cartea: Maria Callas – the woman behind the legend, scrisa de Arianna Huffington.  Mi-a pus-o in bagaje Sorana Savu (de fiecare data cind ma vad cu Sorana e ca si cum ma vad cu Mos Craciun, am un sac cu cadouri si tot felul de lucruri care simte ea ca trebuie sa le descopar).

Imi amintesc ca am strimbat din nas de citeva ori cind Sorana imi tot povestea despre Arianna Huffington, in contexte jurnalistice sau de business. Mi se parea ca e o femeie cu care n-am nimic in comun in ceea ce inseamna valori sau in esenta lucrurilor la care rezonam.

In prefata cartii am citit despre cum a convins-o pe mama lui Callas sa-i vorbeasca, pentru ca nu se lasa deloc abordata de jurnalisti.

“One afternoon, a bunch of flowers in my hand, I arrived at her apartment in a primly respectable part of Athens. She cautiously opened the door, took the flowers, thanked me, but would not let me in. Then something happened to remind me that miracles happen on suburban doorsteps quite as often as in sacred books, and perhaps more so. A frail old lady come out of the amartament next door, exchanged a few words with Mrs Callas and suddenly collapsed in a faint. We carried her into her house, rubbed cologne on her forehand and stayed for a while after she had come around. “you need a drink after that”, said Mrs Callas.

I emerged from her apartment six hours later, only to return the nex day, and the next day, and the next day.”

si brusc, tot ce mi-a zis Sorana despre Arianna Huffington a capatat sens. am trait intimplari de genul asta , absolut incredibile , cind am ajuns sa vorbesc cu cineva pe care-mi doream sa-l intervievez si parea absolut imposibil sa ajung la el. akram khan e unul dintre exemple. povestea pe care mi-a spus-o la intilnire e aici si are o pilda minunata, cum am ajuns la el e o poveste pe care am pastrat-o pt prietenii mei.

momentele astea de mica magie cind ca de niciunde iti iese un interviu mi se par atit de frumoase si , cumva atit de intime, incit vorbesc despre ele doar prietenilor f f apropiati.

oricum, dupa ce termin cartea, incep sa citesc despre Arianna Huffington, iar intilnirea cu cartea care mi-a trezit brusc interesul despre ea e din nou un moment din acela cu un timing perfect. (Sorana zimbeste acum, cind citeste aceste rinduri, sunt gata sa pun pariu)

cineva destept a spus ca minunile sunt coincidente frumoase cu un timing perfect.


Multumesc Sorana.




Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email: