Tag : vlad ivanov

1Vlad Ivanov

Vlad Ivanov

Vlad Ivanov e în patru din premierele cinematografice ale acestei toamne şi în multe cronici ale marilor publicaţii internaţionale. Face parte din gaşca selectă care duce peste hotare expresia „mari actori români“.
tabu, decembrie 2009

Înainte de a fi Vlad, a fost Vladimir.
La 17 ani era elev la Şcoala Populară de Artă, la cursurile de actorie ţinute de Teodor Brădescu, actor de la Teatrul din Botoşani.
Era fascinat de bărbatul care la 65 de ani se îmbrăca asemeni unui dandy şi-şi ascundea, cu o voinţă de fier, pareza piciorului drept printr-un mers lent însoţit de un fluierat uşor.

Lui Vladimir îi plăcea să stea în preajma profesorului, chiar dacă acesta se purta sever cu el şi-i dădea sarcini aride. Să obţină aprobări de la teatru, să distribuie costumele colegilor. Dacă întârzia un minut, era certat aspru în faţa tuturor.

Vladimir învăţase însă să fie responsabil, se trezea câteodată la 4 dimineaţa, să stea la coadă să ia lapte pentru cei trei fraţi ai săi. În faţa profesorului, a ripostat doar o dată, cu tot respectul pe care-l învăţase de acasă:

„Eu sunt cu sufletul aici, şi fac tot ce-mi spuneţi, şi muncesc, şi dumneavoastră mă certaţi?“
„Ai să înţelegi mai târziu“, i-a spus Brădescu fără să i se clintească niciun muşchi de sub mustaţa pe care o pieptăna cu aceeaşi atenţie cu care îşi lustruia pantofii cu Gerovital.

Profesorul era fascinat de lucrurile mărunte şi îi învăţa pe elevi ce înseamnă respectul pentru detalii.

Vladimir simţea că „i se deschid aripile“ şi se bucura de tot ce se întâmpla în şcoală: repetiţii, spectacole sau momentele în care împleteau coroniţe din flori de castan pentru colege.

Îşi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca să nu plece prea devreme spre Liceul Pedagogic, unde avea ore după-amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul pe bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi făptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

***

Un bărbat întrerupe cearta a trei femei cu o furie ascunsă în ochi: le spune că, în copilărie, tata l-a pierdut la cărţi, iar mama l-a recuperat după un an şi jumătate. Are vocea tremurândă şi a început să-i curgă nasul. Femeile bănuiesc că plânge. Se uită la una dintre ele, trupul îi e înclinat umil, doar ochii vibrează. Ridică vocea: „Să-mi bat joc şi de bucata de viaţă care mi-a rămas? Uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“ Ultimele cuvinte sunt amestecate cu câţiva stropi de salivă.

În Green Hours e premiera piesei „Fir’mituri“, iar Vlad Ivanov se află pe scenă faţă în faţă cu Lia Bugnar, Mihaela Mihăescu şi Crina Mureşan. Au trecut 20 de ani de la cursurile profesorului Brădescu cu puştiul Vladimir. Ani în care puştiul a crescut, a devenit Vlad, a făcut pantomimă cu Dan Puric, a picat la facultate de 3 ori, a făcut armata, a lucrat într-o consignaţie din Gara de Nord servind noapte de noapte lumea pestriţă a Bucureştiului. „Cred că aveam ceva din Pinocchio din pădure. Când el se uită liniştit şi, în spate, vulpea îl pândeşte cu lupul. Am avut probleme de adaptare cu Bucureştiul, dar am învăţat să mă apăr ca să nu-mi fie alterat fondul bun de acasă. E foarte important să conştientizezi cum să ţi-l aperi, dacă-l ai“, îşi aminteşte de anii aceia. Ani în care a făcut cursuri de canto şi de step, a intrat la actorie, a avut bursă de merit, a fost angajat la Teatrul Naţional, a făcut roluri pentru scenele din ţară sau din lume, a jucat în filme pentru marele ecran sau pentru televiziune. În română- rusă-engleză-franceză.

E octombrie 2006 şi peste 2 luni o să filmeze „4 săptămâni, 3 luni şi 2 zile“. Nu ştie că în mai puţin de un an, filmul va lua Palme d’Or la Cannes, numele lui va fi în toate ziarele mari din lume, i se va înmâna premiul Asociaţiei criticilor de film din Los Angeles în faţa lui Daniel Day Lewis şi a lui Sidney Lumet, va merge la Globurile de aur.

Cum nu ştie nici că Time îl va numi noul Marlon Brando şi-l va desemna în primii 5 actori din lume în 2008.
El îl joacă la Green Hours, o bar cool din Bucureşti, pe Mihu − un personaj plin de candoare şi bunătate. Îl joacă cu aceeaşi bucurie şi conştinciozitate cu care îl va interpreta şi pe „odiosul domn Bebe“ pe platourile de filmare.

***

La 40 de ani, Vlad Ivanov are peste 25 de filme, un pic mai multe decât Marlon Brando la aceeaşi vârstă. E încă flatat-ruşinat de comparaţia din Time şi, deşi a trecut un an de la momentul în care a primit premiul criticilor americani de film, când vorbeşte despre ceremonie îşi pune mâinile la tâmple, mirându-se. „Cum să vorbească americanii aşa de frumos despre mine?“. Dar ştie că dacă s-ar fi născut în Anglia, după succesul cu „4,3,2“ cariera lui ar fi urcat exponenţial. În România a săltat în paşi mioritici; ba cu o reclamă în care e şeful supărat pe care trebuie să-l facă unul să râdă, ba cu o piesă la Naţional, ba cu un rol în producţii străine. Şi desigur, cu filmele regizorilor tineri. Nu regretă însă că rolurile bune i s-au oferit abia în ultimii ani. Crede că lucrurile se întâmplă în viaţă când trebuie să se întâmple. Crede în destin.

Şi poate că a fost destinul când, în 2000, actorul care îl juca pe Armand Duval în „Dama cu Camelii“ a ieşit din spectacol, iar el a trebuit să înveţe textul şi să-i dea replica Maiei Morgenstern. Dar a fost voinţa lui atunci când, în cele trei zile parcurse de autocar până la un festival în Marsilia, a învăţat textul în franceză. „Tot drumul n-am văzut decât replicile şi umbrele clădirilor reflectate prin geam pe foile de hârtie. Ridicam ochii din text doar când mă duceam la toaletă“, povesteşte amuzat. La Marsilia l-a văzut Michael Cacoyannis (regizorul lui Zorba Grecu) şi l-a luat să facă Lysistrata în greceşte.
Poate că a fost destinul în întâlnirea cu Cristian Mungiu la filmările unei reclame pentru Piaţa Divertis, dar regizorul spune că disciplina şi puterea lui de concentrare, care-l ajută „să dea textul“ cu aceleaşi nuanţe fine de multe ori la rând, i-au adus rolul lui Bebe.

Viaţa l-a învăţat că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale“. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.“ De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.

Ca în iubire.

***

Intimitatea e unul din lucrurile lui sfinte, chiar dacă – aparent – permite accesul celorlalţi în lumea lui. În cabina pe care o are la etajul doi la Teatrul Naţional, uşa e deschisă pentru oricine, dar înăuntru toate accesoriile pieselor în care joacă, costumele sau micile ustensile de machiat/demachiat sunt aşezate departe de ochii vizitatorilor, dincolo de o perdea. Bleumarin în pătrate mărunte cu laturi albe, la fel ca şi cuvertura întinsă perfect pe patul pe care se odihneşte.

Lângă cele două oglinzi cu şiraguri de becuri nu e nimic, iar când părăseşte cabina, are grijă ca scaunele din faţa oglinzilor să fie în linie dreaptă, cu spătarul lipit de masă.

Lumea în care-şi ordonează gesturile personajelor e doar a lui. Nu e un laborator secret, dar e un lucru privat. El îşi trăieşte emoţiile personale doar „pe dinăuntru“. Niciunul din marile momente de cumpănă din viaţă nu l-a manifestat exterior. Când a dat prima dată la facultate, era sigur că e printre favoriţi. Cu câteva luni înainte a avut un spectacol de pantomimă la care au fost invitaţi profesorii care erau în comisia de examen. Atunci l-au lăudat, i-au spus că e extraordinar ce face. Dar la examen a picat. La 12 noaptea, când a văzut rezultatele afişate, şi-a felicitat calm prietenii care erau admişi şi a plecat să se plimbe pe străzi. „Sunt destul de introvertit. Am plecat de acolo de parcă aş fi fost singur pe lume“.

Acum se foloseşte de plimbarea pe străzi ca de o cale de igienă interioară. După un spectacol greu nu se duce direct acasă; îi place să meargă pe jos, să lase gândurile să zboare, să nu se mai gândească la personaj.
Acasă e însă locul unde se nasc personajele. Stă pe un fotoliu şi parcurge textul cuvânt cu cuvânt, stare cu stare, în căutarea emoţiilor care ar scoate personajul la lumină. Face însemnări pe text, începe să-i contureze biografia. După ce prinde viaţă, se apucă să înveţe textul. „Apoi, uşor-uşor se adună în mine. Un gest, o privire. Unele chestii te inspiră pe loc. Un fular pus la gât poate să-ţi dea o cheie. Trebuie să fii atent la lucrurile astea.“
Când textul e gata repeta−jucat−filmat şi merge la premieră, se simte ca şi cum şi-ar duce de mână copilul la şcoală. Îi dă drumul şi se uită în urma lui.

Cu emoţie de părinte.

***

La fel a fost şi cu comandantul Anghelache din „Poliţist, adjectiv“.
Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l ştia bine. Se salutaseră pe la premiere, îl vazuse în „4, 3, 2“ şi-l plăcuse. Dar asta era tot.
S-au întâlnit într-o agenţie de casting unde Corneliu dădea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu şi l-a rugat să vină peste câteva zile ca să dea o probă. Vlad s-a oprit în primul loc liniştit, un parc din faţa agenţiei, a citit textul şi l-a sunat pe Corneliu: „Chiar vreau să fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revăzut. Memorase 20 şi ceva de pagini; înţelesese toate nuanţele textului; venise cu lumea personajului construită, cu gesturi şi atitudini. L-a filmat în două zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghiţa metafizică, e neclintit în convingerile lui.
În prima zi s-au tras 9 duble, în a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru că Vlad se sincroniza perfect cu ceilalţi actori.
Filmul a luat premiul juriului la secţiunea Un certain regard şi reprezintă România la Oscarurile 2010, iar el e din nou prezent în cronicile publicaţiilor mari de afară. Toate elogioase.

În septembrie anul acesta, a luat-o de la capăt cu un nou film, de data aceasta cu o miză mult mai mare: primul rol principal.

A fost Emilian Velicanu (Principii de viaţă, regia Constantin Popescu) un bărbat înstărit, deloc rafinat, care-şi înfruntă mediocritatea în faţa problemelor pe care i le pune fiul adolescent. Şi-a îndeplinit un vis – să joace rolul principal −, aşa că a făcut tot ce a depins de el; şi-a pus sufletul şi toată energia în cele 144 de pagini de text.
Dar nu personajul e cel care l-a marcat cel mai mult. „Faptul că un regizor se gândeşte la tine şi-ţi dă responsabilitatea întregului film, e un act mai mult decât… nu ştiu cum să-l numesc, de tandreţe, de dragoste, e ceva foarte frumos. Şi sigur că e şi un respect pentru oamenii care te creditează, de la producător şi până la lumea de pe platou.“
Echipa de filmare a râs în hohote de multe ori la ghiduşiile pe care le-a făcut. Ca atunci când a filmat o secvenţă în care Velicanu ieşea de la duş înfăşurat într-un prosop şi se zbenguia în living pe muzica trupei Compact. Folosea uşile unui dulap drept talgere ca să bată ritmul, schimba apoi tonalitatea pălmuindu-şi burta pe beat-ul basului şi îşi zguduia capul de parcă ar fi fost Mick Jagger în agonie.

Liviu Marghidan, directorul de imagine, a exclamat râzând „Cam cât de distrus să fii să- ţi placă aşa Compact?“
După 6 duble, a redevenit Vlad, muşchii feţei i s-au relaxat şi s-a dus în camera în care era echipa, să se amuze împreună pe duble. Când s-a întors în platou, Marghidan, i-a spus unui operator.
„Te-am rugat de la începutul filmului. Cât este Vlad în cadru, rămâi cu sharful pe el. Numai Vlad. Că e cu spatele, că e cu ceafa. Numai pe el.“
Vlad n-a auzit, era pregătit pentru următorul „Motor!“

*

Epilog

Astăzi pe traseul de la Liceul Pedagocic către Şcoala Populară de Artă din Botoşani au apărut semeţe câteva panouri publicitare, în locul cinematografului Luceafărul e o alimentară, iar la bulevard sunt câteva blocuri ANL. În curând, casa monument în care e şcoala populară, Vila Ventura, intră în renovare cu fonduri UE. În biroul directorului Victor Hreniuc se păstrează cataloagele tuturor elevilor, începând cu anul înfiinţării: 1968. În cel de la actorie, anul II, 1985-1986, e şi Vladimir Ivanov. Pe fişa lui scrie Semne deosebite în trăiri interioare intense, prezenţa unei voinţe care ar putea face minuni şi chiar profesionalizare. Teodor Brădescu. Deasupra sunt şase de 10.

Ca elev, a aflat doar notele din ceea ce scrisese profesorul. I-a mai spus soţia acestuia, la câteva luni după deces, că acasă Brădescu vorbea numai despre el. Că era fericit şi mândru că evoluează frumos, că e descurcă cu toate sarcinile pe care i le dă şi că e ambiţios. Acum, la 40 de ani, află şi informaţiile din catalog.

De la mijlocul lui octombrie, după ce a terminat filmările pentru „Principii de viaţă“, Vlad Ivanov a pornit în promovarea celui de-al doilea film la care a lucrat cu Cristian Mungiu, „Amintiri din epoca de aur“, pe traseul Londra, Ljubljana, New York, a filmat pentru o producţie americană cu actori de Oscar şi s-a întors la teatru. Urmează un film în Ucraina, o nouă piesă la Naţional.

Zilele astea, în Green Hours, se joacă din nou „Fir’mituri“, un spectacol mic care n-a fost niciodată în vizorul selecţionerilor UNITER sau al criticilor cu fiţe. O piesă mai puţin mediatizată decât cele în care joacă la Teatrul Naţional sau multipremiata „Elisaveta Bam“ de la Bulandra. Cu toate acestea, Vlad Ivanov continuă să-l joace pe Mihu cu aceeaşi bucurie ca la premieră. E un rol cald şi tandru, foarte diferit de tot ce a făcut între timp în filme şi îşi spune replicile cu aceeaşi disciplină, matematic-emoţionantă, cu ochii vibrând. Iar stropii de salivă apar la secundă în fraza „uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“
Următoarea reprezentaţie cu „Fir’mituri“ este pe 14 decembrie.

***

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici este un making of al acestui text

3672

Am vzt Concertul lui Radu Mihaileanu.

pe linga secventa finala cu concertul, sunt doua momente care mi-au placut la nebunie.

ambele sunt metafore despre ce ascund oamenii dincolo de ambalaj.
intr-o secv, dirijorul isi recupereaza membrii orchestrei desfintata de comunisti. si-i (re)gaseste prin piete drept vinzatori, drept soferi de taxi sau muncitori in constructii. si-i pune pe fiecare sa dea o proba, acolo, in strada, ca sa vada daca mai stiu meserie. (ilustratia muzicala e, sper sa nu ma insel:), mozart)

in cealalta secv, un tigan ia arcusul unei violoniste celebre si, in sala de concert, face o demonstratie a virtuozitatii sale. cinta arpegii si solfegii cu o viteza uluitoare in timp ce o invaluie ca pe o prada. iar privirea ei trece de la neincredere la admiratie, apoi la curiozitate “cum ai facut asta? unde ai studiat?”

*
Prima reactie de dupa film a fost sa ma duc acasa, sa caut Oistrakh cu Concertul pentru vioara al lui Ceaicovsky (Concertul din film, desi pe ecran nu e in interpretarea lui Oistrakh)
Gestul venit de la mine, care am ceva sechele din copilarie legate de muzica clasica, a fost prilej de ironii pentru prietenii mei:)

*
Pe la mijlocul filmului aveam foarte tare in minte ca tre sa cercetez de ce domn Mihaileanu prefera sa faca filme despre exprimarile de dincolo de cuvinte. E si o replica in film in care zice un personaj ca nu sunt bune cuvintele, nu sunt folositoare.
Ce ceva din interiorul dlui Mihaileanu, din felul lui de a vorbi lumii reale, il face ca atunci cind se exprima pe limba pe care o stie cel mai bine – cinematografia – sa puna accent pe ce spun gesturile, privirea etc? Paradoxul e ca o face folosindu-se de cuvinte, caci scrie un scenariu si le explica actorilor prin cuvinte… si daca e sa ma joc un pic cu presupunerile si cu instinctul meu, as zice ca o replica din film, ” pelicula asta e o confesiune… fiecare secventa e viata”.

ma joc, desigur.

*
Sunt f frumoase citeva nuante in film despre egoismul artistului, despre obsesia de a duce la bun sfirsit un act artistic.

Dar mi-ar fi placut mult ca finalul sa fie un pic diferit.
Inteleg ratiunile cinematografice pentru care a pus “vorbe” peste concert. Dar mi-ar fi placut sa-i lase pe protagonisti sa vorbeasca doar prin muzica si priviri. Sa lase energia dintre ei (si cea din scenariu) sa se intinda peste toti, iar restul orchestrei sa se minuneze de intimplarea care-i face si pe ei sa cinte dumnezeieste. Cum mi-ar fi placut ca EL – Maestro – sa-i spuna la ureche EI – Violonista -, la aplauze, printre hohotele ei de plins – secretul pe care il spune din off in timpul concertului.

Asa plinsul ei ar fi fost 100% generat (in mintea spectatorului) de energia incredibila transmisa in timpul unei intilniri artistice intense.

Si daca ati plins vreodata de v-ati zguduit pe dinauntru in timpul un spectacol, sau v-au clantanit dintii ca si cum ati fi iesit din ghetari eliberand tensiunea pe care ati receptat-o dintr-un act artistic, stiti despre ce vorbesc.
Daca nu, nu-i problema.

Filmul e frumos si asa cum e acum.
Am plins, desigur:)

*
Cu Radu Mihaileanu va intilniti in tabu de decembrie.
*
as vrea sa revad Trahir, daca-l are cineva, i-as fi recunoscatoare …

firmituri de multumesc

In seara asta am fost sa (re)vad o piesa pe care am vazut-o acum 3 ani, prin octombrie, de doua ori la rind. In doua seri consecutive.

*
Dupa piesa, prin Amzei, mergeam in sus catre Magheru si pe linga peretii alimentarei Nic, in dreptul gurilor de aerisire, dormeau doi cersetori. Cam la 2 metri distanta unul de altul, cit sa fie fiecare in dreptul aerului cald care venea din subsol.

Citeva sute de metri mai incolo, pe linga hotelul Howard Johnson, un rrom-peste (pimp) isi trimitea prostituata la receptia hotelului si o anunta ca va veni mai tirziu sa o ia.

Cind treceam pe linga British Council ca sa ajung pe straduta pe care locuiesc, ma gindeam ca si in piesa din seara asta, erau o cersetoare si-o curva. Si mai erau doi oameni, cumva nefericiti in viata sexuala, dar care stateau impreuna pentru ca fiecare isi dorea sa-i fie un pic mai bine decit i-a fost in viata de pina atunci.

M-am gindit ca, undeva in vilele pe linga care treceam, locuiesc familii ca aceea din piesa.

Si m-am mai gindit ca sunt extrem de norocoasa si ca am o viata foarte frumoasa pentru care, vorba Anei – cu care am fost in seara asta la piesa -, nu prea stiu cum si cui sa multumesc.

*

In 2006, m-am dus la Green Hours dupa mega circ si fitze (“nu merg eu la teatru de circiuma”, “hai lasa-ma cu teatrul nostru” etc etc) si numai Razvan Penescu (Liternet.ro), cel care m-a invitat, stie ce a indurat vreo 2 zile pina am zis ca merg.

Am vzt piesa si m-a socat f f tare Vlad Ivanov cu un monolog. Mi s-a parut incredibil ce facea acolo, in circiuma, in fumul ala idiot, intr-un loc in care, dupa mintea mea, nu avea cum sa fie loc pt ACTORIE. Si-am zis ca e o intimplare, ca actorul n-are cum sa fie asa de bun, ca sigur i-a iesit asa intr-o seara, asa ca – rasfatata si cu o oarecare superioritate – am vrut sa o vad si a doua zi. Ca sa-mi dovedesc mie ca n-are cum sa fie la fel.

Razvan mi-a fct nebunia si m-a dus din nou la piesa, fara sa –mi intoarca niciunul din comentariile pline de amabilitati din zilele precedente. Vlad Ivanov a fost la fel, la secunda si in reprezentatia nr 2.

*
Azi la 3 ani distanta, tot in Green Hours, Vlad Ivanov a fost din nou, la secunda, la fel: cu aceeasi emotie, aceiasi stropi de saliva la o anume replica. Incredibil de exact si de emotionant in tehnica lui.

Iar dupa spectacol, pentru ca viata e stranie si face ce vrea ea, am putut sa-mi indeplinesc o dorinta suprarealista de acum 3 ani, de la finalul celei de-a doua vizionari. Mi-am dorit f f tare atunci sa-i spun lui Vlad Ivanov ca e f talentat si sa-l iau in brate ca sa-i multumesc, pe limba mea, pt ce traisem acolo. Iar azi, l-am imbratisat spunindu-i asta.

Pe voi va conving sigur sa vedeti piesa cu un text in revista de decembrie. Piesa se numeste Firmituri si se va mai juca la Green Hours pe 14 decembrie.

*
Cind am ajuns acasa, l-am cautat pe Razvan si i-am multumit pentru intimplarea de acum 3 ani.

2309

O intilnire cu Vlad Ivanov

Desi lucrez de vreo 15 ani ca jurnalist, nu m-am obisnuit sa iau de bun/uzual intilnirea cu oamenii MARI pe care-i admir. Stiu ca face parte din job, dar mi-e mai usor sa vorbesc cu ei cind fac interviu decit intr-o conversatie normala, pentru ca intilnirea imi provoaca intotdeauna un amestec de bucurie-rusine- spaima- incintare.

Oricum e greu de descris reactia care apare intr-o asemenea situatie, adrenalina pe care o simti prin vene. Cred ca e una dintre cele mai frumoase laturi ale meseriei asteia.

*
Si pentru ca stiu cit ma bucur de asemenea intilniri, imi place sa le dau ocazia oamenilor care admira pe cineva foarte tare, sa-l vada pe acel cineva de aproape.

Asa s-a intimplat cu Cristi China – chinezul pentru bloggeri – pe blogul caruia am citit ca, dupa vizionarea de la Politist adjectiv, l-a clasat printre actorii lui forever favoriti pe Vlad Ivanov.

Eu sunt o foarte mare fana a lui Vlad Ivanov si, pentru ca am avut norocul sa-l intilnesc, stiu ca e un super om in real life. Asa ca l-am invitat pe Cristi China la vizionarea de la Amintiri din Epoca de Aur, in speranta ca Vlad va veni si le voi face cunostinta.

S-a intimplat asta si sper ca domn Cristi s-a bucurat la fel de tare ca mine de intilnire.

(acum citeva luni, cind am primit un sms in care eram anuntata ca, in citeva minute, o sa ma intilnesc cu Vlad Ivanov, am avut nevoie de 10 minute de plimbare prin Mall ca sa –mi gasesc rasuflarea si sa –mi construiesc un raspuns decent la intrebarile “WTF? Ce ma fac acum? Ce vorbesc cu omul asta?”)

*
Am pus in editorialul meu din JN, o secventa din intilnirea de dupa proiectia de Aminitiri …part2.

Pe holul cinematografului, Vlad Ivanov comenta familiar filmul împreună cu doi dintre tinerii faimoşi în online-ul românesc (Cristian China-Chinezu şi Adrian Ciubotaru) cu care tocmai îi făcusem cunoştinţă. Se râsese mult în sală la o replică în care şoferul încearcă să capteze atenţia unei hangiţe care frământă un cozonac, iar Vlad – provocat de băieţi – a comentat: “Şi cum zice: «E bună drojdia?». Ar fi putut să întrebe orice, dar el întrebă asta”. Băietii au râs din nou, recunoscând perfect intonaţia din film, iar eu am conştientizat că şi Vlad Ivanov, oricât de mare actor ar fi, se uită la un film ca oricare alt spectator, bucurându-se de poveste.

Vlad Ivanov in 30 de secunde, JN, 24 oct

*
aici puteti citi, cum s-a vzt dinspre partea lui cristi aceasta intilnire

2255

Radu Mihaileanu cu taraful pe covorul rosu la IFF Roma

Radu Mihaileanu e un domn extrem de interesant. Am impartit o masa acum citiva ani in curtea interioara de la Muzeul de arta din cluj, la Tiff. Era spontan si plin de glume si-avea ochii antene parabolice dupa frumusetile feminine din jur.

M-am gindit atunci, stiindu-i filmele extrem de emotionante, ca din veselia aia si din “joie de vivre”-ul evident isi gaseste arme ca sa ilustreze tragediile de pe ecran, adesea inspirate din fapte reale.

Acum e la festivalul international de film de la Roma cu Concertul, o comedie dulce amara, un gen care i-a devenit brand personal.
Duminica, la premiera filmului, pe covorul rosu, in festivalul de la Roma, Mihaileanu a dus un taraf tiganesc; mini concertul tarafului poate fi vazut aici

aici declaratiile de la conferinta de presa

Filmul ii are in distributie, in partea romana (caci exista si francezi si rusi) pe Vlad Ivanov, Valentin Teodosiu, Maria Dinulescu, Ion Sapdaru şi Ovidiu Cuncea. Rolurile principale sunt detinute (conform imdb.com pt ca nu am vzt inca filmul si nu stiu actorii in cauza) de Alesei Guskov, Melanie Laurent, Dmitri Nazarov

Concertul vine in cinematografele noastre pe 20 nov.

1677

Amintiri din epoca de aur – in doua parti

cu o miscare f f desteapta, Cristian Mungiu si echipa sa lanseaza Amintiri din epoca de aur in doua serii.

prima parte a filmului, Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarasi, frumoasa e viata!, va putea fi vazuta incepand din 25 septembrie in Bucuresti, Iasi, Cluj, Constanta, Timisoara, Bacau si Pitesti iar partea a doua, Dragoste in timpul liber, va rula din 23 octombrie.

*
la Cannes am simtit interesul publicului si al criticilor pentru numele lui Mungiu si, ajunsa acasa, am tinut sa semnalez altruismul lui Cristian Mungiu: dupa super premiul lui, stiind ca toata critica internationala va fi cu ochii pe ceea ce va semna, a ales sa mearga la Cannes cu o creatie colectiva. criticii s-au uitat astfel la colegii lui de generatie, regizori si actori. un gest pe care foarte putini artisti (din orice domeniu) ar fi avut relaxarea sa l faca.
tocmai pentru ca sunt rare gesturile astea, ma intorc de cite ori am ocazia la el.

*
filmul meu preferat meu din serie e cel cu Vlad Ivanov, despre care am scris cind m-am intors de la tifff

*
tabu va face o proiectie speciala a “Amintirilor din epoca de aur” si, daca veti fi pe aproape de site-ul nostru, veti afla detalii. pina atunci va puteti juca pe site-ul filmului la sectiunea blog, raspunzind la intrebarea
tu ce-ti aduci aminte din epoca de aur?. cind scrieti aveti in minte ca o sa va citeasca (si) Mungiu si ceilalti regizori:)

*
altfel, cu singura femeie care semneaza regia in aceasta serie de scurte povestiri, Ioana Uricariu, va intilniti in tabu de octombrie.

n vdm la film

1821

ce actor ar putea fi Lupul de stepa?

recitesc Lupul de stepa al lui Hermann Hesse pentru ca un prieten lucreaza la o dramatizare dupa carte. de citeva zile ma urmareste fragmentul de mai jos si gindul: ce actor ar putea pune in privire atita energie si emotie, incit sa redea ce e mai jos?
dramatizarea in cauza e pentru america, dar sa facem un exercitiu de imaginatie: daca s-ar monta in romania, ce actor ar putea fi “lupul de stepa?”

eu as paria pe Vlad Ivanov si pe Marcel Iures, care cred ca s-ar duce in doua directii distincte.
voi?

Privirea lui era mai degraba trista decit ironica, tristetea ei era de-a dreptul abisala si lipsita de orice licar de speranta; esenta acestei priviri consta intr-o disperare calma, intru citva statornicita, intrucitva devenita obisnuita si regula.

(…) privirea lupului de stepa strabatea toata epoca noastra, toata falsitatea galagioasa, toata stradania de parvenire, toata desartaciunea, tot acel joc de suprafata al unei spiritualitati pline de vise, serbede – ah privirea aceea strabatea din nefericire mult mai adinc, tintind dincolo de neajunsurile si lipsa de perspective ale epocii noastre, ale spiritualitatii noastre, ale culturii noastre.

Ea patrundea pina in inima a tot ceea ce era omenesc, exprimind intr-o singura secunda intreaga incertitudine a ginditorului, a unui om care, poate, stia foarte multe, neincrederea fata de demintatea, fata de rostul existentei omului in general.

In privirea aceea se putea citi “iata ce maimute suntem! Priveste asa arata omul” incit toata celebritatea, toata inteligenta, toate cuceririle spiritului, toate incercarile omului de a-si dovedi superioritatea, maretia si puterea de a dainui se destramau, devenind un simplu joc, o maimutareala!

Hermann Hesse, Lupul de stepa

Tiff 2009 – Cristian Mungiu si Vlad Ivanov

Un sofer de tir transporta gaini catre constanta. Se indragosteste de o hangita la care face escala. Pentru ea desigileaza tir-ul pentru prima data in zeci de ani de munca, ia ouale gainilor si le vinde la specula. Apoi are mustrari de constiinta.
Conduce tirul, se uita in fatza si ti se pare ca nu face nimik in plus. Dar simti, desi aproape ca nu i se clinteste nici un muschi pe fatza, ca are mustrari de constiinta.

Dupa o vreme ajunge la puscarie. Are o vizita si iese din celula catre camera de primire cu bucuria si nerabdarea in ochi. Se aseaza in fatza usii, se uita inainte.
Te priveste in ochi si pare ca nu face nimik in plus. Dar simti ca e dezamagit/nemultumit de persoana care tocmai a intrat si pe care o are in fatza.
*

Soferul de tir e Vlad Ivanov intr-una din povestirile regizate de Cristian Mungiu in Amintiri din epoca de aur.
In secventele astea nu sunt niciun gest, niciun cuvint, nicio clipire. Si cu toate astea, intelegi tot ce e in capul personajului. Ti se zbirleste pielea cind iti dai seama ca e vorba de o tehnica incredibila si ca numai marii actori pot sa faca asa ceva.

Il invidiez pe Cristian Mungiu pentru relatia speciala cu Vlad Ivanov.
Il invidiez si pe Vlad Ivanov (dar il si iubesc – mult mai mult decit il invidiez) pentru talentul lui incredibil. Cred ca e mai mult decit talent, e har.

4049

Vlad Ivanov pe locul 3 in Time best performances 2008

You need to get an illegal abortion in Communist Romania, 1987, you go to a hotel room and wait for the guy who calls himself, with leaden irony, Mr. Bebe (pronounced bay-bay, as in the French word for baby). In the year’s best foreign-language film, Bebe is a monster, no question, but not a screamer. His voice is icily controlled; he could issue a death sentence without inflection. Solidly built and sporting a leather jacket, Ivanov suggests the Brando of The Wild One — just extract the humanity and leave in the sociopathic brutality. I know nothing about the actor except that he’s made movies in four languages (Romanian, Russian, French and English) and that his name suggests a Russian heritage. In fact, he has some of Vladimir Putin’s glacial charisma and sexual threat. I wouldn’t care to be in a hotel room with either of them; but I look forward to more Ivanov movies, to see if he’s got the same sick radiance, like a walking Chernobyl.

richard corliss a scris cele de mai sus si l-a plasat in topul celor mai tari performante actoricesti ale lui 2008, pe locul 3.
*
prietenii mei stiu ca am o pasiune speciala pt vlad ivanov (e pe lista scurta a domnilor pe care i-as lua acasa la mine:) ).
l-am vzt in teatru cu mult inainte ca 4,3,2 sa-i aduca celebritatea. odata, la green, in “frimiturile” liei bugnar m-a impresionat asa de tare, incit m-am dus si a doua zi; am stat in fatza si m-am uitat doar la el. eram curioasa daca o sa poata sa fie la fel de bun ca in seara precendenta. a fost perfect.

*
sunt f f bucuroasa ca primeste in sfirsit recunoasterea pe care o merita. e un actor minunat si, asemeni tuturor oamenilor MARI, e extrem de modest.

*
alte clasamente, printre care best covers, best non fiction books, best photos, aici

1323

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!