E cunoscut ca dansator şi coregraf pe patru continente, a dansat în compania Pinei Bausch şi a Mayei Plisetskaya, a fost decorat de statul francez cu gradul de „Chevalier des Arts et Lettres” şi a primit medalia Steaua României în rang de Cavaler. E directorul artistic al Baletului Naţional Chilian şi unul dintre fondatorii organizaţiei UNESCO „Le Conseil International de la Danse“. Aşa e prezentat cel mai des Gigi Căciuleanu. Dar dacă v-aş povesti despre rigoarea pe care o ascunde, interesul pentru matematică, sensibilitatea şi inocenţa din visul copilăriei în care aştepta să-i crească aripi ca să se transforme în înger, nu l-aţi vedea altfel pe cel mai celebru coregraf român? În martie se reîntoarce la Bucureşti pentru a lucra alături de tinerii din proiectul „OuiBaDa“, aşa că am intrat, în felul nostru, prin lumea lui.

“Oamenii mai acătării sunt alternativi. Dacă ai fi asemeni celorlalţi, ai fi plictisitor; şi-atunci eşti condamnat la complexitate,“ mi-a spus Gigi Căciuleanu într-o după-amiază de ianuarie. Vorbele acestea sunt într-un fel esenţa personalităţii sale pentru că întotdeauna a făcut lucrurile altfel, „câş“, cum ar spune el; tot aşa cum întotdeauna a trăit într-o lume care, văzută din afară, pare fantastică, de poveste. „Foarte multă vreme, când eram mic, am refuzat categoric să dorm noaptea cu bluza de la pijama pentru că eram ferm convins că trebuiau să îmi crească aripile, iar pijamaua le va împiedica să o facă. Şi acum mă feresc să port pijama.“ E declaraţia care m-a impresionat atât de tare încât aproape 5 ani am alergat după o întâlnire cu „cel mai celebru coregraf român“.
Care e, de fapt, istoria din spatele ei? „Totul vine de la bunica. Era rusoaică, ştia 9 limbi şi multă muzică. Nu mai avea instrumente, dar cânta pe masă, exersa la un pian imaginar deşi ştia că avea 80 de ani şi nu avea să mai cânte la un pian adevărat vreodată.

Pentru ea îngerii erau la fel de reali precum era persoana de alături. Tot mureau oameni în jur, iar mie mi se spunea că deveneau îngeri şi eu mă aşteptam să-mi crească aripile. Adică aşteptam foarte clar să-mi iau zborul, nu neapărat să-mi crească aripile – două bucăţi de carne cu piele, era ceva care trebuia să crească organic, normal. Mă şi miram că nu are aripi toată lumea.“

Coregrafie cu marionete
La patru ani părinţii l-au dus la balet pentru că era neastâmpărat („Bunica îmi dădea dulciuri ca să nu mă mişc o clipă; stăteam în timp ce ronţăiam bomboana şi după aia o luam de la capăt“) şi aşa a intrat într-o lume pe care şi-a clădit-o pas cu pas după propriile reguli, mereu pe căi diferite de restul lumii – „câş“.
De fapt, dacă ştii ceva despre copilăria lui Gigi Căciuleanu, înţelegi de ce nu i-a fost niciodată teamă să o ia câş: a crescut într-un mediu liber, chiar dacă familia s-a lovit de cenzura comunistă (părinţii au rămas fără slujbe şi au trăit din traduceri din limba rusă, locuiau într-un subsol mai multe persoane, iar el a fost exmatriculat de la şcoala de coregrafie pentru origine nesănătoasă).
Imaginaţi-vă un puşti de 12 ani care face spectacole de marionete pentru copiii de la orfelinatul din apropiere, ca să-şi găsească un refugiu pentru că nu mai poate face dans. „Aşa am început, de fapt, să fac coregrafie, pentru că eu mă gândeam să mă fac dansator. Atunci m-am insinuat în corpul marionetei şi mi-am făcut şi primele scenarii. Le scriam până la cel mai mic detaliu.“
Încă de pe vremea aceea se putea ghici personalitatea şi modul de lucru al coregrafului de acum. Astăzi vine cu proiectul aşezat la detaliu, cu poziţionări în spaţiu şi timp, lăsându-i pe dansatori să filtreze mişcările prin personalitatea lor. În copilărie, încerca să se muleze pe năstruşniciile micuţilor.
„Aveam şedinţe cu educatorii ca să-mi zică lucruri personalizate: cine a făcut în pat, cine n-a mâncat. Scenariul meu era riguros pentru că făceam toate vocile şi aveam nevoie de ceva scris. Dar îmi plăcea să pun lucruri personalizate pentru ca fiecare băiat să se recunoască în poveste. Erau clipe minunate, mai ales cu mătuşa, mama Dia, care îmi era asistentă, pentru că eu pe ea o simţeam, publicul nu-l vedeam. O muşcam de cot pentru că îi adormea păpuşa din cauză că ea se uita la mine. Păpuşa se agita şi începeam să vorbesc mai repede.“ Şi toate astea se întâmplau pe când nu avea mai mult de 12 ani!

Matematică şi poezie
E să fie un amestec de curaj cu fragilitate, de forţă cu sensibilitate pe dinăuntrul omului acesta care s-a remarcat ca balerin la Operă în anii ’60 şi, deşi era foarte bine cotat, a renunţat la dansul clasic în favoarea propriei căi de exprimare – un fel de teatru-dans, pe care cel mai uşor îl numeşti dans contemporan. „N-am ales dansul clasic pentru că nu mă satisface; nici ca interpret, nici ca spectator. În ceea ce fac eu e altceva, în alt fel.“
Între paradoxurile dinăuntrul lui Gigi Căciuleanuu e atracţia pentru matematică şi poezie. De matematică s-a folosit când a inventat un limbaj cu simboluri din trei alfabete, ca un cod pentru momentele mişcării, un fel de carte de bucate pentru dansatori.
Pare ciudat, dar în copilărie matematica îl ajuta să se descopere pe sine. „Când am fost la olimpiada de matematică m-am încurcat într-un lucru banal.

Pur şi simplu, în loc de raport direct proporţional, am scris raport invers proporţional. Făcusem foarte bine partea de geometrie şi la ce era mai uşor am dat-o în bară. Dar m-am bucurat pentru că asta mi-a arătat că nu sunt arid, e frumos să greşeşti. Nu suntem năs­cuţi ca să fim perfecţi, dar suntem născuţi – toţi oamenii, nu doar artiştii – să fim geniali. Imperfecţiunea ne ajută să ne recuperăm şi să ne echilibrăm.“

Când l-am întrebat ce mijloace de exprimare nu-i oferă dansul de simte nevoia să se exprime şi prin poezie a ripostat ferm: „E acelaşi lucru. Sunt două limbaje diferite, dar scânteia emoţională e aceeaşi. Poezia are în comun cu dansul faptul că nu se poate rezuma. Poţi să rezumi «Război şi pace», sigur, degradând total textul, dar poţi să spui în câteva cuvinte ce s-a întâmplat. Un vers n-ai însă cum. «O pictură parfumată cu miros de violete» din Bacovia e o lume întreagă. În dans, un gest poate fi acea pictură parfumată cu miros de violete. E un amestec al vibraţiei, cu mirosul, cu culoarea, dincolo de simbolistică. Şi poate de asta îmi place şi matematica pentru că nu poţi să o exprimi altfel decât prin simboluri.“

Publicul ca o hidră cu multe capete
A fost prezent pe cele mai mari scene de dans din lumea întreagă, a dansat şi a creat pentru companii de renume de pe patru continente, a plecat de mai bine de 30 de ani din ţară, are cetăţenie franceză, dar când l-am întrebat ce l-a motivat să vină să lucreze din nou cu românii, i-am simţit patriotismul (fără patos exterior, patriotismul „de dinăuntru“). „Am venit pentru că ştiam că am să mă înţeleg cu tinerii aceştia, că avem o bază comună. Noi românii avem o bază comună pe care nu ai cum să o traduci în nicio altă limbă. Eu i-aş da premiul Nobel lui I.D. Sârbu, mai mult decât lui Dorris Lessing. Dar Ion D. Sârbu e de netradus, cum nici Caragiale nu poate fi tradus. Ionescu are succes pentru că a scris în franceză.“
Luna aceasta e prezent la Bucureşti ca să lucreze la un nou proiect şi se va confrunta din nou cu „hidra“ pe care o vede din spatele scenei. „Eu cred că publicul este în totalitatea lui o fiinţă ca o hidră cu ochi şi capete fiind, cel puţin foarte informată. Noi suntem pe scenă şi, convergând privirile şi temerile celorlalţi spre noi, suntem datori să nu le arătăm numai ce ne pasionează pe noi, ci şi ceea ce i-ar fi interesat pe ei.“
Nu ştiu dacă o să-l vedeţi pe Gigi Căciuleanu prin fereastra prin care l-am văzut eu (un om care parecă are o energie captată din alte dimensiuni, un limbaj propriu – şi-n viaţă şi pe scenă –, o sensibilitate bine controlată pentru ochii de dinafara scenei, de teama ridicolului, şi o căldură care te intimidează), dar ştiu sigur că tot ceea ce veţi vedea pe scenă în noul său spectacol, vă va emoţiona într-un fel subtil şi inteligent şi o să spuneţi „Ce tare! Şi eu care credeam că nici nu mă pricep la dans!“ Pentru că, de fapt, asta e magia lui Gigi Căciuleanu, ştie să vorbească pe limba fiecăruia.