miine colegii de la cotidianul vor lucra pentru ultimul numar al ziarului.

se intimpla sa-i stiu si sa-i apreciez foarte tare pe unii dintre cei care au scris de-a lungul anilor la acest ziar, se intimpla sa-l stiu pe cel care l-a creat (Calin Husar) si se intimpla sa-l fi respectat pe cel care a vrut ca el sa existe pe piata (Ion Ratiu).

de dragul numelor pe care tocmai le-am scris mai sus, o idee pentru ziarul de miercuri.

via Radu Cosasu din primul volum de opere (“maimute personale/povesti pentru a-mi imblinzi iubita/ alti doi ani pe un bloc de gheata”)

30 august 1974

la 30 august 1974, in orasul Paris s-a petrecut ceva
de groaza si minune: a murit un ziar.
Cind oamenii mor, ziarele publica ferpare,
lumea se intristeaza,
toata lumea citeste ferpare.
Cind ziarele mor, oamenii nu se duc la cimitir,
nu se duc la florarii pentru coroane, nu se roaga,
nu se imbraca in doliu, nu redacteaza ferpare, in general
nu se prea plinge, citiva urla, da, de furie si durere,
cerind razbunare, ca acest director al ziarului mort:
“Combat a fost unul dintre ziarele capabile
sa emotioneze, capabile de nebunie,
Combat trebuie razbunat”,
dar cei mai mult isi vad mai departe de
jurnalele lor intime, ignorind legatura dintre jurnalul intim
si cel de la chiosc, numai ca in ziua de 30 august 1974,
ultimul numar al ziarului Combat, nr 9376,
ziar dupa care si eu alergam prin Bucuresti,
(fiindca era ziarul inventat de Camus,
rasucit intre revolta si rezistenta,
si inima-i statea ca stinga ca la orice om normal,
si formatul sau de foaie clandestina si paupera
se potrivea de minune in buzunarele mele
intre Miroir Spirit si Lettres francaises)
si-a inventat la moartea sa
o formula de ferpar fara precedent,
pe prima pagina un singur titlu:
“Tacere, ne scufundam!”,
iar in interiorul ziarului, patru pagini albe,
ferparul alb,
alb ca versurile in care incerc disperat sa string proza lumii,
alb ca neputinta mea,
ca fata-mi nevrotica la auzul mortii lui Combat,
alb ca desertul dezgustat de strigatele omului,
intr-atit de alb si tragic, de mut,
incit tirajul cotidian si mizerabil de 30.000 de exemplare
s-a epuizat in citeva ore, succes de groaza si minune,
ceea ce a facut o necesara tiparirea unui tiraj suplimentar,
de inca 40.000 de exemplare, vinzatorii de ziare parizieni,
uimiti, afirmind ca niciodata Combat n-a fost atit de
cerut ca azi la ultimul sau numar, in ziua disparitiei.
Citi oameni vor sti sa moara ca ziarul acesta,
lasindu-ne o ultima zi luminata
de un soare sublim, strecurat in luminisul batrin
al sarcasmului?