prima intilnire cu computerul/ vrei sa apari intr-un ebook?

Prima mea intilnire cu calculatorul…

Prima data am vazut un calculator… in filme. Mi se parea o inventie foarte tare si imi calculam timpul si energia pe care le voi consuma pina “cind voi fi mare si voi avea job-ul meu” ca sa-mi cumpar si eu unul.

Am amintiri despre orele de informatica din facultate (am facut Matematica) si despre monstruletul ca o lada frigorifica care era intr-un colt si care emitea niste cartele perforate in baza carora facea …niste lucruri ecranul cu lumina verde.
Ok, nu sunt chiar foarte batrina. Doar ca… desi vi se pare ca avem calculatoare de-o viata, ele sunt parte din noi de ceva mai putin de 20 de ani.

Primul meu computer, AL MEU, l-am cumparat in rate. Avea un ecran cit televizorul alb negru din copilarie si era la fel de greu. Dar era al meu si l-am iubit. Mi-a fost tovaras in vremuri grele cind lucram pentru lansarea Europa FM si cind imi pregateam emisiunile de la radio. Avea si floppy disk (cred ca multi dintre cei care au astazi computere usoare si sofisticate nici macar nu mai stiu cum aratau dischetele din acele vremuri. Eu am pastrate pe ele ceva amintiri dragute din radio. Imi si imaginez cum, peste vreo 5o de ani, nepotii mei vor cauta prin anticariate “device-ul straniu cu care pot fi citite placutzele astea din secolul trecut” si se vor bucura de accesul la o alta lume.)

Dupa o vreme, am constatat ca primul meu computer a trezit si ceva gelozii in familie, pentru ca pisica, suparata ca nu-i mai acordam la fel de mult timp, a facut…shushu pe tastatura.
Am schimbat tastatura, am imprietenit pisica si computerul (nici nu stiti cit alerga sageata mouse-ului pe ecran) si, dupa vreo 3 ani (ca sa reinstalez linistea in familie) l-am donat parintilor mei. Sa le revolutioneze si lor viata.

Tata a fost umilit de nepotul meu, care avea 6 ani pe atunci, pentru ca in timp ce el apasa pe butoane cu mina tremurinda, ala micu’ ii dadea lectii de engleza si ii explica softuri.
Ceva mai tirziu le-am donat si pisica, ca sa nu stric armonia:)

Eu am inlocuit PC-ul cu un laptop negru, Toshiba, pe care-l mai pastrez si astazi (desi nu-l mai folosesc). Sta intr-un rucsac negru, intr-un colt pentru ca si el a insemnat mult in viata mea. M-a insotit prin toata lumea, mi-a salvat viata profesionala de multe ori si… mi-a fost cinematograf de si mai multe ori.

Astazi am … 3 calculatoare sau inlocuitor de calculatoare, de la unul foarte mic pentru calatorie, pina la laptopul mare, sofisticat, pe care-l folosesc pentru toate cele care tin de revista. Mai am si o tableta cu care imi rezolv lucrurile in masina, in trafic.
Uneori mi se pare ca joc in filmul Minority Report si nici nu-mi vine sa cred ca pot spune fara sa exagerez “pe vremea copilariei mele, computerele aratau ca frigiderele”.

*
Care e povestea ta cu “prima intilnire cu computerul”?

Spune-o lumii si poti deveni scriitor pentru ca vei fi publicat intr-un ebook realizat de Toshiba.

Conditii de participare:

– trebuie sa ai un cont activ de Facebook, cu nume real, sa ai mai mult de 18 ani si mai mult de 30 de prieteni pe aceasta retea de socializare

– sa dai “like” paginii Toshiba pe Facebook: www.facebook.com/ToshibaRomania

– sa scrii o poveste despre prima experienta de utilizare a laptopului/computerului care sa aiba maxim 300 de cuvinte

– sa postezi povestea aici pe blogul meu, la comentarii, sau pe wall-ul Toshiba pina pe 30 noiembrie.

Acest concurs se mai afla pe alte 4 bloguri, dar eu stiu ca voi, cititorii mei, sunteti cei mai talentati la scris si spus povesti:)

La sfirsitul concursului, se vor alege (dintre toate povestile propuse pe toate cele 5 bloguri) 25 de povesti spre publicare, iar 3 vor fi premiate: premiul 1 –tableta Folio + alte doua premii: camera video Camileo. Cistigatorii vor fi anuntati pe 15 decembrie.

Succes.

14 Comments Published

[…] Blogul Cristinei Bazavan » Blog Archive » prima intilnire cu computerul/ vrei sa apari intr-un ebo… bazavan.tabu.ro/2010/11/15/prima-intilnire-cu-computerul-vrei-sa-apari-intr-un-ebook/ – view page – cached Prima data am vazut un calculator… in filme. Mi se parea o inventie foarte tare si imi calculam timpul si energia pe care le voi consuma pina “cind voi fi mare si voi avea job-ul meu” ca sa-mi cumpar si eu unul. Tweets about this link […]

11 years ago / Reply

Prima mea intalnire cu un calculator a avut loc in laboratorul de informatica al scolii, pe cand eram in clasa a sasea. Calculatoarele de acolo rulau MS-DOS dar ce imi placea cu adevarat la ele erau, desigur, jocurile: Mario si Prince of Persia. Dupa cateva saptamani, respectiv ore de informatica, deja stiam unde gasesc jocurile si le accesam cu toate ca stiam ca urmeaza cearta din partea profesorului. Domnul professor, un om roscat si mustacios, care trata foarte serios materia pe care o preda, vroia sa facem tot felul de chestii in MS-DOS, sa invatam scheme logice, ce e cu sistemul binar si algoritmi, lucruri pe care le gaseam foarte plictisitoare pe atunci. Dintre cele doua jocuri, cel mai mult imi placea Prince of Persia si ma amuza teribil ca atunci cand nu reuseam sa il trec pe print de vreo “poarta”, sa il pedepsesc izbindu-l de acea poarta. Acum gasesc acea forma de amuzament cel putin dubioasa dar in continuare, amintirea ma face sa zambesc, in present, din cu totul alt motiv. Primul meu calculator a venit multi ani mai tarziu – cumparat de parinti – cu internet prin dial-up, dupa 8 seara ca era mai ieftin, desigur. Eram mereu foarte speriata sa nu cumva sa-l stric. Nu o data mi s-a intamplat sa imi dea vreo eroare si eu sa ma dau peste cap si sa plang in hohote ca si cum ar fi fost sfarsitul lumii. In afara de asta, imi era teama ca atunci cand introduceam CD-ul in CD-Rom sa nu iasa de acolo invartindu-se la o viteza foarte mare si sa ma raneasca. Ma lasam usor in jos atunci cand in unitate exista vreun CD. Toate astea s-au intamplat demult iar acum fac parte din istoria personala, de impartasit si altora spre amuzamentul lor.

11 years ago / Reply

HC 91 cu procesor Z80 la 3,5 MHz, 64 KB RAM.

Întreg calculatorul era o tastatură puţin mai grea. Display-ul era televizorul din cameră. Îţi mai trebuia şi un casetofon pentru a încărca sau salva programe.

Lipsa sistemului de operare însemna că utilizatorul trebuia să scrie linii de cod. Limbajul de programare: BASIC. A fost fun la început să desenez cercuri şi să îl pun să producă sunete. Dar munca laborioasă la care eram supus nu justifica rezultatul, aşa că am trecut repede la următorul pas – jocurile. Evident, de origine piratată, jocurile erau înregistrate pe casete. Cea mai mică scamă pe banda magnetică putea provoca jocul să nu se încarce şi urmau câteva minute bune de frustrări.

Uitându-mă în urmă, timpul meu ar fi fost mai bine petrecut cu fetele. Dar mie (şi altor idioţi) mi se părea normal să stau în adolescenţă închis în cameră, tastând ca nebunul linii de cod sau jucând cine ştie ce penibilitate.

Am folosit acel calculator timp de 5 ani. În 1999 mi-au cumpărat părinţii primul PC, moment în care am aruncat HC91-ul într-un sertar. Ar trebui să simt oarecare nostalgie, dar nu.

11 years ago / Reply

Prima mea zi de serviciu a fost una tare plina. ”Oficiu de calcul” se numea biroul la care fusesem angajata.
Angajarea nu presupunea experienta anterioara ci doar anumite calitati verificate prin teste psihologice asa ca nu stiam nimic din ceea ce ma asteapta.
Urma sa fiu operator masini de calcul. La Oficiul fortelor de munca de unde primisem postul functionarul m-a intrebat:
– Ce vrei sa fii, operator masini de calcul sau operator chimist?
– Dar eu nu stiu ce inseamna nici una nici alta!
– Pentru prima bati la masina, la a doua miroase urat.
– Atunci…bat la masina.
Da, aveam sa stau pe un scaun in fata unei masini dotata cu tastatura care transpunea ceea ce tastam eu pe un suport de memorie externa, banda de hartie sau cartela, in forma codificata, sub forma de perforatii.
Erau vreo trei masini si noi eram doua fete si un baiat. In mijlocul salii trona o masinarie mai mare si mai dragutza ca ale noastre. I se spunea calculator si era un Cellatron. Dintre toate partile lui functionale ma fascina panoul de comanda unde licareau intr-un dans vesel leduri de mai multe culori. Operatorul de calculator era nevoit cateodata sa paraseasca incaperea si atunci imi lasa ca sarcina sa urmaresc led-urile si daca se aprindeau cumva trei rosii deodata trebuia sa-l chem.. Mi se parea o responsabilitate atat de mare incat imi fixam de la locul meu ochii pe panou incercand sa clipesc cat mai rar. De la un timp imi jucau… led-urile in cap, sa spun asa, de atata incordare. Eram usurata cand venea colegul meu si responsabilitateaa uriasa imi era luata de pe umeri.
Dar macar eu n-am patit ce spunea legenda ca ar fi patit un predecesor.
Se foloseau acolo ca materie prima si niste granule de polistiren foarte frumos colorate. Cine trecea prin atelier nu se putea stapini sa nu se joace cu granulele aflate in cosulete la vedere. Odata, operatorul principal care-si lasase invatacelul in loc cu ochii cat cepele indreptati catre panoul cu pricina a luat o mana de granule, a venit cu ele in birou si le-a dat drumul discret pe jos, langa calculator. Granulele s-au imprastiat formand pe podea un mozaic vesel. Apoi i-a spus baiatului:
– Ce-ai facut nenorocitule! O clipa te-am lasat si eu sa ai grija si tu ce-ai facut?!
– Ce-am facut?!?! zise bietul baiat mort de spaima ca a stricat ceva.
– Ai imprastia bit-ii pe jos.
Informatia ca un calculator are memorie era una dintre cele mai fascinante achizitii pentru noi dintre cunostitele proaspat dobandite iar amanuntul ca unitatea elementara de masura este bit-ul era ceva de transmis urmasilor.
Baiatul, rosu la fata si amarat cat se poate ca I se intamplase asa ceva tocmai lui, care fusese atat de atent, se repezi incercand sa mai salveze ceva si incepu sa adune cu palma “bit-ii” de pe jos … Poate se mai pot pune la loc…
Hohotul de ras a fost urias. Stai mai ca am glumit, spuse operatorul principal.
Mai tarziu mi s-a parut fascinant faptul ca un calculator poate fi “dresat” citeste proramat. Am devenit programator. Cand am vazut un tip de calculator care “conteaza cu adevarat”, Felix C-256, am fost de-a dreptul coplesita. Nici nu aveam voie sa intru in SALA. Peretii erau de sticla si vedeam niste dulapuri imprastiate prin incapere si oameni in halate albe care se miscau aferati printre ele intr-un dans brown-ian pe care nu credeam ca eu nu l-as putea invata vreodata.
Acum cosmarul meu devenise PUNCTUL. Aflasem ca din cauza unui punct o racheta se poate inalta in ceruri sau se poate se poate infringe tragic in pamant. El decidea daca este DA sau NU.
Viata ne-a mai fost usurata cand am aflat ca daca voiai sa fii sigur pe ceea ce faci utilizai functia HELP. Calculatoarele detineau pachete de soft si erau autodocumentate.

Ieri a trecut fiul meu pe la mine si mi-a aratat ce Ipod a primit de la firma. Tinea in mana un mic ecran.
– Ce poti sa faci cu el? Nu vad nici-un buton, nici-o tasta
– O, de toate mi-a spus el si a atins un pic suprafata ecranului. Acesta s-a luminat si in partea de jos s-a desenat rapid o tastatura iar in partea de sus a aparut un spatiu alb. Atingea ecranul in dreptul literelor iar in spatial alb aparea rapid textul…
De la suprafata unei incaperi pana la suprafata unei palme…!
Am fost si sunt indragostita de aceasta inventive a omului… Computer, calculator, ordinator…

11 years ago / Reply

De adaugat: in informatica, domeniu atat de “in schimbare” fiecare zi are noutatea si emotia primei intalniri.

11 years ago / Reply

-Salut Eugene, ai frate niste zahar ca n-am la cafea?
Eugen e vecinul meu in blocul in care m-am mutat de curand. E august ’88 iar o prietena venita in vizita la mine de “casa noua” trebuie tratata macar cu o cafea inainte. Eugen e insa plin de draci, iar masa din bucatarie e acoperita de placi, fire, circuite integrate, rezistente, o sursa si alte alea. Casc ochii mari:
“-Uaaau, asta e un Spectrum, nu?” Eram absolvent de Automatica si citeam mult, ce se putea citi sub Ceausescu.
“-E pe dreaq, de unde asa ceva? E o placa de HC-85 praduita de la unu de la Felix, lucreaza la banda”
“-Aham, inteleg, de la el ai si punga aia de integrate, nu?”
Nu-mi mai amintesc ce s-a intamplat cu amica de acasa dar toata noaptea aia am ramas cu Eugen sa verificam continuitati de circuite, sa racaim toate imperfectiunile de pe placa, sa sortam rezistente…
A fost prima dintre multele nopti pierdute impreuna.
A durat destul de mult pana a fost gata. Condensatorii n-aveau “pici” destui, lipiturile ieseau prea mari facute cu un letcon butucanos. “Eproamele” cu softul se inscriau cu defecte, tastatura ramanea blocata si dadea comenzi aiurea, pe televizor n-aparea nimic…
Cei mai multi nu intelegeti nimic din ce zic, nu-i asa? Parca v-as spune cum se slefuiau sagetile de silex in zorii umanitatii, nu?
Si totusi asa era!
Toate pana-ntr-o zi cand, inainte sa sun eu la el a sunat el la mine:
“-Ia casetofonul si hai sus!”
Chiulit de la serviciu in ziua aia si nedormind noaptea dinainte Eugen le cam pusese in ordine, cutia era inchisa, pe televizorul Sport se vedea ceva…
“-Hai ca i-am dat si cateva comenzi in BASIC si n-a mai crapat!”
Da, asa era, se lucra in BASIC si fiecare tasta sau combinatie de taste genera o comanda.
Programele in schimb se incarcau de pe casetofon. Iar eu aveam unul pricopsit, care reda cu fidelitate. Asa ca am bagat caseta audio cu programul in casetofon, am apasat PLAY si am pornit incarcarea. Tziuitul pe care l-am auzit m-a asurzit, ca aveam casetofon cu wati multi. L-am dat eu mai incet dar tziuitul ala n-o sa-l uit niciodata. M-a urmarit multa vreme, chiar dupa ce, lucrand in cercetare, ajunsesm sa incarc pe PC-uri de pe discheta.(Uaaau!) Tziuia minute intregi, mai ascutit sau mai gros dupa cum se derulau “bitzishorii” pe banda. Si intotdeauna stiam ca e aproape sa se termine caci finalul era intotdeauna la fel, indiferent de program.
Era zgomotul care imi urca tensiunea si imi crestea bataile inimii. Era semnul ca se apropie momentul adevarului. Aveam sa aflam daca se incarcase programul corect sau, dupa o lunga si infrigurata asteptare, avea sa apara fatalul ERROR pe monitor. In multe seri am facut crize de nervi dupa nenumarate tentative nereusite de a incarca un joc nou, tentative care insemnau minute intregi de tziuit monoton in creieri. Am trecut de multe ori aproape-aproape de a macina cu ciocanul fie HC-ul, fie casetofonul fie caseta.
De multe ori.
Dar in seara aia, ca o promisiune de a lega o prietenie ce va friza la un moment dat dependenta, programul s-a incarcat din prima!
Am jucat “Jumping Jack” pana spre dimineata. Infometati, cu ochii rosii, impatimiti sa stabilim “un nou record”…

Au trecut de atunci peste doua decenii, Eugen s-a mutat si eu la fel, casetofonul nu-l mai am de mult, am scapat cu greu de dependenta de jocuri, am trait personal si cu ardoare toata istoria PC-ului dar, si acum, cand aud cum tziuie un ton de fax, mi se strange inima-n mine: “sa-nu-dea-eroare, sa-nu-dea-eroare…!!!”

11 years ago / Reply

prin anii `80 eram eleva la liceul de informatica din Timisoara (denumit mate-fizica nr 1, pt ca mai era unul,mate-fizica nr 2, in lb maghiara). denumirea de informatica era neoficiala,pt ca abia intrase si in vocabularul limbii romane. dar purtam mandri nr matricol de pe uniforma,pt ca toata lumea stia ca era ceva absolut nou si necunoscut.de la prima mea intalnire cu termenul “calculator” mi-au ramas in minte FORTRAN SI COBOL, limbaje de programare, al caror nume le asociam in mintea mea cu 2 baieti simaptici,nu stiu de ce. apoi imi mai aduc aminte de niste cartele perforate pe care ni le aratau profesorii, explicandu-ne ca au la baza sistemul binar 0/1. intr-o dimineata cand am venit la liceu, pe culoare era forfota mare. la etajul 1-un grup compact privea un fel de aparat asemanator cu automatele de cafea de azi. directorul ne-a explicat mandru ca era un calculator 100% romanesc, Felix, care se realizase in nr limitat. unul din ele fusese dat liceului nostru. dupa `90, l-am revazut pe Felix in reclama “V-am prins ,vrajitoarelor!”,va aduceti aminte?
primul meu calculator l-am cumparat in rate si am avut sentimentul unei mari realizari. pe el am invatat sa fac un cont pe chat, sa scriu, sa navighez, iar fiica mea sa se joace si sa deseneze. de atunci am tot schimbat ba monitorul,am mai carpit unitatea,dar, in final,s-a prapadit. laptop-ul pe care il am astazi nu mai aminteste cu nimic de batranul Felix.imi da sentimentul omniprezentei si al independentei. iar in camera fiicei mele troneaza un monitor LCD,care pare deja invechit…

11 years ago / Reply

In anul 2001 am devenit fericitul posesor al unui PC remarcabil la vremea respectiva, procesor Intel Pentium de 100 Mhz multimedia, 32 Mb de RAM, CD-ROM si o amarata de placa de retea prin care reuseam o conexiune la net prin care atingeam fantastica viteza de download de 7-8 KO. Acest fantastic PC a oferit fetitei mel…e toate desenele animate pe care noi le-am vazut in 10 ani, in doar 1-2 ore. Ce vremuri !!!! Cati bani a putut costa la acea vreme!!!!!

11 years ago / Reply

Era o retea de vreo 10-12 pc-uri cu procesor 286 cu monitoare monocrom depasite moral chiar si pentru acele vremuri cand varful de lance era minunatul 486 cu monitor color (vazusem unul cu cateva zile mai devreme prin usa intredeschisa a cabinetului unui profesor). “Puteti deschide acum calculatoarele” a zis profa, dupa ce a asteptat sa porneasca serverul. Eram pentru prima data in viata la o distanta mai mica de un metru de un monitor. Unitatea de sub el avea butonul de on/off in partea dreapta si se pornea prin culisarea acestuia spre sus. L-am atins si l-am ridicat; acela a fost momentul in care a inceput lunga prietenie cu calculatorul de care sunt si astazi nedespartit si petrecem o buna parte din zi impreuna.
Nerabdarea de a scrie ceva m-a impins sa dau comenzi pe care batranul DOS nu le recunostea; profa ma enerva ca vorbea mult, dar cine o asculta? De frustrare am inceput sa scriu cuvinte obscene la adresa ei apoi Enter, dar DOS-ul imi tot afisa iar si iar mesajul de “bad command or file name” . Mi se pare cat se poate de normal.
“Voi trece pe la fiecare sa vad ce ati facut…” a zis la un moment dat profa’. Am inghetat… monitorul meu era plin de mesaje la adresa ei. Am incercat sa le sterg dar nu mergea nimic. Disperarea ca voi fi prins crestea cu fiecare centimetru cu care era mai aproape de mine. Mainile imi transpirau, pupilele mi se marisera; cautam cu disperare o solutie salvatoare. Solutia nu, dar profa venea incet dar sigur. Pana la mine mai avea doar un pas. Mi-am dat seama ca eram depasit de situatie si am lasat privirea in jos infrant… si atunci am vazut mirificul buton salvator de on/off…
“Din greseala”, a fost explicatia mea la nemultumirea profei ca n-aveam nici o dovada a ce-am facut eu toata ora… dar eu stiam cel mai bine.

11 years ago / Reply

Cand eram mica, mama avea masina de scris. Ma fascina tacanitul ei organizat si mai ales modul in care muta carul dintr-o parte in alta la sfarsit de rand. De fiecare data cand mama nu era acasa, ma duceam la masina si tastatam cateva litere, apoi trageam demonstrativ carul.
Intr-o zi, tata a plecat la Bucuresti. A venit acasa cu niste cutii mari, din care a scos un fel de televizor alb, o cutie dreptunghiulara, tot alba si ceva ce semana foarte tare cu masina de scris a mamei. Le-au asezat pe toate pe un birou. Langa tabla cu litere care semana cu masina de scris a memei au pus ceva alb, cu fir si cu o bila in partea de jos, pe care am cercetat-o cu mare atentie. Le-au asezat pe ceva ce parea o coperta colorata: un patrat grosut, cu imaginea unei plaje si un hamac.
Mi s-a spus ca se numeste COMPUTER sau calculator, desi eu stiam ca mama are un calculator in poseta, si e cu mult mai mic. In plus, nu se dusese pana la Bucuresti dupa el.
Mama tasta acum la noua tablita alba, care nu mai scotea nici un zgomot si nici nu trebuia mutata la capat de rand. Cand nu era nimeni in preajma ma uitam la fiecare litera si la semnele ciudate de pe ea. As fi apasat si eu butoanele acelea silentioase, dar mi-era groaznic de frica ca as putea strica ceva. Asa ca le atingeam fin, le impingeam putin, apoi imi luam speriata degetul. Eram sigura ca masinaria lasa pe undeva o urma si mami o sa vada ce am vrut sa fac.
Cand am mai crescut, mami m-a invatat sa deschid calculatorul si sa joc Tetris. Mi-a explicat ca nu pot strica nimic. Cu toate astea, faceam tot posibilul sa nu ating nici o alta tasta in afara de cele trei sageti. Daca, din intamplare, atingeam butonul “stegulet” (tasta de Windows), fugeam la mama sa ma ajute, pentru ca a aparut ceva pe ecran!!!

11 years ago / Reply

Prima mea intalnire cu un PC? Cu multi ani in urma. Cu foarte multi. Primul calculator pe care l-am avut a fost un Sinclair. De fapt era un Spectrum facut de Sinclair, dar noi asa-i spuneam. Probabil ca multi dintre cititorii tai nu stiu ce e un Sinclair, asa ca, pe scurt, o sa explic despre ce era vorba: “tastatura” pe care o vedeti in imagine, era in sine un PC, care se lega la un TV, iar prin intermediul unui casetofon sau magnetofon, jucai diverse jocuri, care pentru acea vreme, aratau excelent. Da, jocurile erau inregistrate pe casete sau benzi de magnetofon. Era o intreaga nebunie, pentru ca nu mergeau intotdeauna, dar ne descurcam. Apoi a urmat un Cub-Z (Calculator Universal de Birou), PC facut de ICE Felix Bucuresti. Atunci am si inceput sa invat Basic, dupa aceea Turbo Pascal si alte limbaje de programare. Cu ajutorul lor, dupa multe ore de munca si de coduri scrise, reuseai printre altele, in fericitul caz in care nu greseai ceva pe la coduri, sa misti niste „maimute” pe ecran. Spre exemplu, primul meu programel a fost facut pentru un coleg de camera, student la medicina, care trebuia sa prezinte cum circula sangele in vene. Iar vena era reprezentata de doua linii paralele, in timp ce sangele era format din multe litere care se miscau intre cele doua linii, dar cu o viteza destul de mare incat sa nu realizezi ca alea erau litere. N-arata rau deloc, dar era „rudimentar”. Ce-a urmat, deja stie toata lumea. Primele monitoare color, primele PC-uri cu procesoare „puternice”, etc. Cam asta-i pe scurt prima mea intalnire cu PC-ul. Si ma bucur ca am prins si altceva decat ce e acum pe piata. Asta m-a lasat sa pot face o comparatie si sa vad felul in care a evoluat tehnologia.

11 years ago / Reply

Am atins pentru prima data un calculator cand eram un baietel pipernicit de 10 ani, retras in lumea joculetelor alb-negru care pe atunci erau la moda: Tetris, Apollo. Acest « eveniment » s-a petrecut la ziua de nastere a colegului meu de banca Mircea care a primit in dar de la parintii lui un calculator. Pentru acesta nu era o noutate, pentru ca mai avea un calculator in casa. De cum l-a primit, Mircea, parca cu intentia de a ma face sa ma rusinez de minusculul joc pe care il tineam cu mandrie in buzunar, s-a repezit sa-mi arate cum se joaca Tetris pe calculator. Am ramas fascinat vazand ca plansa de joc nu numai ca este marita de sute de ori, dar este si animata de culori. M-a lasat si pe mine cateva minute si cu greu a reusit sa ma faca sa-i cedez locul. Cum credeam ca noua inventie este doar un instrument de joaca ajunsesem sa petrec zilnic ore in sir la colegul meu de banca. Tatal lui ne-a aratat ca are si alte utilizari: cum putem scrie temele pe calculator sau desena. Eram putin suparat pentru ca Mircea avea mai multa dexteritate decat mine la scris, asa mi-am desenat tastele pe o foaie de hartie si exersam acasa. Cum eu folosisem numai tastele la jocuri si scris, mi-a luat ceva vreme pana m-am obisnuit sa desenez mouse-ul care aluneca pe ecran in viteza si ma agasa cu sunetele lui. Evident ca nu m-am putut muta la Mircea pentru a-mi hrani noua pasiune. Astfel, au urmat ani intregi in care am dus o lupta grea de convingere impotriva scepticismului parintilor mei. Ea s-a incheiat abia in primul an de liceu cand ai mei s-au lasat induplecati de a-mi face cadou un calculator.

11 years ago / Reply

Primul meu contact cu un calculator a fost la vârsta de 11 ani, la cea dintâi oră de informatică. Observând că bizarul aparat poseda ecran, mintea mea de copil şi-a închipuit că o să putem viziona filme sau desene animate. Am realizat că mă inşel când l-am studiat mai îndeaproape: avea prea multe butoane ca să se asemene cu un televizor, o telecomandă neobişnuită numită şoricel şi o cutie din care răsăreau multe fire în care mi se împleticeau picioarele. Când calculatorul a prins viaţă, pe chipul meu nu s-a aşternut nicio cută de uimire, ci doar o expresie plină de dezamăgire la vederea acelor rânduri neinteligibile despre Ms Dos Prompt, taste functionale, directoare.
Degetele mele micuţe s-au înfiorat la atingerea tastelor care pur şi simplu nu se lăsau îmblânzite. În afară de tasta « Enter » care mi se părea cea mai prietenoasă, oricare alta încercată fără aprobarea profesoarei, mă pedepsea să rămân blocată pe aceeaşi pagină. Din dorinţa de a trece mai departe, citeam si reciteam indicaţiile de pe ecran până când o stare de enervare depăşea marginile răbdării mele. Prin urmare, refuzam să mai privesc monstruosul aparat care nu vroia să asculte, în ciuda tuturor eforturilor profesoarei de a-mi ilustra importanţa lui pentru viitor.
Începand cu a doua oră, profesoara, văzând ca în ochii noştri nu tresare niciun licăr de interes, a schimbat tactica. Pentru ca să nu ne mai vadă plimbând plictisiţi sageţica mouse-ului pe ecran şi să ne împiedice să apasam tastele cu iritare, ne-a oferit « stimulente »: jocurile. Dacă pe parcursul orei executam toate sarcinile date, aveam acces la jocul preferat preţ de 10 min. Datorită joculeţului preferat -Mario, « monstrul » a început să prindă culoare, sa nu-mi mai inspire repulsie, ba chiar a devenit dorinţa mea principală în materie de cadou.

[…] e-book, dar uite ca s-a intamplat. Am participat, si se pare ca celor de la Toshiba Romania si Cristinei Bazavan, le-a placut. A fost un concurs in care trebuia sa scrii care a fost prima intalnire cu computerul. […]

Leave a Comment


6 − = one

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!