Pe Cristina o stiu de… multi ani. Ea are amintiri despre perioada in care am lucrat impreuna pe care eu nu le-am pastrat:( mai are si alte amintiri si povesti cu care ma uimeste, cum m-a uimit odata la o masa intr-un restaurant italian cu o poveste care mi-as fi dorit sa mi se intimple mie.

de atunci o bat la cap sa-si faca blog. o sa-si faca foarte curind:)

nu credeam ca mai scrie poveste; i-am spus tirziu, ea a avut programul foarte incarcat, dar mi-a facut cadou in seara asta povestea de mai jos. in public, ea da foarte rar “din casa”, asa ca povestea asta e foarte foarte valoroasa.

multumesc Cristina:)

*

Doua dimante

Cristina Stanciulescu, redactor sef Viva

Anul a inceput cu Sarbatoarea Sfintului Ion. Primisem de la o prietena un borcan cu apa sfintita de la Boboteaza, in care se afla si o bucatica de busuioc ofilit. Il lasasem undeva pe un raft, in asteptarea unei decizii: unde il voi pune, ce sa fac cu el… Era oricum vacanta si aveam timp, credeam eu, sa ma gindesc si la asta. Dar dulcea lene a acelor zile a trecut, m-am intors la birou si am uitat complet de cadoul sfintit.

La scurt timp am aflat ca sunt insarcinata! Bucuria acelui moment indelung asteptat a fost ca o explozie care mi-a cuprins corpul, a fost ca o veste minunata din povesti. Am fugit acasa. I-am spus sotului meu, care m-a privit lung si mi-a dat un raspuns pe care nu l-am inteles. „Aaa, acum imi explic“ „Ce?“ am intrebat eu. “Asta!” Si mi-a aratat borcanul in care acel busuioc inverzise in mii de frunzulite care napadisera banala incinta.

O minune!

Cele 9 luni de sarcina au fost, poate, cele mai fericite din viata mea. Mai vie, mai vesela, mai puternica si mai frumoasa ca atunci nu m-am simtit niciodata. Vara a fost mai colorata si mai parfumata decit orice alta vara, iar toamna calda si plina de flori mi-a ramas si acum in minte. Am nascut la sfirsitul lui septembrie un baiat, o minune de copil pe care-l tineam in brate ca pe un dar scump pentru care eram recunoscatoare pina la lacrimi. Asa a trecut acel septembrie, asa a trecut acea toamna: cu bebelusul in brate.

I-am asteptat si pregatit primul lui Craciun cu emotie. I-am multumit Domnului inca o data si tin minte ca am cumparat cele mai frumoase ornamente, luminari si cadouri. Desi el avea doar 3 luni, privea totul cu ochii lui de margele, mai frumoase decit orice luminita din pom.

Si ne-am adunat cu totii in Ajun, iar eu, cu copilul in brate, l-am asteptat pe Mos Craciun mai mult pentru a-i multumi pentru cadoul de la sinul meu, decit pentru a astepta un altul. Si totusi el a venit. Sotul meu s-a apropiat, mi-a luat mina, a sarutat-o si mi-a pus pe inelar un mic dimanat multumindu-mi pentru copilul nostru. I-am zimbit si am privit piatra stralucitoare de pe degetul meu, fixata intr-o montura de peste 100 de ani. Era frumos. Era unic, special, aparte. Impodobita cu aceste doua bijuterii, fiecare unica si perfecta, daruite de Dumnezeu una pintecului femeii, cealalta pintecului Pamintului, m-am simtit atunci ca o Zeita a Fertilitatii si am avut, pentru prima oara, certitudinea ca sunt fericita.