ne dorim citeodata cu atita ardoare un lucru (vestimentar sau nu), incit pare ca orice sacrificiu merita.
noi, femeile, facem sacrificii din astea pentru haine…
habar n-am de ce… poate prin asta avem iluzia ca apartinem unui grup la care rivnim, poate pentru ca vrem sa imprumutam din calitatile altora si asta e calea cea mai simpla…

oricum ar fi, nu cred ca exista femeie care sa nu se recunoasca in emotiile de mai jos: dorinta de a avea, bucuria de a ti invinge limita pentru a face sacrificiul si fericirea posesiunii… emotii nepretuite.

*
am intrebat pe Facebook ce sacrificii ati facut pentru a va cumpara ceva pe care vi-l doreati foarte mult.

am ales trei cistigatoare care primesc tricouri in editie limitata, create special pentru experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul de Agnes Keszeg.

Louise Delmont In anii 80, pe la inceput, stiti, functiona teribil mitul Nadia si tot restul. La “Confectii si tricotaje”, comertul de stat, bagasera costume de gimnastica, albastre-intens,pentru fetite, iar eu eram un copil dintr-un oras atit de mic incit nu puteai face decit vioara (exista un batrin, Petras, care dadea lectii). Niciun sport, niciun hobby in acei ani, in acel loc – asa ca acele costume de gimnastica erau utterly useless, pe rafturile intesate de lucruri indeobste utile. Totusi, in ciuda logicii, a mamei si a bugetului familiei, am strins toti banii pe care i-am putut stringe din monede subunitare, am dus borcane si sticle la centru,am facut uriasa suma de 30 de lei si mi-am cumparat… un costum de gimnastica. Pe care nu l-am imbracat decit prin casa, cind faceam, imaginindu-ma o Maia Plisetskaia, balet. Si pe care cred ca il am si acum pe undeva, printr-un sac cu haine din pod.
Sint mult mai realista acum, inteleg ce s-a intimplat atunci cu noi, ca societate, dar cind dau intimplator de costumasul acela (care e minuscul pentru persoana care sint eu acum…) mi-amintesc doar de campionatele de gimnastica din fata blocului (aveam batator de presuri cu 2 bare, aka “paralele”, un patrat de iarba, aka “sol”, o buturuga de salcie, aka “sarituri” si o scindura de 10×2 cmx2m, aka “birna”, aveam medalii facute din capacele de la sticlele de lapte si muult, muult entuziasm.). Da, erau vremuri interesante.
PS: n-am avut niciodata curajul sa ies la “Olimpiada”, in fata blocului, imbracata in costumul albastru.

Maria Diaconu Într-o fatidică zi de toamnă târzie a anului 2000, am văzut la televizor o piesă vestimentară pe care mi s-a pus pata instantaneu. Era o fâşie de blăniţă cu doi ciucuri mari la capete, cu care prezentatoarea se alinta în fel şi chip, mângâindu-se cu ea pe obraji sau băgându-şi nasul jucăuş între cei doi ciucuri din blană pufoasă. Era şic, era cool, era… sooo me!! Nici nu mi-am imaginat că o voi găsi vreodată într-un magazin, credeam că e vreo chestie exclusivistă pentru vedete, făcută unicat de vreo mare casă de modă. Şi iată că, peste puţin timp, o văd într-un magazin din Piaţa Romană! Nu am ezitat nicio secundă. Costa sapte sute de mii de lei (vechi). Ca proaspăt angajată într-o instituţie de stat, aveam salariul de un milion de lei. Era, pare-mi-se, primul sau al doilea salariu pe care îl luasem. Îmi amintesc şi acum emoţia cu care i-am spus vânzătoarei să mi-o împacheteze ca pe un cadou. Şi emoţia cu care am ajuns acasă, am desfăcut ambalajul şi am început să mă joc cu blăniţa, constatând cu dezamăgire până la furie că nu se potriveşte cu niciuna dintre hainele mele… se potrivea doar, simplu, cu… mine! Nici nu pot descrie mutra sau cuvintele soţului (desigur, actualmente ex!) la vederea blăniţei şi a chitanţei… Ştiu doar că am defilat cu ea la serviciu de vreo două ori – colegele, desigur, nişte invidioase încuiate, mi-au aruncat vorbe de genul “n-ai minte, dragă…” – iar acum o ţin în şifonier şi zâmbesc ori de câte ori dau peste ea, ca şi cum m-aş întâlni cu o prietenă veche, complice la cine ştie ce nebunie din adolescenţă!

Antoaneta Sabangeanu Fericirea este arta de a-ţi împodobi memoria cu amintiri frumoase.Era prin anii ’90 cand au aparut si la noi acei blugi( turcesti sau nu, dar sigur adusi de oceanisti):)))Pe atunci eram eleva si imi doream nespus de mult sa am si eu o pereche, iar ai mei parinti nu prea erau de acord cu ideea, eram in stare sa fac orice tip de compromis, chiar si cu scoala, numai sa am si eu o pereche.O luna de zile numai despre asa ceva vorbeam ajunsesem sa si visez pereche care mi se potrivea perfect :))), dar cu ” oglinda elevului”/carnetul mereu in mana sa dovesesc eforturile mele:)))Ziua cand s-a intamplat minunea, de a avea acea pereche imi aduc aminte ca nici in casa nu mai vream sa ii dau jos…cateva zile a durat entuziasmul meu, apoi am trecut la altele:)))

vezi aici ce am cumparat in cele 3 saptamini de experiment, ce sfaturi am aflat de la stilisti pentru cumparaturile din perioada reducerilor si ce trebuie sa stii despre un card de credit